Categorie: Agricultură

Sichera, vinul de fructe sau cidrul; o băutură a Străbunilor

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Între băuturile României Străvechi, după apă şi vin, sichera (cidrul), miedul şi berea se întreceau în a ocupa un loc de frunte în hrana oamenilor.
Numele vechi românesc de sicheră (latinesc) ori vin de fructe (latinesc) a fost înlocuit din secolul al XIX-lea încoace de acela, franţuzesc, de cidru.
Poate părea paradoxal, dar de fapt şi forma franţuzească cidru, şi forma românească sicheră provin din acelaşi termen latin – sicera (evident, forma românească fiind mai veche şi mai apropiată de cuvântul străvechi). Alte forme româneşti ale cuvântului sicheră sunt ţigheră, ţigher şi ciger, cinghir şi altele asemenea.

Cidrul ori sichera, cum vrem să-i spunem, este o băutură aproape uitată în România ultimelor secole.
Ce-i drept, cam la fel s-a întâmplat şi cu miedul, dar şi cu berea românească, înlocuită de berea nemţească încă de prin secolul al XVIII-lea.

Cidrul se mai numeşte popular şi vin de fructe.
Bineînţeles, şi strugurii sunt tot fructe, dar unele atât de aparte încât au alcătuit în Cultura Veche Românească o categorie deosebită.
Sichera se făcea la noi în primul rând din mere, dar nu numai. Perele erau al doilea fel de fructe preferat pentru cidru. Zmeura, murele şi afinele împărţeau locul trei. Pe ultimul loc – dar cu adepţi fideli – erau gutuile. Cireşele şi vişinele erau folosite mai rar de unele singure; ele veneau ca adaosuri pentru celelalte feluri de cidru, sau erau folosite pentru cireşată, pentru vişinată, pentru îndulcire şi adăugare de aromă la gem, prăjituri etc.

Desigur, în alte ţări au existat alte tradiţii ale cidrului. Nu ne oprim acum asupra lor.
Amintim doar de faptul că la noi s-a făcut întotdeauna deosebire între mustul sau sucul de mere, de pere, de zmeură etc. şi sichera ori cidrul făcut din aceleaşi fructe. Pentru că primul era, desigur, fără alcool, în vreme ce vinul de fructe avea alcool.

Începută prin strivirea şi macerarea poamelor (fructelor), sichera îşi începea de fapt existenţa de la adăugarea apei peste pulpa astfel pregătită. Se adăuga acum, după gust, şi suc (must) de cireşe sau vişine, uneori şi ceva miere sau suc de miere (acesta era un amestec de apă cu multă miere ce se fierbea ca să oprească fermentarea şi se folosea pentru îndulcire). Unii adăugau puţină socată tăiată (oprită din fermentare, prin adăugare de miere sau zahăr şi fierbere lungă), suc de lămâie sau de portocale, zeamă de coajă de portocale şi alte asemenea arome (pe atunci, naturale).
Urma o a doua presare, de această dată puternică, nu doar o strivire pregătitoare, ca prima dată.
Din 100 de kilograme de fructe se obţin între 70 şi 80 de kilograme de must uşor alcoolizat şi (puternic) dulce, care se lasă la fermentat în vase din lemn (bine spălate şi afumate cu pucioasă) ori din sticlă (bine spălate).
Fermentarea durează între patru şi şapte săptămâni, în funcţie de temperatură şi de gradul de alcoolizare pe care îl dorim. Bineînţeles, cu cât proporţia alcoolului creşte, cu atât vinul de fructe devine mai sec.

 

Oprirea din fermentare (numită popular şi fierbere) se poate face natural, ori se poate obţine la momentul dorit prin răcire şi chiar îngheţare (în trecut se foloseau pentru asta gheţăriile, astăzi mai oricine are în casă frigider cu congelator ce îi asigură gheaţa şi temperaturile necesare). De asemenea se poate folosi şocul termic (se răceşte o parte a cidrului, în vreme ce alta, mai mică, se fierbe şi se toarnă peste cealaltă; operaţia se face de obicei în vase din lemn, în vase smălţuite sau din sticlă rezistentă termic, spre a nu se sparge din cauza şocului termic).

Cidru 04.jpg
Sicheră sau vin de fructe sau cidru (aici, din mere)

Afumarea masivă cu sulf sau adăugarea prin alte mijloace de dioxid de sulf, ori de aspirină (acid acetilsalicilic), sorbat de potasiu etc. constituie alte metode de oprire a fermentaţiei.
Adăugarea pentru cam două săptămâni a 100-130 grame de hrean ras la 10 litri de must ori cidru duce la aceeaşi oprire a fermentării. Ce-i drept, însă, această metodă adaugă mustului sau sicherei o aromă de hrean – adesea asemănătoare cu a oţetului – ce poate fi supărătoare pentru mulţi.
Bineînţeles, aici doar amintim de metodele folosite, descrierea şi aplicarea lor exactă se face sub îndrumarea directă a unui cunoscător, mai ales că există oricând şi primejdia reînceperii fermentării, oricât de siguri am fi că am oprit-o.

În trecut exista o foarte mare grijă ca la facerea vinului şi a vinului de fructe – dar şi a miedului şi berii – să nu existe vreun contact cu fierul sau alte metale (nici măcar cu argintul). Exista convingerea – întemeiată – că un asemenea contact poate duce la schimbări puternice ale gustului, pierderea aromei şi alte procese greu de stăpânit, oprit, îndreptat.

Dulce, demi-dulce, demi-sec ori sec, cidrul poate avea şi tării şi arome foarte diferite.
Soiurile de vin de fructe dulci ori demidulci, cu o cifră a alcoolului mică, se folosesc mai ales alături de dulciuri (plăcinte, prăjituri, cozonaci, checuri, gogoşi etc.). Constituie o băutură uşoară, ce însoţeşte bine o întâlnire lungă între prieteni care vor să-şi păstreze şi buna dispoziţie şi mintea limpede.
Soiurile de vin de fructe demiseci sau seci, cu o cifră a alcoolului mai mare (de obicei până în 8%, deşi pot fi urcate, după dorinţă, şi până la 12%), se folosesc alături de brânzeturi, peşte, carne, ajutând foarte mult la digestie.

Făcute după vechile reţete – nu, NU vorbim aici despre chimicalele vândute drept „cidru” în multe magazine – soiurile de cidru sunt deosebit de hrănitoare şi sănătoase.
Vitamine (precum C, B1, B2, K, PP sau E), săruri minerale, enzime etc. sunt doar o parte din conţinutul atât de folositor pentru organism al sicherei.
Combaterea anemiei, dar şi a îngrăşării, iată două dintre câştigurile pentru sănătate aduse de consumul cumpănit al acestei băuturi străvechi.
Desigur, ca la orice băutură alcoolică există şi primejdia beţiei produsă de consumul excesiv, sau a alcoolismului produs de consumul excesiv prelungit. Cheia, după cum am spus, este folosirea bine cumpănită şi a acestei băuturi. (Evident, alcoolicii care fug de recidivă nu se vor atinge de ea!)
Mai amintim şi faptul că feluritele soiuri de cidru, cu adaosurile lor specifice (de la lămâie la anason sau chimen), nu doar că au arome diferite, dar au şi proprietăţi medicale suplimentare, specifice.
În sfârşit, poate suna exotic, dar adevărul este că vinul de fructe face minuni în îngrijirea pielii şi a părului.
Oţetul din vin de fructe (din cidru sau sicheră) este minunat pentru salate şi poate fi folosit pentru un gust subtil sau spectaculos diferit în felurite alimente în care folosim oţet. Prăjiturile în prepararea cărora îşi găseşte loc oţetul au doar de câştigat din folosirea oţetului de cidru.
Şi, ca o ultimă notă, amintim de faptul că vinul de fructe se poate fierbe iarna la fel ca vinul propriu-zis, din struguri, cu aceleaşi aromate (scorţişoară, coajă de portocală, anason, cardamon, nucşoară etc.) sau, bineînţeles, cu altele preferate de noi (de la muguri de brad sau ienupăr la zahăr vanilinat).

Încheiem îndemnându-ne cititorii la redescoperirea sicherei sau cidrului, bineînţeles cu dreaptă socoteală, fără lăcomie, fără patimă. Făcut în casă ori cumpărat de la micii producători – de încredere! – va fi un câştig pentru sănătatea tuturor, un ajutor pentru ţăranul român, un strop de aromă, culoare şi bucurie în viaţă, un alt prilej de a mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile Sale minunate.

Mihai-Andrei Aldea

Amintiri cu bivoli şi Someş

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am amintit despre multe laturi ale vieţii României Străvechi ce ne-au însoţit, uneori până foarte aproape de aceste zile. Printre altele şi despre bivolii româneşti şi câte ceva din istoria acestei vietăţi nobile – pe nedrept dispreţuite de omul actual – în Europa şi România. Ca şi despre folosirea în luptă a bivolilor, despre Românii Călători de altădată… lucruri ce pot părea, pentru unii, legendă.
În 23 Septembrie 2017, inspirat de ploile ce mângâiau înserarea în Cluj-Napoca, Dan Grunea scrie câteva rânduri. Câteva rânduri, puternice şi adânci cât multe vieţi de om. Amintiri şi mărturie.

Azi o sa vă spun nişte chestii despre mine.
Poate pentru că ploaia asta nu e o ploaie oarecare, ci una mai întunecată şi mai apăsătoare, aducând brusc melancolia lui noiembrie peste mirosurile şi culorile încă nestinse ale verii. Ploaia asta mă face sa fiu mai meditativ, mai romantic. Poate mai vulnerabil.
Nu ştiu câţi cunoaşteţi asta despre mine, eu în copilărie şi în adolescenţă am fost bivolar. Adică am umblat la bivoli.
Familia mea avea mulţi bivoli.
Provin din zona Someşului în aval de Dej, un loc binecuvântat cu pasuni si paduri, unde in mod traditional se cresc bivoli din rasa murah. Literalmente, am crescut cu lapte, iaurt, lapte acru, brânză şi smântână (groştior) de bivoliţă. Şi cei care mă cunoaşteţi, ştiţi că am crescut destul de bine. 1,74, 100 kg. La sat se zice că eşti sănătos.

Tinerețea mea a fost foarte frumoasă!
Ca cioban sau văcar (bivolar în cazul meu), cunoşti toată zona pe o rază de 10 km. Fiecare poiană, fiecare stejăriş sau făget, izvoarele, fântânițele, văile, podurile, coastele şi altele.
Cei care mă cunosc, ştiu ca mi-am făcut un nume în lumea văcarilor din zona aia. Mă ştiu toti cetănaşii cu numele de Emanoil sau Emanuel a lui Ionaş, mă ştie lumea din Viile Dejului, din Vad, până în Bogata mă ştie toată lumea.
Am avut mulți tovarăşi ca şi mine.
Cel mai mult mi-am păscut turma în următoarele locuri: Valea Căprarului, Valea Mircii, Gaura Dumii, Valea Iuănucului, Valea Pădurarului, Podu Dumii, La Corfauă, Pă Zărdghe şi Sub Costă.

De-a lungul vieții am avut foarte mulţi bivoli, dar numele lor au fost cam aceleaşi: Iambor, Bodor, Condor, Mişu, Ruji, Mura, Flóre.
Am umblat şi cu caru’ („hois”¹ înseamnă la stânga,”cea” înseamnă la dreapta, „heia-hei” e îndemn pentru a merge înainte. Hois cunoaste si forma prescurtata „ho”. Dar ho inseamna şi „Stop!”. Nu mă întrebaţi cum, dar bivolii ştiu când vrei stânga şi când vrei „stop”. Poate pentru ca stânga se zice de fapt „hei-ho”).
Am şi arat cu bivolii, am şi grăpat, am tras lemne din pădure cu lanțul.
Am călărit bivolii (cu care făceam rodeo până îi obişnuiam să accepte om). Cel mai mult am iubit pe un taur (nu bou) pe nume Mişu, pe care îl călăream mult. Am călărit toţi bivolii pe care i-am iubit… De fapt, chiar dacă pe un bivol nu îl prea suportam, pentru că avea o personalitate nesupusă, după ce îl călăream, îl iubeam!
Poate voi nu înţelegeţi sensibilitățile şi nuanțele mai neobişnuite ale sufletului de beduin, de crescător de animale… L-am iubit mult pe Mişu. Cel mai mult. Până la urmă l-am mâncat. În dimineaţa în care l-am tăiat afară era aşa, urât ca azi. Bunicu’ i-o dat cu muchea toporului în cap şi eu i-am tăiat gâtul. Apoi am belit pielea de pe el, apoi toate cele. Aşa e viața de crescător de animale! Se ştie că lumea beduinilor sau a turcilor, sau a mongolilor, e plină de violență. Dacă vezi si faci lucrurile astea din copilarie, te obisnuieşti şi nu ţi se pare nimic greşit².
Chiar si azi imi plac cuțitele şi imi place sa tai animale si sa lucrez cu carne de animale. În inima mea am rămas un cioban. Un văcar. Un bivolar.
Vreau să vă mai zic doar că văcarii nu se înţeleg grozav cu bivolarii, fiindcă bivolii miros urât pentru vaci şi unde mănâncă bivolu’, nu mai vrea să mănânce vaca.
De asemenea vreau sa va mai spun ca e adevărat, există un conflict natural între crescătorii de animale şi agricultori. Există veşnic tensiuni. Ba ca bivolii or mâncat mălaiul [păpuşoiul/porumbul n.n.], ba că io am furat cartofi ca să îi fac la jar.³
Ok. Cam asta e. Vă salut şi vă doresc o seară minunată!

Dan Grunea

¹ În alte părţi ale Românimii este hăis. [n.n.]
² De fapt e firesc, nu e nimic greşit aici, acesta este mersul lucrurilor într-o viaţă firească, legată de natură. [n.n.]
³ Ca un fel de cuvânt după, adaug şi eu mărturia mea, în două privinţe. Întâi, că pe străzile copilăriei mele trecea dimineaţa şi seara, la păşunat şi spre grajduri, o turmă de vaci şi bivoliţe. Mare la început, apoi tot mai mică. După Revoluţie, dusă de tot. Am încercat să înţeleg acele vietăţi, le aduceam ierburi de care le plăceau ca să mă împrietenesc cu ele. Mă uimeau şi mi se părea o minune faptul că iarba devenea lapte prin organismul lor. Niciodată nu am văzut vreun necaz, vreo supărare sau ceartă, între vaci şi bivoliţe. Se înţelegeau deplin, chiar dacă erau din alte curţi (de la alţi stăpâni).
În ceea ce priveşte „furatul cartofilor” pentru a fi puşi la jar, după Legea Românească nu se socoteşte furt, căci oricine putea, în trecut, să ia să mănânce, dacă îi era foame, dintr-o livadă sau dintr-un ogor. Este o lege străveche, ce se găseşte şi în Scripturi. Iar înainte de cartofi, în vremea în care napii erau rădăcinoasa preferată a Românilor, n-ar fi visat nimeni că s-ar supăra cineva că ai luat chiar şi un coş mare de napi din grădina lui. Napii creşteau şi se înmulţeau ca buruienile… dar, de!, nu erau veniţi din Apus, precum cartofii, aşa că au fost lepădaţi şi uitaţi de Români. Cu toate că sunt de sute de ori mai sănătoşi…

Bivolul românesc între istoria veche şi astăzi

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Pentru mulți este greu de făcut o deosebire adevărată între Bovine (sau Taurine) și Bubaline, adică între „vaci” și „bivoli”. Desigur, origina comună este și ea de vină pentru aceasta[1], dar mai curând este vinovată despărțirea Românilor de pământ, deci și de vietățile pământului.

Ca să ajutăm la înțelegerea lucrurilor, o să arătăm că Bovine sălbatice au fost în pârțile noastre din vechime, cel mai celebru exemplu fiind Bourul (Bos primigenius). Din care se trage sura românească – acum, prin „grija” autorităților pretins românești (în fapt, anti-române), aflată în pragul extincției. Dar acum nu ne vom opri asupra acestor vietăți minunate și prea puțin cunoscute Românilor de azi, ci trecem mai departe.

Bubalinele cunoscute la noi sunt, de obicei, marii și blânzii bivoli, crescuți în pârți cu multă apă din Crișana, Transilvania, Moldova și Muntenia; mai mult în trecut, mai puțin astăzi. Cu toate că bivolițele dau un lapte foarte gras și sănătos și o brânză minunată (făcută cel mai adesea dintr-un amestec de lapte de bivoliță și, respectiv, vacă).

Dar tot înrudiți cu bivolii sunt, de fapt, și vestiții zimbri, sau bizonul european (Bison bonasus), binecunoscuți încă din Antichitate.

Se crede, de obicei, că bivolul domestic a fost adus în Europa în vremea marilor migrații de la sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu, cel mai probabil de către Huni și Avari. Este vorba, desigur, despre bivolul asiatic (din mai multe (sub)specii), care s-ar fi răspândit apoi și printre Europeni, până astăzi. Dar această părere este un adevăr parțial, de vreme ce ignoră existența unor mici grupuri de zimbri crescuți de om – precum cei crescuți de Romani sau Germanici pentru lupte –, dar și a vechiului bivol european.

Pentru că, într-adevăr, a existat un bivol european (de apă) (Bubalus murrensis), cea mai apropiată rudă a lui fiind bivolul asiatic (de apă) (Bos arnee).

Înainte de a trece mai departe, cred că este folositor să amintim că sunt bovide mai puțin atrase de apă, trăitoare în zone de munte sau chiar de stepă. În vreme ce, dimpotrivă, bivolii de apă – fie că vorbim despre cel european, african sau asiatic – sunt dependenți de zonele umede (mlaștini, râuri, delte etc.); chiar dacă, la nevoie, pot face față, o vreme, unui climat arid.

Un mare iubitor de apă a fost și bivolul european, care a trăit din mlaștinile și bălțile aflate la miazănoapte de Marea Neagră până în cele de pe țărmurile Atlanticului. Numit științific Bubalus murrensis, el avea coarnele late – și plate în partea de sus – tipice bivolilor, însă curbate doar spre spate (și, astfel, foarte deosebite de cele ale bivolilor africani).

Viețuind în turme variate, de la unele mici, de câteva exemplare, până la unele de peste o mie, acest bivol european a însemnat foarte mult pentru viața sălbatică din străvechime.

Pe de-o parte, marile carnivore din bălți și mlaștini – aici intrând în primul rând urșii de atunci, urmați apoi de lei și alte carnivore dispărute, iar mai apoi de lupi – aveau în bivolii sălbatici o sursă de hrană care, alături de mistreți, bouri, antilope (saigale) și elani, cerbi sau alte erbivore asigura existența unei faune puternice și bogate.

Pe de altă parte, vegetația din bălți și mlaștini era îmbogățită de pășunatul acestor animale. Ele împiedicau astfel apariţia unor dominații masive ale unei singure specii, impunând un amestec vegetal, o bogăție – iarăși! – a florei, extrem de importantă. Căci, în același timp, bogăția în specii a florei dă adăpost multor specii de animale – de la insecte până la mamifere – și, de asemenea, împiedică răspândirea masivă a unor boli sau dăunători. (În zonele în care domină o singură specie apariţia unei boli sau a unui dăunător are un efect de molimă cumplită, putând provoca nu doar distrugeri masive, ci chiar extincția acelei specii pe o mare întindere. Cu rezultate cumplite. Poate să pară neașteptat, dar și incendiile se răspândesc mult mai repede în zonele cu o singură specie – la fel și efectele secetei sau altor factori negativi.)

Bubalus murrensisBivolul european (de apă), numit științific Bubalus murrensis, în reconstrucția artistică oferită de Urmensch Museum din Steinheim an der Murr (aici)

Când a dispărut bivolul european (Bubalus murrensis)?

După ultimele fosile găsite în Vest, se crede că undeva acum 10.000 sau 7.000 de ani (oricum, acum peste 5.000 de ani). Însă, desigur, datele nu sunt sigure.

Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, vorbește despre bivolii sălbatici care trăiau în partea de nord și nord-est a țării, având ca centru pășunile sălbatice de dincolo de Nistru.

S-a contrazis – cam ciudat, desigur – mărturia lui, sub diferite motive.
De pildă, s-a pretins că, din pricina lipsei pufului sau sub-părului, bivolii nu pot să facă față frigului fără o îngrijire specială – grajduri puternice, bine izolate și, pe cât se poate, încălzite. Această pretenție este bazată pe faptul că uriașa majoritate a bivolilor de apă ține de teritoriile calde ale Asiei, Africii și altor continente. Dar ignoră condițiile în care sunt crescuți bivolii (de apă) în Tibet, Nepal și alte ținuturi înalte din India, unde animalele rezistă bine în mlaștinile montane, chiar și la temperaturi de -20°C (fără grajduri puternice, cu atât mai puțin încălzite).

Faptul că această idee ar putea fi greșită a fost dovedit în ultimele decenii, la nivel practic, și de înființarea unor mici fonduri de bivoli de apă sălbăticiți în Germania (nu foarte departe de Berlin, dar și în alte zone) în cadrul încercărilor de refacere a naturii sălbatice de altădată (o prezentare a proiectelor aici). Fără adăposturi încălzite, într-un mediu sălbatic, bivolii fac față, de ani şi ani de zile, iernilor germane, cu un foarte mare succes. Ceea ce arată că rezistența la frig a bivolilor de apă, chiar fără să fie Bubalus murrensis, este mai mare decât se presupunea în trecut.
Dar sunt aceste cazuri îndeajuns de puternice?

Bivoli în zăpadă CanadaBivoli jucându-se în zăpadă la o fermă din Canada

Aici nu putem include ca argument și creșterea de bivoli de apă în Canada – mai ales în Ontario, dar nu numai –, cu toată clima rece a acestei țări. Nu putem face asta pentru că nu sunt publice condițiile asigurate de crescători (deci putem presupune existența unor grajduri încălzite, practică foarte răspândită în zonă, deși nu putem fi siguri). Există, totuși, filme care arată bivolii de apă (chiar și africani!), hrănindu-se liniștiți afară în plină iarnă, fără să pară supărați în vreun fel de zăpadă. Se vedea aici o galerie de fotografii și filme despre bivolii de apă din Ontario, iar aici un film cu bivoli tineri bucurându-se de zăpadă; comentariul proprietarului pare să sugereze că bivolilor de apă le place vremea rece (probabil fiind și hrăniți corespunzător).

Desigur, se pune pe drept întrebarea: și ce fac bivolii sălbatici de apă la temperaturi mai mici de -20°C? Folosirea adăposturilor naturale și înghesuirea animalelor – cu efectul de încălzire ce apare de aici – poate să le asigure supraviețuirea?

De aici și legitima întrebare: oare bivolii sălbatici din vremea lui Dimitrie Cantemir erau vreun amestec de Bubalus murrensis cu bivolii asiatici aduși de migratori? Sau – mai probabil – exemplare scăpate, poate în urma unor raiduri ale Tătarilor, și care profitând de unele ierni mai blânde au supraviețuit o vreme în sălbăticie?

Această ultimă ipoteză pare susținută de faptul că mai târziu bivolul sălbatic nu mai apare nici în fauna Moldovei, nici în cea a Podoliei, Voziei, Zaporojiei sau altor țări din aceste părți.

Însă în contra-partidă – ca să fim obiectivi – trebuie să amintim de faptul că bivolii sălbăticiți din nucleele germane amintite au făcut față unor perioade de iarnă destul de grele. Și, de asemenea, că dacă bivolii sălbatici amintiți de Cantemir erau ultimele exemplare libere europene, dispariția lor nu este întru nimic surprinzătoare.

*

Dincolo de aceste întrebări – la care încă nu avem răspunsuri – mai este, totuși, o realitate românească foarte, foarte importantă. Și, desigur, foarte, foarte disprețuită de politicienii zis-români (adică distrugătorii României).

Mă refer aici la faptul că, în urma unor studii serioase și a unei munci grele – în condiții departe de a fi strălucite – un om de știință român, Constantin Velea, a dovedit și omologat în 1987 bivolul românesc!

bivoli romanestiBivoli românești (negru și alb), în Arad; a se observa părul specific rasei locale

Da, fondul vechi de bivoli din România – din Transilvania, Crișana, Muntenia și Moldova – a fost omologat în 1987 (acum 30 de ani!) ca rasă românească, diferențiată genetic de ceilalți bivoli europeni (fie ei de origine asiatică sau africană).

Ipoteza comună este că acești bivoli românești, cu un fond genetic arhaic, sunt urmașii primelor exemplare aduse în Europa la sfârșitul Antichității.

O ipoteză mai îndrăzneață este a unei mixturi între bivolii asiatici aduși de migratori și bivolul european care ar fi fost crescut de Români în secolele IV-VII. Dar pentru confirmarea sau infirmarea acestei ipoteze este nevoie de studii extinse de ADN, care să compare bivolul românesc și Bubalus murrensis… O cercetare pentru care nu există absolut niciun interes din partea incompetenților clasei politice, orbi la potențialul uriaș pe care îl are – cultural, economic, turistic și chiar propagandistic – fiecare rasă națională, cu atât mai mult la potențialul uriaș pe care îl are un fond genetic particular, cu atât mai mult cu cât este unul arhaic (precum în cazul bivolului românesc, al surei românești, al caprei carpatine etc., etc., etc.) [2]. (Un pic despre durerile crescătorilor de bivoli de la noi aici.)

Dacă amintim că de la peste 200.000 de bivoli în 1981 s-a ajuns astăzi la cca. 10.000 de bivoli românești ne dăm seama că, parte a genocidului anti-românesc exercitat de partidele politice din ultimii 30 de ani, și specia românească este amenințată cu extincția.
Sau, poate, o să ajungem ca în cazul altor rase românești, să le vedem crescute și eventual omologate de străini…

Dincolo de orice amărăciuni, să vedem și partea bună a lucrurilor!
Există, încă, bivolul românesc, un animal cu productivitate foarte bună, nepretențios, cu un lapte excepțional și un fond genetic unic.
Este de ajuns, pentru început, un singur om inteligent care să relanseze, cu adevărat, această rasă. Atât ca mijloc direct de producție – pentru lapte, brânză, carne şi alte produse de cea mai înaltă calitate – cât și ca fond genetic pentru felurite noi rase, ameliorări etc.
Odată realizată această relansare, viitorul rasei este asigurat.

Mihai-Andrei Aldea

____________________________________________________________________________________________

[1] Și Bovinele (Taurinele), ca și Bubalinele (Bivolii) fac parte din Familia Bovidae, adică dintre Bovide, alături de Caprine, Ovine, Antilope etc.

[2] Trebuie subliniat faptul că oricât de puțin probabilă ar fi ipoteza unui mixaj între Bubalus murrensis și bivolii asiatici pe teritoriul României, nevoia studiului genetic asupra populației de bivol românesc este ABSOLUTĂ! Nu se poate sublinia îndeajuns faptul că bivolul românesc este, practic, strămoșul tuturor bivolilor europeni din ultimele două milenii, pentru că de aici s-au răspândit exemplarele aduse de migratori pe restul continentului. Mai mult, au fost situații în care pe arii foarte largi s-a făcut ameliorarea – sau chiar substituirea – populațiilor de bivoli din alte părți (Ungaria, Serbia, Bulgaria etc.) pe baza bivolului românesc. (Așa cum, de fapt, celebrii boi de Danzig nu erau polonezi, ci boi moldovenești…)

The Way to Vozia…

Îndemn la luptă