Pentru mulţi este greu de făcut o deosebire adevărată între Bovine (sau Taurine) şi Bubaline, adică între „vaci” şi „bivoli”. Desigur, origina comună este şi ea de vină pentru aceasta[1], dar mai curând este vinovată despărţirea Românilor de pământ, deci şi de vietăţile pământului.

Ca să ajutăm la înţelegerea lucrurilor, o să arătăm că Bovine sălbatice au fost în părţile noastre din vechime, cel mai celebru exemplu fiind Bourul (Bos primigenius). Din care se trage sura românească – acum, prin „grija” autorităţilor pretins româneşti (în fapt, anti-române), aflată în pragul extincţiei. Dar acum nu ne vom opri asupra acestor vietăţi minunate şi prea puţin cunoscute Românilor de azi, ci trecem mai departe.

Bubalinele cunoscute la noi sunt, de obicei, marii şi blânzii bivoli, crescuţi în părţi cu multă apă din Crişana, Transilvania, Moldova şi Muntenia; mai mult în trecut, mai puţin astăzi. Cu toate că bivoliţele dau un lapte foarte gras şi sănătos şi o brânză minunată (făcută cel mai adesea dintr-un amestec de lapte de bivoliţă şi, respectiv, vacă).

Dar tot înrudiţi cu bivolii sunt, de fapt, şi vestiţii zimbri, sau bizonul european (Bison bonasus), binecunoscuţi încă din Antichitate.

Se crede, de obicei, că bivolul domestic a fost adus în Europa în vremea marilor migraţii de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu, cel mai probabil de către Huni şi Avari. Este vorba, desigur, despre bivolul asiatic (din mai multe (sub)specii), care s-ar fi răspândit apoi şi printre Europeni, până astăzi. Dar această părere este un adevăr parţial, de vreme ce ignoră existenţa unor mici grupuri de zimbri crescuţi de om – precum cei crescuţi de Romani sau Germanici pentru lupte –, dar şi a vechiului bivol european.

Pentru că, într-adevă, a existat un bivol european (de apă), cea mai apropiată rudă a lui fiind bivolul asiatic (de apă).

Înainte de a trece mai departe, cred că este folositor să amintim că sunt bovide mai puţin atrase de apă, trăitoare în zone de munte sau chiar de stepă. În vreme ce, dimpotrivă, bivolii de apă – fie că vorbim despre cel european, african sau asiatic – sunt dependenţi de zonele umede (mlaştini, râuri, delte etc.); chiar dacă, la nevoie, pot face faţă, o vreme, unui climat arid.

Un mare iubitor de apă a fost şi bivolul european, care a trăit din mlaştinile şi bălţile aflate la miazănoapte de Marea Neagră până în cele de pe ţărmurile Atlanticului. Numit ştiinţific Bubalus murrensis, el avea coarnele late – şi plate în partea de sus – tipice bivolilor, însă curbate doar spre spate (şi, astfel, foarte deosebite de cele ale bivolilor africani).

Vieţuind în turme variate, de la unele mici, de câteva exemplare, până la unele de peste o mie, acest bivol european a însemnat foarte mult pentru viaţa sălbatică din străvechime.

Pe de-o parte, marile carnivore din bălţi şi mlaştini – aici intrând în primul rând urşii de atunci, urmaţi apoi de lei şi alte carnivore dispărute, iar mai apoi de lupi – aveau în bivolii sălbatici o sursă de hrană care, alături de mistreţi, bouri, antilope (saigale) şi elani, cerbi şi alte ierbivore asigura existenţa unei faune puternice şi bogate.

Pe de altă parte, vegetaţia din bălţi şi mlaştini era îmbogăţită de păşunatul acestor animale, care împiedicau apariţia unor dominaţii masive ale unei singure specii, impunând un amestec vegetal, o bogăţie – iarăşi! – a florei, extrem de importantă. Căci, în acelaşi timp, bogăţia în specii a florei dă adăpost multor specii de animale – de la insecte până la mamifere – şi, de asemenea, împiedică răspândirea masivă a unor boli sau dăunători. (În zonele în care domină o singură specie apariţia unei boli sau a unui dăunător are un efect de molimă cumplită, putând provoca nu doar distrugeri masive, ci chiar extincţia acelei specii pe o mare întindere. Cu rezultate cumplite. Poate să pară neaşteptat, dar şi incendiile se răspândesc mult mai repede în zonele cu o singură specie – la fel şi efectele secetei sau altor factori negativi.)

Bivolul european (de apă), numit ştiinţific Bubalus murrensis, în reconstrucţia artistică oferită de Urmensch Museum din Steinheim an der Murr (aici)

 

Când a dispărut bivolul european (Bubalus murrensis)?

După ultimele fosile găsite în Vest, se crede că undeva acum 10.000 de ani (oricum, acum peste 5.000 de ani). Însă, desigur, datele nu sunt sigure.

Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, vorbeşte despre bivolii sălbatici care trăiau în partea de nord şi nord-est a ţării, având ca centru păşunile sălbatice de dincolo de Nistru.

S-a contrazis – cam ciudat, desigur – mărturia lui, sub diferite motive.
De pildă, s-a pretins că, din pricina lipsei pufului sau sub-părului, bivolii nu pot să facă faţă frigului fără o îngrijire specială – grajduri puternice, bine izolate şi, pe cât se poate, încălzite. Această pretenţie este bazată pe faptul că uriaşa majoritate a bivolilor de apă ţine de teritoriile calde ale Asiei, Africii şi altor continente. Dar ignoră condiţiile în care sunt crescuţi bivolii (de apă) în Tibet, Nepal şi alte ţinuturi înalte din India, unde animalele rezistă bine în mlaştinile montane, chiar şi la temperaturi de -20°C (fără grajduri puternice, cu atât mai puţin încălzite).

Faptul că această idee ar putea fi greşită a fost dovedit în ultimele decenii, la nivel practic, şi de înfiinţarea unor mici fonduri de bivoli de apă sălbăticiţi în Germania (nu foarte departe de Berlin, dar şi în alte zone) în cadrul încercărilor de refacere a naturii sălbatice de altădată (o prezentare a proiectelor aici). Fără adăposturi încălzite, într-un mediu sălbatic, bivolii fac faţă, de ani şi ani de zile, iernilor germane, cu un foarte mare succes. Ceea ce arată că rezistenţa la frig a bivolilor de apă, chiar şi fără să fie Bubalus murrensis, este mai mare decât se presupunea în trecut.
Dar sunt aceste cazuri îndeajuns de puternice?

Bivoli jucându-se în zăpadă la o fermă din Canada

Aici nu putem include ca argument şi creşterea de bivoli de apă în Canada – mai ales în Ontario, dar nu numai –, cu toată clima rece a acestei ţări. Nu putem face asta pentru că nu sunt publice condiţiile asigurate de crescători (deci putem presupune existenţa unor grajduri încălzite, practică foarte răspândită în zonă, deşi nu putem fi siguri). Există, totuşi, filme care arată bivolii de apă (chiar şi africani!), hrănindu-se liniştiţi afară în plină iarnă, fără să pară supăraţi în vreun fel de zăpadă. Se vedea aici o galerie de fotografii şi filme despre bivolii de apă din Ontario şi aici un film cu bivoli tineri bucurându-se de zăpadă; comentariul proprietarului pare să sugereze că bivolilor de apă le place vremea rece (probabil fiind hrăniţi corespunzător).

Desigur, se pune pe drept întrebarea: şi ce fac bivolii sălbatici de apă la temperaturi mai mici de -20°C? Folosirea adăposturilor naturale şi înghesuirea animalelor – cu efectul de încălzire ce apare de aici – poate să le asigure supravieţuirea?

De aici şi legitima întrebare: oare bivolii sălbatici din vremea lui Dimitrie Cantemir erau vreun amestec de Bubalus murrensis cu bivolii asiatici aduşi de migratori? Sau – mai probabil – exemplare scăpate, poate în urma unor raiduri ale Tătarilor, şi care profitând de unele ierni mai blânde au supravieţuit o vreme în sălbăticie?

Această ultimă ipoteză pare susţinută şi de faptul că mai târziu bivolul sălbatic nu mai apare nici în fauna Moldovei, nici în cea a Podoliei, Vozie, Zaporojiei sau altor ţări din aceste părţi.

Însă în contra-partidă – ca să fim obiectivi – trebuie să amintim de faptul că bivolii sălbăticiţi din nucleele germane amintite au făcut faţă unor perioade de iarnă destul de grele. Şi, de asemenea, că dacă bivolii sălbatici amintiţi de Cantemir erau ultimele exemplare libere europene, dispariţia lor nu este întru nimic surprinzătoare.

*

Dincolo de aceste întrebări – la care încă nu avem răspunsuri – mai este, totuşi, o realitate românească foarte, foarte importantă. Şi, desigur, foarte, foarte dispreţuită de politicienii zis-români (adică distrugătorii României).

Mă refer aici la faptul că, în urma unor studii serioase şi a unei munci grele – în condiţii departe de a fi strălucite – un om de ştiinţă român, Constantin Velea, a dovedit şi omologat în 1987 bivolul românesc!

Bivoli româneşti (negru şi alb), în Arad; a se observa părul specific rasei locale

Da, fondul vechi de bivoli din România – din Transilvania, Crişana, Muntenia şi Moldova – a fost omologat în 1987 (acum 30 de ani!) ca rasă românească, diferenţiată genetic de ceilalţi bivoli europeni (fie ei de origine asiatică sau africană).

Ipoteza comună este că aceşti bivoli româneşti, cu un fond genetic arhaic, sunt urmaşii primelor exemplare aduse în Europa la sfârşitul Antichităţii.

O ipoteză mai îndrăzneaţă este a unei mixturi între bivolii asiatici aduşi de migratori şi bivolul european care ar fi fost crescut de Români în secolele IV-VII. Dar pentru confirmarea sau infirmarea acestei ipoteze este nevoie de studii extinse de ADN, care să compare bivolul românesc şi Bubalus murrensis… O cercetare pentru care nu există absolut niciun interes din partea incompetenţilor clasei politice, orbi la potenţialul uriaş pe care îl are – cultural, economic, turistic şi chiar propagandistic – fiecare rasă naţională, cu atât mai mult la potenţialul uriaş pe care îl are un fond genetic particular, cu atât mai mult cu cât este unul arhaic (precum în cazul bivolului românesc, al surei româneşti, al caprei carpatine etc., etc., etc.) [2]. (Un pic despre durerile crescătorilor de bivoli de la noi aici.)

Dacă amintim că de la peste 200.000 de bivoli în 1981 s-a ajuns astăzi la cca. 10.000 de bivoli româneşti ne dăm seama că, parte a genocidului anti-românesc exercitat de partidele politice din ultimii 30 de ani, şi specia românească este ameninţată cu extincţia.
Sau, poate, o să ajungem ca în cazul altor rase româneşti, să le vedem crescute şi eventual omologate de străini…

Dincolo de orice amărăciuni, să vedem şi partea bună a lucrurilor!
Există, încă, bivolul românesc, un animal cu productivitate foarte bună, nepretenţios, cu un lapte excepţional şi un fond genetic unic.
Este de ajuns, pentru început, un singur om inteligent care să relanseze, cu adevărat, această rasă. Atât ca mijloc direct de producţie – pentru lapte, brânză, carne şi alte produse de cea mai înaltă calitate – cât şi ca fond genetic pentru felurite noi rase, ameliorări etc.
Odată realizată această relansare, viitorul rasei este asigurat.

Mihai-Andrei Aldea

____________________________________________________________________________________________

[1] Şi Bovinele (Taurinele), ca şi Bubalinele (Bivolii) fac parte din Familia Bovidae, adică dintre Bovide, alături de Caprine, Ovine, Antilope etc.

[2] Trebuie subliniat faptul că oricât de puţin probabilă ar fi ipoteza unui mixaj între Bubalus murrensis şi bivolii asiatici pe teritoriul României, nevoia studiului genetic asupra populaţiei de bivol românesc este ABSOLUTĂ! Nu se poate sublinia îndeajuns faptul că bivolul românesc este, practic, strămoşul tuturor bivolilor europeni din ultimele două milenii, pentru că de aici s-au răspândit exemplarele aduse de migratori pe restul continentului. Mai mult, au fost situaţii în care pe arii foarte largi s-a făcut ameliorarea – sau chiar substituirea – populaţiilor de bivoli din alte părţi (Ungaria, Serbia, Bulgaria etc.) pe baza bivolului românesc. (Aşa cum, de fapt, celebrii boi de Danzig nu erau polonezi, ci boi moldoveneşti…)

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă