De când are Biblia capitole și versete?

Oricine a deschis Biblia știe că aceasta este împărțită în cărți – precum Evangheliile sau Psalmii –, în capitole și versete.
Despre cărți știm că sunt din străvechime, de la Moise și continuatorii acestuia, până la Sfântul Ioan Apostolul.
Dar capitolele și versetele?

Ei bine, cărțile biblice au fost inițial scrise cursiv: în continuu, fără întrerupere, de la prima până la ultima literă.
Singura excepție este dată de Psalmi, care apar numerotați – deci ca un fel de ”capitole” –, dar fără versete, încă din cele mai vechi manuscrise ale Septuagintei (sau ale variantelor ebraice, aramaice, armene etc.).
De pildă, Evanghelia după Matei începe în original prin Cartea obârșiei lui Iisus Christos1 și se termină, fără întrerupere, cu până la sfârșitul veacului. Amin.
Altfel spus, cu mici excepții, Biblia era alcătuită din cărți scrise cursiv, de la început până la sfârșit, fără niciun fel de întreruperi.

Așa sunt, de fapt, toate manuscrisele Bibliei până în secolul al XII-lea.

Un cleric englez – din perioada prăbușirii Ortodoxiei în Marea Britanie sub atacurile papale –, pe nume Ștefan Langton, va realiza la începutul secolului al XIII-lea împărțirea pe capitole a cărților biblice.

De atunci tot mai multe ediții ale Bibliei, la început manuscrise, apoi și tipărite, apar cu această nouă divizare a textului.
Așa este și prima ediție tipărită a Sfintelor Scripturi, numită și Biblia lui Gutenberg, apărută în 1455 la Mainz: are textul împărțit în cărți și capitole, iar tipografic textul este așezat în pagină pe două coloane2.
Împărțirea pe versete apare mult mai târziu.

Astfel, în 1551, tipograful reformat francez Robert Estienne tipărește prima variantă a Noului Testament cu versete. Doi ani mai târziu același va scoate și Biblia întreagă împărțită în versete.

Merită observat faptul că împărțirea pe capitole și versete a ajutat la păstrarea și înțelegerea textului biblic. Este o împărțire ce are rostul de a ajuta cititorul în urmărirea ideilor și firului epic, de a ajuta în memorare și înțelegere. Desigur, fără să schimbe ceva din textul original, care se păstrează integral.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. În varianta comună a Sfântului Sinod se folosește traducerea neamului pentru grecescul γενέσεως (ghenseos). Pentru secolul I d.Chr. termenul grecesc poate fi tradus ca „nașterii”, „originii”, „obârșiei”, „genealogiei”, „spiței” sau „neamului”. Din punctul nostru de vedere, singurul termen românesc ce redă atât toate aceste înțelesuri cât și logica textului biblic este obârșie. ↩︎
  2. Ca o curiozitate, Biblia din 1455 face parte dintre versiunile în care inițialele capitale – literele mari de la începutul unui capitol – și titlurile nu erau tipărite. Pentru ele se lăsa spațiu liber, unde artiști erau plătiți să le completeze. Artiștii care doar desenau (scriau) litere și text, de obicei cu cerneală roșie, erau numiți și rubricatori, de la latinescul rubrica = pământ roșu. Ei erau plătiți mai puțin și erau alegerea celor care fie nu aveau destui bani, fie nu voiau să cheltuiască în plus. Artiștii care realizau desene complexe și picturi erau numiți miniaturiști și erau plătiți mult mai scump. Denumire miniaturist este deosebit de interesantă, pentru că vine de la minium, denumire latină un oxid de plumb – folosit pentru culorile aprinse de roșu, roșu-portocaliu sau portocaliu aprins. Totuși denumirea, printr-o interesantă paralelă fonetică, s-a potrivit perfect și cu specializarea miniaturiștilor în realizarea unor desene sau picturi… foarte mici (în latină minimus). Revenind la artiștii amintiți, rubricatorii erau de obicei aparținători de ghildele copiștilor, pe când miniaturiștii țineau de ghildele pictorilor și artiștilor decoratori. ↩︎

Proorocul Miheia în Împărăția Cerurilor

Miheia și Mihai sunt nume similare, de origine ebraică, având același înțeles: Cine este ca Dumnezeu?
Deosebirea dintre ele poate fi asemănată cu deosebirea dintre Mihai și Mihail sau, pentru alt nume, dintre Cristian și Creștin.
În esență este același nume, cu unele deosebiri fonetice minore.

Expresia ebraică Cine este ca Dumnezeu? înseamnă, în fapt, Dumnezeu este unic sau Nimeni nu este ca Dumnezeu.

Proorocul Miheia a trăit după numele său: l-a adorat pe Dumnezeu, așa cum fiecare dintre noi ar trebui să Îl adore.

Paradoxal, la prima vedere, din această adorare a lui Dumnezeu vine și puțina cunoaștere a lui Miheia ca persoană de către credincioși:

din toată cartea lui Miheia doar primul rând, impersonal, amintește de Miheia, și doar de faptul că este originar din Moroșet; este o mențiune de-a dreptul tehnică ”prin acesta a grăit Domnul”, fără a exista cel mai mic element personal, cea mai mică urmă de prezentare reală;
pe scurt, toată cartea este dedicată adorării lui Dumnezeu, respectiv lepădării de Dumnezeu a lui Israel (și pedepselor ce o însoțesc), chemării neamurilor la adorarea lui Dumnezeu, venirii lui Mesia și întoarcerii Evreilor la Domnul.

Sunt încredințat că Sfântul Prooroc Miheia este foarte fericit să fie ignorat de oameni: pe Dumnezeu a vrut să Îl slăvească, pe Dumnezeu L-a iubit și respectat, pe Dumnezeu Îl adoră.

Și este un cuvânt pe care îl spun neamurile întoarse la Dumnezeu, arată Miheia, cuvânt care este esențial pentru fiecare dintre noi, pentru îndreptarea, curățirea, mântuirea și sfințirea noastră:

Veniți să ne suim în Muntele Domnului, în Templul Dumnezeului lui Iacob, și El ne va învăța căile Sale, și să mergem pe cărările Sale, căci din Sion va ieși Legea și Cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim! (Miheia 4:2)

Cu adevărat, măreția și slava lui Dumnezeu sunt munte, dar mai mult decât orice munte1.
Oricât de înalt ar vedea cineva un munte, chiar de l-ar face mai înalt decât o galaxie ori un roi galactic, tot prea mic ar fi acesta față de măreția și slava lui Dumnezeu.
Urcând sufletul, mintea și inima noastre către măreția lui Dumnezeu în ele se va naște evlavia. Și prin evlavie sufletul, mintea și inima noastră vor deveni Templul sau Biserica Dumnezeului lui Iacob.

Sunt multe de amintit aici, căci Vechiul Testament neîncetat arată nevoia de a zidi credința cea adevărată în sufletele oamenilor, nevoie împlinită prin Iisus Christos în Noul Testament.
Putem aminti de câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu privitoare la inima omului și felul în care aceasta poate să fie Templul lui Dumnezeu ori sălaș al dracilor. Pe scurt voi înșirui o parte dintre ele, după notația adăugată Bibliei spre ușurarea căutării; am îngroșat (bolduit) unele corespondențe biblice care au părut sufletului meu de mare folos în lămurirea adevărului (în această privință):

Deuteronom 4:9; 20:8; I Regi 6:6; 7:3; 10:9 și 26; IV Regi 20:3; I Cronici 28:9 și 29:17-18; II Cronici 19:9; Ps. 7:9; 10:2; 11:2; 21:30; 27:3-5 ș.cl.; 31:12; 47:12; 57:2; 61:8; 63:11; 72:13-15; 77:21; 89:14; 94:8 ș.cl.; 139:2; Pilde 7:10; 14:30; 15:11; 17:3; 21:2; 24:12; Isaia 38:3; 51:7; Ieremia 9:8; 11:20; 17:5; 20:12; 31:33; 32:39; Iezechia 11:19-21; 14:3; 44:7-9 ș.cl.; Osea 7:2; Ioil 2:13; Iudit 13:18; Baruh 3:7; III Ezdra 3:20-21; Sirah 2:18; 8:2; 17:7; 21:19; 31:30; II Macabei 1:3; 11:9; 15:17 și 27; Matei 9:4;18:35; Marcu 2:6-8 ș.cl.; 4:15 ș.cl.; Luca 1:17; 5:22; 16:15; 21:34; Faptele Apostolilor 1:24; 7: 39, 51 și 54 ș.cl.; 11:23; 14:17; 15:8-9; Romani 2:15; 5:5; 8:27; 12:8; 16:18; II Corinteni 1:22; 3:2; 4:6; 6:12-13; 7:2-3; Galateni 4:6; Efeseni 3:17; 5:19; 6:22; Filipeni 4:7; Coloseni 2:2; 3:15-16; 4:8; I Tesaloniceni 2:4 și 17; 3:5; I Timotei 6:18; Filimon 1:7; Evrei 3:8 și 15; 4:7; 6:12; 10:16 și 22; Iacob 3:14; 4:8; 5:5, 8 și 13; I Petru 3:15; II Petru 1:19; Apocalipsa 2:23; 17:17.

Din toate acestea, și altele asemenea, putem vedea câtă înțelepciune a avut Proorocul Miheia atunci când, parcă ignorându-se pe sine, s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu.

În această lume Sfântul Miheia este puțin cunoscut și prețuit.
”Unul dintre proorocii mici”, îl califică mulți. Și, după titlurile capitolelor cărții sale, pretind să o descrie – și să îi descrie activitatea și viața.

Dar câți îi citesc într-adevăr cartea? Câți sunt răniți la inimă de durerea și durerile ce o străbat?
Câți înțeleg raportul dintre neamuri și Casa lui Israel, care este raportul dintre mireni și clerici?

Câți înțeleg, citind Cartea lui Miheia, blestemul care este asupra Bisericii pentru nelegiuirile clericilor?
Câți înțeleg, din vedenia lui Miheia, vina ce apasă și peste cler, și peste poporul lui Dumnezeu, atunci când clericii nu învață poporul Învățătura Domnului?

Câți înțeleg că idolatria osândită de Dumnezeu prin Miheia este orice ”adorare” a celor care nu sunt Dumnezeu?

Câți înțeleg osândirea neîncetată a vicleniei în împlinirea poftelor pe care o arată, repetat, Miheia?
Câți pot să înțeleagă, de vreme ce nenumărate reclame glorifică urmarea poftelor, idolatrizarea lor, adorarea oricărui lucru ce poate fi vândut și cumpărat?

Dar cât de mult înseamnă ce și cât înțelegem noi pentru Miheia?

El și-a împlinit alergarea.
Disprețuit și prigonit, L-a adorat și mărturisit pe Dumnezeu până dincolo de capăt – căci și dincolo de moarte, iată, Îl mărturisește.
L-a mărturisit pe Dumnezeu – puțini înțeleg asta! – pentru că L-a adorat!
Ca să Îl mărturisești pe Dumnezeu cu adevărat – nu spre propria osândire – trebuie să Îl adori.

Este o lecție esențială pe care Miheia o mărturisește, așa cum a mărturisit totul: ca urmare a trăirii sale întru Dumnezeu.

Acum, și de o veșnicie, Miheia este în Împărăția Cerurilor.
Pentru că, iarăși esențial, timpul care este măsura schimbării trece altfel în lumea (lumile) de dincolo față de cea de aici: noi suntem nestatornici și pripiți, cei de dincolo sunt așezați în bine (dacă sunt în Rai) sau în rău (dacă sunt în Iad); iar timpul conștiinței se accelerează exponențial în raport cu încetinirea timpului fizic.
Altfel spus, de la Venirea Domnului până acum noi numărăm aproape două milenii (două mii de ani); pentru cei din Iad au trecut cel puțin două sute de miliarde de ani, iar pentru cei din Rai, după înălțimea la care se află, de mii sau milioane sau miliarde de ori mai mult decât pentru cei din Iad.
O clipă de agitație pe pământ devine peste trei ani de chinuri în Iad și zeci de ani de fericire în Rai.

Prin adorarea lui Dumnezeu Miheia a câștigat Împărăția Cerurilor, de care se bucură de o eternitate și pentru eternitate.

Cine are inimă să înțeleagă?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Una din rătăcirile des întâlnite este aceea de a crede că „muntele lui Dumnezeu” ori „munții lui Dumnezeu” înseamnă un anume loc de pe Pământ (și doar acela). Este adevărat că orice loc poate fi sfințit, astfel încât să fie mai mult al lui Dumnezeu decât era înainte. Dar în sensul propriu „Muntele lui Dumnezeu” ori „Munții lui Dumnezeu” reprezintă denumiri lumești pentru realități duhovnicești. ↩︎

Cum pot să cred în Biblie când… Are mai mulți autori

Mă întreabă cineva:
– Părinte, sunteți un om cult, dar… Cum credeți în Biblie când are mai mulți autori?
Mă uit mirat la el:
– Văd că aveți în bibliotecă Manual de chirurgie pentru studenți. Din câte știu, are mulți autori. Asta vă face să îl credeți greșit?
Rămâne cu gura căscată.

Din păcate, oamenii primesc tot felul de idei absurde împotriva lui Dumnezeu, împotriva Sfintelor Scripturi, împotriva Bisericii sau a preoților etc.
Le primesc nu pentru că sunt fapte sau analize raționale, ci pentru că ei, oamenii caută în disperare pretexte pentru a rămâne în păcate și patimi.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldeai

Gânduri despre Cartea lui Iov (I)

Când am primit în dar Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! – am început să o citesc mai ales de la un cap la celălalt.
Această practică mi-a devenit un obicei. În fiecare an, cu mila lui Dumnezeu, citesc Biblia de la început până la sfârșit.

La început citeam din bucuria de a asculta cuvintele Domnului, iar și iar, însoțită de bucuria darurilor Sale atunci când Acesta voia să mă lumineze ca să înțeleg ceva.
Pentru că Biblia nu se citește ca să o înțelegi – înțelegere cu neputință omului –, ci spre a-L asculta pe Părintele Ceresc grăindu-ți.
Doar așa, deschizându-ți urechile și ochii sufletului și inimii te poți bucura de binecuvântarea Sa, adică de luminarea pe care El ți-o aduce, acolo unde știe că îți este de folos să înțelegi părți din înțelepciunea nesfârșită a Scripturilor.

Mai târziu, pe măsură ce am început să am goluri de memorie, citirea anuală a Bibliei a devenit o și mai mare bucurie.
Pentru că citind, prin pierderi de memorie, ca și cum ar fi prima dată, sunt păzit de împietrirea, de plafonarea sau blazarea de care au parte prea mulți dintre cei cu memorie bună.

Dar acestea sunt deja departe de subiect!
Fapt este că atunci când am primit Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! –, am ajuns, firește, și la Cartea lui Iov.
Și, dincolo de unele adevăruri folositoare și zguduitoare, nu am înțeles deloc disputa dintre Iov și prietenii săi.
Când grăia unul, mi se părea că are dreptate. La fel când grăia celălalt.
Și, până la urmă, nu înțelegeam în ce constă neînțelegerea dintre ei.
Așa cum nu am înțeles de ce Dumnezeu i-a dat dreptate lui Iov.
Am primit spusa Domnului ca pe un adevăr neînțeles: știam deja că dacă nu înțelegem de ce Dumnezeu face ori zice un lucru este pentru că El este mult dincolo de noi.
Atât de mult încât o comparație a acestui raport (om/Dumnezeu) cu cel dintre o amibă și un om încă ar fi măgulitoare pentru amibă.

În acest an, ajungând iar la Cartea lui Iov, am fost pus pe gânduri de puternica dispută, ceartă chiar, dintre Iov și prietenii lui.

Iar aici este un prim șoc, pentru că în lume asemenea certuri sau dispute duc la ură nesfârșită. Pe când Iov și prietenii săi rămân prieteni – și vom vedea mai departe, cu mila Stăpânului Ceresc, ce uimitor și copleșitor este acest fapt.

Dar care este, totuși, pricina neînțelegerii dintre prietenii lui Iov și acesta?

Este o formă de gândire pe care o întâlnim, cu durere, la mulți absolvenți și profesori de teologie, la mulți clerici de toate rangurile: gândirea șablonardă.
Mai precis, gândirea șablonardă a prietenilor lui Iov.

Ei îl cunoscuseră pe Iov pe când acesta era în putere. În cunoscuseră atunci când avea putere. Îl cunoscuseră pe când era bogat și sănătos, plin de averi și înconjurat de respect.
În această deosebită stare, Iov se purta ca un stăpân în înțelesul dinainte de Cădere al cuvântului: ca un puternic purtător de grijă, ca unul ce își folosește superioritățile pentru a îngriji, a îndruma, a păzi, a ocroti – și, când e nevoie, pentru a mustra și pedepsi, tot ca parte a îngrijirii, îndrumării, pazei.

Acum nu îl recunosc!
Este sărac, slab, lepros, cu bube1, ras în cap, murdar, plin de coji, abia acoperit de zdrențe de asemenea murdare, scărpinându-se cu un ciob.
Contrastul este extraordinar.

Și, apăsați de gândirea șablonardă, decid: Iov trebuie să fie un mare păcătos, ba chiar un nelegiuit.
Este, pentru ei, singura explicație posibilă pentru pedepsirea lui Iov – așa cum înțeleg ei ceea ce i s-a întâmplat lui.

Cititorul are întinsă o cursă de către firul narativ: el știe că Iov nu a fost pedepsit de Dumnezeu, că Iov este iubit și prețuit de Dumnezeu.
Totuși nici măcar cititorul nu știe de ce, totuși, Dumnezeu i-a dat voie diavolului să îi facă lui Iov atâta rău.

Ne întoarcem însă la prietenii lui Iov.
Aceștia sunt copleșiți de durerea lui, dar și răniți de ”constatarea” că Iov este de fapt un păcătos, un nelegiuit.

Din cele spuse de ei apare clar faptul că au multe cunoștințe despre Dumnezeu. Și, totuși, nu Îl cunosc!
Cei trei – Elifaz, Bildad și Țofar – îi atribuie lui Dumnezeu, alături de puteri și caracteristici care sunt reale, și un justițiarism omenesc – și văzut de ei ca pozitiv și divin.
De fapt, îi atribuie lui Dumnezeu un justițiarism aproape mecanic – deși îl descriu drept lucrarea Celui Viu.

Raționamentul lor pleacă de la o legitate clară: Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul.

Este o legitate despre care ei știu, dar pe care o înțeleg greșit, punând limite multiple lucrării divine prin felul în care o descriu.

Ca urmare, cei trei sunt prinși, alături de mila față de Iov, de convingerea că acesta trebuie să se pocăiască pentru nelegiuirile sale și, de asemenea, de indignare față de afirmațiile repetate ale lui Iov că este, după puterile omenești, drept.

Aceste ultime afirmații contrazic premisa pusă de ei: Dumnezeu aduce nenorociri doar asupra celor răi, iar pe cei buni îi binecuvântează.
Singura nuanțare pe care o acceptă – și doar în urma presiunii cuvintelor lui Iov – este că fericirea nelegiuiților este scurtă și aparentă, fiind repede urmată de pedepse peste pedepse.

Noi știm că ei greșesc, și dacă nu înțelegem cum, pentru că știm că Dumnezeu, la sfârșit, îi osândește pentru că, deși erau într-o stare foarte bună, au vorbit mult mai nedrept decât Iov, oricât de lovit era acesta.

Este copleșitor să citești felul în care Elifaz, Bildad și Țofar își argumentează ideile și încearcă să îl convingă pe Iov să accepte ”adevărul evident” proclamat de ei – ”adevăr evident” care este, în fapt, o minciună.

Discursurile lor sunt puternice, sunt pline de învățături sfinte și adevărate.
Luate în parte, frazele sunt convingătoare și cuceritoare.
Este discursul teologic de înaltă clasă al celor cu studii înalte.
Și, ca întreg, este la fel de fals ca acesta.

Mulți sfinți au spus că adevărata teologie nu se învață prin teorie, ci doar prin trăire. Dar foarte puțini înțeleg acest lucru mai mult decât în teorie.

Elifaz, Bildad și Țofar, ca mulți rabini din multe timpuri, iubesc Învățătura lui Dumnezeu.
Dar pe Acesta?

Acesta este, pentru prea mulți teologi – ziși mozaici sau creștini – un subiect.
Un subiect esențial, subiectul central al sistemelor lor filosofice zis teologice – și, de fapt, teooloage.
Dar este un subiect.
Și oricât de mult ar fi descris ori definit ca persoană vie, în realitate nu este trăit ca atare de amintiții prea mulți teologi (teoologi).

Ca urmare, provocând ironia îndreptățită a lui Iov, ei vor să fie apărătorii lui Dumnezeu, ca și cum Acesta ar avea nevoie de apărarea oamenilor!

Pe scurt, în toate cele ale lor, ei dovedesc o rigiditate conceptuală și o înstrăinare de trăirea în Dumnezeu care îi face să greșească puternic: atât față de Iov, cât și față de Dumnezeu.

Pentru că Iov nu a fost lăsat să fie lovit de Satana pentru păcatele lui, ci pentru păcatele noastre.
El este un chip al omului creștin: încă de la început el nu aduce jertfe doar pentru sine, ci și pentru copiii săi și toți ai lor, așa cum un creștin totdeauna se roagă nu doar pentru sine, ci și pentru toți ceilalți.
Iov este un chip al omului ce tinde din răsputeri către sfințenie: știe că fără Dumnezeu nu o poate ajunge, dar o cere cu tărie, știind că cere un lucru bun.
Asemenea tuturor sfinților, Iov este un chip micșorat al lui Iisus Christos, o asemănare cu Acesta: Iov suferă mult mai puțin pentru sine și mult mai mult pentru toată omenirea, pentru ca aceasta să învețe din suferințele și ridicarea sa.

Din toate acestea, cei trei prieteni ai lui Iov nu văd nimic, pentru că nu trăiesc întru Dumnezeu; ca urmare, deși Îl descriu ca Dumnezeu îi atribuie purtări și intenții străine Dumnezeirii.
Și încearcă, iar și iar, să îl facă pe Iov să admită că este un nelegiuit, că pentru asta a fost pedepsit, să se pocăiască și astfel să fie iertat și binecuvântat iarăși.

Refuzul acestuia, afirmațiile acestuia că deși omul nu poate fi drept înaintea lui Dumnezeu, pe cât poate un om să fie drept el, Iov, a fost, îi înfurie.

Această stare este recunoscută deschis de Țofar:

Cugetul meu mă împinge să vorbesc, din pricina frământării pe care o simt în mine. Am auzit o învățătură care mă scoate din sărite, și atunci o pornire vijelioasă, din duhul meu, mă face să răspund. (Iov 20:2-3)

Dar ce teologie poate să fie aceea născută din nervi, ce răspuns poate să fie acela din mânie?

Totuși, de ce această supărare sau chiar furie, de ce această îndârjire împotriva ideii că Iov nu ar fi nelegiuit?

Din groaza față de crucea lui Iov.

Dacă Iov a suferit atâtea și atât de cumplite lovituri deși este drept, asta nu înseamnă că oricare dintre ei poate fi lovit la fel?

Conform gândirii lor șablonarde, consecința este aceasta, este clară și îngrozitoare.

Ei uită de faptul că Dumnezeu folosește chiar și cele rele ale lumii spre a chema la bine.
Ei uită de faptul că Dumnezeu nu dă omului cât poate să ducă.
Ei nu se pot gândi – după ce l-au proclamat nelegiuit pe Iov – că acesta ar fi primit o asemenea cruce tocmai pentru că era atât de bun și de întărit încât putea să o ducă – spre folosul, îndreptarea, curățirea și mântuirea celor care află de această cruce a lui Iov și o înțeleg.

Din păcate și patimi, asemenea acestei gândiri și vorbiri, asemenea purtării celor trei, sunt de prea multe ori și teologia academică sau de seminar, dar și lucrarea pastorală și misionară în Biserica noastră.
Pentru că fără trăirea în Christos, fără frică de Dumnezeu, cu idolatrizarea intelectului, tot ceea ce putem căpăta este ceea ce au avut și cei trei: aparența teologiei în lipsa acesteia.

(cu mila lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Nu toate formele de lepră au și bube. ↩︎

Despre post și mântuire

Tocmai trecurăm de Postul Sfinților Apostoli, un post destul de puțin justificat teologic și mult mai mult prin obișnuințe tainice.
Așa că m-am trezit astăzi (30 Iunie) cu o mustrare părintească de la o tânără doamnă:

Să știți că noi ar trebui să postim trei zile pe săptămână, că două posteau și Fariseii.

Deși am mai auzit această legătură supraliminală (sic!), am întrebat:

– Care este legătura?

– Cum care?! – se miră dânsa de neștiința mea (vinovată?). Păi Domnul Iisus a spus că dacă nu va prisosi dreptatea noastră mai mult decât a Fariseilor nu vom intra în Împărăția Cerurilor.

– Adevărat că a zis asta Domnul, recunosc eu. Dar ce legătură are cu postul?

Tot mirată, doamna are bunăvoința să mă lămurească

– Păi și Fariseii posteau două zile. Deci noi trebuie să postim mai mult.

Las aici schimbul de idei, și mă opresc la faptul că sunt lucruri pe care le-am mai auzit. Și nu doar eu!
Afirmația cu trebuie să postim trei zile pe săptămână și cu apelul la Matei 5:20 drept justificare apare și în cărțile unor părinți pe care îi iubesc și îi respect.
Dar, cum amico Plato, sed magis amico veritas1, trebuie să spunem că amândouă sunt greșite: atât afirmația, cât și justificarea ei.

Și pentru că din Sfintele Scripturi trebuie să avem mărturie pentru toate, încep cu acel cuvânt al Mântuitorului de la Matei 5:20.

Da, a spus Domnul nostru Iisus Christos

Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și fariseilor, nu veți intra în Împărăția Cerurilor (Matei 5:20).

Doar că acest cuvânt, parte din Predica de pe Munte, nu are nicio legătură cu numărul zilelor de post!
Nicăieri în Predica de pe Munte nu spune Mântuitorul că dreptatea ar sta în numărul zilelor săptămânale de post. Mai mult, nicăieri în Predica de pe Munte nu zice Mântuitorul despre numărul zilelor de post.
Ne poruncește acolo să fim lumină a lumii, să ne iubim vrăjmașii, să ne iubim și răbdăm frații, să fim milostivi și darnici. Ne poruncește în aceeași predică să ne rugăm folosind (și) Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), să fim smeriți în faptele bune pe care le facem, inclusiv în post. Ne mai poruncește să ne ferim de proorocii mincinoși, să cunoaștem oamenii după faptele lor, să nu ne grăbim a osândi – mai ales când încă nu ne-am îndreptat pe noi –, să înțelegem că fără fapte drepte nu este mântuire. Dar mai ales ne arată că în tot ce facem trebuie să fim în ascultare de Dumnezeu. Sau risipim și ne risipim.

După cum se vede, nu se dau repere cantitative: atâtea ore de rugăciune pe zi, atâtea zile de post pe săptămână sau an, atâția bani dați milostenie.

Iar această lipsă a standardului cantitativ este esențială pentru Învățătura Mântuitorului. Și este unul dintre principiile fundamentale ale Ortodoxiei: banul văduvei este ceea ce poate dărui fiecare dintre noi.
Iar cine crede că se poate bizui pe bogăția lui – fie că este în bani, în zile de post sau în ore de rugăciune ș.a.a. – este deja înstrăinat de Domnul.

Da, dreptatea noastră trebuie să prisosească mai mult decât a cărturarilor și Fariseilor criticați de Iisus Christos: pentru că aceștia făceau faptele credinței pentru oameni, iar nu pentru Dumnezeu. Astfel încât nu puteau face bine binele și se întorceau ușor către rău.

Dreptatea nu stă în numărul zilelor de post, ci în felul în care trăim acele zile și pe toate celelalte.
Dreptatea este a încerca cinstit, cu toată puterea, să Îl asculți pe Dumnezeu.
Cu numărul zilelor de post se lăudau și cărturarii și Fariseii.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Bun și folositor este postul, dacă este ținut pentru Domnul și întru Domnul; dacă este ținut pentru fală este otravă, ca tot ceea ce este făcut pentru patimi. Și pentru o bună înțelegere a postului adevărat, vă rog, pentru Dumnezeu, citiți capitolul 58 de la Isaia.
Să ne fie spre mântuire!


Note

  1. Amicus Plato, sed magis amico veritas = Prieten (mi-e) Platon, dar mai prieten adevărul; expresie prin care se arată că adevărul trebuie spus chiar dacă nu convine unor oameni dragi sau/și respectați. ↩︎