(prima parte)
(a doua parte)
(a treia parte)
În scurta noastră privire asupra unei pagini din Cultura Veche Românească am ajuns la a trei noțiune, aceea de prost.
În fapt, prost însemna în Cultura Română Veche (foarte) simplu, din puține părți ori la primul nivel utilitar sau de cea mai elementară calitate, respectiv sărac1.
Mai târziu – secolele XVII-XVIII – începe să însemne și de puțină calitate, fără calitate, sub ceea ce ar trebui să fie. De unde se trece și la înțelesul de
prost = om fără minte, fără judecată.
Aici reamintim cititorului faptul că în prima parte a acestei mici prezentări, în nota 3, am subliniat faptul că folosim o formă de astăzi – forma fonetică prost – pentru a defini o noțiune străveche: nătărău sau netot, cu nuanțele neghiob și nătăfleț.
În înfățișarea prostului și prostiei prin aceste cuvinte străbune cititorul va putea să vadă și cât de mult a pierdut prin îngustarea gândirii și graiului, prin pierderea viziunii profunde și largi a Culturii Române Vechi.
Dar, să plecăm de la cuvintele nătărău și netot, așa cum erau folosite în România Străveche!
Nătărău este un cuvânt greu de tradus în româna de astăzi. El denumea un om care nu avea tăria de a recunoaște sau primi un adevăr. Însă nu oricum!
Lipsa de tărie în recunoașterea sau primirea adevărului este la nătărău o stare lăuntrică – interioară.
Sau, cum se spune în creolo-română, este o stare subconștientă și inconștientă.
Nătărăul se purta firesc – normal – oriunde și oricând lucrurile erau proaste, adică simple, fără complicații, fără ceva ”prea greu”.
Dar atunci când ”instinctul” sau obișnuințele lăuntrice îl preveneau pe nătărău că este ceva (mai) greu, ceva cu (puțin mai multă) răspundere, nătărăul își închidea gândirea, învățarea, voia de a lucra, a înțelege, a învăța.
”Se bloca”, s-ar zice astăzi, într-o exprimare impersonală și, implicit, iresponsabilă.
La Românii Vechi, însă, nătărăul era cel care se afla măcar sub bănuiala unei răspunderi (= vinovății) pentru starea lui.
Pentru că nătărăul este cel ne+tare,
nătărăul cel care nu are tăria lăuntrică de a primi sau înțelege lucrurile (care i se par) grele,
dar pe care s-ar cuveni să le primească, să le înțeleagă.
Am împărțit înțelesul noțiunii astfel încât să fie cât mai ușor de asimilat, pentru că este un sens greu de primit și de înțeles pentru omul de astăzi:
îndoctrinat prin școală, mass-media și toată societatea să fugă de răspundere, omul actual vorbește limbi în care aceasta (răspunderea) este impusă de sus și se cere de sus, dar foarte puțin – și numai pe ceea ce convine celor de sus – din lăuntru.
Dar dacă cititorul va putea asimila definiția nătărăului, sau a stării de nătărie, va putea găsi în noțiunile acestea – nătărău, nătărie –, poate nu fără mirare și spaimă, cauzele multor purtări păguboase, autodistructive, ale oamenilor de azi.
Voi aminti întâi, tot pe scurt, eliberarea de răspundere pe care o impune școala de stat – spre deosebire de vechile școli populare române sau de unele școli particulare.
Impune – școala de stat – eliberarea de răspundere trecând răspunderea pe seama autorităților ce hotărăsc ce și cât are de învățat copilul, pe seama școlii – ca instituție adesea mult mai impersonală în ceea ce face esențial decât pare emoțional –, pe seama cadrelor didactice – silite în școala de stat să împlinească ordinele clasei politice – și pe seama părinților2.
Avem aici un exemplu al felului în care sistemul produce disiparea răspunderii în general. Și la nivelul elevului sau studentului, sau la nivel personal, produce obișnuirea cu nevoia fugii de răspundere.
Fără să exagerăm, considerăm că statul își propune răspândirea stării de nătărie cât mai mult printre cetățeni – și printre membri propriilor structuri.
Pentru stat nătărăul este cetățeanul ideal.
Trecem însă peste această paranteză.
Și ne întoarcem la starea lipsei de tărie pe care omul ar trebui – s-ar cuveni – să o aibă.
O stare ce este, ca orice lipsă ori gol spiritual, dureroasă, ducând la neîmplinire.
Desigur, această stare de neîntregire poate să fie înnăscută – așa i-a fost dat! – sau căpătată – mergând între l-a prostit viața și nu vrea să gândească.
Doar că nătărău este doar cel care a căpătat această stare. Cel care se naște cu ea se numește netot.
(cu mila lui Dumnezeu, poate va urma)
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
- Ca sărac, prostul era la nivelul minim social la care omul se putea întreține și singur (relativ). Era aici o mare deosebire între prost și rob, ultimul fiind omul atât de sărac încât depindea de alții – și de averea acestora – spre a pune o pâine pe masă. De aici și expresia robul/roaba lui Dumnezeu, prin care se definea dependența ființială a omului de Dumnezeu – fără de care omul nu există – dar și recunoașterea, primirea sau asumarea acestei relații. ↩︎
- În trecut trași la răspundere pentru nemulțumirile – întemeiate sau neîntemeiate – ale cadrelor didactice sau, impersonal, ale școlii, față de purtarea ori rezultatele copiilor. Astăzi manipulați de clasa politică – inclusiv prin intelectualii de curte și alte hahalere – împotriva cadrelor didactice. Această ultimă strategie educațională, deși poate părea că pune pe umerii cadrelor didactice toată răspunderea, în fapt produce disiparea răspunderii până la dispariție: singura soluție reală a cadrelor didactice – față de presiunea adusă de această practică – este ascunderea în fața politicilor educaționale și didactice oficiale. Adică ascunderea în spatele conformității și conformismului cu clasa politică, ce devine răspunzătoare teoretic, deși nu și practic. ↩︎
