Categorie: Cultura Veche Românească

Despre bârfitori și pace

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

partea… tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde,
cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua (Apocalipsa 21:8)

Mă întreba cineva de ce nu răspund și nici nu mă tulbur de feluritele învinuiri murdare ce mi s-au adus.
Pentru neștiutori, sunt foarte multe aceste învinuiri: s-a declarat că aș fi omul sau agentul Americii, ba al Rusiei, ba al Israelului, ba al Vaticanului sau chiar al unor puteri străine necunoscute; s-a bârfit ba că aș fi extremist antiecumenist, ba, dimpotrivă, ecumenist, ba că aș fi stilist, ba prigonitor al stiliștilor, ba că aș dori exterminarea masonilor, ba că aș fi mason etc., etc.
Asta cu toate că toată viața mea am slujit, după puteri, România și Națiunea Română, iar după 20 de ani și pe Dumnezeu, pe care pe atunci L-am primit în sufletul meu și în viața mea și care a devenit centru vieții mele.
Deci, mă întreba omul respectiv,

– Cum nu vă supărați, părinte? Eu i-aș da în judecată și le-aș lua toți banii. Mai ales că nu aveți!
I-am zâmbit:
– Mă întristez când văd bârfe, oricui îi sunt adresate. Mă întristez de două ori. În primul rând, pentru răul pe care și-l fac bârfitorii. Mulți oameni altfel buni se duc în Iad pentru bârfă; care este privită de Dumnezeu drept canibalism. În al doilea rând, pentru cei bârfiți, care de multe ori sunt răniți și chiar distruși de bârfe. De aceea și Dumnezeu privind cu atâta mânie bârfa. Pentru că de o învinuire adusă cinstit poți să te aperi, însă bârfa este necinstită și totdeauna ocolește adevărul. Însă în cazul meu mă întristez doar o dată, adică pentru bârfitori, că se osândesc singuri prin ceea ce fac.
– Păi și nu vă tulburați de bârfele sau calomniile care vi se aduc?
Am dat din umeri:
– Eu am o anume indignare față de orice nedreptate sau neadevăr, însă nu este personală, ci ține de setea de adevăr, de dreptate, pe care am avut-o din pruncie. Mă supără absurditățile puse drept adevăr, dar mă supără în aceeași măsură pretenția că ar trebui să ținem sâmbăta drept zi de odihnă, ideea că pentru sfârșitul lumii trebuie să ne facem provizii, ori feluritele mizerii ce mi se aruncă în spate – și care sunt în evidentă contradicție cu toată viața mea, cu toate faptele mele, deși Dumnezeu spune după faptele lor îi veți cunoaște (Matei 7:20). Mă supără intelectual, pentru că nu sunt adevărate. Dacă ar fi adevărate, m-aș bucura de ele, căci mi-ar fi de mare ajutor. Însă nu mă supără pentru mine, ba chiar, cu toată mila pentru bârfitori, îmi aduc o anumită mulțumire.
– Mulțumire? Că sunteți bârfit?
– Da, pentru că eu cred în înțelepciunea populară a Românilor Vechi.
– Adică?
– Adică s-a spus: Vai de omul căruia îi este numele mai mare decât îi este viața! Reversul este că fiind bârfit și ducând nedreptatea cu răbdare vei fi fericit de Dumnezeu.
– Chiar credeți asta?
– Scris este: Fericiți veți fi când vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră (Matei 5:11; Luca 6:22). Și ne arată Sfântul Duh, prin Apostolul Petru, că având cuget curat întru Christos vor fi rușinați cei ce ne clevetesc (I Petru 3:16). Și cum ar putea să se rușineze, dacă nu au rușine să bârfească, altfel decât la Judecata lui Dumnezeu? Și iarăși, scris este: Știu faptele tale, că ai nume că trăiești, dar ești mort! (Apocalipsa 3:1). Vedem aici exact ce spun și Românii Vechi: în zadar ai nume bun și/sau mare, dacă prin faptele tale te osândești.
– Nu știu ce să spun, părinte, mi se pare o durere mare și greu de dus!
– Din pricina mândriei noastre ni se pare așa! Căci dacă am face binele, sufletul ne-ar fi împăcat și fața senină, orice ni s-ar întâmpla (Facerea 4:7). Dacă ne uităm la Sfântul Haralambie, și la atâta potop de mucenici, care au îndurat cele mai dureroase chinuri cu pace, înțelegem cât de mică este suferința noastră față de a lor, cât de puțin ni se cere față de cât li s-a cerut lor. Și ne liniștim!

Apoi i-am adus aminte și de cuvintele dumnezeiești ale Sfântului Apostol Petru, prin care ne spune:

Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi spre ispitire, ca și cum vi s-ar întâmpla ceva străin!
Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Christos, bucurați-vă, pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare!
De sunteți ocărâți pentru numele lui Christos, fericiți sunteți, căci Duhul Slavei și al lui Dumnezeu se odihnește peste voi. De către unii El se hulește, iar de voi se preaslăvește.
Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaș, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine. [adică pentru că a devenit așa ceva n.n.]
Iar de suferă pentru că e Creștin, să nu se rușineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta [al lui Christos, pentru care sunt ocărâți credincioșii n.n.] (I Petru 4:12-16)

Deci, ce pierzi tu prin faptul că ești bârfit, clevetit, hulit?
Pierzi din renumele tău printre oameni?
Dar oare nu renumele tău la Dumnezeu este cel prin care câștigi fericirea eternă?
Și dacă suferind aici din pricina oamenilor câștigi Raiul, ce ai pierdut?
Nimic, pentru că Raiul este de neprețuit.

Se împlinește, adică, acel cuvânt al Sfântului Nicolae de la Rohia, care zice:

Dumnezeu dă ieftin Împărăția Cerurilor; o dă pe o cană de apă rece. (Dăruind vei dobândi, Nicolae Steinhardt)

Căci pentru câțiva ani de încercări aici – să zicem o sută – se câștigă atâția ani de fericire încât un miliard la puterea un miliard de ani factorial este doar începutul Veșniciei.

Pe de altă parte, ce câștigă bârfitorii, clevetitorii, hulitorii?
Își mulțumesc pentru o clipă inimile otrăvite de răutate? Da.
Bucuria de a vedea lovit pe nedrept omul împotriva cărora instigă? Poate.
Dar mai ales câștigă osândă peste osândă și Dumnezeu îi va judeca.

Poate bârfitorul să meargă și zilnic la biserică sau templu sau casă de rugăciune ori unde se duce ca să pretindă că este cu Dumnezeu: Dumnezeu Însuși va fi împotriva lui, va pierde pe toți cei ce grăiesc minciuna, căci pe ucigaș și pe viclean îl urăște Domnul (Psalm 5:6).
Aici este un cuvânt dumnezeiesc prea puțin înțeles: vicleanul, adică cel ce grăiește minciuna împotriva altuia, este asimilat aici cu ucigașul, iar Dumnezeu îl urăște.

Și atunci, cum să nu îți fie milă cu scârbă de bârfitor, clevetitor, hulitor, urând și cămașa spurcată de pe trupul lui – adică urând toată aparența publică/socială a acestora – (Iuda 1:23) ?
Căci aceștia se fac prin minciună următorii Satanei, care este tatăl minciunii (Ioan 8:44), și partea lor este partea aceluia (Apocalipsa 14:10, 19:20, 20:10 și 21:8).

Așa că fiecare doarme cum își așterne, căci Dumnezeu nu bate cu parul, ci îndelung așteaptă îndreptarea.
Iar cele îngrozitoare pe care le-am amintit îi așteaptă mai cu seamă pe cei cu carte multă și mai ales pe cei care își spun Creștini:

Căci dacă păcătuim cu voia noastră, după ce am luat cunoștință despre adevăr,
nu ne mai rămâne, pentru păcate, nicio jertfă, ci o înfricoșată așteptare a Judecății
și a iuțimii focului ce va mistui pe cei potrivnici. (Evrei 10:26-27)

Și am scris aceasta și pentru trezirea și mântuirea bârfitorilor mei.
Dar și pentru întărirea și bucurarea celor care sunt bârfiți.

Să citim și recitim Fericirile, să citim și să recitim Evangheliile și Faptele Apostolilor, să citim și recitim Viețile Sfinților, ca să vedem cum oamenii lui Dumnezeu au trăit Scripturile.
Ca să le trăim și noi.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am lăsat la urmă, pentru pace, dar consemnez, pentru pază, câteva din canoanele Sinoadelor Ecumenice privind clevetirea sau bârfa – aduc aminte cititorului că acele canoane ale unor sinoade locale pe care le consemnăm au devenit ale Sinoadelor Ecumenice atunci când acestea le-au recunoscut drept insuflate de Dumnezeu.

Cine învinuiește clericul nevinovat se dă anatemei (19 Cartagina; 131 Cartagina; 6 II Ecumenic). Ultimul canon și pedepsește episcopul care ar bârfi oricare alt cleric.
Cel care fabrică bârfe (clevetiri) spre a păta clericii și tulbura credincioșii se dă anatemei (6 VIII Ecumenic).
Clericii care aduc bârfe sau clevetiri împotriva altor clerici se caterisesc (18 IV Ecumenic; 34 Trulan).

Voi aminti aici că asemenea canoane nu sunt doar niște vorbe, nu sunt rânduieli lumești de care să se folosească după lumești pofte unii sau alții.
Chiar dacă ele sunt aplicate nedrept aici, Dumnezeu cu atât mai mult după ele va osândi pe nelegiuiți.
Adică ele sunt în primul rând prevenire împotriva păcatului, arătând răutățile de care trebuie să ne păzim.
Și fie că oamenii le respectă sau nu, Dumnezeu Însuși după ele va judeca pe oameni.
Deci acela care aici scapă cu bârfa/clevetirea sau cu hula, doar mai rău se osândește dincolo – căci Dumnezeu îi dă aici bunătăți pentru ca la Dreapta Judecată să nu mai poată cere nimic.
Iar cel care folosește rânduielile dumnezeiești drept acoperământ pentru nedreptate, de mii de mii mai rău se pedepsește.

Dumnezeu să ne ajute să ne păzim de rătăcirea bârfei și clevetirii!

P.P.S. Pentru cei curioși de ce am pus alături de bârfă sau clevetire și hulirea: cine bârfește sau clevetește pe nevinovat pe Dumnezeu Îl hulește.
Și tot aici lămuresc deosebirea dintre bârfă și clevetire în Româna Veche: a bârfi înseamnă a repeta lucruri despre cineva fără să știi dacă sunt adevărate sau nu, dacă răspândirea lor îi face bine sau rău; a cleveti înseamnă a spune și răspândi lucruri rele despre cineva deșii cunoști sau ar fi de așteptat să cunoști că sunt mincinoase.
Iar a avea pace înseamnă a fi în ascultare de Dumnezeu – cu El, toate sunt bune.

Pagini de cultură și civilizație românească. Neștiutor, nepriceput, prost. IV. Nătărău

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

(prima parte)
(a doua parte)
(a treia parte)

În scurta noastră privire asupra unei pagini din Cultura Veche Românească am ajuns la a trei noțiune, aceea de prost.

În fapt, prost însemna în Cultura Română Veche (foarte) simplu, din puține părți ori la primul nivel utilitar sau de cea mai elementară calitate, respectiv sărac1.
Mai târziu – secolele XVII-XVIII – începe să însemne și de puțină calitate, fără calitate, sub ceea ce ar trebui să fie. De unde se trece și la înțelesul de

prost = om fără minte, fără judecată.

Aici reamintim cititorului faptul că în prima parte a acestei mici prezentări, în nota 3, am subliniat faptul că folosim o formă de astăzi – forma fonetică prost – pentru a defini o noțiune străveche: nătărău sau netot, cu nuanțele neghiob și nătăfleț.
În înfățișarea prostului și prostiei prin aceste cuvinte străbune cititorul va putea să vadă și cât de mult a pierdut prin îngustarea gândirii și graiului, prin pierderea viziunii profunde și largi a Culturii Române Vechi.

Dar, să plecăm de la cuvintele nătărău și netot, așa cum erau folosite în România Străveche!

Nătărău este un cuvânt greu de tradus în româna de astăzi. El denumea un om care nu avea tăria de a recunoaște sau primi un adevăr. Însă nu oricum!
Lipsa de tărie în recunoașterea sau primirea adevărului este la nătărău o stare lăuntrică – interioară.
Sau, cum se spune în creolo-română, este o stare subconștientă și inconștientă.

Nătărăul se purta firesc – normal – oriunde și oricând lucrurile erau proaste, adică simple, fără complicații, fără ceva ”prea greu”.
Dar atunci când ”instinctul” sau obișnuințele lăuntrice îl preveneau pe nătărău că este ceva (mai) greu, ceva cu (puțin mai multă) răspundere, nătărăul își închidea gândirea, învățarea, voia de a lucra, a înțelege, a învăța.
”Se bloca”, s-ar zice astăzi, într-o exprimare impersonală și, implicit, iresponsabilă.

La Românii Vechi, însă, nătărăul era cel care se afla măcar sub bănuiala unei răspunderi (= vinovății) pentru starea lui.
Pentru că nătărăul este cel ne+tare,
nătărăul cel care nu are tăria lăuntrică de a primi sau înțelege lucrurile (care i se par) grele,
dar pe care s-ar cuveni să le primească, să le înțeleagă.

Am împărțit înțelesul noțiunii astfel încât să fie cât mai ușor de asimilat, pentru că este un sens greu de primit și de înțeles pentru omul de astăzi:
îndoctrinat prin școală, mass-media și toată societatea să fugă de răspundere, omul actual vorbește limbi în care aceasta (răspunderea) este impusă de sus și se cere de sus, dar foarte puțin – și numai pe ceea ce convine celor de sus – din lăuntru.

Dar dacă cititorul va putea asimila definiția nătărăului, sau a stării de nătărie, va putea găsi în noțiunile acestea – nătărău, nătărie –, poate nu fără mirare și spaimă, cauzele multor purtări păguboase, autodistructive, ale oamenilor de azi.

Voi aminti întâi, tot pe scurt, eliberarea de răspundere pe care o impune școala de stat – spre deosebire de vechile școli populare române sau de unele școli particulare.
Impune – școala de stat – eliberarea de răspundere trecând răspunderea pe seama autorităților ce hotărăsc ce și cât are de învățat copilul, pe seama școlii – ca instituție adesea mult mai impersonală în ceea ce face esențial decât pare emoțional –, pe seama cadrelor didactice – silite în școala de stat să împlinească ordinele clasei politice – și pe seama părinților2.
Avem aici un exemplu al felului în care sistemul produce disiparea răspunderii în general. Și la nivelul elevului sau studentului, sau la nivel personal, produce obișnuirea cu nevoia fugii de răspundere.

Fără să exagerăm, considerăm că statul își propune răspândirea stării de nătărie cât mai mult printre cetățeni – și printre membri propriilor structuri.
Pentru stat nătărăul este cetățeanul ideal.

Trecem însă peste această paranteză.
Și ne întoarcem la starea lipsei de tărie pe care omul ar trebui – s-ar cuveni – să o aibă.
O stare ce este, ca orice lipsă ori gol spiritual, dureroasă, ducând la neîmplinire.

Desigur, această stare de neîntregire poate să fie înnăscută – așa i-a fost dat! – sau căpătată – mergând între l-a prostit viața și nu vrea să gândească.
Doar că nătărău este doar cel care a căpătat această stare. Cel care se naște cu ea se numește netot.

(cu mila lui Dumnezeu, poate va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Ca sărac, prostul era la nivelul minim social la care omul se putea întreține și singur (relativ). Era aici o mare deosebire între prost și rob, ultimul fiind omul atât de sărac încât depindea de alții – și de averea acestora – spre a pune o pâine pe masă. De aici și expresia robul/roaba lui Dumnezeu, prin care se definea dependența ființială a omului de Dumnezeu – fără de care omul nu există – dar și recunoașterea, primirea sau asumarea acestei relații. ↩︎
  2. În trecut trași la răspundere pentru nemulțumirile – întemeiate sau neîntemeiate – ale cadrelor didactice sau, impersonal, ale școlii, față de purtarea ori rezultatele copiilor. Astăzi manipulați de clasa politică – inclusiv prin intelectualii de curte și alte hahalere – împotriva cadrelor didactice. Această ultimă strategie educațională, deși poate părea că pune pe umerii cadrelor didactice toată răspunderea, în fapt produce disiparea răspunderii până la dispariție: singura soluție reală a cadrelor didactice – față de presiunea adusă de această practică – este ascunderea în fața politicilor educaționale și didactice oficiale. Adică ascunderea în spatele conformității și conformismului cu clasa politică, ce devine răspunzătoare teoretic, deși nu și practic. ↩︎

Pagini de cultură și civilizație românească. Neștiutor, nepriceput, prost. III

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(prima parte)
(a doua parte)

După un cuvânt de deschidere și o oprire la înțelesurile cuvântului neștiutor ajungem astăzi la acela de nepriceput.

În sine, acest cuvânt are la Românii Vechi mai ales înțelesuri legate de lipsa de talent sau de lipsa de pregătire nevinovată.

Unui copil care doar ce a început să învețe Călușul sau aruncarea lațului, încrustarea lemnului ori mulsul, cititul sau recitatul, este urât să îi ceri prea mult: încă este nepriceput.
Adică încă nu le-a învățat, pentru că nu a avut vreme să le învețe.
Că este nepriceput e, prin urmare, o dezvinovățire și o scutire (de răspunderi prea mari, adică necuvenite).

Unui om care, oricât se străduiește, dă cu ciocanul pe lângă cui, ori desenează de nu se cunoaște dacă este om, pasăre ori copac, este urât să îi ceri ori să îl mustri: este nepriceput.
Dacă Dumnezeu nu i-a dat darul, omul nu poate zice nimic: De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.
Că este nepriceput se arată, și aici, a fi o dezvinovățire și o scutire (de răspunderi ce, desigur, nu i se cuvin).

Bineînțeles, în primul caz, al nepriceperii începătorului, apărarea dată de stare ține doar o vreme: în timp urmează a se vedea în ce măsură începătorul va ajunge la pricepere ori la nepricepere din lipsei harului (talentului) sau, foarte rău, la nepricepere din lenevie, risipire sau alte patimi.
Dar, până a se trage linie, se păstrează dezvinovățirea și scutirea pe care – în Cultura Română Veche – le aduce cuvântul nepriceput față de cererile prea mari de la cineva.

Însă, va spune un cititor,

dacă omul e nepriceput pentru că nu a vrut să învețe, deși putea.

În asemenea împrejurări, însă, omul nu este numit nepriceput, ci netot, neghiob, sau prost dinadins (prost cu dinadinsul).

Despre acestea, însă, în

partea următoare.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Sânta Maria și alți sfinți. Reblog

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Sânta Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Mucenic Radu Brâncoveanu, Sfântul Mucenic Flor… şi alţii

Pagini de cultură și civilizație românească. Neștiutor, nepriceput, prost. II

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

(prima parte)

Fudulia e sora geamănă a prostiei.
(zicere populară)

Am rămas din episodul anterior la neștiutor:

Neștiutor este cel care e lipsit de cunoașterea pe care ar trebui să o aibă; secundar, cel lipsit de cunoașterea de care are nevoie.

Sau, mai precis, la problema primei definiții, despre care am spus:

Prima descriere pentru neștiutor include o formă evidentă de prostie: omul este lipsit de o cunoaștere pe care ar trebui să o aibă.
Acest lucru se poate întâmpla a) din neputință ori b) din păcate.

a) neștiutorul din neputință

Cel neștiutor prin neputință este în situația în care persoana nu are anumite capacități de învățare sau înțelegere.
Cel care nu știe pentru că nu poate învăța sau înțelege s-ar putea (s-ar putea!) încadra într-o formă de prostie nevinovată și naturală1.

Din acest punct de vedere toți suntem proști într-o privință ori alta.
În primul rând în raport cu Dumnezeu – ceea ce foarte rar oamenii au bunul simț să recunoască –, dar și în raport cu viața de toate zilele.
Astfel, sunt oameni geniali în matematică, în istorie, în medicină sau în arhitectură ce sunt lipsiți de capacitatea de a învăța și înțelege electronica, brutăria, pescuitul sau vânătoarea.
Folosind asemenea exemple pentru înțelegere ne dăm seama că fiecare dintre noi are domenii în care este neștiutor prin neputință.
O formă de prostie nevinovată și naturală, care face parte din purtarea de grijă a lui Dumnezeu (astfel încât nimeni să nu deznădăjduiască prin lipsa de daruri și nimeni să nu se trufească prin existența lor2).

b) neștiutorul din păcate

Acesta este cel care ar fi putut învăța și înțelege lucrurile de care are nevoie, dar nu a făcut-o și mai ales nu o face.

Indiferent că pretextul acestei nefaceri este lenea, pierderea de vreme, patima pentru ceva etc., este o formă clară prin care omul își face rău.
Este, adică, o formă clară de prostie.
Și, cel mai rău, este o formă de prostie dorită: omul este neștiutor din primirea păcatelor/patimilor, omul este neștiutor pentru că așa vrea el.
Și, cum prin această vrere își face rău, înseamnă că este prost3 (cuvânt asupra căruia vom reveni, mai jos, pe larg).

În concluzie:

Sunt neștiutori vinovați, pentru că puteau să învețe și să înțeleagă ceea ce ar fi trebuit să cunoască – neștiutorii din păcate.
Și sunt neștiutori nevinovați, fie pentru că nu au știut, fie pentru că nu au putut, deși au vrut, au încercat (cinstit) – neștiutorii din neputință.

Voi aminti în avans că neștiința nu face parte din prostia propriu-zisă, din prostia firească ori naturală, decât în aspectul amintit că toți suntem proști într-o privință sau alta – și în primul și în ultimul rând în cele teologice.

(partea a treia)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Desigur, dacă neputința ori neputințele sunt naturale. Dacă sunt vina lui, intră în subcategoria b). ↩︎
  2. Desigur, noi avem grijă să ignorăm amândouă învățăturile dumnezeiești făcute astfel. Așa că ne mândrim pentru daruri nemeritate și deznădăjduim că nu avem și altele – chiar dacă multe din cele dorite sunt mai curând blesteme decât daruri. ↩︎
  3. Reamintesc aici faptul – foarte posibil uitat de cei cu musca pe căciulă – că întrebuințez termenii conform Culturii Române Vechi. Este, prin urmare, un studiu etnologic. ↩︎