Groază de moarte?

Groază de moarte?

Nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.
O pot înţelege la Hinduşi sau Budişti – reîncarnarea e o idee oribilă (o să revin asupra reîncarnării).
O pot înţelege la Comunişti şi alţi Atei – neantul, nefiinţa sunt un sfârşit total, dispariţia a tot ce te defineşte ca om; ce rămâne după devine egal cu zero, de vreme ce tu oricum nu mai exişti, nu te mai poţi bucura ori supăra de ce se mai întâmplă; e ca şi cum ar muri cu tine absolut tot ceea ce există.
Pot înţelege groaza de moarte la mulţi oameni, din felurite culturi şi religii.
Dar nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.

Pentru Creştin moartea este intrarea în Veşnicie.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul suferinţelor şi începutul Bucuriei Veşnice.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul oricărui rău şi intrarea în Binele Veşnic.
Pentru Creştin viaţa este pregătirea pentru Veşnicie, iar moartea este împlinirea rostului – adică, după cum am mai spus, intrarea în Veşnicie.
Înţeleg tristeţea pentru despărţirea de cei dragi. Îi iubim, ne lipsesc… cel puţin până îi urmăm.
Însă Creştinul nu se întristează de această despărţire „ca cei care nu au nădejde”, ci cu alinarea că cei plecaţi intră în Veşnicia în care va intra şi el când va fi vremea.
Înţeleg teama pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Însă Jertfa lui Christos ne-a eliberat de păcat. Spovedeşte-te sincer, împărtăşeşte-te cu dragoste şi dor de Dumnezeu, lucrează binele pe cât poţi; mai mult nu ni se cere, este de ajuns pentru mântuire.
Şi astfel groaza este înlocuită de bucuria aşteptării întâlnirii cu Mântuitorul sufletelor noastre.
Pot înţelege teama de durere, amărăciunea slăbiciunii sau neputinţei şi celelalte mâhniri pe care boala sau accidentul le aduc.
Însă orice ucenic al Domnului ştie foarte bine că toate trec. Şi că dincolo de răutăţile acestei lumi străluceşte lumina Împărăţiei Veşnice.

Nu vorbesc vorbe.
Am fost de multe ori în faţa morţii. A morţii altora, a morţii mele.
Am fost diagnosticat de două ori cu cancer. Odată în urma unor analize de markeri tumorali ce au dat un verdict foarte clar. A doua oară în urma unor simptome grave, incluzând anumite dureri şi o rapidă scădere în greutate. Şi de fiecare dată m-am bucurat că Dumnezeu mă cheamă la el!
Nu m-am îngrozit. Cu tot regretul pentru cei rămaşi în urmă, simţeam bucuria întâlnirii cu Străbunii, cu Dumnezeu – prin eliberarea adusă de Mântuitorul meu.
Nu a fost să fie! Încă nu am plecat.

Am avut de două ori şoc anafilactic.
Ajungând în faţa morţii de fiecare dată.
Îmi amintesc de uimirea unei doctoriţe venite cu salvarea. Eram umflat, mă sufocam din această pricină, era foarte greu să mă mişc, prin gâtul sugrumat cuvintele ieşeau ca şoapte. Şi glumeam – pe seama mea şi a aspectului pe care îl căpătase, pe seama înmormântării pe care riscam să o ratez dacă injecţia cu hidrocortizon îşi făcea efectul, pe seama celor care se vor bucura de colivă dacă plec şi vor rămâne fără dacă mai trăiesc… şi tot aşa. Eram foarte bine dispus. Doctoriţa, care îmi căuta vena prin gâlmele roşii-vineţii ce-mi acopereau trupul, şocată, m-a întrebat:
– Cum mai puteţi glumi în starea asta?
– Sunt spovedit şi împărtăşit, doamnă. Dacă am intrat în lume plângând – cu voie sau fără de voie –, prin Iisus Christos pot să ies din ea râzând. Sunt Creştin.

A înţeles, oare?
Dar tu, care citeşti, înţelegi?
Ce am simţit eu este firesc pentru oricine este Creştin.
Şi ţine chiar de esenţa Învăţăturii Creştine. (I Cor. 15.1-58)

Să luăm aminte!
Acela care spune că este Creştin, ori crede în Învăţătura lui Iisus, ori minte.
Creştin înseamnă ucenicul lui Christos.
Şi cum ai putea să fi ucenicul cuiva în a cărui învăţătură nu crezi? Este, desigur, imposibil.
De aceea nu pot înţelege groaza de moarte la Creştini.
Pentru Creştini moartea este poarta Împărăţiei Cerurilor.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

12 gânduri despre “Groază de moarte?

  1. Nu mi-a fost niciodata frica de moartea mea ci ma ingrozeste moartea celor dragi!
    Imi chiar doresc moartea pentru ca viata ma bucura rar si cu portii mici.
    Stiu asta nu e bine mai ales ca eu spre deosebire de altii am fost binecuvântat cu de toate! Dar fericirea nu e aritmetica, e o stare pe care o ai sau nu, o simti sau nu…si eu nu o simt! Am uitat sa fiu fericit, asa ca viata e fadă si ma pot lipsi de ea!
    Stiu ca nu e bine, pentru ca sfintii părinți spun ca frica mortii te ajuta duhovniceste….
    Dar problema mea si a fratilor de credinta e ca ni se cere sa fim desăvârșiti si nu suntem! Si eu unul nu am sa devin niciodata! Iar atunci intalnirea mea cu Dumnezeu o sa fie sa ma trimita cu caprele! De asta imi e frica, dar fiind fatalist din fire, ma gandesc ca ori azi, ori in 30 de ani, tot intre capre ajung; ba maine mai sigur decat azi, pentru ca duhovniceste nu urc!
    Si mai e si vina (iertati) preoților care ne invata cat e Dumnezeu de drept si rareori cat e de bun. Iar daca-i dupa dreptate…..caprele!

    Apreciază

  2. Păi este o părere, nu? Sau aveți un studiu pe temă?
    Părerea mea, după ce am ascultat (și spus) mii și mii de predici, după ce am citit zeci de cărți de predici, este că în Ortodoxie accentul este pus pe iubire.

    Apreciază

  3. Nu fiti rău! Mie raspunsul cu „parerea mea” m-a sunat ca si cum NUMAI eu am inteles asa! Faptul ca va intrebati de ce le este la crestini frica de moarte arata ca nu-i doar o parere de a mea! Deci raspunsul la intrebare e frica de iad nu de moartea ca atare!

    Apreciază

  4. Rău, cel puțin cu voie, nu sunt. Însă aici ne de cum sunt eu este vorba. Doar de faptul că m-ați înțeles greșit. Eu am răspuns doar la părerea dvs. despre ce învață preoții (ortodocși). Dvs. aplicați răspunsul (particular) la toate punctele pe care le-ați atins. Nu este cazul.
    Și, fără să fiu rău, cred că și treaba cu Iadul este cel puțin discutabilă. Am și atins-o, de altfel, în rândurile de mai sus (e drept, pe scurt). De ce ar fi îngrozit (!îngrozit!) de Iad un creștin adevărat, un creștin care se spovedește (și chiar și împărtășește!) des?

    Apreciază

  5. Sunteți desăvârșit parinte?
    Nu ati smintit niciodată pe nimeni?
    Aveti rugăciunea neincetata?
    L-ati vazut de aici pe Dumnezeu?
    Sigur intrebari retorice dar poate imi explicati de unde atata sigurantă a mântuirii?
    Nu de alta dar in literatura sunt multe cazuri de sfinti care nici in clipa mortii nu erau siguri de mantuire! Ca au facut destul! Si erau spovediti împărtășiti si tinuti din viata ca sfinti! Nu-mi cereti exemple ca nu am timp sa caut (nu sunt acasa langa biblioteca) sa vi le dau dar sunteti un preot erudit si le cunoasteti singur.

    Apreciază

  6. 🙂
    E răspândită confuzia între încrederea în Mântuitorul nostru și „siguranța mântuirii”. Dar și între unele forme de smerenie și realitatea obiectivă.
    Obiectiv, cel care crede sincer în Christos este mântuit, chiar dacă nu îndeplinește standardele unora sau altora. Faptele bune sunt roadele și mărturia credinței.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s