Mici lămuriri despre depresie și ridicare din ea

Comentatorul Unsimpluomcalator a ridicat următoarea problemă, inspirat de cuvântul Rugăciuni la ispita deznădejdii:

Doamne ajută! Am văzut nota dvs. de subsol și mi s-a părut foarte interesantă, deoarece în spațiul public, nu de multă vreme, a fost o dispută între Pr. Savatie Baștovoi și un diacon, pe numele său Nicolae Hulpoi, alături de alți specialiști, psihologi, șamd. Cei din urmă puneau accentul pe faptul ca depresia nu izvorăște din mândrie, ca este o afecțiune a oamenilor sensibili, empatici… o afecțiune studiată de mii și zeci de mii de oameni care și-au dedicat viața negăsind însă nici o soluție pentru problema. Invoca acest diacon și faptul ca nu pot fi expediate așa simplist, lucruri atât de complicate – cum după dansul, ar fi depresia.
De cealaltă parte, pe scurt, pr. Savatie vorbește despre depresie izvorăște din mândrie, ca este un duh. o asociază și duhului trândăviei, și dansul susține că se alungă prin rugăciune. Încearcă să meargă pe linia patristică. Dar i se reproșează ca ignoră schimbările chimice și hormonale, neuronale care se petrec în omul depresiv.
Ne puteți vorbi mai detaliat despre această “boală” a secolului nostru, numită depresie? Și cum se îmbină, dacă se îmbină în vreun fel, partea trupească (fiziologică) cu cea sufletească/ duhovniceasca?

Dumnezeu cu noi!

În primul rând, trebuie să îmi cer iertare: nu cunosc disputa în cauză. Deci vor răspunde nu despre ea, ci despre cunoștințele mele față de problemă.
Unul dintre principiile mele este să nu vorbesc despre ce nu știu. Mai bine cuvântez despre ce știu.

Deoarece schimbările biochimice din corpurile celor atinși de depresie nu au fost în interesul meu de cercetare, nu pot spune nimic despre ele.
De exemplu, mă feresc de disputa de tipul „oul sau găina” dintre cei care spun că schimbările biochimice produc depresia și cei care spun că depresia produce schimbările biochimice.
Ceea ce pot spune este că, prin mila lui Dumnezeu, am avut copii duhovnicești atinși de duhul întristării și care, prin ascultare, fie s-au vindecat, fie au pus patima sub stăpânire.
Din fericire, limba română are un cuvânt adânc, patimă, ce are atât înțelesul robiei față de o formă a răului, cât și pe acela de suferință.
Este o dualitate duhovnicească, deosebit de folositoare pentru înțelegerea patimilor.

Pe scurt, omul poate avea condiții biologice sau biomecanice ori biochimice care să îi facă foarte grea viața: o boală cromozomială, amputări, probleme hormonale etc.
Eu însumi am asemenea probleme, de la 5 ani și până astăzi, adică aproape o jumătate de secol, având foarte rar zile în care să nu am dureri, dureri care pe alții îi aduc la deznădejde. În timp ce, prin mila Domnului, am fost și rămân bucuros de harul lui Dumnezeu.
Cheia pentru o viață mai bună este înțelegerea, dar mai ales însușirea principiului „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

Principiul în cauză este o puternică sursă de indignare pentru mulți, dar mai ales pentru cei care confundă roadele otrăvite ale răutății omenești cu lucrarea sau impasibilitatea lui Dumnezeu. Ei vor să nu înțeleagă faptul că libertatea aduce răspundere; ei vor libertate pentru ei, inclusiv în relele lor, dar cer ca Dumnezeu să o nege acelora pe care ei îi indică.
Asemănător, omul transformă particularitățile sale trupești într-o pricină de sminteală, de supărare pe Dumnezeu și pe lume.
Mai fiecare om se plânge că nu are lucruri care nu îi trebuie, disprețuind ceea ce are.
Aici intră și bolile, slăbiciunile, invaliditățile și alte asemenea daruri, care fac mântuirea mai ușoară și tind să ne păzească de multe căderi de care cei mai sănătoși sau mai puternic decât noi au parte.

Din acest punct de vedere se poate vorbi despre mândrie ca punct de plecare în întristarea și deznădejdea adusă de felurite necazuri biologice (inclusiv hormonale).
Totuși, într-o discuție terapeutică, o asemenea încadrare este la fel de folositoare ca răspunsul „în Univers” la întrebarea „unde găsesc o biserică ce are hramul Sfinții Români?”. Pentru că mândria are milioane de chipuri, de la unele foarte grosolane până la unele foarte subtile. Și toate acestea sunt legate de specificul omului și al vieții sale.
Prin urmare, a spune că întristarea, deznădejdea sau depresia vin din mândrie este în același timp adevărat și nefolositor, dacă nu dăunător.
Să-i spui unui copil care a furat o linguriță de dulceață „aceasta este o infracțiune” este adevărat, dar de obicei este nefolositor, dacă nu dăunător.
Căci, dacă știe ce înseamnă infracțiune, are toate șansele să cadă în deznădejde (sic!) – ceea ce lucrează împotriva vindecării; iar dacă nu știe, nu îi folosește la nimic.

La fel, dacă tot ce spunem unui om căzut în întristare, depresie, deznădejde, este doar „asta vine din mândrie”, mai bine tăcem.
Căci pentru o persoană cu (ceva) educație creștină, informația că din mândrie este în deznădejde doar va întări deznădejdea, făcând adică lucrul diavolului.
Iar pentru o persoană fără această educație nu va avea niciun sens.

Dar nu despre a minți pe cel întristat, deznădăjduit sau deprimat spun eu acum!
Ci despre a găsi rădăcina specifică a păcatului, ce cuprinde nu doar mândria, nici măcar doar forma specifică a acesteia, cât mai ales motivul și terenul pentru care și pe care a încolțit, crește și trăiește patima!

Voi da un exemplu real, cu care m-am întâlnit repetat: întristarea/depresia venită în urma morții unei persoane dragi.

Cât de părintește sau creștinește ar fi să începi cu: ”Suferi din mândrie!”.
Aș îndrăzni să spun, dimpotrivă, că e lucrarea celui rău să dai cu barda în cel care suferă.

Samarineanul lăudat de Mântuitorul nu a început a certa pe cel care căzuse între tâlhari, a-l învinui că din mândrie sau alte patimi ori păcate i s-a întâmplat asta!

La fel și noi, urmând Învățătura Mântuitorului, ne apropiem întâi de cel căzut în întristare, astfel încât să vedem rănile și să turnăm pe ele untdelemn și vin etc.

Astfel, primul lucru pe care l-am făcut în asemenea împrejurări a fost să fiu de aceeași părere cu persoana în suferință: Da, este greu să rămâi fără un om drag!
De aici urmează anamneza, adică înțelegerea pierderii, care are trei părți principale: cum a fost cel plecat, care au fost legăturile între cei doi și cum a fost plecarea.
La care se adaugă prea des și purtările unora din jur, cu dragoste sau fără dragoste nepotrivite, care uneori sunt foarte puternice în a duce la întristare.

Dacă cel plecat a fost un om bun, voi ajuta pe cel întristat să înțeleagă bunătatea cea dincolo de cuvânt, fericirea perfectă de care are parte cel care a cucerit Raiul.
Dacă cel plecat a fost un om rău, voi ajuta pe cel întristat să înțeleagă faptul că doar prin mântuirea sa îl poate ajuta pe cel plecat.

Iar de aici – și în paralel cu această lucrare, căci de multe ori adevărul se înțelege în timp – începe îndrumarea celui întristat către mijloacele de ieșire din deznădejde (depresie).

Asemănător stau lucrurile și cu alte surse ale întristării (depresiei).

De pildă, este cel puțin nefolositor, dacă nu de la diavolul, să spui unui sportiv devenit invalid, și întristat de invaliditate: Din mândrie suferi!
Pentru că în fapt omul suferă pentru că, dedicându-și viața sportului, nu vede al rost vieții lui.
A discuta despre formele subtile ale mândriei într-o asemenea situație este, de fapt, o formă de mândrie, de exaltare a capacităților intelectuale, pseudo-teologice (teooloage, după expresia preferată de mine).
Căci dacă există fie și doar puțină dragoste pentru acel sportiv, Creștinul îi va spune: Dumnezeu te cheamă la o altă lucrare, mai înaltă și folositoare, din care sportul nu va lipsi, ci va fi altceva!
Și în loc de un om în deznădejde ai un om luminat ca Mihai Neșu.

Sunt doar câteva puncte din experiența mea și a altor preoți, care arată că se poate ridica omul din deznădejde, întristare sau depresie (cum vrem să îi spunem).
Uneori se poate și vindeca de ea; alteori este crucea sa mântuitoare, pe care trebuie să o ducă până la intrarea în Rai.
Rugăciuni luminate sunt de folos pentru ridicare.
Îndrumarea către lucrare bună, către muncă, spre găsirea unor prieteni etc., ajută.
Așa că folosesc ceea ce folosește!

Dumnezeu să ne ajute și să ne lumineze!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Repet faptul că nu cunosc disputa amintită de comentator. Orice susținere involuntară a uneia dintre părți prin spusele mele este, exact cum am zis, involuntară.

Bursa mortilor: 724 romani pe zi. Vestul s-a scuturat de paraziti – Răzvan Savaliuc

Citim pe „Lumea Justiţiei”:

O luam rau de cap, fratilor, cu Covidul asta! A innebunit toata Romania, dar ce zic eu Romania, “tot mapamondul lumii” – vorba Imparatului Iulian al Rromilor.


Nu se mai moare de nimic altceva in tara, decat de Covid 19. Ti se prinde un biletel de degetul mare de la picior pe care scrie “covid” si gata esti bifat pe raboj la Grupul de Comunicare Strategica. Fara nicio pompa, sfarsesti intr-un sac mare de plastic. Esti livrat familiei sigilat, pentru a fi dus la groapa, pe ultimul drum, nespovedit, neprimenit, cu maxim opt “cavaleri de onoare”. Fara pantofi de lac, fara costum de friptura, fara pieptene in buzunar. E prea multa discriminare in tara asta! Nu se mai moare decat de Covid!

Pai exact asa zicea deunazi si emeritul doctor Emilian Imbri, managerul Spitalului de Boli Infectioase Victor Babes: “Fac un apel la dumneavoastra: sa cereti oficialitatilor acestei tari sa anunte zilnic cate decese se produc in Romania, Covid si alte diagnostice. In momentul de fata, sunt 92 de decese din cauza Covidului in Romania. Cineva de la Suceava a spus ceva: nu mai face nimeni niciun diagnostic, se pune un biletel si scrie: ‘Covid’. Asa ceva s-a intamplat si in Italia, si in China. Toti cei care au murit au murit de Covid? Desi poate ca au fost si alte diagnostice. Inainte de a ajunge la aceasta cifra, poate ca ar fi salvator si mai optimist pentru Romania sa se afle ca in Romania decesele in momentul de fata sunt datorita unor cauze, si din cauza Covidului, pentru ca altfel totul se pune pe seama Covidului si incepe isteria care a inceput in toate tarile din jurul nostru “.

Poate vreti sa ascultati o marturie vie a unui stralucit student la Drept, Stefan Paraschiv, de la Universitatea de stat Bucuresti, despre cum sunt declarati mortii de Covid“Facebook – 3 aprilie 2020 – Statistica: Un var al bunicii locuia la Galati. A facut infarct acum doua zile seara spre creierul noptii si, dus la spital de fiica

[continuarea pe Lumea Justiţiei, daţi click aici]

 

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Reîncarnarea în faţa Bibliei

Reîncarnarea în faţa Bibliei

Pentru Creştinii adevăraţi Biblia este un reper absolut. De ce?
Pentru că este pecetluită de Fiul lui Dumnezeu, Iisus Christos, Cel care a spus: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!” (Matei 22.29).
Este pecetluită de Duhul Sfânt, Cel ce a spus „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.” (I Timotei 3.16-17).
Deci, chiar dacă pretinde că este Creştin, chiar dacă îşi zice Creştin, nu este Creştin acela care nu respectă Biblia.
Căci Creştin înseamnă ucenicul lui Christos. Şi nu poate să fie cineva ucenicul lui Christos dacă nu îi urmează învăţătura.

Această mică introducere este trebuincioasă pentru că sunt mulţi cei care pretind că sunt Creştini, însă nu urmează Scripturile. Fie alegând din ele doar ce le place, fie şi răstălmăcind ceea ce au ales în fel şi chip.
Aşa este şi cu reîncarnarea.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit, a murit şi a înviat pentru a noastră mântuire. Este un lucru pe care Evangheliile – şi tot Noul Testament – îl arată limpede şi repetat.
Pentru oricine vrea să gândească (logic) este evident că dacă ar fi existat reîncarnare nu mai era nevoie de Întruparea lui Iisus Christos! (Pentru că, după mitologia reîncarnării, aceasta ar aduce o formă sau alta de „eliberare”/mântuire.)
Acesta este un fapt foarte clar – subliniat de părinţi vechi şi noi, de la cei din primele veacuri creştine la, de pildă, Părintele Arsenie Boca (în Cărarea Împărăţiei).

Sunt, însă, unii care vor cu tot dinadinsul să pună reîncarnarea în Sfintele Scripturi. Ca urmare, ajung la răstălmăciri greu de crezut. Greu de crezut… pentru cine cunoaşte Scripturile! Evident, cei care nu le cunosc se lasă păcăliţi.

Un exemplu este următorul text:

Şi pe drum întreba pe ucenicii Săi, zicându-le: Cine zic oamenii că sunt? Ei au răspuns Lui, zicând: Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din prooroci.” (Marcu 8.27-28)

Acesta este dat – cu ridicolă încântare – drept „dovadă” a „credinţei în reîncarnare” în Biblie. O prostie dublă:

1. În Biblie sunt prezentate multe credinţe mincinoase, multe înşelări. Faptul că o anume credinţă este menţionată în Biblie nu dovedeşte că este şi bună. Trebuie cunoscut, bine, contextul.

2. Ioan Botezătorul a murit la peste 30 (treizeci) de ani de la Naşterea Mântuitorului. Deci este delicat spus ilogic să pretinzi că o confuzie între Iisus Christos şi Ioan Botezătorul înseamnă că se credea în reîncarnare. Mai mult, Ilie nu a murit încă, el fiind răpit la Ceruri viu (IV Regi 2.1-12). Ca urmare, este cel puţin ilogic să pretinzi că părerea că Iisus ar fi (fost) Ilie înseamnă credinţă în reîncarnare. De asemenea, ridicarea oamenilor lui Dumnezeu din moarte, ca semn al Împărăţiei Cerurilor, apare în Vechiul Testament. Ca, de pildă, la Ieremia 37.1-14. Prin urmare, Evreii aşteptau învierea oamenilor lui Dumnezeu ca semn al împlinirii vremii. Şi aveau să învie mulţi dintre sfinţi, într-adevăr, după Învierea Domnului (Matei 27.52-53). Iarăşi, este cel puţin ilogic să confunzi învierea celor adormiţi cu trupul în care au trăit o singură dată cu o credinţă în reîncarnare.

Din fericire (pentru iubitorii de adevăr), după cum am mai arătat, Duhul Sfânt mărturiseşte limpede că

Este rânduit oamenilor ca o dată să moară, apoi urmează judecata.” (Evrei 9.27)!

Şi, la fel, Dumnezeu arată că bogatul cel nemilostiv nu a avut parte de reîncarnare, ci de Iad. Şi, iarăşi, că săracul Lazăr, cel blând şi răbdător, nu a avut parte de reîncarnare sau iluminare, ci de Sânul lui Avraam, adică de Rai (Luca 16.22-23). De altfel, întreaga istorie a bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr arată clar şi repetat că oamenii o singură dată mor, după care urmează judecata (Luca 16.19-31).

La fel, Sfântul Apostol Pavel arată că pentru el – şi pentru toţi cei ce cred în Iisus – moartea este un câştig, fiind intrarea în Împărăţia lui Christos (Filipeni 1.20-25).
Şi, pe rând, Însuşi Duhul Sfânt, Dumnezeu Tatăl şi Iisus Mântuitorul ne arată, repetat, că Fiul lui Dumnezeu a venit ca să ne aducă la Viaţa Veşnică (Ioan 3.16; 5.40; FA 4.8-12; 13.47; 28.28; Romani 1.16; II Timotei 2.10; Evrei 5.8-9; I Petru 1.2-5; I Ioan 5.13 etc., etc.).
În Vechiul Testament de asemenea de multe ori se arată că cei care mor se duc în lumea de dincolo, nu în vreun ciclu de reîncarnare.

Pe scurt, Biblia arată limpede faptul că omul trăieşte o singură dată, fiind apoi judecat după ceea ce a ales: iubirea sau ura, dragostea sau egoismul, bunătatea sau răutatea. Iar reîncarnare nu există.

(Teologic este evident că reîncarnarea este o dublă înşelăciune. Pe de-o parte, îl îndepărtează pe om de Mântuitorul său. Pe de alta, îl face să amâne îndreptarea, pocăinţa pentru rele şi întoarcerea la Bine, cu iluzia că „în altă viaţă o să fiu mai bun”; şi astfel se aşează în rău şi în rău moare.)

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Groază de moarte?

Groază de moarte?

Nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.
O pot înţelege la Hinduşi sau Budişti – reîncarnarea e o idee oribilă (o să revin asupra reîncarnării).
O pot înţelege la Comunişti şi alţi Atei – neantul, nefiinţa sunt un sfârşit total, dispariţia a tot ce te defineşte ca om; ce rămâne după devine egal cu zero, de vreme ce tu oricum nu mai exişti, nu te mai poţi bucura ori supăra de ce se mai întâmplă; e ca şi cum ar muri cu tine absolut tot ceea ce există.
Pot înţelege groaza de moarte la mulţi oameni, din felurite culturi şi religii.
Dar nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.

Pentru Creştin moartea este intrarea în Veşnicie.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul suferinţelor şi începutul Bucuriei Veşnice.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul oricărui rău şi intrarea în Binele Veşnic.
Pentru Creştin viaţa este pregătirea pentru Veşnicie, iar moartea este împlinirea rostului – adică, după cum am mai spus, intrarea în Veşnicie.
Înţeleg tristeţea pentru despărţirea de cei dragi. Îi iubim, ne lipsesc… cel puţin până îi urmăm.
Însă Creştinul nu se întristează de această despărţire „ca cei care nu au nădejde”, ci cu alinarea că cei plecaţi intră în Veşnicia în care va intra şi el când va fi vremea.
Înţeleg teama pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Însă Jertfa lui Christos ne-a eliberat de păcat. Spovedeşte-te sincer, împărtăşeşte-te cu dragoste şi dor de Dumnezeu, lucrează binele pe cât poţi; mai mult nu ni se cere, este de ajuns pentru mântuire.
Şi astfel groaza este înlocuită de bucuria aşteptării întâlnirii cu Mântuitorul sufletelor noastre.
Pot înţelege teama de durere, amărăciunea slăbiciunii sau neputinţei şi celelalte mâhniri pe care boala sau accidentul le aduc.
Însă orice ucenic al Domnului ştie foarte bine că toate trec. Şi că dincolo de răutăţile acestei lumi străluceşte lumina Împărăţiei Veşnice.

Nu vorbesc vorbe.
Am fost de multe ori în faţa morţii. A morţii altora, a morţii mele.
Am fost diagnosticat de două ori cu cancer. Odată în urma unor analize de markeri tumorali ce au dat un verdict foarte clar. A doua oară în urma unor simptome grave, incluzând anumite dureri şi o rapidă scădere în greutate. Şi de fiecare dată m-am bucurat că Dumnezeu mă cheamă la el!
Nu m-am îngrozit. Cu tot regretul pentru cei rămaşi în urmă, simţeam bucuria întâlnirii cu Străbunii, cu Dumnezeu – prin eliberarea adusă de Mântuitorul meu.
Nu a fost să fie! Încă nu am plecat.

Am avut de două ori şoc anafilactic.
Ajungând în faţa morţii de fiecare dată.
Îmi amintesc de uimirea unei doctoriţe venite cu salvarea. Eram umflat, mă sufocam din această pricină, era foarte greu să mă mişc, prin gâtul sugrumat cuvintele ieşeau ca şoapte. Şi glumeam – pe seama mea şi a aspectului pe care îl căpătase, pe seama înmormântării pe care riscam să o ratez dacă injecţia cu hidrocortizon îşi făcea efectul, pe seama celor care se vor bucura de colivă dacă plec şi vor rămâne fără dacă mai trăiesc… şi tot aşa. Eram foarte bine dispus. Doctoriţa, care îmi căuta vena prin gâlmele roşii-vineţii ce-mi acopereau trupul, şocată, m-a întrebat:
– Cum mai puteţi glumi în starea asta?
– Sunt spovedit şi împărtăşit, doamnă. Dacă am intrat în lume plângând – cu voie sau fără de voie –, prin Iisus Christos pot să ies din ea râzând. Sunt Creştin.

A înţeles, oare?
Dar tu, care citeşti, înţelegi?
Ce am simţit eu este firesc pentru oricine este Creştin.
Şi ţine chiar de esenţa Învăţăturii Creştine. (I Cor. 15.1-58)

Să luăm aminte!
Acela care spune că este Creştin, ori crede în Învăţătura lui Iisus, ori minte.
Creştin înseamnă ucenicul lui Christos.
Şi cum ai putea să fi ucenicul cuiva în a cărui învăţătură nu crezi? Este, desigur, imposibil.
De aceea nu pot înţelege groaza de moarte la Creştini.
Pentru Creştini moartea este poarta Împărăţiei Cerurilor.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă