Christos a înviat!

Mă întreabă cineva – și nu cu bunăvoință – „de ce Românii își dezgroapă morții la 7 ani”?

Voi răspunde la întrebare amintind în primul rând trei lucruri uitate:

1) În trecut Românii se întindeau, cu sau fără suprapunere cu alte etnii, din Alpi la marginile Caucazului, de la Marea Baltică până în Asia Mică (aici fiind și astăzi Români uitați de Patria și Națiunea lor).

2) Natura era în trecut mult mai puternică în raport cu oamenii decât este acum.

3) Aproape oriunde ar fi fost, Românii aveau parte de o mulțime de persecuții religioase, atât de la păgâni, cât și de la felurite erezii (de la Arianism ori Iconoclasm până la Papism).

Întinderea despre care am amintit este un element important aici deoarece înseamnă că mulți dintre Români au trăit în condiții aspre.
Iar dacă punem acest lucru în legătură cu raporturile vechi cu natura, se poate zugrăvi o pictură amănunțită a ceea ce a fost.

Dar ne vom mulțumi să amintim de Sfântul Dimitrie din Basarabi, ocrotitorul Bucureștilor, și de felul în care mormântul său a ajuns în râu.
Prăvălirile de dealuri sau munți, alunecările pământului, închiderea râpelor din pricina apelor sau cutremurelor, înmlăștinirea locurilor, iată doar câteva dintre fenomenele naturale ce amenințau locurile de veci în trecut. Și, de fapt, cel puțin pe alocuri, chiar și astăzi.
Dacă mai adăugăm fiarele ce puteau dezgropa morții dacă îngroparea nu era bine făcută, înțelegem și mai mult că locurile bune de înmormântare erau mult mai puține decât am crede astăzi.

Mai mult, Românii trăiau și în țări sau ținuturi în care asemenea locuri erau și mai puține.
În bălți, de pildă, mai fiecare bucată de pământ este amenințată de ape.
În locurile pietroase, îngroparea este o provocare; și, din nenorocire, se putea face bine doar în acele puține locuri potrivite pentru grădinărit sau plugărit.

În sfârșit, au fost și sunt păgâni care nu s-au sfiit să pângărească mormintele și cimitirele creștinilor.

Față de toate aceste lucruri, străbunii noștri au gândit mai multe căi de apărare a celor trecuți la Domnul.

Una dintre ele, paradoxal, a fost arderea celor îngropați. Aceasta nu se făcea pe loc, pentru că ar fi stat împotriva legii creștine pentru înmormântare. Deci întâi avea loc îngroparea, iar după o vreme se făcea o dezgropare urmată de ardere.
Astfel rămâneau oasele, care se puneau într-un vas ori într-un sac, făcându-se loc pentru alt trup.
Locurile bune de îngropare deveneau, astfel, refolosibile într-un timp destul de scurt. Iar vitregiile vremii sau răutățile năvălitorilor nu mai puteau atinge trupurile celor dragi plecați în Veșnicie.

De la această practică veche vin acele locuri de veci sau cimitire care uimesc pe arheologii necunoscători ai istoriei Bisericii: cu artefacte și urme creștine, dar cu urme de incinerare.

Totuși, arderea celor adormiți, chiar și după îngropare, nu este o practică plăcută Bisericii.
Este ca și cum ai arde o biserică veche fără să ridici alta în loc – ceea ce, desigur, nu este cu putință omului pentru cei adormiți.

Ca urmare, obiceiul cel mai răspândit la Românii – și preluat și de o parte dintre împreună locuitorii cu ei – a fost acela al scoaterii oaselor.
De obicei la trei ani sau la șapte ani, după felul locului.
Adică, atunci când carnea devenea țărână mai repede, se făcea scoaterea oaselor la trei ani.
Atunci când revenirea cărnii la țărână dura mai mult, se făcea scoaterea oaselor la șapte ani.
Și un colț al mormântului familiei devenea, de fapt, osuar.

Dar cum se făcea scoaterea oaselor?

Înainte merită amintit că după vechea Lege Română (Românească) scoaterea oaselor se făcea doar la cei trecuți în Veșnicie întru Credință.
Pentru cei care muriseră rușinos – de pildă, năvălitori de orice religie –, asemenea lucrare nu se făcea.
Pentru că scoaterea oaselor este mai mult decât un obicei practic, menit să lase liber mai repede locul bun de îngropare.

Scoaterea oaselor este o lucrare sfântă, cu adânci și bogate înțelesuri creștine și românești.

Astfel, în primul rând se mărturisește prin ea credința în Învierea cea de Obște.

Și să ne rușinăm aici, pentru că Românii vechi cunoșteau Sfintele Scripturi, unii dintre ei chiar pe de rost.
Știind, de pildă, vedenia oaselor uscate, refacerii trupurilor și Învierii Obștești de la Iezechiel 37:1-14.

Ca urmare, scoaterea și îngrijirea oaselor – după cum vom vedea mai departe – este lucrarea vie a credinței în învierea promisă de Domnul – la Iezechiel 37:1-14, Ioan 5:24 și 6:40 etc.

În al doilea rând, prin scoaterea oaselor se mărturisește legătura dintre suflet și trup.

Această mărturie se arată prin aceea că dacă legătura între suflet și trup este ruptă cu totul la moarte, trupul mort nu mai înseamnă nimic.
Deci făcând slujba de înmormântare și toate cele cuvenite, precum și îngrijind oasele atunci când trupul s-a topit, mărturisim că într-adevăr sufletul se mântuiește în trup și cu trupul, ori se osândește în și cu acesta.

În al treilea rând, prin scoaterea oaselor se mărturisește eternitatea iubirii și datoriei față de înaintași.

Căci, într-adevăr, chiar de crede cineva în Învierea de Obște și în toate cele ale Bisericii lui Christos, de ce s-ar osteni cineva cu îngroparea și scoaterea oaselor?
Căci sunt acestea lucrări destul de grele și care sunt departe de a fi plăcute.

Dar dragostea toate le rabdă și toate le face după cuviință, cuprinzând, adică, și datoria față de Dumnezeu și oameni.

Iar cel care are iubire pentru Dumnezeu va avea iubire și pentru oameni, începând cu cei care i-au dat viață, cu frații și surorile, cu toate rudele… desigur, dacă aceștia toți nu s-au purtat ca dușmani adevărați ai omului acela.
Prin urmare, grija de înmormântare, pomeni, parastase și scoaterea oaselor este o mărturie a iubirii, a împlinirii datoriei față de oameni și Dumnezeu.

În al patrulea rând, scoaterea oaselor este o mărturie a credinței celui trecut în Eternitate.

Căci, după cum am arătat, scoaterea oaselor – ca și celelalte slujbe mari și mici pentru adormiți – nu se fac la cei morți în afara Credinței.
Iar scoaterea oaselor se face cu aceeași rânduială a scoaterii moaștelor, turnându-se pe oase untdelemn și vin, făcându-se slujba Parastasului, dându-se pomeni.

Se mărturisește, astfel, că cel adormit (cea adormită) se numără cu sfinții lui Iisus Christos – cu care să ne numere și pe noi Dumnezeu Bunul!

Este, desigur, și o scoatere a oaselor utilitară, făcută fără slujbă și pomenire, numai pentru a goli locul de îngropare. Să ne păzească Dumnezeu de a fi vrednici de așa ceva!

În al cincile rând, scoaterea oaselor arată și crugurile vremilor, sau rânduiala firii.

Căci așa cum părinții lasă toate copiilor, așa și cei adormiți mai înainte lasă locul de odihnă pentru cei care vin după ei.

Este o vreme pentru toate lucrurile de sub Cer, spun Scripturile, dar este o vreme și pentru toate cele cerești.
Aici, la scoaterea oaselor, bătrânii fac loc celor tineri; este și o lucrare a dragostei, și o lucrare a datoriei.

Dar, va zice cineva, unde este dragostea celor mai înainte adormiți, de vreme ce scoaterea oaselor se face de către cei în viață?

Răspunsul, ușor de văzut, este acesta:
Prin faptul că ei și-au învățat urmașii să facă scoaterea oaselor, știind că va veni rândul lor să lase mormântul pentru urmași.

Este aici o puternică mărturie a iubirii lucrătoare, ce privește cu încredere în Dumnezeu și schimbările aduse omului de trecerea timpului, și schimbările aduse lumii de vremuri.
Este aici o asumare a acestor schimbări întru Dumnezeu, cale a Vieții Veșnice și pentru cel care își asumă, și pentru urmașii care învață de la el asumarea.

Căci este vreme să trăiești și este vreme să mori; este vreme să înmormântezi și este vreme să fii înmormântat; este vreme să faci scoaterea oaselor înaintașilor și este vreme ca urmașii să facă scoaterea oaselor tale.
Și Românul pune toate vremurile sub și întru Dumnezeu, câștigând Veșnicia.

În al șaselea rând, scoaterea oaselor arată împreună locuirea sfinților și veșnicia legăturilor pecetluite de Credință.

Căci oasele scoase acum se pun alături de oasele mai vechi.
Se adună, adică, împreună oasele celor din același neam și din aceeași Credință.
Așa cum și aceștia se adună împreună în Ceruri.

Aici se cuvine să spunem că în trecut erau cimitire sătești care aveau osuar, loc în care se așezau toate oasele scoase la șapte ani.
Așa cum și mânăstirile vechi aveau – și unele încă au – osuarele lor.

În toate aceste osuare – de familie sau de obște – sunt împreună cei trecuți la Domnul acum șapte ani, opt ani, optzeci de ani, opt sute de ani etc.
Am un străbunic – Monahul Paisie – în osuarul Mânăstirii Cernica.
Nu știu care sunt oasele lui din mulțimea de oase de aici. Dar nici nu îmi trebuie să știu, căci pentru toți se cuvine să mă rog și la toți se cuvine să mă rog să se roage pentru mine.

Iată, Credința ne unește dincolo de viață și de moarte, dincolo de tărâmuri și vremi.
Iar scoaterea oaselor este o mică faptă din această unire și din această Credință lucrătoare.

În al șaptelea rând, scoaterea oaselor este creștere a celor care o săvârșesc.

Prin împlinirea datoriei față de cei adormiți, prin contactul nostru cu vremelnicia vieții în această lume, prin rânduielile Bisericii lui Dumnezeu, creștem întru Christos Iisus.

Căci acolo unde există dragoste darul îmbogățește pe cel care îl dă, jertfa este un câștig pentru cel care o face.

Întru Credința lui Iisus Christos, fiecare împlinire a datoriei ne așează mai bine pe Calea Vieții și ne înaintează către Împărăția Cerurilor.
Deci lucrările pentru cei adormiți – slujbe, pomeni și altele asemenea – sunt o îmbogățire a celor care le lucrează.

În același timp, apropierea de cei adormiți, contactul cu ei, sunt o trezire din amăgirile acestei lumi.
Căci lumea supusă răului face ca cele trecătoare să pară veșnice, momind oamenii în fugărirea iluziilor și despărțirea de Dumnezeu, Unicul Izvor al binelui, împlinirii, fericirii.
Dar la înmormântare, la pomeni și parastase, la scoaterea oaselor, ne aducem aminte că trupul – pe care îl slujim fanatic, adică orbește și nebunește – se duce. Și că sufletul – pe care îl părăsim și disprețuim la fel de fanatic, adică orbește și nebunește – este cel care rămâne.

În fața golului morții Dumnezeu este singura scăpare. Fără El nu putem nimic!
Iar ascultarea față de rânduielile iubitoare, înțelepte și mântuitoare ale Acestuia, ne învață binele, ne așează pe Calea Vieții, ne întărește împotriva ispitelor, ne apără de cei răi, ne duce în Împărăția Cerurilor și la desăvârșire.

=============================================================

Am arătat, iată, de ce fac Românii scoaterea oaselor la șapte ani. Și cele spuse o să pară multor cititori desprinși de realitate niște vorbe – frumoase ori ba, după sufletul fiecăruia. Căci, înrobiți de realitatea virtuală în care trăiesc, ei văd cu greutate faptul că toate cele pe care le-am arătat mai sus sunt fapte.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea