Teologia Istoriei. Lupta socială ca imanenţă a lumii căzute

Cei care sunt împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii, a Creştinilor, îi vor prigoni orice ar fi, oricât bine ar face, oricât de înţelegători ar fi. De ce?
Hai să vedem întâi cum?

Dacă ei (anti-creştinii) sunt majoritatea, vor vorbi despre democraţie şi voinţa majorităţii spre a-şi impune ideile; dacă sunt minoritari vor vorbi despre drepturile minorităţilor şi discriminare pozitivă, despre voinţa minorităţii, spre a îşi impune ideile . Dacă sunt majoritatea vor zice că Biserica trebuie să se supună Statului, care este determinat de majoritate, astfel încât puterea să fie a lor. Dacă sunt minoritari vor cere ca Statul să fie independent de popor, de majoritate, pretinzând că altfel sunt nedreptăţiţi; şi vor pune mâna pe putere pas cu pas, ca parte a „reprezentării minorităţilor„. Dacă sunt majoritari vor cere supunere faţă de voinţa majorităţii. Dacă sunt minoritari vor cere supunerea majorităţii faţă de elita minoritară ce se pretind a fi. Etc., etc.

Adevărul este că Iadul nu a fost creat din dorinţa lui Dumnezeu, ci din dorinţa lui Lucifer şi supuşilor lui de a avea o lume a lor, în care să îşi poată manifesta opoziţia faţă de bine, frumos, curat, adică răutatea, urâţenia, murdăria. De ce? Pentru că existenţa în acelaşi loc a celor care iubesc binele şi a celor care urăsc şi vor răul aduce suferinţă ambelor părţi. Este un fenomen simplu şi absolut.
De aceea şi Omenirea, căzută în păcat, are de înfruntat neîncetat dilema întâlnirii unor părţi diferite şi a armonizării lor. Nici măcar nu este nevoie să fie unele care vor bine şi unele care vor răul! Este de ajuns să vrea forme diferite ale amestecului de rău şi bine tipic omenesc, ori să vrea forme diferite de rău: deja se vor lupta între ei. Ca urmare, orice societate, orice stat, se construieşte pe o ambiguitate morală, pe o încercare de a armoniza definiţii, înţelegeri şi manifestări diferite ale binelui şi răului. O încercare niciodată reuşită.

O dovadă simplă sunt ţările sau regiunile care, ca urmare a unui capitalism sănătos (economic vorbind), au ajuns la bunăstare. Poate să fie vorba despre unele părţi ale Italiei sau despre Danemarca, despre Canada ori Suedia, despre Japonia sau regiuni ale Franţei. Pretutindeni unde există bunăstare, prosperitate, veţi găsi oameni puternic supăraţi pe sistem, care se pretind nedreptăţiţi pe el şi încearcă să îl distrugă. Desigur, în cele mai multe cazuri logica şchioapătă puternic şi fariseismul este nota dominantă. Un exemplu tipic este al sondajelor făcute de organizaţii conservatoare în campusurile stângiste din SUA: în covârşitoare majoritate studenţii se pronunţau pentru asigurarea gratuită de către SUA a educaţiei pentru imigranţii ilegali şi atacau SUA, respectiv Guvernul SUA, pentru că nu asigură acest învăţământ gratuit pentru imigranţii ilegali; însă toţi aceşti intervievaţi au refuzat să dea o parte din bursa lor sau din banii de buzunar pentru imigranţii ilegali pe care pretindeau că îi susţin…

Altfel spus, oamenii susţin adesea cu multă tărie lucruri ce sunt pe dos faţă de propriul sistem de valori. Şi, de foarte multe ori, doar după ce se ajunge la acele lucruri îşi dau seama că de fapt nu le vor! (De câte ori o fată nu a alergat după un băiat pentru ca apoi să sufere pentru că este cu el! Şi invers, desigur!)

Ca urmare, armonizarea tuturor voinţelor, tuturor culturilor şi sistemelor morale într-un stat este o imposibilitate.

Un exemplu puternic este acela al SUA. Pentru a armoniza voinţele, culturile, sistemele morale foarte diferite, s-a folosit principiul autonomiilor locale: state, regiuni, oraşe. Fiecare dintre acestea îşi poate stabili propriul sistem, propria conducere, propriile legi. Totuşi, pentru a fi o federaţie de state, toate acestea au fost nevoite să renunţe la unele dintre valorile lor. Pentru ca Utah să devină parte a SUA a trebuit să renunţe, oficial dacă nu de facto, la poligamie, esenţială pentru cultura mormonă. Pentru a face parte din SUA state, regiuni şi oraşe fundamentalist (neo)protestante au fost nevoite să accepte egalitatea cu alte religii – o încălcare foarte grea a principiilor lor de bază. Etc., etc. Mai mult, chiar în clipa de faţă, există o luptă de-a dreptul teribilă între adepţii totalitarismului de stânga, ce vor nivelarea bolşevică a SUA, şi zona de centru (centru-centru-dreapta) reprezentată de Donald Trump, care încearcă păstrarea principiilor Părinţilor Fondatori ai SUA.

Ca urmare, totdeauna Statul şi valorile sociale sunt rezultatul luptelor şi armistiţiilor între feluritele forţe sociale. Grupul care renunţă la această luptă, care se aşează în pasivitate, care îşi lasă „drepturile” în grija altora va ajunge la înrobire şi, dacă nu este destul de rentabil înrobit, la distrugere.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

sf_victor_sf_mina

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Doina, de Mihai Eminescu

Doina

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa Creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta!
Lasă-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Mihai Eminescu

Poezia Doina, de Mihai Eminescu, a apărut pentru prima dată în Revista „Convorbiri literare” din 1 Iulie 1883. Fusese însă citită public mai devreme, la Iaşi, cu puţin înainte de arestare. Doina este o continuare spirituală a poeziei La arme – pe care o veţi vedea în zilele următoare pe acest site. Şi o exprimare a durerii pe care Eminescu o avea faţă de colonizarea cu străini a pământurilor româneşti, în paralel cu persecutarea sistematică – religioasă, culturală, economică, politică, administrativă şi militară – a Românilor. Preluarea conducerii politice, administrative, economice şi militare a României de către străini este încă în vremea lui Eminescu o realitate. Pe care acesta o arată clar, în ciuda încercărilor oficiale de mascare. După cum arată şi roadele otrăvite ale acestui fenomen. Poezia Doina marchează clipa din care eliminarea politică a lui Mihai Eminescu devine iminentă. Va fi arestat abuziv şi internat forţat, fără niciun temei legal sau medical, într-un ospiciu psihiatric destinat dizidenţilor. Se va încerca – şi se încearcă – denigrarea sa, de asemenea sistematică (precum este şi denigrarea Românilor ca neam, cultură, credinţă etc.). Cea mai blândă formă a denigrării este închiderea lui Eminescu în sintagme precum poet sau poet nebun sau geniu nebun. Prin care toată opera sa ştiinţifică – în primul rând istorică, etnologică şi politică – este aruncată la gunoi.

Merită să observăm că după 136 de ani de la apariţia poeziei Doina situaţia pare să fie exact aceeaşi – deosebirile fiind strict tehnologice.
Şi astăzi Eroii şi Sfinţii ne sunt batjocoriţi public. Şi astăzi extrema-stângă (pe atunci Partidul Liberal, astăzi într-o gamă largă de la PSD la USR) îi denigrează, în cel mai bun caz îi foloseşte electoral, îi declară vinovaţi pentru suferinţele îndurate din partea clasei politice şi trepăduşilor acesteia.
Şi astăzi pământurile româneşti sunt colonizate masiv cu străini. De la Nistru pân’ la Tisa există ţinuturi întregi în care Românii au devenit minoritate. Adeseori o minoritate în pragul dispariţiei (precum în Vestul Crişanei sau Banatului, în Nordul Maramureşului, în Harghita şi Covasna, în Sudul Basarabiei etc.).
Şi astăzi Codrul, frate cu Românul, este ras – ce-i drept, cu drujbele sau utilaje masive, nu cu securea.

Această imagine cumplită a unei persecuţii anti-româneşti sistematice îl cutremura, acum peste un secol, pe Jules Verne. Care prevestea, cu durere şi neputinţă, dispariţia acestei „ramuri a Romanităţii” sub apăsarea genocidară a Ungurilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor etc.
Şi totuşi,
Românul nu piere!
Destinaţi dispariţiei de fanatismul rasist al vecinilor apropiaţi şi îndepărtaţi, rămânem, dăinuim şi ctitorim.
Noi biserici şi mânăstiri, noi poezii, noi cântece, noi opere literare, noi picturi, noi sculpturi, tot ceea ce putem. Şi, cu darul lui Dumnezeu, putem infinit mai mult decât se aşteaptă duşmanul, duşmanii.

Groază de moarte?

Groază de moarte?

Nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.
O pot înţelege la Hinduşi sau Budişti – reîncarnarea e o idee oribilă (o să revin asupra reîncarnării).
O pot înţelege la Comunişti şi alţi Atei – neantul, nefiinţa sunt un sfârşit total, dispariţia a tot ce te defineşte ca om; ce rămâne după devine egal cu zero, de vreme ce tu oricum nu mai exişti, nu te mai poţi bucura ori supăra de ce se mai întâmplă; e ca şi cum ar muri cu tine absolut tot ceea ce există.
Pot înţelege groaza de moarte la mulţi oameni, din felurite culturi şi religii.
Dar nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.

Pentru Creştin moartea este intrarea în Veşnicie.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul suferinţelor şi începutul Bucuriei Veşnice.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul oricărui rău şi intrarea în Binele Veşnic.
Pentru Creştin viaţa este pregătirea pentru Veşnicie, iar moartea este împlinirea rostului – adică, după cum am mai spus, intrarea în Veşnicie.
Înţeleg tristeţea pentru despărţirea de cei dragi. Îi iubim, ne lipsesc… cel puţin până îi urmăm.
Însă Creştinul nu se întristează de această despărţire „ca cei care nu au nădejde”, ci cu alinarea că cei plecaţi intră în Veşnicia în care va intra şi el când va fi vremea.
Înţeleg teama pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Însă Jertfa lui Christos ne-a eliberat de păcat. Spovedeşte-te sincer, împărtăşeşte-te cu dragoste şi dor de Dumnezeu, lucrează binele pe cât poţi; mai mult nu ni se cere, este de ajuns pentru mântuire.
Şi astfel groaza este înlocuită de bucuria aşteptării întâlnirii cu Mântuitorul sufletelor noastre.
Pot înţelege teama de durere, amărăciunea slăbiciunii sau neputinţei şi celelalte mâhniri pe care boala sau accidentul le aduc.
Însă orice ucenic al Domnului ştie foarte bine că toate trec. Şi că dincolo de răutăţile acestei lumi străluceşte lumina Împărăţiei Veşnice.

Nu vorbesc vorbe.
Am fost de multe ori în faţa morţii. A morţii altora, a morţii mele.
Am fost diagnosticat de două ori cu cancer. Odată în urma unor analize de markeri tumorali ce au dat un verdict foarte clar. A doua oară în urma unor simptome grave, incluzând anumite dureri şi o rapidă scădere în greutate. Şi de fiecare dată m-am bucurat că Dumnezeu mă cheamă la el!
Nu m-am îngrozit. Cu tot regretul pentru cei rămaşi în urmă, simţeam bucuria întâlnirii cu Străbunii, cu Dumnezeu – prin eliberarea adusă de Mântuitorul meu.
Nu a fost să fie! Încă nu am plecat.

Am avut de două ori şoc anafilactic.
Ajungând în faţa morţii de fiecare dată.
Îmi amintesc de uimirea unei doctoriţe venite cu salvarea. Eram umflat, mă sufocam din această pricină, era foarte greu să mă mişc, prin gâtul sugrumat cuvintele ieşeau ca şoapte. Şi glumeam – pe seama mea şi a aspectului pe care îl căpătase, pe seama înmormântării pe care riscam să o ratez dacă injecţia cu hidrocortizon îşi făcea efectul, pe seama celor care se vor bucura de colivă dacă plec şi vor rămâne fără dacă mai trăiesc… şi tot aşa. Eram foarte bine dispus. Doctoriţa, care îmi căuta vena prin gâlmele roşii-vineţii ce-mi acopereau trupul, şocată, m-a întrebat:
– Cum mai puteţi glumi în starea asta?
– Sunt spovedit şi împărtăşit, doamnă. Dacă am intrat în lume plângând – cu voie sau fără de voie –, prin Iisus Christos pot să ies din ea râzând. Sunt Creştin.

A înţeles, oare?
Dar tu, care citeşti, înţelegi?
Ce am simţit eu este firesc pentru oricine este Creştin.
Şi ţine chiar de esenţa Învăţăturii Creştine. (I Cor. 15.1-58)

Să luăm aminte!
Acela care spune că este Creştin, ori crede în Învăţătura lui Iisus, ori minte.
Creştin înseamnă ucenicul lui Christos.
Şi cum ai putea să fi ucenicul cuiva în a cărui învăţătură nu crezi? Este, desigur, imposibil.
De aceea nu pot înţelege groaza de moarte la Creştini.
Pentru Creştini moartea este poarta Împărăţiei Cerurilor.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Extrema stângă şi ura faţă de Creştini. Un caz american

Extrema stângă şi ura faţă de Creştini. Un caz american

O mică lămurire

Extrema stângă este zona politică ce răspunde pentru cele mai multe crime din istoria omenirii. Este o realitate concretă, factuală. De care Extrema stângă se ascunde sistematic. Fie folosind cele mai absurde scuze, fie declarându-i pe vinovaţi „de dreapta”.

Scuzele ridicole sunt de tipul „sistemul nostru politic nu a fost aplicat corect” (deşi este atât de greşit încât orice formă de aplicare duce la dezastru) ori „s-au făcut şi lucruri bune” (de parcă un asasin violator poate fi scuzat pentru că a vorbit politicos atunci când a prins victima ori i-a aranjat hainele după ce a violat-o şi a ucis-o).

Declararea grupărilor de extremă stânga ca fiind „de dreapta” este şi ea extrem de răspândită şi extrem de eficientă. Poate cele mai celebre cazuri sunt Nazismul şi Fascismul, două forme de Socialism extremist. Numele de „Natzy” ori „Nazi” ori „Nazism” vine de la o prescurtare a numelui Partidului Naţional-Socialist. Da, partidul are chiar în nume denumirea de „Socialist”. Şi totuşi sunt sute de milioane de oameni – dacă nu miliarde – ce cred orbeşte în minciuna că „Nazismul a fost o doctrină de extremă dreapta”. Socialism de dreapta??? Nu, bineînţeles. Nazismul este o doctrină de stânga, de extremă stânga spre a fi mai exacţi. La fel este şi Fascismul. Întemeiat de Benito Mussolini, membru în conducerea Partidului Socialist Italian, expulzat din Elveţia pentru propaganda socialistă furibundă pe care o făcea. Baza politică a Fascismului este identică celei socialiste obişnuite (lupta de clasă şi alte aberaţii), cu singurul specific al înlocuirii globalismului extremist cu un extremism naţionalist. Visul lui Mussolini era un imperiu socialist – sau chiar comunist – italian.

Nu există absolut nicio bază – factuală şi logică – spre a declara aceste grupări „de dreapta”. Însă cum Extrema stângă vrea să scape de răspundere pentru faptele acestor grupări, ce soluţie mai bună poate avea? Le declară „de dreapta” şi le pune în spatele adversarilor politici!

(Atenţie! Faptul că Naziştii şi Fasciştii au fost în conflict cu alte grupări socialiste şi comuniste este firesc pentru Extrema stângă! Unul dintre cele mai mari conflicte politice după Revoluţia Socialistă din Imperiul Rus a fost lupta dintre Bolşevici şi Menşevici, şi unii, şi ceilalţi, de extremă stânga. În România ocupată de Sovietici instaurarea Comunismului a fost urmată nu doar de vânarea celor de dreapta şi de centru, ci şi a Socialiştilor care nu se încadrau exact în linia stalinistă. Etc., etc.)

Cazul Brian Sims

În 6 Mai 2019 a avut loc, în Philadelphia, Pennsylvania, USA, un caz exemplar pentru Extrema stângă. Exemplar atât la nivel de purtare a unei persoane, cât şi al reacţiilor statale şi federale.

Un funcţionar public al Statului Pennsylvania, pe nume Brian Sims, a agresat verbal, repetat, violent, folosind şi gesturi aflat la hotarul agresiunii fizice. (Gândiţi-vă cum v-aţi simţi când cineva ar flutura mâinile, eventual şi un obiect, agresiv, aproape de faţa voastră!) Pe cine a agresat? Pe o femeie în vârstă şi pe mai mulţi adolescenţi. De ce? Pentru că nu îi convenea punctul lor de vedere! Da! Pentru că nu îi convenea punctul lor de vedere!

Printre insultele aruncate femeii în vârstă sunt „neruşinato!”, „dezgustătoareo!”, „să-ţi fie ruşine!”, „rasisto!” etc. Cu toate că acţiunile faţă de această femeie sunt grave – şi constituie infracţiuni în Pennsylvania – funcţionarul public a recidivat. Agresând trei adolescente, nu doar verbal, ci şi prin oferirea de recompensă financiară pentru obţinerea datelor personale ale acestora! Acţiune care, în context, constituie infracţiune federală. Mai ales că ajunge – oferta lui Brian Sims – la forma „Bani pentru oricine obţine datele personale ale acestor femei şi le pune vieţile în primejdie!”. Cerere care constituie absolut clar incitare la infracţiuni printre care şi acelea de atac în formă agravantă (cu ameninţarea vieţii).

Cum a fost pedepsit Brian Sims?
În niciun fel!
Cum?!!? Un funcţionar public agresează verbal, inclusiv prin insulte, comite infracţiuni şi îndeamnă la infracţiuni extrem de grave şi nu este pedepsit???!!!??
Da. Exact aşa.
Cum? De ce?
Pentru că, din nefericire, în foarte multe locuri din SUA sistemul – statul – este controlat de Extrema stângă.

O mică paranteză!
În anii ’80 a circulat în ţările comuniste (Pactul de la Varşovia, CAER) o glumă:

Un american care dorea să vadă viitorul îşi dă aproape toţi banii unei companii de criogenizare. Este congelat şi se trezeşte după 100 de ani. Iese din clădire şi intră în primul bar: Cine a câştigat războiul rece? Barmanul se uită mirat şi îi răspunde: Noi, bineînţeles! Omul râde bucuros şi cere un wiskey. Barmanul îi întinde paharul şi îi cere plata: Zece ruble, te rog!” (Rubla era moneda URSS)

Această glumă pleacă de la faptul că URSS avea în anii ’80 o veche tradiţie în infiltrarea Occidentului. Şi doctrina comunistă era strecurată pretutindeni, sub cele mai diferite acoperiri – de la „ecologism” la „umanitarism” –, dar şi Comuniştii/Socialiştii se infiltrau pretutindeni. Deja prizonierii români întorşi din Gulag preveneau asupra faptului că Apusul este ţinta unei modelări comuniste sistematice. De fapt şi scrisorile dintre Lenin şi Troţki, dinaintea Primului război mondial, preconizau această cucerire ideologică şi politic-administrativă. De exemplu, aceste scrisori prezintă sexualitatea dezlănţuită, fără niciun fel de limite, drept armă esenţială pentru distrugerea ţărilor capitaliste. Ca urmare, printre primele măsuri comuniste după victoria Revoluţiei Socialiste în Imperiul Rus au fost şi cele care au desfiinţat căsătoria1, au legalizat perversiunile sexuale (în primul rând homosexualitatea şi lezbianismul), au cerut femeilor sovietice să fie cât mai disponibile pentru dorinţele tovarăşilor sovietici etc., etc. Apoi, prin intelectualii de extremă stânga din Germania, Austria, Franţa, Italia, SUA etc. s-au răspândit masiv ideile comuniste. De la „Revoluţia Sexuală” (atât de mult visată de Troţki şi Lenin) până la felurite constructe economice şi sociale comuniste, nenumărate sunt liniile de influenţă astfel apărute.

Una dintre regulile comuniste fundamentale este corectitudinea politică.
Oricine ai fi, chiar şi Troţki, de exemplu, orice ai fi făcut pentru Partid, Comunismul îţi cere mereu să urmezi cu cea mai mare grijă linia Partidului… sau vei fi pedepsit, chiar eliminat.
Abaterile de la linia Partidului au constituit o vină îngrozitoare, au fost o ameninţare cumplită ce a terorizat miliarde de oameni aflaţi în ţările comuniste.

Era o vină pentru care nu existau alte scuze decât cele acceptate de linia Partidului. De exemplu, puteai găsi îndurare dacă te declarai victima unui sabotor, unui propagandist capitalist care, „fără să-ţi dai seama”, te-a „influenţat şi manipulat”. Preferabil era ca acesta să fie din propria familie, sau un prieten. Asta dovedea că „iubeşti Partidul” mai mult decât familia sau prietenii.

Nu mai continui cu descrierea acestei lumi demente. Mai ales pentru că a pus stăpânire foarte mult pe ţările cândva libere.
Şi nu, nu este o deviere de la subiect.
Cazul Brian Sims este exact o demonstraţie de Comunism aplicat!
Sau, altfel spus, de corectitudine politică aplicată!

De ce nu a fost Brian Sims pedepsit pentru încălcarea dreptului la liberă exprimare, pentru hărţuire, pentru persecutarea unor oameni pe baza apartenenţei religioase, de gen şi de rasă, pentru instigarea la infracţiuni grave ş.a.m.d.? Pentru că el este corect politic, iar victimele sale nu sunt corecte politic! Simplu. Altfel spus, pentru că Statul Pennsylvania este dominat de gândirea şi doctrina comunistă.

Să detaliem?
Brian Sims, în afară de faptul că este funcţionar public mai este şi democrat (din păcate, astăzi democrat în SUA înseamnă aproape totdeauna comunist). Mai mult, este şi homosexual. Ca urmare, are imunitate politică. Perfect comunist! Comunismul plasează apartenenţa de grup atât de sus încât dă imunitate la încălcările de lege motivate ideologic (după linia Partidului, bineînţeles). În Comunismul din SUA (şi UE) apartenenţa lui Brian Sims crează o dublă privilegiere. Ca urmare, nu este pedepsit pentru ceea ce a făcut. Mai ales că victimele… 

Ei bine, victimele sale aparţin de felurite denominaţiuni creştine şi se rugau pentru mamele care fac avort şi pentru copiii ucişi prin avort. Toate acestea sunt crime pentru Comunism! Ca urmare, deşi însuşi funcţionarul public Brian Sims recunoaşte că ce fac victimele sale este perfect legal, conform moralei comuniste el le pedepseşte. Şi Statul Pennsylvania îl susţine!

Spre a înţelege mai bine lucrurile să presupunem că nişte creştini – catolici, protestanţi, ortodocşi etc. – ar merge la nişte homosexuali şi le-ar striga aceleaşi injurii, ar face aceleaşi gesturi şi ar posta pe Twitter aceleaşi mesaje ca Brian Sims. Este evident că ar avea de suportat îndată „presiunea legii”, un val de reacţii politice indignate, interdicţii pe Twitter etc., etc.

Ca o culme a ridicolului şi demenţei comuniste, să adăugăm o pagină din acţiunile lui Brian Sims! După ce hărţuieşte mai multe femei care se aflau în rugăciune lângă clinica de avorturi atacă un bărbat aflat acolo. Cu întrebarea „Ce te face să crezi că este treaba ta să le spui femeilor ce să facă cu trupurile lor?”. Asta după ce agresase mai multe femei pentru ceea ce făceau cu trupurile lor! Să reluăm! Brian Sims agresează mai multe femei pentru că erau, fizic, într-un loc în care el nu voia ca ele să fie – deşi aveau dreptul legal. Şi apoi întreabă pe un bărbat care era împreună cu acele femei „Ce te face să crezi că este treaba ta să le spui femeilor ce să facă cu trupurile lor?”! Păi pune-ţi întâi ţie această întrebare, Brian Sims! Că tocmai ai făcut asta! Aşa este logic!
Sau am putea vorbi de acuzaţiile de ură pe care acelaşi Brian Sims le aduce unor oameni care se roagă în linişte şi îi vorbesc frumos, în vreme ce el urlă, insultă, agresează, îndeamnă la punerea în primejdie a vieţilor acelor oameni. Cum să nu îşi dea seama, logic, de faptul că el este cel care urăşte?

Dar Comunismul este ilogic oricând şi oricum îi convine!
Pentru că primează corectitudinea politică, adică urmarea desăvârşită a liniei Partidului. Şi logica trebuie să i se supună sau să fie suprimată. 

Pretutindeni în SUA (ca şi în restul lumii!) ciuma comunistă se extinde.
Şi sub cele mai absurde pretexte Creştinii sunt persecutaţi. Sistematic.
Iar persecutorii sunt trataţi cu maximă blândeţe, dacă nu cumva sunt chiar recompensaţi.

Majoritatea, în întreaga lume, tace. Şi se asociază, prin tăcere, cu extinderea regimurilor de extremă stânga. Aşa cum s-a făcut înainte de Al doilea război mondial.
Doar că acum va fi mai rău.
Treziţi-vă! Încă se mai poate!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Aici sunt câteva surse despre videoclipul postat iniţial de Brian Sims, despre alte aspecte ale acţiunilor aceluiaşi, despre aşa-zisele scuze ale acestuia etc.


1 Ai boicotat Referendumul pentru familie (2018)? Tovarăşii îţi mulţumesc pentru contribuţia la impunerea Comunismului în România!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Puţin despre glume

M-a întrebat cineva – care nu prea mă cunoaşte – dacă mai şi glumesc.
Dacă trebuie, mai şi glumesc.” i-am răspuns. Şi am adăugat „Din păcate, fac glume proaste, că nu le ştiu pe cele bune…
Firesc ori ba, omul s-a uitat la mine ca la felul 314. Şi chiar nu eram!

*

Altcineva m-a întrebat dacă este creştineşte să glumim.
De vreme ce Dumnezeu are simţul umorului, este firesc să încercăm, cel puţin, să îl avem şi noi. Cu măsură, se înţelege!
Din păcate omul în cauză nu prea avea simţul umorului, în schimb avea prejudecăţi: era absolut sigur că hazul ori umorul sunt interzise, cu totul interzise, Creştinilor. Mă întrebase doar ca să confirm ceea ce ştia el, să poată închide mai bine gura unora – prin argumentul competenţei (atât de discutabil…).
Ca urmare, s-a înfuriat vădit:
– Cum adică „Dumnezeu are simţul umorului„?
– De pildă, când îi ia peste picior pe Iov sau Iona. Cu blândeţe, cu dragoste, dar şi cu haz. 
– Nu există aşa ceva! – s-a oţărât interlocutorul.
– Ei, dar dacă ştii atât de bine, de ce m-ai mai întrebat?
– Dumneata, ca preot, trebuie să înveţi lumea adevărul, nu alte lucruri! – a continuat să se răstească.
– Aha, deci eşti episcop! – am exclamat bucuros.
Şi, sărind de pe băncuţă, m-am aplecat zicând:
– Binecuvântaţi, Preasfinţite!
Omul a dat în bâlbâială:
– Nu… Ce… Ce episcop? Nu sunt episcop! Nu dau binecuvântări!
– Cum, nu eşti episcop? Ciudat! Sincer, după autoritatea cuvintelor mă gândeam că eşti chiar vreun Papă din cei infailibili. Ştii, cei care schimbă şi Scripturile când acestea îi contrazic. Sau vreun urmaş al lui Luther, că şi el a făcut asta.
– Ce schimbare a Scripturilor? Nu înţeleg!
– Păi dacă Dumnezeu glumeşte cu Iov şi Iona – cel puţin aşa ne arată Scripturile – dar dumneata spui că nu o face…
– Unde glumeşte Dumnezeu cu Iov şi Iona? – se răsti el, indignat, dar şi cumva clătinat în prejudecăţile lui.
– De pildă, atunci când, vorbindu-i despre Facerea lumii, îi spune lui Iov şi „tu ştii bine, căci erai născut şi numărul zilelor tale este foarte mare” (Iov 38.21). Sau când îl întreabă „tu eşti cel ce aduci pradă leoaicei şi potoleşti foamea puilor de lei„? (Iov 38.39-40). Sau când pune să crească un vrej ca să-l umbrească pe Iona şi apoi îl usucă spre a-l scoate din încrâncenarea lui (Iona 4.1-11).
I-am deschis Scripturile şi i-am arătat.
– Ei, dacă nu este aceasta o blândă ironie, care arată şi dragoste, dar şi umor, ce este?
Omul se uita în Carte, se uita la mine…
Se luptau în el prejudecăţile şi mărturia limpede pe care o citise.
– Cum crezi, l-am întrebat, că Cel care a făcut – şi este – bucuria, ar putea să fie fără haz şi fără zâmbet?

*

În cartierul Covasna din Bucureşti (parte a „Bercenilor”) am slujit vreo 14 ani.
Printre altele, păstrez o dragă amintire unui mic magazin, „Komsi”, desfiinţat, din păcate, printr-o chirie iraţional de mare – ca multe alte magazine şi firme mici din Piaţa Covasna…
Acest magazin era ţinut de o familie frumoasă. Lucrau mai ales soţul, soţia şi o fină, uneori şi fata primilor. Oameni deschişi, luminoşi, cu care era o bucurie să schimbi un cuvânt… sau mai multe.
Într-o zi, oprindu-mă să cumpăr mărunţişurile zilnice – în primul rând pâine, desigur – îi găsesc în lucru: venise marfă. Toţi trei încercau să le facă pe toate deodată: actele pentru mărfuri, căratul mărfii în magazinaş (desigur, domnul avea această misiune!), servitul clienţilor ce intrau.
Ne zâmbim, ne salutăm, schimbăm câteva cuvinte. Sunt întrebat ceva şi răspund. Destul de pe larg încât patronul, cu navetele în braţe, să fie blocat în spatele meu. Pentru că magazinul fiind micuţ, nu avea cum să treacă dacă nu îi făceam loc. Nu ştiu cât a stat – un minut sau cinci – dar în cele din urmă mă întreabă cu haz:
– Iertaţi-mă, părinte, îmi daţi voie să trec?
Mă întorc, înţeleg fulgerător situaţia şi mă feresc, făcând un semn generos cu mâna:
– Treacă de la mine! Poftiţi, vă rog!
Începem să râdem toţi patru.
Patronul, ajungând în sfârşit să lase jos navetele, zice:
– Dar cât de generos sunteţi, părinte!
– Aşa este, recunosc eu. Sunt foarte generos. Este doar una dintre foarte multele mele calităţi. Dar ştiţi care este cea mai mare calitate a mea? Modestia!
Bineînţeles, având umor, au râs toţi. Mai ales după ce am precizat:
– Modestia mea este atât de mare încât m-aş speria de adâncimea ei dacă nu aş fi şi foarte curajos!
Nu m-am mai putut abţine şi am început şi eu să râd.
Este doar o pilă a unor clipe calde pe care le-am trăit în familia mare ce a fost – pentru mine şi mulţi alţii – Parohia Covasna (Sfântul Daniil Sihastrul).

De aşteptat şi trist, micul magazin, afacere de familie, s-a prăbuşit sub presiunea lanţurilor de magazine şi a lăcomiei oarbe a unor autorităţi locale. Care nu au înţeles nevoia de a limita corporatismul comercial – şi nu doar comercial. O nevoie esenţială pentru o societate sănătoasă (şi legiferată categoric şi în SUA şi în alte ţări).
Dar frumuseţea acelor oameni a rămas. Şi rămâne.
Aşa cum rămân şi nevoia de haz, de zâmbet, de bucurie, de câte o glumă. O glumă bună, fără de răutate. Cu măsură.
Până la urmă, un creştin încrâncenat nu-i creştin adevărat

Cândva Românii aveau toate acestea „în sângele lor”.
Astăzi, după modelul „Halăuinului”, sărbătoarea/bucuria este înecată în sumbru, tragic, murdar. Şi „umorul” a devenit la fel – sumbru, tragic, murdar.
De aceea şi oamenii sunt încrâncenaţi pentru fleacuri. Sunt gata să ucidă pentru nimicuri – de la cele din trafic la oricare altele.
E bine să ne întoarcem la zâmbetul de altădată, în care nu lipsea dragul de celălalt, de ceilalţi. Fraţii noştri măcar prin omenitate, dacă nu prin românitate, măcar prin românitate, dacă nu prin credinţă, măcar prin credinţă, dacă nu prin locuire, măcar prin locuire, dacă nu prin înrudire propriu-zisă. Iată câte pricini să ne iubim unii pe alţii, să ne zâmbim, să ne îngăduim, să ne iertăm!
Să ne aducem aminte de zâmbetul cald al bunicilor de altădată. Şi să încercăm să-l câştigăm, spre a-l dărui mai departe.
Zâmbetul bun este puntea către pacea şi dragostea în care se cuvine să trăim.
Bună să vă fie inima!

Mihai-Andrei Aldea