Etichetă: Christos

Sfârșitul lumii. Între groază și bucurie

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pacea vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea dau Eu. (Ioan 14:27)

Mult s-au obișnuit cei care sunt – ori ar trebui să fie – ai Bisericii lui Dumnezeu cu ideile apocaliptice străine.
Prin felurite scrieri, de la cele literare la (pseudo) teologice, prin filme de toate genurile, prin propaganda mai mult sau mai puțin conștientă a mass-mediei.

Ca și în privința Răstignirii Domnului Iisus Christos, și în privința Sfârșitului Lumii (”Apocalipsa”) găsim în gândirea și trăirea veșnică o morbidă fascinație pentru rău: suferințe, chinuri, necazuri, zbateri, țipete, strigăte, urlete, foc, potop, arderi, ucideri, înlănțuiri etc., etc.
Această centrare pe rău a Vestului are explicația sa – căci din prisosul inimii grăiește gura (Matei 12:34; Luca 6:45). Dar nu este ceea ce ne preocupă acum.
Pentru că mult mai arzător este – dacă tot am amintit de arderi – să vedem cât rău face la noi, în Ortodoxie, preluarea acestei gândiri și trăiri.

Cu durere și dragoste vedem pe copiii de toate vârstele ai Bisericii îngroziți, adică speriați, teorizați chiar, de chinurile care vor veni (expresie tipică Catolicismului și Protestantismului).
După model apusean, o mulțime de ortodocși ajung să fie preocupați până la patimă (obsesie) de detaliile „răului apocaliptic”.
Atât de mult se concentrează pe „puterea Anticristului”, pe chinurile care vor veni, pe strigătele ca stâncile să acopere pe oameni de aceste chinuri etc., încât ajung într-o stare de profundă și rea întristare (depresie), cu totul străină ucenicilor lui Christos.

Pentru luminarea și întărirea lor întru Domnul, dar și a noastră, a tuturor, e bine să ne aducem aminte de câteva lucruri.

În primul rând, citind Faptele Apostolilor găsim bucuria vieții în Christos a primilor Creștini – mii și zeci de mii.
Deși disprețuiți și chiar persecutați, inclusiv chinuiți uneori cumplit, ba chiar uciși, acești ucenici ai lui Christos trăiau bucuria vieții întru Domnul.

Citind epistolele apostolice rânduite prin Duhul Sfânt în Noul Testament, găsim aceeași bucurie a vieții în Christos.
Singurele supărări ale Apostolilor sunt ale depărtării de Dumnezeu ale credincioșilor.
Apostolii nu se plâng de răutățile societății, conaționalilor, autorităților etc.
Dimpotrivă, îi deplâng pe cei care le săvârșesc și care astfel se osândesc singuri.

Zice Sfântul Apostol Petru:

Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi ca și cum vi s-ar întâmpla ceva străin! Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Christos, bucurați-vă! Pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare. De sunteți ocărâți pentru Christos, fericiți sunteți! (I Petru 4:13-14)

Atunci când Sfântul Apostol Pavel amintește chinurile sale o face în treacăt și pentru alții, iar nu ca pe o nevoie personală.

Toate acestea stând împotriva gândirii și trăirii apocaliptice apusene, care face din suferințe o obsesie, din pocăință tragedie și din chinuri nesfârșite statistici.
Toate acestea stau și împotriva preluării unor asemenea rătăciri de către Ortodocși.

Căci pentru mine viață este Christos și moartea un câștig (Filipeni 1:21), spune în Duhul Sfânt același Pavel Apostolul.

Și nu de la el o zice, așa cum nici Sfântul Petru nu o zice de la el, ci de la Dumnezeu Întrupat, Care ne-a spus și ne spune:

Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea!
Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit și pe proorocii cei dinainte de voi! (Matei 5:11-12)

Iată gândirea și trăirea ucenicilor lui Christos, iată starea în care se află un Creștin în fața răutăților vieții!

Căci, după cum s-a scris, câți în Christos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat (Romani 6:3), căci moartea Lui este iertarea păcatelor noastre, după cum Învierea Lui este deschiderea porților Cerului pentru noi.
Astfel că ne îngropăm cu Domnul în moarte, prin Botez și prin Spovedanie, care este ca un al doilea botez, o spălare a sufletului și o reașezare în viața cu și întru Dumnezeu.
Ca să putem să umblăm întru înnoirea vieții, ca înviați din morți prin slava lui Dumnezeu, așa cum Însuși Domnul a fost înviat din morți prin slava Tatălui.

Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și Învierii Lui. (Romani 6:5)

Vedem, prin urmare, că întemeiați pe fapta și cuvântul Domnului nostru Iisus Christos, Apostolii și ceilalți ucenici ai Domnului întru bucurie au trăit în vremurile prigoanelor.
Pentru că, într-adevăr, pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea ce ni se va descoperi (Romani 8:18).

Aceasta este trăirea creștină.
Aceasta este trăirea creștină și în lux, și în sărăcie, și în pace, și în prigoană, și în bune, și în rele.

*

Dar, va întreba cineva,

Cum să ne bucurăm, când avem în față grupări secrete și publice uriașe, care lucrează la pierderea noastră? Cum să nu ne speriem, când vedem răutatea dezlănțuită împotriva Creștinilor? Cum să nu ne îngrozim, când valurile Iadului se ridică împotriva noastră, ca să ne înghită și să nimicească Biserica?

La aceste întrebări, ca la oricare întrebări întru slăbirea credinței, răspunsul nu este complicat: uitându-ne la cuvântul lui Dumnezeu și urmându-L.

Căci scris este,

Nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceea nu mai au ce să facă!
Vă voi arăta însă de cine să vă temeți:
Temeți-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în Gheena! Da, vă zic vouă, de acela să vă temeți!
Nu se vând, oare, cinci vrăbii cu doi bani? Și niciuna dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci și perii capului vostru, toți sunt numărați. Nu vă temeți: voi sunteți mult mai de preț decât multe vrăbii!
Și, vă zic vouă: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. (Luca 12:4-9)

Vedem, prin urmare, că nu de prigonitori trebuie să ne temem: de ascultarea de cel rău trebuie să ne temem. Căci aceasta ne desparte de Dumnezeu și ne osândește la Iad. Pe când chinuirea sau uciderea săvârșite de prigonitori ne aduc slavă cerească și Raiul veșnic.

Vedem, prin urmare, că și în chinurile în care pare că suntem singuri și nu ne vede nimeni, Dumnezeu este cu noi și îngerii ne sunt alături.
Și prin faptul că și perii capului ne sunt numărați se arată că tot ceea ce îndurăm pentru Domnul este cunoscut lui Dumnezeu și va fi răsplătit.
Așa cum vor fi pedepsiți chinuitorii noștri – văzuți și nevăzuți – pentru fiecare rău pe care au încercat să ni-l facă – fie că au reușit sau nu.

Iisus Christos ne-a arătat calea care duce la viață:
este o cale care trece obligatoriu prin Muntele Măslinilor, adică prin viața în Biserica lui Dumnezeu, cu harul de aici (măslinele) și cu răutățile de aici (slugile răului venite cu bâte și săbii împotriva Domnului și ucenicilor Săi);
este o cale care trece obligatoriu prin fățarnica și mincinoasa clevetire și osândire a lumii, inclusiv a celor care sunt cei mai mari în societate;
este o cale care trece obligatoriu prin lepădarea de noi a celor care se tem și ascultă mai mult de lume decât de Dumnezeu;
este o cale care trece obligatoriu prin Golgota, cu toate chinurile ei, cu toată moartea și întunecimea ei;
este o cale care trece prin Iad pentru a ne urca mai presus de ceruri, în Împărăția lui Dumnezeu, în lumina cea necreată, în bucuria veșnică, în pacea care covârșește toată mintea, în cunoașterea adevărată, în slava unor Zori eterni, în fericirea deplină.

Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! (Ioan 16:33)

Pacea vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze. (Ioan 14:27)

Primul cuvânt al Mântuitorului către ucenicii Săi, după Înviere, este pace:

Pace vouă! Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi! (Ioan 20:21)

Aceasta este calea creștină, aceasta este viața creștină: întru pacea lui Christos, întru bucuria Duhului Sfânt, întru grija paternă a Tatălui, adică întru Dumnezeu.
Și Dumnezeu fiind cu noi, nu mai are nicio importanță cine este împotriva noastră.
Căci aceia care sunt împotriva noastră sunt creaturi; oricât par de mari, sunt nespus de mici la scara Creației și puternice doar față de puterile noastre trupești.
Dar de partea noastră este Dumnezeu, Cel mai presus de Creație, Cel dincolo de timp și spațiu, Cel Atotputernic.
Doar să ne ținem de El cu inima și cugetul, cu puterile și cu sufletul nostru, ca ai Lui să fim.

Căci Sfârșitul Lumii este întristare și durere, groază și patimă, doar pentru cei înstrăinați de Domnul.
Iar pentru cei care Îl iubesc, este vremea încetării suferințelor și răului, este vremea pieirii răului și biruinței Binelui, este intrarea în Pacea Eternă, în lumina veșnică a lui Dumnezeu.
Este bucurie.

Maran atha, pace tuturor!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Călăuza adevărată este neplăcută

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am cunoscut, cândva, un ghid montan foarte bun. Ca să aibă cât mai puțină treabă cu Securitatea lucra doar pentru grupuri de tineri din România.
Dar, după multe călătorii în care nu a primit nicio atenție de la cei călăuziți, un superior în meserie l-a luat la ceartă. Nu de alta, dar din atenții și ghizii trebuia să dea atenții mai sus. Iar dacă nu primeai, ce să dai?
Desigur, nu se așteptau la ”ghizii de Români” să aibă atențiile ghizilor de străini. Dar ceva, ceva, tot trebuia să pice!
Și, luându-l la întrebări, a constatat cu uimire că ghidul în cauză respecta toate regulile călătoriilor pe munte.
Dacă se mergea în codru, se lua echipamente de codru. Dacă se făcea creastă, se lua echipamentul de creastă. Dacă nu se lua echipamentul potrivit, ghidul schimba traseele cu cele cuvenite pentru echipamentul existent. Etc.
Atât studenții, cât și tinerii muncitori, îl antipatizau, pentru că li se părea ”cârcotaș”, ”prea aspru”, ”prea exigent”, ”prea prăpăstios” etc.
Când ”șăful” a înțeles care era mersul, s-a supărat și mai tare.
Și i-a dat ordin, scris, să fie mai îngăduitor cu clienții, să asculte mai mult de cererile lor.

În următoarea călătorie, tinerii au vrut să meargă, în plină toamnă ploioasă, pe un traseu pentru care nu aveau echipament.
Ghidul i-a rugat să îi dea o cerere scrisă, „ca să o aprobe șeful”; șeful a aprobat-o.
Au mers pe traseu și au urmat mai multe accidentări, inclusiv a ghidului care, deși avea echipament, a fost zdravăn rănit încercând să îi salveze pe cei alunecați de pe potecă.
A fost salvat de pușcărie numai de actele scrise pe care avusese inspirația să le dosească – pentru că șeful, când a aflat de accidentări, s-a grăbit să distrugă exemplarele pe care le avea la dosar.

Lecția este că o călăuză adevărată este neplăcută, pentru că ne va cere lucruri la care nu ne așteptăm, pentru care nu suntem pregătiți, pentru care suntem chiar orbi – din lipsă de experiență, înțelegere, deschidere etc.

Iisus Christos a zis către frații săi adoptivi – copii lui Iosif, logodnicul de protocol al Fecioarei Maria –, atunci când aceștia l-au ispitit (Ioan 7:3-5), și aceste cuvinte:

Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe mine Mă urăște, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele. (Ioan 7:7)

Cuvintele Mântuitorului sunt adânci, sunt adevărate, dar sunt și tăioase pentru cine le aplică sie-și.
Ceea ce rareori se întâmplă, pentru că mândria noastră – ori înșiși dracii – ne aduc în minte pe cineva căruia i se potrivesc foarte bine cuvintele de mustrare ale lui Dumnezeu.

Dar dacă ne întoarcem la noi înșine, ne vom întreba de câte ori ascultarea de Dumnezeu ni s-a părut grea, neplăcută, depășită, învechită, exagerată, demodată etc., etc.
Ne vom întreba de câte ori am suferit sufletește pentru că ni se părea greu sau incomod sau prea mult să mergem la slujbă – mai ales ”de la ora asta”.
Ne vom aminti de câte ori n-am avut chef sau ne-a plictisit să citim din Biblie – mai curând să ne uităm la televizor, ori pe internet, ori să jucăm un joc…
Și, tot așa, vom vedea că între noi și Dumnezeu este un raport invers față de cel dintre Christos Iisus și lume:

Noi urâm sau respingem adesea lucrurile lui Dumnezeu pentru că sunt bune iar noi suntem obișnuiți cu relele.

Am văzut acest lucru de nenumărate ori la mine.
Și l-am văzut la mai toți ceilalți.

O formă specifică a acestei purtări este răzvrătirea față de duhovnicul care ne spune lucruri bune pe care nu vrem să le facem.

De câte ori nu au fost oameni care s-au supărat pe preotul care îi învăța că în timpul slujbei nu se vorbește, ci se cântă cântări Domnului și se roagă împreună toți cei din biserică!
De câte ori nu am văzut oameni încântați de „marele duhovnic” la care mergeau, desigur un „preot cu har”, „nu ca ceilalți”; oameni care își idolatrizau duhovnicul – oricât ar fi încercat acesta să îi domolească –; și care pentru un cuvânt care nu le pica bine, se despărțeau de el, se lepădau de el, ajungeau să îl urască și să îl bârfească.
Și câte alte forme ale acestei alunecări nu există!

Așa cum există și idolatrizarea preoților mincinoși, care batjocoresc Legea lui Dumnezeu în felurite chipuri: unii ”deschizând cartea” (= vrăjitorie cu cele sfinte, păcat de moarte), alții acoperind curvia și adulterul ca și cum ar fi îngăduite, alții făcând pe proorocii etc., etc.
Pe aceeași linie fiind și adulatorii ”marilor propovăduitori” din felurite secte născute de trufia omenească, împotriva Bisericii pe care Iisus Christos a înființat-o.

Sunt, iată foarte multe feluri în care diavolii ispitesc pe om să își aleagă o călăuză plăcută, care să îi spună ce vrea să audă.

Așa cum sunt, de pildă, doctorii mincinoși care asigură bolnavul că l-au făcut bine până când acela moare de la boala nevindecată: i-au spus lucruri plăcute, pe care voia să le audă, însă astfel l-au omorât.

Duhovnicul bun este cel care împlinește îndatoririle enumerate de Duhul Sfânt prin Apostolul Pavel:

propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura (I Timotei 4:2)

Doar că acestea toate se fac celor care vor să se mântuiască, pentru că nu are cum duhovnicul să propovăduiască, stăruiască, mustre, certe, îndemne etc. pe cei care nu vor să asculte!

Pentru aceia nu doar că Duhul Sfânt are multe cuvinte de certare și prevenire asupra Iadului ce îi așteaptă. Dar are Dumnezeu și cuvinte de oprire a Creștinilor de a stărui pe lângă cei hotărâți să asculte de poftele lor.

Ca urmare, în noi nu avem puterea de a birui păcatul sau patimile, dar avem puterea de a alege o călăuză bună, pe care să o ascultăm.
Și să o ascultăm mai ales atunci când călăuzirea ei lovește în împătimirile noastre.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Măicuța Domnului a avut o carieră – venită din ascultarea ei față de Dumnezeu – pe care orice femeie de astăzi ar urî-o: a fost lăsată de mică de părinți la Templul lui Dumnezeu, pentru că fusese făgăduită Domnului; a crescut în Templu iubindu-L mult și tot mai mult pe Dumnezeu; pentru că a ajuns la vremea firească a fetelor a fost nevoită să plece de la Templul lui Dumnezeu; pentru că părinții îi muriseră a fost dată ”în logodnă” (singura formă de adopție posibilă la vârsta ei) unui unchi bătrân, cu copii de o vârstă cu ea sau mai mari; în această situație grea, în care o fată evreică ar fi așteptat cu nerăbdare o căsătorie eliberatoare, a fost prevenită de Arhanghelul Gabriel că va fi însărcinată de la Dumnezeu, cu Dumnezeu; unchiul ce o primise în logodnă a vrut să se despartă de ea, crezând-o căzută în păcat trupesc; oamenii o disprețuiau, crezând că a rămas însărcinată cu unchiul care trebuia să o ocrotească până la căsătoria cu un tânăr; a fost purtată pe drumuri, deși însărcinată; a născut în frigul iernii într-o peșteră ce era staul de vite; a avut parte de câteva clipe de strălucire (îngeri, păstori, magi) pentru ca apoi să fie puși pe fugă de răutatea lui Irod; a băjenit în Egipt, iar apoi din Egipt în Iudeea, iar de aici în Nazaret; a crescut Copilul pe care Îl avea cu Dumnezeu ca și cum ar fi copilul bătrânului teslar; și-a văzut Copilul plecând la propovăduire, înconjurat de iubitorii de minuni și de iubitorii de fericirea de după arătarea lui Mesia (așa cum și-o închipuiau ei), dar și de urâtori, invidioși, lacomi, ucigași; Copilul ei făcea minuni, vindeca bolnavi, dădea vedere orbilor, îndrepta păcătoșii, chiar învia morții; și pe măsură ce făcea asta creștea ura împotriva Lui din partea tuturor celor care puseseră piciorul pe gâtul Poporului lui Dumnezeu; așa că până la urmă L-au osândit, chinuit și ucis pe Dătătorul Binelui și Vindecătorul Bolnavilor, iar Maria Fecioara L-a văzut osândit, chinuit și ucis, având dureri atât de mari ca și cum o sabie era înfiptă în inima sa; dar sabia a trecut odată cu Învierea; și cu toate că și-a văzut Fiul înviat, Maria Fecioara a știut că va trebui să aștepte în lumea plină de răutate, după ce El se va înălța, până când El o va chema la Sine; și a muncit, gătind, torcând, împletind și făcând nenumărate lucruri spre a fi de folos cât mai multora; până Fiul a chemat-o la El.
Viața Maicii Domnului este o viață care îngrozește orice om lumesc, și tot ce este lumesc într-un om.
Viața Maicii Domnului este viața care a făcut-o pe aceasta Născătoare de Dumnezeu și Împărăteasa Cerurilor.

Viața Maicii Domnului ne arată că Dumnezeu este o călăuză care de multe ori este departe de a fi plăcută. Pentru că voia Sa mereu se izbește de obișnuința noastră cu răul.
Dar ne mai arată și că ascultarea de Călăuza Veșnică aduce bunătăți care depășesc orice putem noi gândi.
La fel și călăuzele de El rânduite, dacă le ascultăm.

Viața în Christos și mediul academic (I)

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Întreabă un abonat (Mihai):  

În condițiile în care instituțiile al căror rol era să păstreze moștenirea istorică a neamului sunt astăzi compromise ideologic, credeți că, în general, efortul Creștinesc ar fi mai roditor îndreptat pe alte căi decât cele convenționale, sau încă mai are rost intrarea în mediul academic – la Facultatea de Teologie, Facultatea de Istorie și așa mai departe?

Este o întrebare adâncă, de la un om de cultură și cu gândire adâncă, deci răspunsul trebuie să fie pe măsură.
Poate că e prea mult pentru mine, însă încerc.
Și s-ar putea să fie dureros pentru cititor.

Prima instituție ce are datoria sfântă de a păstra moștenirea istorică, teologică și culturală a națiunii este familia.

Copilul ar trebui să asculte din pântecele mamei cântece românești, basme, legende istorice, alături de rugăciuni, psalmi, Evanghelii etc.
Copilul ar trebui prevenit de mic asupra răutății lumii.
Ar trebui să știe de mic faptul că în lume necazuri va avea, dar cu Iisus Christos va birui tot răul.
Ar trebui să lucreze manual, astfel încât să păstreze cea mai puternică legătură cu realitatea și să fie păzit de iluzia „vieților de rezervă” și „reluării jocului” – iluzii ce otrăvesc astăzi nenumărate suflete.

Soții ar trebui să se hrănească din Învățătura lui Dumnezeu și să se odihnească în pildele Sfinților și Eroilor în fiecare zi.
Să folosească instrumentele electronice pentru a învăța, pentru a vedea și citi ceea ce este bun.
Soții ar trebui să îngrijească o grădină și niște vietăți în fiecare zi.
Implicându-și copiii, pe măsură ce cresc.
Soții care stau la bloc și nu au grădină în afară își pot lua, dacă urmăresc asta în loc de televizoare șmechere și mașini inutil de scumpe, dacă se păzesc de satanicele ispite ale jocurilor de noroc, băutului peste măsură și ale altor patimi de același fel.
Și dacă nu au și nu pot să ia – de pildă, muncind prea mult sau având venituri mici – își pot face ghivece și jardiniere cu pătrunjel, mărar și leuștean, cu cimbru și busuioc, roșii, ardei, ardei iuți, cu un lămâi sau un dafin etc. Care să fie mica lor grădină.

Familia ar trebui să meargă duminică de duminică la biserică, cel puțin la toată Liturghia.
Ar trebui să se spovedească măcar odată pe lună și să se împărtășească pe cât de des cu putință.
Ar trebui să aibă măcar câte o scurtă rugăciune împreună, și măcar cinci minute să citească, zilnic, din Biblie împreună.
Ar trebui să meargă împreună la antrenamente – box, kick-boxing, lupte libere, jiu-jitsu, karate etc., sau înot, handbal, oină și altele asemenea.
Ar trebui să facă pelerinaje împreună și la fel drumeții.

Familia este prima instituție în care și prin care trăiește orice națiune.
De aceea Marxismul urăște familia și vrea să o desființeze: fără idealul familiei omul este sclav1.
De aceea Marxismul induce ideea otrăvită a așteptării ca statul să facă ceea ce este treaba persoanei ori familiei: cine așteaptă ca statul să îi dea ceva este sclav.

A doua instituție ce are datoria sfântă de a păstra moștenirea istorică, teologică și culturală a națiunii este obștea sau comunitatea locală.

(poate va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Și pentru călugări există idealul familiei, doar că al familiei alcătuită de Biserica Biruitoare. ↩︎

O întâlnire prea puțin stranie

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Ajuns în București – la ceea ce aș putea numi, puțin exagerat, casa părintească – mă trezesc, după obicei, pe la 5. Și, trecând cele ale dimineții – puțină rugăciune, puțină curățenie, puțină muncă – ies: medicii mi-au confirmat nevoia absolută a organismului pentru ceva mișcare, preferabil și cu urcare și coborâre de trepte.
Așa că merg spre un parc înzestrat și cu așa ceva.

E dimineață pentru mulți, dar alții, nu puțini, sunt deja cu treburile lor.
Eu, merg spre parc.
Sau asta, vreau, pentru că un tânăr înăltuț, ce părea ori un student serios, ori un țârcovnic mai elegant, mă oprește:
– Sunteți părintele Alde?
Dincolo de pluralul politeții tonul este ciudat.
– Nu.
Îi răspund scurt și dau să trec de el.
Face jumătate de pas lateral și, puțin disprețuitor, mă previne:
– V-am văzut pe internet, știu cine sunteți!
În gând: Încă unul care crede că dacă a văzut pe cineva pe internet sau la televizor înseamnă că îl cunoaște!
Oftez:
– Dacă știai cine sunt știai că nu mă cheamă Alde.
Privirea lui cuprinde o bucurie arogantă:
– Dvs. sunteți!
– Nu, îi răspund. Eu sunt Mihai-Andrei Aldea.
Dă din mână, schițând un tot aia care anulează orice deosebire între ”Alde” și ”Mihai-Andrei Aldea”.
– Știți, zice, că v-ați făcut de râs?
Aha, mă gândesc, încă unul care crede că dacă a văzut pe cineva pe internet acela îl vede și el.
– Nu știu, îi spun. Dar nici nu mă interesează1.
Deja vorbește peste mine:
– Sunt student la Teologie – apasă cuvântul, ca și cum simpla pronunțare îi dă lui, studentului autoritate.
– Îmi pare rău! – îi răspund sincer. Dar nu cred că am vreun amestec.
Iarăși vorbește peste mine, fără să mă audă:
– Am râs de dvs. cu părintele profesor dr. … (puneți ce titulatură vă place) X, pentru părerea dvs. ridicolă că trebuie să spunem Cristos în loc de Hristos2.
Îmi vine și mie să râd. I se pare că a râde, osândind un preot, în lipsă, este ceva de laudă. E mândru că au făcut asta, ca și cum ar fi câștigat un trofeu.

– Vreun argument împotriva celor spuse de mine ați avut? – îndrăznesc să-l întreb.

După cum mă așteptam, se lansează într-un discurs despre măreția Grecilor, pe care îi vede și îi descrie ca fiind perfecți, superiori, repere absolute.
Începe cu Antichitatea, desigur, pe care nu o vede ca paradigmă a unei răutăți păgâne – până la urmă, Grecii au fost până la Islam cel mai imperialist popor de pe planetă, mai ales în raport cu populația; și au făcut extrem de multe răutăți.
Continuă cu lauda ”Creștinismului de limbă elină” (textual), sugerând că Însuși Mântuitorul ar fi predicat în greacă3.
Și tot așa continuă cu grecomania, ridicând în slăvi Grecii și ”cultura lor” (în fapt mai multe, unele radical contradictorii).
Încă nu a afirmat că ”Dumnezeu e Grec”, așa cum spunea cândva un Grec aflat în trecere prin Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Dar nici departe nu este.
Ajungând la ”concluzia” că dacă Grecii spun (astăzi) Hristos, avem obligația să spunem și scriem la fel.

Pentru că tac și ascult este tot mai victorios.
Face parte dintre extremiștii care cred că a asculta înseamnă a da dreptate.
De aceea pentru ei este aproape imposibil să asculte pe cineva, pentru că în mintea lor bolnavă înseamnă că îi dau dreptate dacă îl ascultă.
Și acest tânăr crede că dacă îl las să vorbească înseamnă că îi dau dreptate, că m-a convins.
Jubilează.

Când se oprește, triumfător, îl întreb:
– Un argument real aveți?
Se uită la mine șocat.
Bietul copil crezuse că m-a convertit la ideile lui.
Îi explic:
– Părerea că trebuie idolatrizați Rușii sau Grecii, deci trebuie să facem tot ce fac ei, am mai auzit-o. De prea multe ori. Este o idee păgână, total anticreștină și antiortodoxă. Evident, nu este argument real. Nu este nici argument istoric, nici etnologic, nici lingvistic și cu atât mai puțin teologic. Altceva ai?
Încă șocat, încearcă să spună:
– Dar Grecii, înțelegeți, Grecii pronunță…
Dau din cap:
– Nu mi-ai citit materialele pe temă, nu-i așa?
Pentru prima dată face un pas înapoi:
– Ăăă… Noi le-am discutat în clasă…
– Dacă le citeai, vedeai că știu cum pronunță Grecii de astăzi. Problema la care voi refuzați să vă gândiți real, problema pe care nu vreți să o cercetați științific, este alta: cum pronunță tradițional Românii. Și, secundar, cum pronunțau Grecii din primele secole. Asta din urmă, repet, secundar: nici Grecii nu au pronunțat vreodată Iehoșua sau Ieșua, ci Iesous ori Iesus. Deși Evreii spuneau Iehoșua sau Ioșua. Dacă tot îi idolatrizezi pe Greci, fă ce au făcut ei: respectă pronunția poporului tău.

Bietul copil este evident rănit.
Nu de ideile pe care i le prezint, e clar că nu le-a recepționat: că nu a reușit să mă convingă.

Plec, și de această dată nu mă mai oprește.

Merg prin parc, urcând și coborând treptele recomandate medical.

Mă rog pentru studenții și cadrele Facultății de Teologie, pentru buni conducători ai Bisericii, ai Neamului și ai Țării, dar mai ales ca noi să fim vrednici de asemenea conducători.

Doamne, miluiește-ne!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Am duhovnic, am oameni de încredere cu care mă sfătuiesc, am Sfintele Scripturi, Sfintele Canoane, teologia patristică și Istoria Bisericii, învățăturile Sfinților din Prigoanele Comuniste pe care i-am cunoscut și de la care am citit… etc. Dacă m-aș aștepta să nu existe oameni care râd de mine ar însemna să Îl uit pe Domnul. ↩︎
  2. A se vedea Christos, Cristos ori Hristos?, Iar despre Christos, Cristos și Hristos, Cum se pronunța litera X în primele secole creștine, Românii au rostit totdeauna Christos ori Cristos… etc. (click pe titlurile în cauză pentru accesare) ↩︎
  3. Dincolo de faptul că, evident, Mântuitorul cunoștea toate graiurile oamenilor și îngerilor știm că a predicat în ebraică, puțin și în aramaică. ↩︎

Jurnalul fericirii: răspunsuri pentru azi

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Jurnalul fericirii: răspunsuri pentru azi

De multe ori, dar poate de prea puține ori, am spus: Citiți Jurnalul fericirii! Pentru mine, este cea mai bună carte de teologie din ultimele secole.
Prea mulți au crezut – sau mai cred – că am vorbit ”simbolic” sau ”metaforic” (după cum mi se plângea un copil duhovnicesc, ce nu a citit cartea, că ar fi înțeles).

Dar adevărul este că trăim într-o dictatură tot mai brutală. O dictatură cu față umană – după cum o descria senin și zâmbăreț un tovarăș de drum cu Nicolae Ceaușescu, după tipicul comunist fiind și cel care l-a ucis, că așa fac tovarășii când vor puterea.
Revin: trăim în dictatură, și într-o dictatură din ce în ce mai brutală.
Există o închisoare digitală, dezvoltată de UE după modelul Republicii Comuniste China.
Dar, tot ca în regimurile totalitare, nu este de ajuns pentru tovarăși.
Ca urmare, au loc arestări, percheziții care să ucidă bătrânii părinți ai țintei și alte mizerii tipic totalitare. Care aduc blestem pe săvârșitori, pe părinții acestora, pe partenerii de viață ai acestora, pe copiii lor și pe toți cei care se aliază cu ei – cel puțin dacă ne luăm după ce spun Sfintele Scripturi.

Dar ce are de făcut un Creștin, sau un om care vrea să fie ucenic al Domnului Iisus, trăind în această dictatură?

Răspunsurile se pot afla mai mult decât oriunde, mi se pare mie, citind cu sufletul deschis Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt.

Se găsesc acolo răspunsuri deosebit de folositoare: sunt răspunsurile date de cel care a trăit creștinește, demn și vesel în dictatură.
Așa cum ar trebui să vrem toți să trăim.

Jurnalul fericirii se găsește, din fericire, și în format pdf, liber, așa cum și-ar fi dorit și autorul.

Se poate ca unele dintre afirmațiile culturale, personale sau politice ale Jurnalului fericirii să fie diferite de cele ale cititorului – așa cum mi s-a întâmplat și mie, așa cum li s-a întâmplat și altora.
Dar chiar și aceste părți fac parte din libertatea pe care a trăit-o, sub o cumplită și deplin inumană dictatură, autorul. O libertate pe care putem să o învățăm și să o câștigăm prin lecțiile de libertate sub dictatură pe care le dăruiește, cu multă dărnicie, cartea.

Mi se pare cea mai bună carte de teologie din ultimele secole pentru că dă sfaturi practice, răspunsuri concrete.
Alte cărți de teologie te duc poate la regulile generale corecte, sau la aplicarea particulară – a autorului sau a personajului preferat de autor. Dar sunt departe de a constitui acel manual al mersului pe jos de care avem atâta nevoie.
Cred că pentru mireni, în clipa de față Jurnalul fericirii este cea mai apropiată carte de Patericul egiptean, așa cum îl vedea și descria marele Bartolomeu Anania: cititorul va fi poate scandalizat de prezența căderii (sau a altor lucruri neplăcute) dar va învăța și lecția ridicării, redresării, întăririi… până la urmă a libertății întru Christos.

Citiți Jurnalul fericirii, excepțională școală a libertății sub dictatură.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care cred că nu suntem într-o dictatură, care cred că nu va veni nicio dictatură omenească, merită amintit că există mereu dictatura spirituală pe care caută diavolii și slujitorii lor să o instaureze. Amenințare pentru care, da, Jurnalul fericirii este o excepțională școală de apărare.