"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor! Tudor Vladimirescu
Pe 19 Aprilie 2026 am primit de la comentatorul Mihai următoarele rânduri:
Christos a înviat! Sărut mâna, Părinte! Dacă îmi îngăduiți, aș dori să vă cer sfatul: cum ați recomanda să articulăm superioritatea formei “Christos” față de argumentul continuității istorice a formei “Hristos” în spațiul românesc? Mai precis, atunci când ni se obiectează că deși înainte de perioada sovietică, forma “Christos” a fost folosită de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae sau de Sfântul Sinod în ediția Noului Testament din 1886, “Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și că aceasta reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român.
În clipa în care am citit ultimele opt cuvinte, mi-am amintit deodată de cuvintele lui Tudor Vladimirescu:
Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor!
Desigur, cei mai mulți cititori se vor uimi peste măsură: Ce legătură are acest cuvânt cu textul și întrebarea?
Voi preciza întâi că „argumentația” pentru grafia ”Hristos” este atât de ușor de infirmat de către orice om cult și logic, încât singurul motiv pentru a o accepta, în afară de neștiință, este mândria. De aici vine legătura cu amintitul cuvânt.
În primul rând vom sublinia trufia, de aroganța, de snobismul și răutatea ideii că poporul român a avut nevoie în creșterea lui spirituală și a câștigat în această privință de/prin cultura livrescă intelectualistă.
Dar înainte de a trece mai departe, să vedem ce înseamnă acea noțiune exprimată prin ultimele trei cuvinte ale frazei anterioare. Ce este, deci, cultura livrescă intelectualistă?
Cultura livrescă intelectualistă este cultura fundamentată pe adorarea evidentă sau mascată a cărților considerate culte și pe impunerea ideilor lor în viața reală.
Dar care sunt cărțile considerate culte? Evident (pentru cultura livrescă intelectualistă), cărțile care nu reflectă valorile populare (decât, eventual, critic, superior, „îndreptător” etc.).
Voi preciza întâi faptul că au existat și există multe feluri de culturi și sub-culturi (acestea fiind variante coerente ale culturii principale).
De exemplu, în Moldova și Muntenia aflate sub Fanarioți exista cultura de mahala. Cultura de mahala era, la rândul său, alcătuită din cultura de mahala armenească, cultura de mahala arvanită (albaneză), cultura de mahala evreiască, cultura de mahala grecească, cultura de mahala rusească, cultura de mahala țigănească ș.a.m.d. Dar, mai ales, din cultura de mahala mixtă, aceasta fiind cultura de mahala propriu-zisă… în Muntenia și Moldova! Căci, în alte părți, erau alte tipuri de cultură de mahala sau, respectiv, de cultură de cartier.
În mare, culturile se pot împărți în
culturi orale
culturi livrești (cărturărești)
culturi oral-livrești
culturi livresc-orale
De exemplu, Cultura Română Veche este o cultură oral-livrescă Cultura Română Veche avea ca reper fundamental Biblia, mărturiile liturgice ortodoxe, cărțile bisericești, dar se manifesta, dincolo de exprimările materiale, în primul rând oral: ziceri (proverbe, zicători, cugetări), ghicitori, snoave, basme, doine, balade, glume, basne, legende, cântece de război, cântece de haiducie, cântece de jale, cântece de leagăn etc.
Dar ce cultură au intelectualii sau intelectualiștii de secol XVII, XVIII, XIX, XX, XXI? De cele mai multe ori, livresc-orală. Și nu orice fel de cultură livresc-orală, ci mai ales una profund snoabă: plecând de la
a) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor livrești în general față de culturile orale b) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor străine față de Cultura Română Veche (numită și cultura populară română/românească sau, cu termenul împământenit global de Acad. Sabina Ispas, cultura profundă română veche).
Acest snobism rasism, pe care l-am vădit și condamnat de multe ori, este impregnat fundamental în clasele intelectualiste din România. De aici și ignorarea scrierilor unor intelectuali reali precum Mihail Diaconescu, Petre Ursache, Artur Silvestri, Raol Șorban, Ștefan J. Fay, Bucurea Dumbravă ș.a.a.
Ura este sentimentul real al intelectualiștilor față de cultura română adevărată. Asta se poate vedea prin sute de milioane de exemple, dar mă opresc la expulzarea unor Lazăr Șăineanu sau Moses Gaster din România ca pedeapsă pentru dragostea lor față de folclorul român. Desigur, pretextele au fost altele, dar adevărul se vede printr-o comparație simplă: faptele ce au fost pretextate ca motiv de expulzare au fost săvârșite de mulți alții care nu au fost expulzați; singura deosebire factuală între persoanele în cauză fiind că cei care nu au fost expulzați nu erau interesați de folclorul român, iar cei care au fost expulzați îl prețuiau, conservau, valorificau, promovau. Q.E.D.
Un alt exemplu simplu și evident este ocultarea intelectualilor români adevărați, a celor care iubesc și promovează cultura română adevărată, iar nu culturi străine. Mihail Diaconescu, de pildă, a primit numeroase premii pentru operele sale extraordinare, atât literare cât și istorice și teologice. Dar nu există în niciun manual școlar din cele pe care le-am putut consulta, nu este amintit niciodată în discursul public istoric sau teologic etc.
Avem, foarte evident, o ruptură puternică între intelectualii de cultură română și intelectualii de cultură străină.
Fenomenul este vechi.
Uitatul Constantin Obedeanu, alt geniu românesc ocultat, a prezentat fenomenul în Grecii în Țările Române…, scrisă la 1900. Și în descrierea lui vedem același fenomen de snobism rasist care se manifestă și astăzi în lupta împotriva revenirii la scrierea naturală Christos ori Cristos a supranumelui Mântuitorului: adorația sau idolatria față de grecism a unor elite economice cu prea puțin discernământ cultural și religios.
Fraza
„“Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și … reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român”
este un produs al blocării gândirii logice de idolatria față de culturi străine.
În primul rând, este absolut elementar, absolut evident, absolut adevărat că dacă intelectualii și clerul ar fi pronunțat ”Hristos” în secolul al XVII-lea, limba română ar fi avut cuvintele ”hreștin”, ”hreștinătate”, ”hreștinism” etc. în loc de creștin, creștinătate, creștinism. Ceea ce face evident că, indiferent de grafie, cuvântul se citea Cristos.
În al doilea rând, să crezi că a existat un proces pozitiv de „inculturare a credinței în poporul român” înseamnă să fii atât de răpit de idolatria față de intelectualism încât să ignori realitatea. Realitatea este că din secolul I d.Chr. și până în secolul al XVII-lea d.Chr. Românii au fost definiți de Credința în Christos.
Atât de puternică este această definire încât în zonele mixte religios precum Epir, Macedonia, Bosnia, Herțegovina, Dalmația, Croația, Ungaria etc. Ortodoxia era denumiră Legea Românească.
Sub intelectualismul fanariot și post-fanariot, ce avem? Prăbușirea credinței la Români. Prăbușire care, atenție, crește cu nivelul de însușire a culturii livrești!
Ceea ce arată, factual, că așa-zisa „inculturare” a fost din punct de vedere sociologic un fenomen de genocid cultural și religios, a fost din punct de vedere teologic un fenomen demonic, și nu a fost un fenomen pozitiv decât pentru dușmanii Națiunii Române și Credinței Creștine.
Mai mult, folosirea formelor Christos ori Cristos de către toți marii gânditori și scriitori români ai Bisericii ar trebui să lămurească lucrurile. DAR! Dar cine definește care sunt gânditorii și scriitorii mari?
Pentru cei robiți de snobism și înstrăinați de gândirea creștină adevărată, criteriul este dat de diplome, titluri și prestigiu. Toate trei fiind criterii lumești, ridicole până la nebunie pentru gândirea creștină adevărată.
Au nu a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea acestei lumi? (I Corinteni 1:20)
Ba da! Însă cei îndoctrinați cu snobismul nu pot să vadă asta!
Ei nu văd că Sfântul Dumitru Stăniloae este mare pentru că a trăit Credința și a mărturisit ceea ce a trăit. Ei nu văd că pe Sfântul Dumitru Stăniloae NU diplomele sau titlurile sau prestigiul l-au slăvit, ci trăirea Credinței și mărturisirea trăirii. Ei nu văd că Sfântul Ilarion Felea este mare NU pentru titluri, diplome sau prestigiu, ci pentru că a trăit Credința și a mărturisit ce a trăit. Ei nu văd că așa stau lucrurile pentru toți sfinții de azi, de ieri și din totdeauna.
Așa cum nu văd nici cohortele de laureați cu diplome, titluri și prestigiu care sunt astăzi total sau aproape total nesemnificativi, care nu au lăsat în urmă nimic important. Lucrările acestora sunt, cel mult, mențiuni academice de importanță procedurală, pentru că, în sine, sunt nule.
Și printre ei sunt și atâția teoologi1 plecați dintre noi care și-au umflat trufia cu diplome, distincții, titluri, recunoașteri etc., fală goală în sine, dar gâdilitoare a mândriei. Și care au scris sute și mii de pagini de intelectualism teoolog. După cum spunea cândva Mugur Vasiliu, plimbându-ne noi printr-un cimitir:
Uite-l pe ăsta câte titluri are pe cruce! Cred că viermii care mănâncă sau focul ce arde cadavrele unor asemenea oameni sunt foarte măguliți!
De unde vine această alipire de idolatria alterității? Din conștiința propriei nevrednicii transformată prin mândrie în complexe de inferioritate. Cum se vindecă? Prin asumarea nevredniciei personale ca temei în adorarea Sfintei Treimi: Aceasta dă tot ceea ce îi trebuie omului pentru o viață împlinită, mântuitoare și sfințitoare.
Revenind la întrebarea lui Mihai, trebuie să amintesc întâi de o poezioară populară:
Pentru cine vrea să creadă Am o mie de dovezi Însă n-am nicio dovadă Dacă tu vrei să nu crezi.
Căci problema reală aici, Mihai, nu este lipsa dovezilor, ci dorința fanatică de a le ignora.
Mergând însă pe speranța că cel din față prețuiește, totuși, adevărul (măcar cât de cât), argumentele sunt faptele:
Totdeauna și pretutindeni în limba română s-a folosit rostirea Cristos ori Christos, așa cum s-au folosit și cuvintele creștin, Creștinătate, creștinesc, încreștina, creștinare etc.2 Cuvinte care nu pot exista într-o limbă decât prin existența formei Cristos ca formă fonetică generală sau universală.
Singurele excepții, care confirmă regula, sunt fie scrieri programatice ale unor grecizanți, rusificatori ș.a.a., precum și graiul deformat al Românilor deznaționalizați de Greci, de Ruși sau alți Slavi în ultimele secole.
Ignorarea acestei realități și impunerea citirii de astăzi, de sorginte sovietică, pentru cărți de mică răspândire și influență în popor, sunt procedee care leapădă adevărul.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note de subsol
Teolog este cel care cuvântează de la Dumnezeu, teologia este trăirea întru Dumnezeu. Teoolog este cel care cuvântează de la sine despre cele dumnezeiești, teoologirea este vorbirea despre cele dumnezeiești de la sine sau de la alții, dar fără trăire a Credinței. ↩︎
Și nu, repetăm, „hreștin”, „Hreștinătate”, „hreștinesc”, „înhreștina”, „hreștinare” etc., cuvinte care nu doar că nu există în limba română dar și sună de-a dreptul batjocoritor. ↩︎
Moș Crăciun legenda românească sau Istoria cea veche a lui Moș Crăciun auzită de la moși și de la moașe
Aceasta este legenda românească a lui Moș Crăciun și a darurilor ce se aduc de Nașterea Domnului copiilor din întreaga lume. Înainte de a o începe, amintim că la Români se folosesc pentru eroul legendar numele de Crăciun, Cărciun, Cârciun, Crăcion, Cărcion sau Cârcion, căci limba română are multe graiuri și dialecte. Fiecare cu rostirea sa.
Atunci când s-a hotărât recensământul, Dreptul Iosif a plecat cu Fecioara Maria, însărcinată cu Pruncul Sfânt, către Betleem. Iosif era văduv, iar copiii din prima căsătorie destul de mari, Iacob deja cu familie, așa că aceștia au mers singuri. Se zice că erau și rușinați că tatăl lor, bătrân, s-a apropiat de o tânără nevinovată, cum era Maria. Căci ei nu știau că Maria a rămas însărcinată de la Dumnezeu, prin umbrirea Duhului Sfânt. Iar Iosif și Maria nu puteau spune aceste lucruri, căci nu era vremea potrivită.
Ca urmare, Iosif și Maria au călătorit singuri. Și încet, căci nu se puteau mișca repede, Fecioara fiind însărcinată iar Iosif înaintat în vârstă.
De aceea, au ajuns la Betleem târziu, când toate locurile din casele așezării fuseseră umplute de cei veniți pentru recensământ. Așa că, prin noaptea tot mai rece, au înaintat către una dintre ieșirile Betleemului, înspre răsărit. Aici avea casă o rudă de-a lor îndepărtată, numită Crăciun.
Acest Crăciun era și el dincolo de a doua vârstă și lipsit de copii. Dar el se bucura de asta, căci era de o mare zgârcenie. Și vedea copilul, ca orice zgârcit, doar ca pe o cheltuială. Căci zgârcenia acoperă dragostea, așa cum o face și risipirea – căci toate patimile sugrumă iubirea. Deci Crăciun era zgârcit, dar și cam mânios de felul lui – pentru că patimile rănesc sufletul și durerea izbucnește tot pătimaș. Soția lui, însă, era foarte bună. Și nu doar că suferea că nu avea copii, dar și pentru că, foarte bogați fiind, cu greu putea să dea milostenie. Pentru Crăciun orice pomană, orice ajutor dat cuiva, adică, era o durere: i se părea că pierde mereu ceva. Și vă veți întreba: de ce îl mai ținea Dumnezeu?
Pentru că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Și pe cei mai răi oameni Domnul îi cheamă să se întoarcă, pocăindu-se, pentru ca să ajungă în lumea iubirii, Raiul, și nu în cea a egoismului și răutății, Iadul.
Și pe Crăciun l-a chemat la El, de multe ori, Dumnezeu. Prin rudele sărace care aveau nevoie de sprijin. Prin rudele bogate care le-au ajutat pe cele sărace și nu au sărăcit, ci mai mult au sporit. Prin copiii de pe stradă, care îi aminteau că dragostea rodește și răceala este stearpă. Prin cei care se stingeau și îi arătau că viața trece și bogățiile lumești nu pot fi luate dincolo.
Dar Crăciun își întărea inima pentru zgârcenie și egoism, respingând chemările Domnului.
De aceea, când i-au bătut la ușă Iacob și Maria, le-a răspuns urât, cu dispreț și batjocură. – Cerșetorilor, plecați de aici! Nu este loc în casa mea pentru cerșetori murdari ca voi! Afară!
Și a trântit ușa, mulțumit că și-a vărsat supărarea pe ei. Supărare ce venea chiar din răutatea lui, dar el nu voia să știa asta.
Soția lui, însă, prinsă de milă față de fata aceea tânără și însărcinată, de bătrânul care o însoțea, a zis: – Bârr! – și și-a frecat umerii de frig. Bărbate, tare rece e noaptea aceasta! Oare ne-or ajunge lemnele ca să nu înghețăm? Căci, fiind bogați, se încălzeau cu lemne, nu cu paie sau alte materii sărace, ca ceilalți.
Crăciun și-a dat seama că într-adevăr îi cam înghețase fața. ”Din cauza cerșetorilor ăia!”, a dat iar vina pe Iosif și Maria. – Da, e cam rece – a recunoscut el. Du-te și mai adu niște lemne.
Bucuroasă, femeia a ieșit din casă și a fugit după Dreptul Iosif și Fecioara Maria. Care, mergând încet, nu ajunseseră prea departe. – Stați! – le-a zis ea. În casă nu pot să vă primesc, dar avem aici o peșteră în care ținem vitele. Nu este un loc demn de oaspeți, dar cel puțin nu bate vântul și e mai plăcut. Ba chiar călduț, căci fiind vitele înlăuntru se mai încălzește de la ele.
Și i-a dus până la staulul vitelor. Care, într-adevăr, era într-o peșteră, nu un grajd. Vacile și boii s-au uitat cu uimire la Fecioara Maria, căci simțeau valurile de har ce se răspândeau dinspre ea. Și au început să sufle ca să o încălzească, în timp ce soția lui Crăciun și dreptul Iosif pregăteau un fel de așternut de paie curate în care să stea Fecioara.
Dar tot atunci Maria a zis: – Nasc!
Și, înainte ca cei doi să își dea seama ce se întâmplă, apăru pe paie un băiețel, cu toate cele ale unui nou născut lângă el. Fără ca Maica Domnului să fi cunoscut durere sau sângerare, Pruncul Sfânt S-a născut. Și Crăciunița – cum i se mai spunea soției lui Crăciun – s-a apucat să-L șteargă și să Îl înfeșe cu șorțul ei, căci altceva nu avea, înainte să Îl dea în brațe Fecioarei.
Dar între timp, Crăciun, care se așteptase ca femeia să îi vină în câteva clipe cu lemnele, ieșise după ea. Și, din obișnuință, își înfipsese la brâu o secure pentru despicat scurtături1. Locul lemnelor era la câțiva pași de casă. Acolo, nici urmă de soție!
– Nu se poate! – își zise el furios. Să nu îmi spui că netrebnica a adus cerșetorii ăia la noi, pe undeva!
A fugit la hambar, dar acolo nu era nimeni.
– La staul! – își dădu el seama, ajutat și de diavolii care îi sporeau mereu furia.
Și, înnebunit de mânie, alergă la staul – adică la peștera în care țineau ei vitele.
Acolo văzu, de cum intră, pe Iosif îngenuncheat lângă Maica Sfântă, pe aceasta ținând Pruncul pe care i-L dădea Crăciunița, tot îngenunchiată.
Crăciun văzu negru înaintea ochilor și, înainte să își dea seama, furia îi izbucni: smulse din brâu securea și o aruncă orbește în soția lui, cu toată puterea.
Iar securea, izbind cu multă forță, îi reteză Crăciuniței brațele. Sângele începu să curgă șiroaie, în timp ce Crăciunița se uită, copleșită, la brațele ei și la soțul încremenit de groază. Căci doar acum își dăduse seama Crăciun ce răutate fără margini a făcut. Și începu să își dea seama cât de rău este! Doar că… ce mai putea să facă?
Crăciunița însă, care văzuse Nașterea cea minunată, cum nu se pomenise niciodată la nimeni, știa că Pruncul este Mesia, iar Maica Sa, Mireasa lui Dumnezeu. Deci ridică ochii spre Fecioara Maria: – Măicuță Sfântă, ajută-mă! – zise ea.
Și Maica Domnului, uitându-se la Pruncul Sfânt, a întins mâna și s-a atins de una din mâinile căzute jos. Iar acestea, ridicându-se, dintr-o dată au fost lipite la loc de o putere nevăzută. Încât doar urma albă a tăieturii se vedea pe brațe.
Și în timp ce Crăciun se prăbușea în genunchi, plângând de durere și uimire, plângându-și păcatele și mila și răbdarea Domnului, tavanul peșterii s-a deschis. Și Cerurile s-au deschis cu el, iar îngerii au apărut cântând imnuri, de o frumusețe la care nici gândul nu se poate sui.
Cuceriți de cântările îngerești, nici nu și-au dat seama când au venit păstorii, pe care îngerii îi înștiințaseră că s-a născut Christosul, adică Mesia.
Dar când îngerii s-au retras, Crăciun s-a ridicat și plecându-se Maicii, Pruncului și Dreptului Iosif, i-a poftit în casă. Și a împărțit daruri păstorilor. Dar aceștia nu au vrut să le primească. Pentru că erau copleșiți de minunile văzute și nici nu înțelegeau de ce ar primi daruri de la Crăciun – ce oricum era vestit pentru zgârcenie.
– Pentru copiii voștri! –a zis Crăciun.
Și a plâns iar, căci abia acum înțelesese că ferindu-se să aibă copii Îl respinsese pe Dumnezeu.
Deci i-a adus în casă pe cei trei, spre fericirea soției lui.
Din această pricină i-au găsit în casă pe Pruncul Sfânt, Maica Sa și Dreptul Iosif cei trei crai de la răsărit.
Craii – adică împărați sau regi mari – tocmai din Persia veniseră. Pentru că văzuseră acolo, pe cer, o stea mișcătoare.
La început au crezut că este o cometă și că, după cum apăruse, vestește nașterea unui rege – se credea la ei că aceste comete prevestesc lucruri despre regi, după partea cerului în care apăreau și cum se mișcau. Doar că steaua coborâse foarte jos și părea că le arată un drum. Iar ei, care erau și mari regi, dar și cercetători ai cerului și vrăjitori – adică magi – au urmat steaua. Căci, după știința lor, le arăta drumul către un împărat mare, căruia trebuiau să i se supună.
Au sosit astfel la Ierusalim. Oraș obișnuit cu cei care pretindeau că ar fi Mesia ori că știu unde este Mesia. Dar niciodată nu văzuseră vreun rege mare, cu atât mai puțin trei, care să Îl caute pe Mesia. Așa că tot Ierusalimul s-a tulburat de căutarea lor. Dar craii, ca să nu mai piardă vremea cu oamenii speriați și care vorbeau vrute și nevrute, au mers la conducătorul țării.
Și au ajuns la Irod, un om foarte rău și foarte prefăcut.
Irod, temându-se de puterea lor, nu a cutezat să le facă nimic. Altfel, i-ar fi băgat în temniță și i-ar fi chinuit până scotea tot de la ei. Așa, Irod s-a prefăcut că are același păreri ca și ei. Le-a spus că a înțeles și el că steaua vestește un Împărat al împăraților. Și că vrea și el să i se închine. Astfel, a aflat de la ei când li s-a arătat lor steaua. Ceea ce, după cum se zice, s-ar fi întâmplat în noaptea în care Duhul Sfânt a umbrit Fecioara și Dumnezeu Fiul S-a întrupat, făcându-Se om. Adică în urmă cu ceva mai mult de nouă luni.
Apoi, Irod a chemat pe bătrânii Iudeilor, ca să spună unde ar fi să se nască Mesia, Împăratul împăraților. Căci se gândea că, în afară de vreun fiu al lui care să îi ia locul, doar Acela putea să fie pricina minunii nemaivăzute a stelei călăuzitoare. Bătrânii, care știau Scripturile dar nu credeau în ele, i-au spus că la Betleem trebuie să se nască Mesia. Nu au ascuns aceasta, nici nu au plecat la Betleem cu magii, pentru că ei nu credeau în Scripturile pe care le știau pe de rost.
Deci au plecat craii și la ieșirea din Ierusalim iarăși s-a arătat steaua. Care i-a călăuzit către sud, iar apoi către răsărit, până la casa unde stătea pruncul. Arătând astfel că era un înger care, în chip de stea, îi chemase pe cei trei la Mântuitorul lumii, Iisus Christos.
Au intrat deci în casa lui Crăciun, unde era Pruncul Sfânt. Și fiecare i-a adus daruri: unul aur, altul smirnă și altul tămâie, toate curate și prețioase. Iar înțelegând de la Fecioara Sfântă și Dreptul Iosif adevărurile despre Dumnezeu și răutatea vrăjitoriilor, s-au lepădat îndată de păcate și s-au îndreptat. De aceea Dumnezeu le-a descoperit în vis că trebuie să meargă pe altă cale către țara lor, ceea ce au și făcut.
Crăciun era fericit că Îl găsise cu adevărat pe Dumnezeu și dragostea Lui. Dar după ce au plecat cei trei crai, Iosif a primit în vis poruncă:
– Scoală-te, ia Pruncul și pe Maica Lui și fugi în Egipt! Și stai acolo până îți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul să Îl ucidă!
Și sculându-se Iosif, a făcut așa.
Deci venind trimișii lui Irod în Betleem, nu au putut afla nimic. Pentru că păstorii nu știau nimic despre cei trei crai, decât că trecuseră prin Betleem și au stat în casa lui Crăciun. Crăciun care nu avea copii și nu primea pe nimeni în gazdă, căci era foarte zgârcit.
Crăciun, știind că sunt puși să găsească Pruncul să Îl ucidă, i-a primit cu răceală. – Nu am copii! – le-a zis el. Și nu am vrut niciodată să am! – a adăugat. Deși durerea că fusese rătăcit ardea în inima lui.
Trimișii au plecat mai departe, pe urmele magilor, până ce au ajuns la hotarele Iudeii – peste care stăpânea Irod.
– Nu am putut să găsim urmă de Cel pe care Îl căutau craii! – i s-au plâns lui Irod. Poate nici nu L-au găsit, poate nici nu este și a fost doar o înșelare a lor!
Irod, însă, nu se putea liniști. – Poate nu L-au găsit, dar asta nu înseamnă că nu este. Sau poate este ceva ce ne scapă nouă.
Și, într-adevăr, le scăpa faptul că Dumnezeu a rânduit lucrurile spre mântuirea lumii, iar împotrivirea lor îi osândea.
Irod era însă măcinat de lăcomie, ură și mândrie. Voia să fie sigur că nu se ridică nimeni care să îi ia tronul, deși el însuși era bătrân. – Să fie uciși toți copiii de doi ani și mai în jos din Iudeea! – a poruncit el, nebunește.
Și a început cu uciderea propriului său copil. De unde s-a zis că e mai bine să fii porcul lui Irod – căci nu mânca el porc – decât copilul lui.
Se zice că 14000 (paisprezece mii) de copii au fost uciși atunci în Iudeea, afară de cei care au apucat să fugă peste hotare. A fost un masacru în care au fost uciși până și părinții care își apărau copiii. Cum a spus Domnul prin Proorocul Ieremia, Glas în Rama s-a auzit, bocet și tânguire amară: Rahela (adică mamele din Iuda) își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată pentru că nu mai sunt.
Crăciun, îngrozit de cele întâmplate, a înțeles mai bine ca oricând unde duc egoismul, răutatea, însingurarea, zgârcenia și celelalte patimi. Și, în fiecare an, din averea lui împărțea daruri copiilor din Betleem și împrejurimi, de ziua Nașterii Domnului.
Iar acest obicei a fost păstrat de cei credincioși până astăzi, ca să își învețe copii să fie darnici și să se păzească de zgârcenie și egoism. Dar și ca să arate lui Dumnezeu că știu că fiecare copil este trimisul Lui și că cine primește un copil, pe El Îl primește. Și în fiecare an, de Nașterea Domnului, casele se împodobesc, oamenii se spovedesc și împărtășesc, iar copiii primesc daruri. Dacă au fost cuminți! După cum făcea Crăciun cel bătrân.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
P. S. Am adunat aici, repovestite, cele istorisite despre Moș Crăciun și craii/magii de la Răsărit de bătrâni, în șoaptă, în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut. În șoaptă, căci nu era voie pe atunci să vorbești despre Christos, Dumnezeu sau Crăciun. Am ascultat aceleași istorisiri la bătrâni din Carpați de-a lungul deceniilor. Și dau înapoi, în forma în care m-am priceput să povestesc, cele primite. Așa erau cândva învățați copiii despre Crăciun, fără minciunile care fac de rușine pe cei mari în fața celor mici. Și cred că este adevărată această povestire, mai ales că am întâlnit Evrei care încercau să mă convingă de faptul că și cuvântul Crăciun este de origine ebraică. Ceea ce corespunde, în fapt, cu tradiția românească.
P.P.S. Această istorie sau poveste poate fi preluată cu două condiții: păstrarea grafiei și indicarea sursei. Toți bătrânii ce mi-au dăruit acestea spuneau Cristos ori Christos și așa se cuvine să rămână.
1Scurtături = bucăți de lemn de foc destul de scurte ca să intre bine în vatră, sobă, șemineu.
1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde științifice și făcând legătura cea mai directă și potrivită cu forma inițială a cuvântului. 2. Corespunde Culturii Românești Vechi, care a consacrat formele de tipul Creștin, Creștinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creștinesc etc. 3. Asigură legătura între Cultura Română Veche și tradiția mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere. 4. Dă libertatea pronunției în formele „Cristos”, „Hristos” și intermediare, după specificul regional și/sau personal.
Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri, dar unii au rămas tot în eresuri… sau, mai bine zis, în prejudecăți fără niciun temei adevărat. Și răspândesc mai departe forma Hristosimpusă de Sovietici.
Căci, să ne înțelegem, până la ocupația sovietică se foloseau toate cele trei forme, ba și altele!În Biserica Ortodoxă din Româna! Grecofilii și rusofilii foloseau forma Hristos. Iubitorii limbii române adevărate foloseau Christos ori Cristos. Uneori, sub influențe intelectuale mai mult sau mai puțin corecte, apăreau și formele Crist și Christ.
De pildă, Episcopul Ghenadie al Argeșului, pe numele complet Ghenadie Țeposu, folosește în traducerile sale nou-testamentare forma Iisus Christos (de pildă, în Evanghelia Populară sau Sacra Scriptură a Noului Testament. Tradusă după originalul elinesc, și însoțită de argumente și de reflexiuni morale, Tipografia Ione Weiss, București, 1868). Merită observat faptul că Episcopul Ghenadie, unul dintre sfinții ierarhi încă necanonizați, a fost și un excepțional poliglot cunoscând foarte bine limbile clasice slavonă, greacă și latină, alături de franceză și germană. Este unul dintre motivele pentru care a păstorit unsprezece ani capelele ortodoxe din Leipzig ale Românilor și Grecilor. A fost unul dintre întemeietorii revistei ”Biserica Ortodoxă Română” (în continuare vie). A depus un efort uriaș în traducerea în limba română a cântărilor liturgice în greacă. Și, de asemenea, a fost un excepțional predicator. Adică un foarte bun cunoscător al limbii române, nu doar al unor limbi străine (cum sunt prea mulți astăzi, din păcate).
Dăm această pildă pentru că, de curând, un domn indignat de folosirea formei Christos mi-a adus drept argument câteva articole de ziar. În care, pe scurt, se pretinde că „în greacă se scrie Hristos, deci așa trebuie să scriem”. Autorii afirmației sunt uneori necunoscători ai limbii grecești vechi. Alteori, totuși, sunt cunoscători, mai mult sau mai puțin avansați, ai acesteia. Ca urmare, este de datoria lor să știe că X vechi grecesc NU era H, ci C sau Ch, în funcție de dialect. Iar să pretinzi că limba română ar trebui să își schimbe pronunția pentru că și-a schimbat-o greaca, este deja rasism patologic.
Totuși, unii dintre susținătorii formei greșiteHristos, ajung să arunce injurii la adresa celor care folosesc sau susțin altă grafie. Ar fi de întrebat dacă sunt conștienți că astfel îi insultă direct pe toți ierarhii români, pe toți clericii și călugării români care au folosit și folosesc asemenea grafii. Printre care și sfinți, precum Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.
O să amintim aici faptul că orice țară este ținta influențelor străine. Prietenia între țări și popoare este, în această lume supusă răului, o lozincă frumoasă, dar numai atunci când „prietenele” au destulă putere. Căci devine literă moartă atunci când interesele o cer – de pildă atunci când scade prea mult puterea țării „prietene”, poporului „prieten”. Mai este o situație în care se proclamă „prietenia”, chiar între două țări sau popoare cu disproporție uriașă de putere: atunci când condițiile geografice sau geostrategice fac nerentabile raporturile directe de forță. Dar în toate situațiile în care se proclamă „prietenia între țări/popoare”, fiecare parte încearcă să o influențeze pe cealaltă (să le influențeze pe celelalte) în favoarea sa. Este o realitate elementară, pe care numai cei îndoctrinați să fie sclavi nu o văd.
Mai merită amintit și că nu orice influență străină este rea. De pildă, influența sticlăriei germane a născut în Transilvania fenomenul minunat al picturii pe sticlă. Coloanele egiptene au născut coloanele grecești și din acestea toate coloanele folosite în biserici. Cupola partă/persană a dat fascinantele cupole ortodoxe. Etc.
Vedem aici că influențele străine sunt benefice DACĂ se ia din ele DOAR ce este de folos și se ADAPTEAZĂ la specificul național. Iarăși avem de-a face cu un truism, cu un adevăr absolut și evident.
Însă influențele străine DIRIJATE sunt o formă de război de cucerire. Și Românii au avut și au parte de multe asemenea influențe. Cităm pe scurt influența turcească, influența islamică, influența germană, influența grecească, influența rusească etc.
Un exemplu privind influența grecească dirijată îl găsim la Constantin V. Obedeanu (de pildă, în cartea Grecii în Țara Românească…, București, 1900, care în chip ”miraculos” nu a mai fost editată!). Altul la Ionel Zeană, Vulturii Pindului, București, 2002. Despre influența rusească dirijată ar trebui să fie absurd să mai argumentăm. Din secolul al XVII-lea, pretențiile Moscovei ori Sankt Petersburgului de „salvatori ai Creștinilor” au fost atât de repetate încât unii le cred și astăzi – cu toate că milioane de Români au plătit cu sânge „salvarea” rusească. Iar forma sovietică a influenței rusești dirijate a fost și mai distructivă.
De această influență sovietică ține înlocuirea lui Christos cu Hristos în scrierea Ortodocșilor din România.
Este un fapt pe care cei mai mulți nu îl cunosc. Dar profesorii și teologii care susțin grafia sovietică Hristos știu asta. Dar o fac și pentru că sunt grecomani (= admiratori fanatici ai Grecilor; definiție din Marele Dicționar de Neologisme, 2000). Și își închipuie că este bine să se folosească de o schimbare impusă de Sovietici pentru a-și promova Grecismul.
Că măsura trecerii obligatorii și generale de la forma Christos la Hristos a fost impusă de Sovietici se vede clar din faptul că teologii din România, mireni sau clerici, care foloseau formele Christos ori Cristos înainte de 1944 și nu au fost uciși de Sovietici trec, toți, la grafia Hristos.
De pildă, în 1936, în Românism și Ortodoxie (click aici pentru descărcare), Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae folosește exclusiv grafia Christos. După ocupația sovietică, toate lucrările sale apar cu grafia Hristos.
Mi se pare mai mult decât trist că la 35 de ani de la Revoluția din Decembrie încă se păstrează asemenea norme de sorginte bolșevică. Și la fel de grav că unii socotesc necesar să se folosească de ele pentru degradarea limbii române.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Poate merită să amintim că tendința grecizantă a fost foarte puternică până în 1918. Ortodoxia Transilvăneană, bine așezată cultural de la Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, a oprit această alunecare. Însă 1944 a adus demonica ocupație sovietică și toate relele ei. Printre care și rusificarea, inclusiv a numelui lui Iisus Christos în limba română. Ne rugăm lui Dumnezeu ca ierarhii noștri cu rădăcini ardelenești – fie ele transilvane, moroșene, crișane sau bănățene – să își găsească răgaz și putere pentru a șterge această urmă a Persecuțiilor Bolșevice.
P.P.S. Prima ediție a textelor biblice tipărită cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este Noul Testament apărut al Tip-Litografia Cărților Bisericești, București, „în ɖilele Maiestății Sale iubitorul de Christos Regelui României Carol I”, anul 1886. După cum se poate vedea și în fragmentul citat, grafia aleasă de Sfântul Sinod în 1886 este Iisus Christos. De altfel, singura cu adevărat potrivită pentru limba română.
Reiau cuvântul înaintedin prima parte a acestei încercări a mea de a aduce la lumină adevărul într-o problemă în care ura și frica au înlocuit rațiunea și valorile creștine. Și îl voi relua în fiecare parte pe care, cu mila lui Dumnezeu, o voi mai scrie.
În urma părerii mele, sau viziunii mele asupra filmului 21 de rubini, am primit mai multe răspunsuri. Unele de mulțumire, altele prudente, altele supărate, unele furioase. Dar, mai cu greutate pentru rândurile acestea, am primit și adresele altor critici față de film. Dintre acestea, o mare parte erau deja citite de mine.
O excepție frumoasă a fost părerea Părintelui Ioan Istrati. O părere cu care am rezonat adânc; și pe care m-am bucurat că nu am citit-o înainte, pentru că a fost o pecetluire a viziunii mele. Părintele Ioan este un iubitor sincer al lui Dumnezeu și al Bisericii Acestuia. Faptul că a văzut filmul așa cum l-am văzut și eu înseamnă mult pentru mine. Căci părerea mea că filmul poate fi înțeles doar de cei care nu sunt încrâncenați în cine știe ce poziții subiective a fost, iarăși, confirmată.
Voi pleca de la câteva lămuriri:
1. Cercetarea unei opere de artă se face prin aplecare asupra operei de artă, nu asupra autorului. Am văzut constructori fumători, bețivi, curvari, construind clădiri de mare frumusețe. Sunt poeți a căror viață este departe de o linie creștină, dar care au (și) poeme minunate. Sunt brutari și cofetari aflați foarte departe de moralitate, dar care realizează opere de artă. Etc. Mai mult, există un fenomen foarte bine cunoscut: opera devenită publică iese de sub influența autorului. Un apropiat a scriitorului Constantin Chiriță povestea cât de uimit a fost acesta de succesul primului volum din Cireșarii. Autorul voise un pamflet mascat, o caricatură literară subtilă a scrierilor pionierești ale vremii și a textelor cu marota anti-legionarismului. De unde și titlul inițial, Teroarea neagră, ce se voia parodic. Spre stupefacția autorului, a ieșit fenomenul literar și cultural Cireșarii, pe care s-a simțit silit să îl ducă mai departe până la despărțirea de ei în stilul lui Ionel Teodoreanu. Și acesta este doar un exemplu, printre multe. Fenomenul este arhicunoscut. Opera devenită publică este independentă de autor. Ca urmare, încercarea de a judeca o operă de artă după autor este sortită să ducă la eroare, minciună, înșelare. Iar ortodox, este o rătăcire.
2. Nu îi cunosc pe autorii criticilor despre care scriu aici. Le doresc tot binele; tot binele din lumea aceasta și fericirea veșnică dincolo. Critica mea, oricât de tăioasă ori laudativă, este la text și nu la persoană.
3. Dragostea, adevărul și dreptate sunt în mare măsură dincolo de oameni. Dar suntem datori să le căutăm cu mult dor, cât mai deplin, cât mai cinstit. Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi! (Ioan 8.32)
4.Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura, spune Mântuitorul (Luca 6.45; Matei 12.34). Eu nu pot și nu vreau să judec pe cei care scriu și răspândesc nedreptăți, minciuni, insulte etc. Dar bine este să se cerceteze fiecare pe sine (I Corinteni 11.28) ca să fie cele nedrept spuse doar greșeală, iar nu oglindire a sufletului. Așa cum mă îndemn de câte ori scriu adevărul și frumosul, și îi îndemn pe toți cei care vor să mă asculte, să nu ne încredem niciodată în noi, ci doar în Cel care ne poate face să stăm (așa cum e bine).
De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, am început și duc mai departe cele câteva critici ale criticilor.
III. Critica unei curajoase cronici anonime
Critica curajoasă pe care o vom cerceta aici este semnată cu un pseudonim deloc smerit, Pelerinul român. Deci nu, Un pelerin – deși fiind în română și numele, și textul poate bănuiam că ar fi român autorul. Nici Un pelerin român, ca să nu-l bănuim că-i din xenie. De-a dreptul paradigmatic, ipostaziere a tot ce înseamnă pelerinaj românesc și pelerini români, sinteză absolută: Pelerinul român. Desigur, cititorii care s-au obișnuit cu un ton cumpănit chiar și când este critic se vor mira: De ce este atât de tăios părintele? Pentru că însuși Împăratul Traian (singurul împărat păgân despre care știm că s-a mântuit) a spus că „plângerile anonime sunt nedemne pentru vremea noastră”. Acum peste 1900 de ani! Așa că am o părere foarte proastă despre acțiunile de critică, osândă și insultă făcute din spatele anonimatului. Mai ales când anonimul pretinde a vorbi în numele Ortodoxiei, a reprezenta gândirea teologică sănătoasă etc. Din păcate – la figurat și la propriu – cu asta avem de-a face aici.
Startul criticii este o sentință ce se crede sentență creștină:
„Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…”
Deși de obicei nu doar că nu mă leg de greșelile de scriere și chiar exprimare, ba chiar „le acopăr”, dacă pot spune așa, aici avem o situație deosebită. Pentru că în acest caz nu avem greșeli de scriere, ci o scriere sistematic greșită. Și nu oricum. O lipsă oarecare de noțiuni ortografice nu constituie o problemă, deoarece nu arată nimic despre capacitatea analitică și concluzivă a autorului, despre înțelepciunea lui etc. Sunt oameni fără asemenea cunoștințe – deci care fac sistematic anumite greșeli de scriere și/sau exprimare – ce sunt la o mare înălțime duhovnicească. Am cunoscut mulți. Doar că aici autorul sau autorii – anonimatul poate ascunde mai mulți curajoși, nu doar unul – posedă un vocabular ce denotă cel puțin douăsprezece clase, dacă nu mai multe. Altfel spus, problemele de scriere și exprimare din acest text țin de gândirea, concepțiile și starea sufletească a autorului (autorilor), nu de factori secundari. După cum vom vedea îndată.
Observăm întâi, ca aspect structural, folosirea exagerată a semnului puncte de suspensie, ce revine sistematic în text. Și care folosire excesivă denotă anumite probleme de gândire – și, de obicei, și de comportament. Lucrul acesta ne privește mai puțin, dar ceea ce merită subliniat este faptul că niciun text teologic într-adevăr ortodox, consacrat ca atare, nu cuprinde o asemenea prezență a punctelor de suspensie. De ce? Hai să vedem rosturile semnului de punctuație puncte de suspensie!
Sunt două folosiri ale acestui semn de punctuație: singur, sau în asociere cu altele. Deoarece în textul de față întrebuințarea excesivă este a punctelor de suspensie fără însoțitori, suntem datori să ne oprim la folosirea semnului ca atare. Punctele de suspensie ca semn de sine stătător se folosesc pentru a arăta
izolarea unei interjecții (nu este cazul)
izolarea unei părți dintr-un text (nu este cazul)
despărțirea unui adverb de afirmație (nu este cazul)
faptul că partenerul de dialog – personaj literar sau chiar cititorul – trebuie să întregească fraza întreruptă prin puncte de suspensie (nu este cazul)
faptul că un enunț este incomplet sau neclar
goluri de gândire, căutarea gândurilor
nehotărâre, șovăire în exprimare (în alegerea cuvintelor)
Altfel spus, ne aflăm în situația în care singurele înțelesuri pe care le denotă folosirea (mai ales excesivă!) a punctelor de suspensie sunt incoerența în gândire sau/și exprimare. Ceea ce, firesc, nu se admite într-un text (care se vrea) teologic ortodox!
Am subliniat la început că acesta este un aspect structural. Într-adevăr, un text teologic ortodox are, obligatoriu, o coerență cât mai puternică, preferabil perfectă. Contradicțiile și șovăielile ideologice sunt străine Ortodoxiei. Aici se aplică, totdeauna, cuvântul Mântuitorului:
„Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei 5.37)
Ori, la un text ce are 991 de cuvinte, găsim nu mai puțin de 35, treizeci și cinci de folosiri ale punctelor de suspensie. Mult mai mult de jumătate dintre fraze sunt întrerupte cel puțin o dată de puncte de suspensie, unele fraze ajungând să adune două, trei și până la șapte întreruperi de acest fel. Iar aceste întreruperi, aproape în totalitate, nu au nicio valență în afară de cea a incoerenței și nehotărârii. Ceea ce este, am arătat, inadmisibil pentru un text teologic, mai ales când se vrea și lecție, îndreptare, atenționare.
Apoi, iar inacceptabil teologic, avem o folosire foarte nepotrivită a majusculei. Ca regulă, Ortodoxie se scrie, corect, cu majusculă, iar Ortodox, ca persoană ce are această religie, se poate scrie cu majusculă – nu este o practică larg acceptată, dar se poate interpreta ca nume propriu al categoriei. Tot ca regulă, adjectivele nu se scriu cu literă mare. În niciun text corect scris, în niciun text teologic. Adică se scrie „film ortodox”, nu „film Ortodox”. Așa cum, de pildă, se scrie „lucru sfânt”, nu „lucru Sfânt”, „înțelepciune dumnezeiască”, nu „înțelepciune Dumnezeiască” etc. Mai mult, dacă ai folosit, ca ortodox, forma Adevărul, cu majusculă, înseamnă că ai scris despre Dumnezeu care este Adevărul (Ioan 1.1 și 14 cu 14.6). Și atunci „nici Adevărul nu-l spune…” se scrie, ortodox, „nici Adevărul nu-L spune…”. Adică pronumele personal „îl”, care ține locul persoanei despre care se vorbește, aici trebuie să fie „Îl”. În schimb același autor scrie, halucinant, în loc de „în numele lui Hristos”, atenție!, „în numele Lui Hristos”!!
De obicei, nu bag în seamă asemenea greșeli. Toți suntem oameni, toți greșim. Dar, după cum am arătat, aceste „greșeli” sunt sistematice, revin constant. Aici „greșelile” nu sunt o întâmplare peste care să treci, sunt un sistem de care trebuie să ții seama. Și exprimă clar gândirea și starea sufletească a autorului și a textului. Deci nu sunt accidente fără însemnătate pentru un text teologic. Și, ca să revenim la ce exprimă intenționat textul, cea mai gravă greșeală a frazei de început este chiar conceptul teologic fundamental!
Repetăm fraza de deschidere a acestei „curajoase” critici anonime:
„Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…”
Luată ad-litteram, această frază, este o erezie din punct de vedere teologic ortodox. Pentru că sunt foarte multe texte ortodoxe, inclusiv biblice, care sunt de la Dumnezeu și spun adevărul (și Adevărul) dar nu te trimit la Sfânta Liturghie. Ci, de pildă, te trimit la rugăciune, la milostenie, la bunătate, la bucurie duhovnicească etc.
La Tobit 4.10 se spune „Căci milostenia izbăvește de la moarte și nu te lasă să cobori în întuneric.”; la Matei 6.3 Însuși Mântuitorul ne spune „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (adică să o faci pe ascuns, cu discreție, nu pentru laudă); iar la I Tesaloniceni 5.22 Duhul Sfânt, prin Apostolul Neamurilor, ne poruncește „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!”.
Dar, ce să vezi, niciunul dintre cele trei texte biblicenu te (ne) trimite la Sfânta Liturghie. Cea ce înseamnă, după această critică curajoasă anonimă – și după cei care o răspândesc mai departe – că cele trei texte biblice „nu au cum să vină de la Dumnezeu”. Ceea ce este, evident, erezie. În numele apărării Ortodoxiei!
Dar, va zice careva, sensul este simbolic. Nu că s-ar vedea asta din text, dar așa vrea cineva să îl interpreteze. Sensul este simbolic, adică filmul să te trimită către Biserică, ce ar fi simbolizată aici prin Sfânta Liturghie. Doar că 21 de rubiniface asta, căci singurul loc de liniște din film sunt bisericile!
Și singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare – chinuită și de propriile slăbiciuni și necazuri, și de răutatea lumii, ca noi toți – deci singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare își găsește liniștea este biserica în care se închină Maicii Domnului.
Dacă, deci, am forța un înțeles simbolic al frazei de început din curajoasa critică anonimă, cererea criticului ar fi deja îndeplinită de film. Ceea ce ar face din acuzație – căci este o acuzație, după cum arată tot textul criticii – o minciună, mai precis o acuzație mincinoasă.
Esențial pentru starea sufletească a textului criticii este fotografia aleasă de critic(i). Cu totul filmul are două ore, douăzeci și șapte de minute și patruzeci și trei de secunde. Sau 8863 de secunde. Din aceste aproape nouă mii de secunde, autorul criticii a ales drept fotografie pentru critica sa, ce? Ei bine, a ales un cadru care nu există în film, mai precis, un cadru de la filmări! Care, se pare, a fost singurul ce cuprindea un decolteu mulțumitor pentru autorul criticii sau, după acest autor, potrivit pentru critica sa. Și, ca o culme a fățărniciei, folosește această fotografie în timp ce îl critică pe regizor că a folosit asemenea scene în film! Deși, după logică, dacă este necreștinește pentru regizor să le folosească, este necreștinește și pentru critic.
Doar că atmosfera acestei critici – ca și a altor critici negative pe care le-am citit – este de superioritate, de aroganță. În acest caz, sub pretextul evlaviei indignate, în altele sub alte pretexte. Dar mereu aceeași privire și vorbire superioară, același drept de a face și spune ceea ce pentru regizor este interzis. Regizorul este un rătăcit pentru că folosește scene „deocheate”, dar criticul este un sfânt apărător al Ortodoxiei, așa că e bine că le folosește. Ceea ce este, dincolo de trufie, o incoerență gravă și cu totul neortodoxă.
În sine, critica anonimă nu conține nici măcar un argument coerent. Primul paragraf este o înșiruire de acuzații ce trebuie crezute orbește – pentru că nici măcar nu se schițează gestul unei argumentări. Al doilea paragraf este alcătuit din o sută șaizeci de cuvinte (sau vorbe), împărțite în trei fraze. Prima frază având optzeci și nouă de cuvinte și nu mai puțin de șapte folosiri ale punctelor de suspensie! Ideile se schimbă fulgerător, argumentele lipsesc, tonul este absolut.
Una dintre obsesiile textului este convingerea deplină a autorului că (ex-)procuroare din film ar fi „portret subliminal al Laurei Codruta Kovesi” (grafia autorului). Prejudecată ce determină revărsări de ură și discursuri moralizatoare. Doar că aflate în contradicție cu mesajele filmului!
Altă obsesie a textului este acordarea de lecții teologice, de cele mai multe ori pe lângă adevăr și dincolo de bun-simț. De pildă (căci fără argumente afirmațiile sunt vorbe goale!), anonimul curajos pretinde că
„Regizorul te santajeaza emotional din miezul narativ, cu drama din familia eroinei care e „sora” unui seminarist sinucigas… oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul… problema sinuciderii e una interioara, nu una exterioara, altfel si sinucigasii s-ar Mântui… ”
Voi trece repede peste pretenția de „șantaj emoțional”, cu totul nemotivată. Ea vine din convingerea autorului criticii că a identificat dușmani și intenții, indiferent de realitate. Mă opresc însă la afirmația
„oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul…”.
Doar că în realitate „forțele demonice” acționează, în cele mai multe cazuri, prin oameni. De multe ori prin oamenii cu bune intenții, dar fără pricepere. Însă mai ales prinindivizii corupți. Din acest punct de vedere critica minte categoric, pentru că singurele sinucideri în care factorii externi sunt nesemnificativi sunt cele ale bolnavilor mintali. Situație în care și Biserica permite slujbe, oprite sinucigașilor „obișnuiți”. În celelalte sinucideri sau „sinucideri” factorii externi sunt foarte importanți și excluderea lor este, după caz, lașitate sau ticăloșie.
De pildă, există un caz în care un grup de băieți de liceu a intrat peste o colegă, pretinzând unul dintre ei că vrea să împrumute o carte (ceilalți ascunzându-se după ușă). Știau că părinții nu sunt acasă, așa că au intrat peste ea și au violat-o, iar și iar, până când fata, găsind o clipă în care nu mai era ținută, s-a aruncat pe fereastră. Și a murit. Asta s-a întâmplat pe B-dul Olteniței, acum câteva decenii, iar o parte din violatori au familii, votează și se poartă ca și cum nu au făcut nimic. La fel cum se poartă personajele din filmul 21 de rubini care împing un copil spre disperare cu nepăsare sau chiar plăcere.
Să pretinzi că acești corupți nu au nicio vină, așa cum pretinde critica anonimă, este, foarte delicat spus, o minciună ticăloasă. Fata care s-a aruncat pe fereastră nu poate fi judecată pentru gestul ei, vina fiind în totalitate a violatorilor. Cel care gândește altfel are nevoie de consult psihiatric, pentru că este total inconștient în cel mai bun caz, dacă nu violator (latent sau nu).
Similar este să pretinzi că loviturile primite de la cei din jur de George, seminarist, nu au nicio însemnătate pentru presupusa lui sinucidere. Căci, merită spus, se pretinde că s-ar fi sinucis, dar filmul nu arată că așa s-a întâmplat, nu prezintă sinuciderea ca pe un fapt. Dată fiind corupția din jur, inclusiv a polițistului care (în stilul bestiilor de „polițiști” din cazul Alexandra Mihaela Măceșanu) își bate joc de George în loc să îl ajute, este foarte posibil și ca băiatul să fi fost omorât chiar de către cei care îl înșelaseră – pe care părea foarte pornit să îi găsească pentru a-și recupera banii și ceasul cu 21 de rubini.
Este aproape de necrezut că aceste realități, atât ale vieții de zi cu zi, cât și ale filmului, sunt ignorate total. Dar aceasta se întâmplă atunci când patimile stăpânesc pe critici.
Autorul anonim al criticii pe care o analizăm este atât de orbit de ura față de Kovesi, încât pretinzând că (ex-)procuroarea din film ar fi Kovesi devine irațional. Am mai explicat, pe fapte, că identificarea este greșită. Dincolo de câteva elemente comune – sunt femei, sunt sau au fost procuroare, au fost implicate în campanii anti-corupție – deosebirile sau diferențele sunt uriașe. Ceea ce pătimașii urâtori ai Laurei Kovesi refuză să vadă, pentru că refuzul le oferă plăcerea de a-și revărsa ura. Pentru că am mai demonstrat deosebirea dintre eroina de film și d-na Kovesi nu mai revin. Cine are nelămuriri și vrea să vadă adevărul va citi materialul, cine nu va refuza mai departe adevărul orice ar fi.
Dincolo de patima confuziei între Kovesi și personajul Nina Ciofu – care nu este nici pe departe o variantă a lui Kovesi – merită (re)citit începutul paragrafului al treilea din anonima critică. Apropo de moralitate ortodoxă!
„Ceea ce multi exaltati fani ai acestui film nu inteleg e ca saracia este un scut, ca daca nu exista coruptie institutionala va vaccinau soldatii lui Kovesi cu forta, ca dictatura legii este mai primejdioasa decat slabiciunea omeneasca.”
Fraza începe cu o judecată in integrum a celor cărora le-a plăcut filmul 21 de rubini: unii sunt „exaltați fani” și „nu înțeleg”, iar ceilalți, se subînțelege (și de aici, și din alte părți ale criticii) sunt niște ticăloși. Amândouă afirmațiile, în lipsa unor argumente puternice (și de multe ori chiar în prezența lor) stau împotriva moralei creștine (Matei 5.22-26; 7.1-5; Luca 6.37-38 etc.).
Apoi se pretinde că sărăcia este un scut, concept comunist pe care nu o să-l disecăm aici. Ajungându-se, îndată, la justificarea corupției instituționale! Sub pretextul că „dictatura legii este mai primejdioasă decât slăbiciunea omenească”.
Se pare că d-sa autorul anonim uită sau nu știe (dar vorbește!) că nu există dictatura legii fără slăbiciune omenească! De fapt slăbiciunile omenești sunt cele care duc la toate formele de dictatură! Iar dacă oamenii își biruiesc slăbiciunile prin Duhul Sfânt, oricâte lovituri vin din afară ei rămân sfinții lui Dumnezeu. Ceea ce se vede și la mucenicii Prigoanelor Comuniste, și la cei din vremea lui Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, pe scurt, în toată Istoria Bisericii.
Iar apologia corupției, făcută de d-sa în al treilea paragraf și presupus argument împotriva filmului 21 de rubini stă împotriva Duhului Sfânt care poruncește „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu bine!” (Romani 12.21). Deci nu spune „biruiți răul cu corupția instituțională”, cum ne învață autorul anonim. Ci spune să biruim răul cu binele. Și iarăși poruncește Duhul Sfânt „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!” (I Tesaloniceni 5.22). Iar Mântuitorul ne cere „Fiți, deci, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5.48). Și multe alte cuvinte se pot aduce care dovedesc deplin, toate, că apologia corupției este o rătăcire, este răul asupra căruia Învățătorul Învățătorilor ne-a prevenit, zicând „Vă rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!” (Matei 22.29).
Și, din păcate, pe această linie eterodoxă, ca să nu spun păgână, continuă paragraful, ba și paragraful următor. Cu apologia corupției și ura față de Kovesi, pe care critica anonimă pretinde maniacal că o recunoaște în cineva care nu-i seamănă.
Totodată, prin exclamarea
„Deci lasati-ma cu „vai, Romania este corupta!”, coruptia din Occident e incomparabil mai mare decat in Romania si acolo e si „domnia legii””
se dovedește iarăși înstrăinarea de realitate a criticii anonime. Pentru că filmul nu critică doar corupția din România. Ci arată că unul dintre izvoarele și unul dintre marii sprijinitori ai corupției din România este corupția externă și intervenția ei în România. Adică filmul exprimă, cinstit și echilibrat, inclusiv bucățile de adevăr pe care cronica anonimă le invocă fără să vadă că există. Alături de adevărurile de care cronica fuge. Precum răutatea ființială a corupției.
Și, pe post de argument suprem, vin simțeniile:
„Cum recunoști că acest film este făcătură drăcească? Simplu… face dezbinare, te lasa plin de lehamite, te umple de greata, te deschide legalismului etatist absolut, te face sa o idolatrizezi pe „biata” Kovesi… nu te trimite la Sfanta Biserica, la Liturghie, ci te plaseaza, exact ca in film, intr-o biserica goala, nu lasa loc Nădejdii si, dupa vizionarea lui, te simti ca dupa o betie cu un vin contrafacut… crezi ca esti treaz, dar iti bubuie capul…”
Deci, spune curajosul anonim, filmul e „făcătură drăcească”. E un adevăr absolut, pe care trebuie să îl recunoști. Și, dacă nu știi cum, te învață el! Precum Partidul: dacă nu știi, te învățăm; dacă nu poți, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm. Așa că nu se discută ideea, se ia ca atare: filmul „este făcătură drăcească”. De ce? În primul rând pentru simțeniile cele rele ale curajosului anonim, firește! Că doar simțeniile d-sale sunt criteriu absolut. Iar cei care au simțit altceva decât el sunt ori niște „exaltați”, ori ticăloși, îndrăciți, perverși etc. Numai că acest criteriu al d-sale este în totală contradicție cu Învățătura Ortodoxă. Încă de la Eva și simțeniile ei, care au dus la cădere, se știe că nu după acestea trebuie să se călăuzească omul. Ci după Învățătura lui Dumnezeu. Iar după aceasta, ca să declari ceva „făcătură drăcească”, e musai să ai mărturii puternice din Scripturi și Tradiție. Altfel cazi sub mare osândă! Iar mărturiile din simțenii nu înseamnă nimic dacă nu sunt însoțite de cele scripturistice și patristice. Ceea ce este obligatoriu de știut un autor care pretinde să distingă între drăcesc și duhovnicesc.
Lipsa de rațiune a textului merge însă dincolo de teologic, după cum se poate vedea. Critica anonimă pretinde că un film ce arată corupția din DNA, Președinție și Guvern, ce arată că izvoarele corupției ecleziale sunt în etatismul bisericesc „te deschide legalismului etatist absolut”. Contradicția între ce spune filmul și ce pretinde autorul anonim că ar spune este absolută.
Mai mult, absurditatea atinge paroxismul prin pretenția că filmul „nu te trimite la Sfânta Biserică (…) ci te plasează (…) într-o biserică goală”. Deci nu te trimite la Sfânta Biserică din cauză că biserica la care te trimite este goală! Deși acea biserică este ortodoxă, deși acea biserică nu este goală decât de credincioși, căci are om la strană și preotul slujește. Mesajul filmului este aici foarte clar: Biserica vă așteaptă! Chiar și pe unul singur, Biserica îl așteaptă mereu și îl primește, căci Dumnezeu primește pe toți cei care vin la El.
În ciuda părerii criticii, plecată din prejudecăți, patimi și ignorări ale realității, 21 de rubini este un film duhovnicesc: este o mărturisire a răului pe care îl facem, toți, prin toate compromisurile noastre cu răul. Este, ca Patimile lui Christos al lui Mel Gibson, o concentrare asupra răului pe care omul îl aduce în lume. Și, la fel ca în Patimile lui Christos, lumina lui Dumnezeu există, ca o scară de ieșire din valea pieirii, din lumea răutății. Doar că această scară, ne arată 21 de rubini, merge întâi în jos: în renunțare la slava lumii, în smerenie, în plecarea înaintea lui Dumnezeu și a sfinților Săi. De aici vin pacea, pocăința, îndreptarea și înțelegerea setei de Dumnezeu pe care toți o avem, dar puțini o recunoaștem.
După cum am mai arătat, 21 de rubini este ca o oglindă de calitate: nu este realitatea, dar o reflectă foarte clar. Dacă realitatea te nemulțumește, nu oglinda este de vină. Iar spargerea oglinzii nu îndreaptă realitatea, doar te face complice la răutatea ei.
Criticile de acest fel, fățarnice, pătimașe, superficiale, străine realității până la intersecția cu patologicul, doar întăresc mărturia filmului 21 de rubini: e multă răutate în lume, e multă răutate în noi, și doar în Domnul se găsesc bunătatea, adevărul, dragostea, pacea.
(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)
coborârea fostei carieriste din canceroasa lume a neoanelor în smerenie
întoarcerea la Biserică și plecarea înaintea Maicii Domnului în Casa Tatălui în care este încă loc pentru toți cei care se pocăiesc
preotul care cheamă oamenii către Izvorul Harului, slujindu-i și chemându-i și când ei ignoră Biserica
Răspund cititorilor. Ciprian B. despre 21 de rubini
Dincolo de un link la o critică (foarte slabă) a filmului 21 de rubini (la care am răspuns aici), cititorul Ciprian B. îmi sau ne spune și că:
Opinia mea este ca cine se regaseste prea mult in acest film are multe frustari legate de relatia cu biserica institutionala pe care nu a reusit sa si le gestioneze. Artistic: filmul este 0. Documentar: este ideologic si tributar. Duhovniceste: nu inalta cu nimic pe nimeni, doar trage in jos eventual. Pana la urma intrebarea esentiala este: l-am invita pe Hristos sa se uite la acest film cu noi sau la “Calauza” sau la “Dupa dealuri”?
Ceea ce salvează aceste rânduri este începutul opinia mea. Început în care pare să existe o urmă de deschidere față de alte idei. Ca urmare, am ales să și public comentariu și, după cum se vede să îi răspund.
Cu tot respectul față de d-l Ciprian B. trebuie să îi transmit că atunci când cineva emite critici radicale, trebuie să se aștepte la posibilitatea unor critici radicale față de ce spune. Iar când cineva atacă la persoană…
În cazul de față, prima frază este și neclară, și foarte subiectivă, și ad personam (și nu într-un sens bun!). Este neclară, pentru că 1. Nu ni se spune ce înseamnă „se regăsește… în acest film”. 2. Nu ni se spune ce înseamnă „se regăsește prea mult”. 3. Nu ni se spune ce înseamnă „biserica instituțională”. 4. Nu se lămurește de ce „regăsirea” „prea mult” „în acest film” ar însemna „frustrări legate de relația cu biserica instituțională pe care nu a reușit să și le gestioneze”.
De ce, de pildă, nu ar putea însemna și frustrări pe care a reușit să și le gestioneze? Așa cum, de pildă, un om frustrat că este slab, dar care își gestionează bine frustrările, se regăsește foarte mult în, să zicem, Karate-Kid sau Omul Păianjen. De ce într-un asemenea caz se poate – cunosc cazuri – iar la filmul 21 de rubini nu se poate?
Mai mult, nu îmi dau seama, dacă vorbim româna așa cum trebuie, de ce ar fi o chestiune negativă existența acestor frustrări. Bănuiala mea este că d-l Ciprian B. folosește termenul impropriu, colocvial, care este consemnat, destul de neclar, de un singur dicționar al limbii române. Pentru că înțelesul corect pentru a frustra, ce există și în DEX, și în Micul Dicționar Enciclopedic, și în alte asemenea instrumente, este
a lipsi pe cineva (mai ales statul sau o instituție) de un drept sau un bun; a păgubi
Iar pentru frustrare, avem
1 Privare a cuiva de un drept care i se cuvenea Sinonime: (rar) frustrație (1), păgubire. 2 Privare a cuiva de o satisfacție. 3 (Prin extindere) Înșelare. 4 (Prin extindere) Dezamăgire. 5 (Psihologie; concretizat) Stare a unui individ care, din cauza unei piedici sau a unei inhibiții, nu-și poate realiza o dorință sau satisface o plăcere.
Iată că sensul negativ apare doar alegând o formă particulară a punctului 5: aceea în care „dorința sau plăcerea” sunt rele. În rest – adică în cel puțin 90% din cazuri – sensul frustrăriieste negativ pentru cel care o produce.
Într-un fel ciudat, însă, d-l Ciprian B. folosește sistematic termeni neclari. Am amintit de acel „regăsește” sau de „prea mult”, acum despre „frustrare”. Dar ce înseamnă, revenim, „biserica instituțională”? Dacă spunem că înseamnă, de fapt, Administrația Bisericească, ar însemna să speculăm. Alt sens, însă, deocamdată nu văd. Totuși, până clarificarea pe care, nădăjduiesc, d-l Ciprian B. o va aduce, las deoparte această frază și merg la următoarele.
D-sa zice: Artistic: filmul este 0.
Și eu spun: Artistic: filmul este excepțional.
Uite poznă! El zice că e zero, eu spun că-i excepțional. Care are dreptate?
La prima vedere, cel care aduce argumente. Doar că în artă e mai greu cu argumentele… Picasso a pictat/desenat niște urâțenii care au avut un succes uluitor. La fel Goya. Ciudățeniile lui Dali au cucerit lumea. Etc.
Ca urmare, nu îl contrazic aici pe d-l Ciprian B., căci pentru d-sa se poate ca albastrul de Voroneț să fie urât sau 21 de rubini să aibă valoare artistică zero. Singura problemă este că părerea d-sale în această privință o exprimă drept sentință absolută. Căci nu spune după părerea mea sau după gustul meu, ci vorbește ca și cum toți ar fi siliți să aibă gusturile și părerile d-sale. În ceea ce mă privește, găsesc 21 de rubini ca o mare și excepțională realizare artistică. Dar subliniez că este părerea mea, nu un adevăr absolut.
La fel de categoric, d-l Ciprian B. declară că Documentar: este ideologic și tributar.
Și eu spun: aici iar nu înțeleg unde-i baiul! Ideologic este orice documentar, ba chiar orice film și orice carte. Practic orice creație artistică este, la un nivel sau altul, ideologică. Adică exprimă ideologia creatorului sau creatorilor ei. E ceva firesc.
Tributar? Din nou d-l Ciprian B. folosește termeni neclari. Părinții Apostolici, ca și Părinții secolelor IV-VI și nu numai sunt tributariBibliei. La fel cum este orice teolog adevărat. Iar acest lucru este un bine firesc pentru Creștini: suntem (sau trebuie să fim) ucenicii lui Iisus Christos, Cel ce ne-a zis „Cercetați Scripturile” (Ioan 5.39) și „Oare nu pentru aceasta rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Marcu 12.24). Ca urmare, a fi tributar nu este o învinuire reală, ci una extrem de greșită. Pentru că toți suntem tributari. Unii lui Dumnezeu, alții diavolilor. Și încercarea de a nu fi tributar nimănui este cea care a deschis și ține în existență Iadul.
Ca urmare, acuzând filmul 21 de rubini că este tributar și ideologic d-l Ciprian B. săvârșește același act cu cel care ar acuza filmul 21 de rubini că are imagini și că acestea se succed rapid dând iluzia mișcării. Și o învinuire, și cealaltă, sunt absurde, pentru că toate acestea sunt firești unui film.
Iarăși,
D-l Ciprian B. ne spune că Duhovnicește: nu înalță pe nimeni cu nimic, doar trage în jos, eventual.
Până acum, aceasta este singura învinuire cu greutate, singura care înseamnă ceva. Doar că, la cât de mare este o asemenea acuzație, ar fi fost de așteptat cel puțin câteva argumente. Care lipsesc cu desăvârșire. Aici pot să presupun, după curgerea comentariului, că d-l Ciprian B. a fost puternic influențat de critica pe care am criticat-o aici. Și pe care vă îndemn să o citiți, dacă nu ați făcut-o deja. Și dacă presupunerea este adevărată, „argumentele” pentru această acuzație lipsesc desăvârșit. Lipsesc desăvârșit, pentru că „argumentele” acelei critici se bazează exclusiv pe închipuiri ale autorului ce contrazic direct ceea ce este în film. Dacă presupunerea este greșită, iar d-l Ciprian B. are propriile sale argumente, le aștept cu interes.
Cu toate că realitatea îl contrazice deja: sunt oameni care au văzut filmul și au înțeles că orice drum fără Dumnezeu este o formă de sinucidere. Ceea ce este, duhovnicește, esențial.
În sfârșit, d-l Ciprian B. vine cu o afirmație foarte interesantă:
Până la urmă întrebarea esențială este: L-am invita pe Christos să se uite la acest film cu noi, sau la ”Călăuza”, sau la ”După dealuri”?
Trebuie să spun că nu am înțeles și nu înțeleg de unde și până unde ar fi asta o întrebare esențială. Singura „invitație” pe care i-o fac și i-aș face-o lui Christos este să Îl rog mă călăuzească, să îmi fie cât mai deplin Dumnezeu, Arhiereu, Împărat, Învățător, Totul. Mi-aș dori să mă invite El pe mine, oriunde pot fi mai aproape de El. Să Îl invit eu pe Christos la un film mi s-ar părea o prostie abisală, venită dintr-o aroganță abisală. Exceptând cazul în care El mi-ar spune că Îi place un film și ar vrea să îl vedem împreună, când aș zice Da, Doamne, facă-se voia Ta!
Dincolo de această deosebire de vederi între mine și d-l Ciprian B., voi spune că Iisus Christos s-a uitat la aceste filme încă înainte să se nască cei care le-au făcut. Căci Dumnezeu este dincolo de timp. Și că se uită la aceste filme cu fiecare om care le vede, căci El este alături de fiecare, pe fiecare chemându-ne la mântuire.
Această întrebare, departe de a fi esențială, este absurdă. Îl aducem, nu că Îl invităm, pe Dumnezeu cu noi oriunde ne ducem, inclusiv la orice film la care ne uităm. Și pe Dumnezeu, și pe îngerul păzitor, și pe toți sfinții care ne poartă de grijă… Prefăcându-ne cu foarte multă grijă că nu știm că El este și ei sunt cu noi.
Ca urmare, mi se pare mie, adevărataîntrebare esențială este: Cum vede Dumnezeu filmul 21 de rubini? Ca pe ceva bun, sau ca pe ceva rău? Iar la această întrebare cred că am răspuns și eu, pe larg, și Părintele Ioan Istrati, mai pe scurt, Buturugă Anghel, tot pe scurt, și Iulian Capsali, și mai pe scurt, și Mihail Neamțu, mai pe larg, Eduard Dumitrache în câteva rânduri etc.:
Înaintea lui Dumnezeu filmul 21 de rubini este un film bun, spărgător al fățărniciei, trezitor la sinceritate; cel puțin înaintea lui Dumnezeu.
România Străveche - Ancient Romania 