"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Cum (nu) se tâlcuiește Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42
Biblia sau Sfânta Scriptură (ori Sfintele Scripturi) este cartea de căpătâi a Credinței. Ea este citită și însușită de orice Creștin (Creștin = ucenic al lui Christos, după Faptele Apostolilor 11.26). Dar nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (2 Petru 1.20), așa cum fac rătăciții care pretind că respectă Biblia, dar de fapt o calcă în chiar poruncile privind înțelegerea ei (2 Petru 1.20-21; 3.15-16; 2 Tesaloniceni 2.15; 3.6; Matei 22.29; Luca 24.13-49 etc.). Dăm aici câteva cuvinte biblice, cu înțelesul lor adevărat și cu felul în care mulți le răstălmăcesc. Să ne fie spre mântuire!
„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați!” (Matei 23.23)
„Dar vai vouă, fariseilor! Că dați zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele și lăsați la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceți și pe acelea să nu le lăsați.” (Luca 11.42)
La prima vedere cele două cuvinte evanghelice par ușor de înțeles: Mântuitorul îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acte formale, cu puțină implicare personală, în locul trăirii cu dreaptă judecată, milă, credință vie, iubire de Dumnezeu… Însă de fapt e mai mult decât atât! Mântuitorul nu îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acele acte (zeciuiala din izmă, mărar, chimen, untariță și celelalte legume)! Mântuitorul îi mustră că fac aceste fapte doar din formalism, dovada și acuzarea fiind lipsa milei, a iubirii de Dumnezeu, a credinței vii, implicit a dreptei judecăți. Căci cum ar putea un om cu dreaptă judecată să lase părțile cele mai mari, mai înalte, ale unei legi, agățându-se de mărunțișuri ca și când l-ar absolvi de încălcare? De pildă, cum ar putea cineva să spună că respectă legea în România pentru că nu a trecut strada decât regulamentar, cu toate că a ucis, a jefuit, a incendiat, a furat ș.a.m.d.? La fel și cel care, în relația lui cu Dumnezeu sau Biserica Acestuia, crede că aprinzând o lumânare sau dând un pomelnic „a făcut voia Domnului” și „stă bine”; deși, în același timp, nu luptă să trăiască Învățătura lui Christos în viața de zi cu zi, tăvălindu-se în patimi și păcate fără nicio înfrânare.
Iar dacă am înțeles acestea, să trecem la următorul înțeles care scapă celor mai mulți cititori sau auzitori ai cuvântului: „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”. Ca prin magie – adică printr-o lucrare drăcească – cei mai mulți „înțeleg”, „aud” sau „citesc” „și pe acelea să le lăsați”. Deși Mântuitorul poruncește exact împotrivă! Repetăm, Împăratul Ceresc poruncește „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”. Ca să facem un joc de cuvinte, învățătura Domnului este aici aceasta:
Creștinul trebuie să fie formalist din iubire de Dumnezeu, din milă față de ceilalți, din Credință și dreaptă judecată.
Sau, altfel spus, zeciuiala pe care o dădeau Fariseii din tot ce căpătau este o datorie sfântă pentru ucenicii lui Christos. Și asta nu pentru că forma mântuiește, ci pentru că dragostea rodește, iubirea zidește, mila este lucrătoare, credința se vede din fapte, iar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei!
Ca urmare, cel care simte că e păgubit dăruind înapoi lui Dumnezeu zeciuială din ceea ce de la Acesta primește se dovedește prin aceasta necredincios, împietrit, laș sau/și nemilos; și, mai ales, fără înțelepciune. Dar pentru zgârcenie, lăcomie și mândrie, mulți „aud strâmb”, „citesc strâmb” sau „înțeleg strâmb” acest cuvânt: ca să nu se întoarcă și Dumnezeu să îi vindece; ca să păstreze darurile lui Dumnezeu cu lăcomie și zgârcenie fără minte, pierzând nesfârșit de mult pentru lucruri foarte mici. Ei uită de Cel care este lumina drepților în întunericul veacului: Cel milostiv, îndurat și drept. Ei uită de Cel care este îndelung-răbdător, mult-milostiv și adevărat. Ei uită că omul trebuie să urce către asemănarea cu Dumnezeu, ori își va irosi chipul în veșnicia Iadului. Și se tem să își aducă aminte că dragostea acoperă mulțime de păcate!
„Dar”, vor minți unii, „eu nu sunt zgârcit, doar că nu am încredere în preoți, în cerșetori sau în cei care spun că adună pentru nevoiași!” În fața acestei minciuni am răspuns adesea cu o întrebare: „Și cât de mult ai cercetat ca să găsești pe cineva de încredere?” Răspunsul adevărat este deloc nu am cercetat, căci această vorbă este doar un pretext pentru zgârcenie, lene, lipsă de iubire și, mai ales, lipsă de înțelepciune. Este preotul de la tine din parohie de neîncredere? Du-te și dă la altă parohie, unde știi că este un preot bun. Sau la o mânăstire unde știi că sunt preoți buni. Sau la o casă pentru bătrâni, sau la una dintre clinicile sau cantinele Bisericii unde sunt tratați și hrăniți atâția săraci! Într-un cuvânt, prilejul de a face bine se găsește mereu, dacă vrem să facem binele. Așa că acei Creștini care sunt mai zgârciți decât Fariseii fac de rușine numele de Creștin și se osândesc. Iar cei care se ostenesc să țină vii mila, credința, dragostea de Dumnezeu se arată a avea dreaptă judecată și înaintează puternic pe calea mântuirii.
Fiecare cum își alege, așa va și primi. Sau cum seamănă, așa va și aduna la seceriș. Cine are urechi de auzit, să audă!
În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești: 1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca. 2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului”; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte. 3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic”, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!
Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori). Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.
Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația „Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice” sau la afirmația (făcută de această dată) „Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”). De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.
Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009). Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc. Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?
În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele). În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptăriiScripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.
Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:
păstrarea „unității dogmatice, liturgice și canonice” a Bisericii noastre (pct. 1 din Art. 14)
realizarea și răspândirea cărților de cult ale Bisericii noastre (pct. 34 din Art. 14)
supravegherea „din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic” a tuturor formelor de „artă bisericească ortodoxă” folosite în Biserica noastră (pct. 35 din Art. 14)
luarea de măsuri împotriva abaterilor de la rânduielile sinodale în aceste privințe (și altele)
Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”. Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.
Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.
Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).
Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.
Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere. Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).
Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc. O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.
Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.
Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre. Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.
Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.
Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:
La Cincizecime Sfinții Apostoli plini de Duhul Sfânt vorbesc nu (doar) în greaca veche, ci în partă, meză, elamită, coptă, arabă, latină și alte limbi, printre care și greaca veche (Faptele Apostolilor 2.7-11).
Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel poruncește ca cel care grăiește într-o limbă străină să și tălmăcească în limba locală (I Corinteni 14.13). Și stă scris: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14.19). Mania folosirii unor „limbi superioare” este combătută clar și categoric de Dumnezeu (I Cor. 14.5-28 ș.cl.). Se ajunge până la porunca dumnezeiască „dacă nu este tălmăcitor, să tacă în biserică și să își grăiască numai lui și lui Dumnezeu” (I Cor. 14.28).
Tălmăcirea Învățăturii Dumnezeiești este numărată între darurile (mari ale) Duhului Sfânt, între harismele esențiale pentru viața Bisericii (I Cor. 12.4-10, 30; 14.26 ș.cl.).
IstoriaBisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe. În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate. Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei. Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință. Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.
În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri. Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta. Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică. Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.
Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”. Duhul Sfânt grăiește astfel:
„Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)
Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește? Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!
Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!
Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.
Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.
Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.
Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.
Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.
Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă. Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.
Sfinții Apostoli nuau ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor. Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.
Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării
De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?
Pentru ca toate limbile să se sfințească prin apropierea de Adevăr.
Pentru că orice limbă se poate sfinți, se poate înduhovnici, sau poate să decadă.
Pentru că nicio limbă nu poate exprima deplin Adevărul, oricât de înaltă ar ajunge. Ceea ce naște primejdia extremă a limitării înțelesurilor duhovnicești după capacitatea trecătoare a unei limbi (dacă aceasta este absolutizată).
Pentru că dacă până și îngerii au limbile lor (I Corinteni 13.1), cu atât mai firesc este să le aibă oamenii, chiar și în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21.24, 26); și cum poate să fie ceva în Împărăția Cerurilor care să nu fie duhovnicesc? Și cum poate să fie ceva pământesc duhovnicesc fără să se curețe și sfințească în Duhul Sfânt?
Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi. Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.
Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu. Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Două note:
a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.
b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.
Atunci când ne gândim la Biblie în limba română știm că Scripturilenu au fost scrise în limba română. Și, bineînțeles, că au fost traduse în limba română din limba folosită pentru scrierea lor. Dar care este această limbă?
După cum am arătat și în primul eseu despre această idee, pentru Vechiul Testament avem în primul rând limba ebraică. Dar sunt și unele texte ce au fost scrise la început în aramaică. În Noul Testament avem în primul rând limba greacă veche, dar avem și unele texte scrise la început în aramaică.
Totodată, avem o traducere minunată a Vechiului Testament în limba greacă veche: Septuaginta.
Aceasta este o traducere făcută sub îndrumarea Duhului Sfânt, de către șaptezeci de Evrei învățați, ce foloseau greaca veche la fel de bine ca și ebraica. Minunea a fost dovedită după ce, traducând aceștia singuri Vechiul Testament, fiecare închis în casa lui, s-au adunat ca să le asemene: spre uimirea tuturor, cele șaptezeci de traduceri erau întocmai, până la ultimul cuvânt, până la ultima literă!
Ca urmare, Evreii au socotit din acea clipă Septuaginta ca fiind la fel de bună ca Scriptura (Vechiului Testament) în limba ebraică.
Mai târziu, din păcate, manuscrisele ebraice ale Vechiului Testament au fost pierdute. Iar încercările de reconstituire – din fragmentele încă existente și amintiri – ale așa-numiților masoreți, s-au făcut abia în secolele VI-X d.Chr. Când gândirea mozaică era deja dominată de idei anti-creștine, care au dus la mult subiectivism în această „refacere” a textului ebraic – în unele puncte o schimbare a textului spre a nega mesianitatea lui Iisus. S-a ajung chiar, acolo unde nu se puteau face schimbări de sens „acceptabile”, să se interzică citirea în sinagogi a textului – de pildă, părți din prooroci care prevestesc venirea lui Mesia, precum cea numită astăzi Capitolul 53 din Proorocia lui Isaia.
De asemenea, din păcate s-au pierdut foarte multe manuscrise vechi ale Bibliei în limbile coptă, aramaică, armeană etc. – atât din pricina distrugerilor aduse de Islam, cât și a extremismelor etnice grecești și evreiești.
Ca urmare, textul esențial pentru traducerea Bibliei este cel în limba greacă veche, atât pentru Vechiul cât și pentru Noul Testament.
Alături de el, unele traduceri folosesc și manuscrisele vechi de limbă coptă, latină, slavonă (bulgară veche), armeană etc.
Totuși, din păcate, cele mai multe grupuri de traducători se concentrează pe o singură limbă sau cel mult pe două – greaca veche și ebraică.
De asemenea, de cele mai multe ori traducătorii au felurite idei preconcepute despre „superioritatea originalului cutare”, despre „forma de traducere” etc. Lucru ce aduce nu doar neînțelegeri, certuri și dezbinări ale echipelor – ducând uneori chiar la prăbușirea proiectelor de traducere – ci și la subiectivismul traducerii.
Frica de Dumnezeu se cuvine să fie primul simțământ al celui care se apropie de lucrarea traducerii Scripturilor. De ce? Pentru că orice greșeală de traducere (a Bibliei) care ține de neputințele firești ale omului – de la hotarele înțelegerii la cele ale cunoașterii – este iertată de Dumnezeu. Dar greșelile de traducere biblică ce țin de răutatea și păcatele noastre pot foarte ușor să fie de neiertat (păcate împotriva Duhului Sfânt!).
Ca urmare, după cum am arătat, se cuvine să fugim de idolatrizarea priceperii proprii și altele asemenea; toate despărțindu-ne de Duhul Sfânt, Cel care este singura călăuză adevărată într-o asemenea lucrare.
În ceea ce privește limba manuscriselor biblice, da, aceasta este în primul rândlimba greacă veche. Dar, după cum am arătat,
În afară de limba greacă veche mai avem Biblia în primele secole și în alte limbi – precum latina, aramaica, copta etc.
Înțelegerea limbilor vechi este apăsată astăzi de faptul că nu mai sunt folosite de nimeni ca atunci, în secolul I.
Prin nepăsare față de acestea se ivesc mereu probleme de traducere. Probleme de traducere care, de multe ori, izvorăsc din câte un subiectivism neașteptat, ca în pilda pe care o vom da în următorul eseu: începutul Epistolei a II-a a Sfântului Apostol Ioan.
În eseul anterior am dat o pildă pentru traducerile nepotrivite (greșite sau chiar rele): un text poetic liturgic tradus într-o formă ce strecoară erezia în locul frazei ortodoxe. Unul dintre comentariile de îndoială sau de lămurire la acel eseu a fost postat de d-l Alexandru Miron în 4 Aprilie 2023. Și, pentru că răspunsul meu a devenit lung, am hotărât să postez aici atât comentariul, cât și răspunsul meu. Cu nădejdea că mai mulți se vor folosi de osteneala noastră pentru Adevăr.
Deci, iată comentariul și întrebările d-lui Alexandru Miron:
”Din p.d.v. literal ceea ce spuneți dvs. are sens. Înclin spre traducerea dvs. pt. că este mai lipsită de echivoc. Însă n-aș cataloga imediat ca „erezie” varianta cealaltă. Poate e doar o exprimare eufemistică pe care a gândit-o imnograful și a potențat-o traducătorul. Din pudoare, din evlavie sau din alte motive. Pentru că ortodocșii și catolicii, spre deosebire de protestanți, au această sfială, această evlavie la Maica Domnului manifestată inclusiv prin limbaj. În Axion noi o numim „preanevinovată” (iar rușii „imaculată”), nu că nunta ar avea ceva vinovat sau maculat în ea.
În Scriptură de asemenea întâlnim exprimări eufemistice.
Bunăoară când “a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain”, e clar că nu a cunoscut-o în sensul că a făcut cunoștință cu ea ci că a făcut sex cu ea după rânduiala firii și i s-a născut astfel primul copil.
Când Noe “a băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său, iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi.” – pr. Petre Semen în “Studiul Vechiului Testament” comentează că nu e vorba doar că Ham și-a văzut tatăl dezbrăcat ci că a profitat de el pentru a săvârși un lucru mult mai grav și mai hidos.
Și, în fine, al treilea exemplu, când vorbim despre plecarea fiului risipitor, Biblia de la 1914 spune: “Și nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr s’a dus într-o țară departe și acolo a risipit toată avuția sa, viețuind întru desmierdări”. Pe când același text, citat în Cazania Sf. Varlaam cu trei secole înainte, este mai explicit: “Și nu după multe dzile, strânsă tot feciorul cel mai mic și să duse într-o lature departe și acolo adăvăsi avuțiia sa petrecând cu curvele”.
Deci această “neispitire” de nuntă cum apare în cântarea de la Bunavestire sau “neispitirea” de bărbat dintr-un alt canon (“Pe cea între maici Curată şi între fecioare Cinstită; pe cea Purtătoare de naştere şi Neispitită de bărbat…”) poate că vor ambele să accentueze caracterul suprafiresc al nașterii Domnului din Maica Domnului fără ca ea să fi avut contact trupesc.
Iertați dacă mă înșel.” (Alexandru Miron, 4 Aprilie 2023)
Mulțumesc și eu d-lui Alexandru Miron pentru înfățișarea acestor gânduri!
Voi încerca să le răspund pas cu pas..
1. Atunci când grăiesc cele teologice sunt stăpânit de un singur simțământ: adorarea lui Dumnezeu. Toate celelalte sentimente sunt sub îndrumarea acestuia. Dacă nu, tac până se sting. Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1.21). Sau, altfel spus, Teologia adevărată nu este după cum vrea sau simte omul, ci este de la Dumnezeu, întru Dumnezeu, către Dumnezeu; iar omul fie o urmează, fie rătăcește.
Ca urmare, fie că îmi place sau nu – și nu îmi place! – sunt nevoit să îi spun rătăcirii, rătăcire, sau ereziei, ereziei. Altfel devin complice la ea.
Totuși, să înțelegem: un om curat poate susține, din greșeală, o erezie. Acest lucru nu îl face eretic.
De fapt, dacă am putea să fim sinceri, am vedea că de nenumărate ori ni s-a întâmplat acest lucru. Adică ni s-a întâmplat să susținem cu tărie lucruri greșite, chiar foarte greșite, pe care le-am crezut bune.
Deosebirea dintre Creștinul care a greșit și omul căzut în înșelare (erezie) stă în purtarea în fața îndreptării.
Primul caută sincer să se lămurească, dacă cineva – mai ales de încredere – îi spune că a greșit. El va asculta și va dezbate, dacă are alte păreri, cu deschidere și sinceritate; astfel, dacă cel din față greșește, îl (re)câștigă pentru Adevăr, iar dacă el greșește, este (re)câștigat pentru Adevăr.
Al doilea însă, adică cel care de voia lui alunecă în înșelare, sau este chiar eretic, va respinge orice lămurire sinceră. Chiar și dacă pretinde că discută, nu va asculta real argumentele, chiar și când acestea sunt cuvintele dumnezeiești ale Scripturii sau Predaniei. Și chiar atunci când adevărul este dovedit, și nu îl mai poate combate logic, argumentat, îl va respinge încă.
O pildă este Iustin Filosoful (ce a trăit între anul 100 și anul 165 după Nașterea Domnului). Acesta a fost botezat creștinește, dar nu a avut parte decât de foarte puțină învățătură creștină. Ca urmare, în scrierile lui de apărare a Credinței și Bisericii, s-au strecurat mai multe greșeli – și nu greșeli mici! Biserica nu a apucat să îi arate acele greșeli, Iustin fiind ucis pentru credința sa. Și atunci, văzându-i smerenia, râvna și jertfa, Duhul Sfânt nu doar că l-a primit, ci l-a mărturisit prin Biserica lui Dumnezeu ca sfânt mucenic: este Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, prăznuit pe 1 Iunie. Pe de altă parte însă, Biserica a arătat de ce acele greșeli sunt greșeli, și pot duce sau duc pe om în rătăcire. Ca urmare, cei care după aceea le-au crezut și chiar le-au vestit, nu au fost primiți de Dumnezeu, fiind osândiți.
2. În eseul de mai sus nu am folosit termenul de „erezie” sau „rătăcire” la adresa traducătorului, decât cel mult ca una dintre explicațiile cu putință pentru această traducere greșită.
L-am folosit însă, și îl folosesc, pentru traducere însăși. De ce?
Pentru că în această privință Biserica deja a pecetluit Adevărul!
Expresia „neispitită de nuntă” este una prin care
nunta (cununia) este numită ispită
se induce ideea că Maica Domnului ar fi străină de nuntă (cununie) sau în afara acesteia
Biserica a pecetluit că amândouă aceste idei sunt rătăcire (=erezie)!
Iar eu nu pot și nu am dreptul să spun altceva!
Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, pe oricine pretinde că nunta (cununia) ar fi o scădere, cu atât mai mult o întinare, cu atât mai mult o ispită.
Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, orice încercare de a pretinde orice altă stare a Maicii Domnului în afară de cea de Mireasa lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, Curata Pururea Fecioară.
Voi sublinia faptul că Biserica a avut și are de dat multe lupte cu Ereticii care profesează minciuni în aceste două privințe!
De la cei care încearcă să murdărească nunta – mai ales sub minciuna drăcească ce pretinde că unirea dintre soți ar fi o scădere sau chiar o cădere. Și până la cei care caută „soluții naturale” pentru nașterea lui Iisus, ori chiar „soluții supranaturale”, de tip dochetist1.
3. Gingășiile, spiritul metaforic, eufemismele și orice alte asemenea „chemări poetice” trebuie să fie, în Teologia adevărată, sub conducerea Adevărului, adică sub călăuzirea Învățăturii de Credință.
Ele nu au voie, în Biserica lui Dumnezeu, să fie pretext pentru schimbarea Învățăturii de Credință.
Este un fapt pe care Biserica, iarăși, l-a pecetluit de nenumărate ori.
Putem să fim înțelegători față de persoana care a făcut o greșeală de traducere, desigur. În fapt, nici nu m-a preocupat vreo clipă cine este autorul greșelii; deci apărarea lui (ei?) în context este, zic eu, cu totul în afara subiectului. Preocuparea este față de traducere în sine, deoarece, după cum am arătat, înțelesul ei primordial stă împotriva Adevărului.
4. Expresia a o cunoaște pe ea, pentru a deveni un singur trup cu ea, este o exprimare adevărată sau exactă, nu una „eufemistică”.
Voi sublinia nevoia, absolută, de a cunoaște și folosi cuvintele după înțelesul lor.
Conform DEX 2009,
EUFEMÍSM,eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme.
În cazul în discuție, în Biblieunirea trupească dintre soț și soție (a), nu are un sens „neplăcut, jignitor, necuviincios sau obscen” și, (b), nu are un cuvânt sau o expresie definitorie „neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă”.
Ca urmare, termenii biblici de felul a cunoaște și unirenu sunt, conform definiției, eufemisme: sunt termenii naturali, biblici, firești.
Aș putea face aici o lămurire a înțelesurilor, a pricinilor pentru care Dumnezeu a ales aceste cuvinte pentru unirea trupească dintre soț și soție (bărbat și femeie). Dar ar fi lungă și, până la urmă, în afara temei. Esențial este faptul că termenul citat nu este un eufemism, ci ține de graiul biblic sau teologic, în care cuvântul acoperă adevăruri.
5. Cu tot respectul față de cei care susțin altceva, nu există sprijin în textul biblic pentru a pretinde că Ham a făcut ceva mai mult decât să se uite la ce nu trebuia și să să îndemne și pe alții să se uite. Cuvintele Bibliei sunt, și aici, foarte limpezi. Speculații pe textul biblic au fost și sunt multe; să fugim de ele, căci ne despart de Adevăr!
6. Traducerea „viețuind întru desmierdări” din 1914, traducerea lui Varlaam „viețuind cu curvele”, nu sunt textul biblic în original!
Ca urmare, nu pot fi folosite ca exemplu de „exprimări eufemistice întâlnite în Scripturi”, ci, cel mult, „exprimări eufemistice întâlnite în traduceri”.
Dacă Dumnezeu îmi va da zile și putere, nădăjduiesc să ajung și la acele puncte și să arăt cum văd eu traducerea lor potrivită.
7. Da, există în Cântarea a 4-a la Nașterea Domnului și forma greșită de traducere „neispitită de bărbat”, deși în textul original, adică în greaca veche, se spune „neștiind (care nu știe) de bărbat”.
Nu am atins și acest text pentru că, alături de altele asemenea, tinde să dovedească, din păcate, că nu este vorba doar despre un spirit eufemistic sau poetic al traducătorului. Înclinația acestor texte este de disprețuire a nunții, a mireniei, a unirii dintre soț și soție; adică spre erezii osândite de Biserică. Pare, adică, să fie un sistem, nu o întâmplare.
Dar pentru că preocuparea mea în acest șir de eseuri este traducerea Bibliei, am dorit să țin acest șir departe de teme care pot distrage de la subiect.
Inclusiv de formele de gândire catară sau monahomaniacală ce disprețuiesc, eretic, nunta și unirea trupească a soților.
Revenind la traducerea despre care discutăm: dincolo de ceea ce „poate că vor să exprime” asemenea traduceri, Dumnezeieștii Părinți ne arată că dacă înțelesul principal este greșit, traducerea este greșită.
Faptul că textul principal este greșit mi se pare deplin dovedit.
Ca urmare, cred că este nu doar de bun-simț, ci de datoria noastră creștină, să revenim la formele de traducere limpezi, firești, neîndoielnice: aici, la „neștiind de nuntă”, respectiv „neștiind de bărbat” sau „care nu știe de bărbat”.
1Dochetismul este o erezie din secolul I, apărută deci chiar în vremea în care Apostolii vesteau Evanghelia. Care erezie, mai ales, pretindea că Iisus Christos nu a luat un trup omenesc real, ci doar o aparență a unui trup.
Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: ”Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: ”Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!” Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: ”Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” Şi a zis tatăl către slugile sale: ”Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; și aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!” Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: ”Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos”. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: ”Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat”. Tatăl însă i-a zis: ”Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. (Evanghelia după Luca 15.11-32)
Încerc totdeauna să ascult cuvântul lui Dumnezeu ca pe îndrumare, ceea ce vă îndemn și pe voi. Prin acest cuvânt al lui Dumnezeu, adică, aflăm ce trebuie să face, care simțiri și gânduri sunt bune și trebuie să stăm în ele, care fapte, simțiri, gânduri și vorbe sunt rele și trebuie fugit de ele. Se poate spune că este o viziune pragmatică. Se poate spune și că este o viziune utilitaristă, ce caută de-a dreptul felul în care să folosim cuvântul Domnului. În loc, ar zice unii, să ne desfătăm de dulceața lui, să ne minunăm de înălțimea lui și așa mai departe. Dar cum să ne desfătăm de dulceața lui fără trăire? La ce folosește minunarea de înălțimea lui fără făptuire? Sau sunt acestea cu putință?
Să ne gândim la un munte dintr-o pictură sau fotografie. Îl vedem și ne desfătăm de frumusețea lui, ne minunăm de înălțimea lui și așa mai departe. Cât de adevărate și roditoare sunt aceste simțiri ale noastre? Și să ne gândim la cel care se duce la acel munte și încearcă, după puterile lui, să îl colinde și să îl urce. Chiar dacă nu a ajuns mai sus de poalele lui, l-a cunoscut mai bine decât cei care l-au privit în oglindirea picturii sau pozei! La fel este și cuvântul lui Dumnezeu: doar munca și lupta de a-l trăi deschide loc harului înțelegerii și simțirii adevărate. Chiar dacă doar am încercat să-l împlinim, dar nu am reușit, tot suntem mai aproape de el decât cei care îl privesc intelectual și estetic de departe.
Să luăm deci această pildă, pas cu pas. Un om avea doi fii – ne spune Domnul. Deci prima învățătură este aceea a multitudinii armonice. Dumnezeu este al unicității, dar nu al singurătății.
Și tatăl, și fiecare dintre cei doi fii, sunt unici. Dar toți sunt oameni și, mai mult, o familie. Vedem astfel că Dumnezeu pecetluiește și unicitatea fiecăruia, dar și nevoia fiecăruia de ceilalți. Prin lucrarea Sfintei Treimi lumea a fost umplută de lucruri unice, dar care sunt, totodată, dintr-o familie cu altele, dintr-un neam cu și mai multe, și tot așa. Creația este caracterizată întru început, prin multitudine armonică. Așa erau Adam și Eva la început: deosebiți, fiecare unic, dar în armonie, într-o familie. Până când Eva s-a hotărât să stea fără Adam, să lucreze și să trăiască singură, sau și singură. La fel se întâmplă și aici!
Unul dintre cei trei, cel mai tânăr – așa cum și Eva era mai tânără decât Adam – vine la tatăl său și îi zice: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere! Se cuvine să ne întrebăm: i se cuvenea vreo parte din avere? După dreptate, nu, nu i se cuvenea: era averea tatălui său. Iar înțelesul cererii, pe care mai fiecare cititor o intuiește, este de fapt acesta: Tată, dă-mi partea din avere ce mi s-ar cuveni ca moștenitor după ce mori! Însă tatăl fiind viu – și Dumnezeu veșnic este viu – ce parte din avere i se cuvenea fiului cel tânăr? Nimic, bineînțeles. Chiar nimic! Însă tatăl – fie pământesc, fie ceresc – este plin de milă. Și împlinește cererea nedreaptă: împarte averea sa ca și cum ar fi murit. Și dă celui tânăr partea pe care ar fi moștenit-o.
Desigur, tatăl fiind viu, averea creștea cu fiecare an. Așa cum Dumnezeu fiind viu, Împărăția Cerească mereu crește, și ar fi crescut și Lumea Materială dacă fiul risipitor nu o supunea răului. Ca urmare, contabilicește vorbind, fiul cel tânăr are o primă pierdere: pierde tot ce ar fi câștigat prin răbdare, ascultare și împreună lucrare cu familia sa. De aceea nici nu face față ispitelor și încercărilor, mai apoi, căci nu are alături aliați: tovarășii de desfrânări nu sunt niciodată prieteni adevărați, totdeauna te lasă la greu. Vedem această pierdere a fiului cel tânăr, cu toate cele care urmează, la mulți dintre cei de astăzi. Căci își irosesc darurile primite de la Dumnezeu în desfrânări, departe de familie, în cine știe ce anturaje. Ba chiar vedem cum cei care au făcut așa în tinerețe, deși au pierdut, își încurajează copiii să facă asemenea! La fel cum a făcut Eva: a mâncat din fructul cunoașterii binelui și răului, a văzut că nu a făcut-o dumnezeie, ci doar i-a adus răul; dar s-a dus repede să îi dea lui Adam, ca să fie și el vinovat împreună cu ea. „Justificările” nu înseamnă nimic: este ceea ce ți-a făcut ție rău; deci de ce ai da și altuia? Și mai ales cuiva drag! Totuși, așa se întâmplă. Căci omul uită că ceea ce a primit a primit nupentru că i se cuvine – cum spune tânărul acesta rătăcit, cum adesea ne mințim noi înșine. Ceea ce avem am primit din munca, bunătatea și mila lui Dumnezeu, din munca și bunătatea înaintașilor. Căci dacă cineva are înaintași răi, aceia vor risipi în desfrânări. Și vor lăsa moștenire sărăcie și boli. Și nu vorbesc aici, așa cum ar crede mulți, de bogăția milionarilor și miliardarilor. Nici măcar de bogăția așa-zisului om obișnuit – care are totuși o stare mai bună decât majoritatea bogătașilor din trecut. Căci bogăția cea adevărată este înțelepciunea: ea este mai scumpă decât argintul și prețul ei mai mare decât al celui mai curat aur și mai prețioasă decât pietrele scumpe (Pilde 3.14-15). Deci dacă înaintașii sunt răi, pot lăsa ca moștenire căruțe de aur și care de pietre scumpe, moșii peste moșii, bijuterii grămadă și hambare și corăbii; căci vor lăsa moștenire și păcate, patimi și slăbiciuni prin care urmașii nu doar că vor pierde averile, dar mai ales își vor pierde sufletele, ca și înaintașii lor. Și zadarnic vor cere, ca bogatul nemilostiv lui Avraam, ceva prin care să își izbăvească urmașii pe care i-au întărit în răzvrătire: căci aceștia s-au învățat, după pilda lor, să asculte de cel rău și să își astupe urechile la glasul îngerilor, al sfinților și al lui Dumnezeu Însuși. Așa se întâmplă cu cel care își adună comori sieși și nu în Domnul se îmbogățește (Luca 12.21). Și este ceea ce a făcut acest frate mai mic, răzvrătit față de familia sa și față de Dumnezeu: s-a proclamat posesor al averii pe care trebuia să o îngrijească pentru Dumnezeu și urmașii săi. Căci orice avere pe care o primim este ca o investiție pe care Domnul o face în noi ca noi să înmulțim binele. Iar el a luat-o ca și cum ar fi pentru el însuși, despărțindu-se de Dumnezeu și familia sa, ca să își facă poftele.
Deci, luând averea s-a dus printre străini. Câți nu fac așa?
Căci le dăruiesc părinții, cu și fără măsură, antrenamente și meditații, haine și încălțăminte, mâncare și vitamine, și tot ce pot să le dea mai bun. Ca să fie copilul sănătos și puternic, fericit și priceput. Iar tânărul ia aceste averi părintești fără nicio răspundere, ca și cum ar fi ale lui și de la el. Și le risipește cu străinii: cu fățarnici prieteni care îl învață să fumeze, să se drogheze, să facă desfrânări, să se uite la toate mizeriile și minciunile, să își disprețuiască părinții trupești și duhovnicești. Această disprețuire este plecarea într-o țară străină. Care se întâmplă, din păcate, zi de zi: mulți copii și tineri de astăzi trăiesc într-o lume pe care părinții nu o cunosc. O lume plină de aroganță prostească, de culori strălucitoare care acoperă golul și mizeria. O lume plină de curvie și perversiuni, de droguri și mizerie. Și sunt învățați, acești copii, în jocurile online pe care le joacă, în chaturi și rețele de socializare, că toată această destrăbălare prostească și distructivă îi face superiori. Și că părinții care nu știu de ea sunt înapoiați, învechiți, proști. Iar dacă părinții știu de această lume și își previn copiii împotriva ei, sunt tratați ca dușmani și îngropați în insulte. Am văzut asemenea tineri risipitori după câțiva ani: tăvălindu-se de durere în spitale, în boscheți sau în canale, rupți de suferință, măcinați de boli. Sau, în cazurile aparent bune, răpiți de cine știe ce sectă în care munceau ca sclavii pentru binele unei corporații guvernatoare despre care nu știau mai nimic. Așa cum tânărul din pilda Mântuitorului ajunsese să îngrijească porcii într-o sărăcie mai cruntă decât a animalelor.
În fața acestui tablou cumplit, mulți se întreabă: de ce nu se trezesc? De ce nu se întorc spre părinții trupești, dar mai ales către cei sufletești? De ce nu vin să se spele, să se curețe prin Sfânta Mărturisire, ca să fie îndreptați și vindecați? Durerosul răspuns este: din mândrie prostească.
Le vine greu să își recunoască greșeala, mai ales în fața celor care îi iubesc. Îmi spusese un bătrân cândva: ai grijă de cei care ți-au greșit, că greu te iartă, dacă te iartă vreodată. Și după ani de zile am înțeles: da, de prea multe ori ne este mai greu să îi iertăm pe cei cărora le-am greșit decât pe cei care ne-au greșit. Iertându-i pe cei care ne-au greșit ne simțim mai buni. Dar să ne plecăm în fața celor cărora le-am greșit înseamnă să ne smerim – și împotriva smeririi se înalță viforul mândriei noastre cu furie și disperare.
Și dacă, totuși, ne cerem iertare? Diavolul șoptește: nu poți fi iertat! Dumnezeu spune: pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară! (Ioan 6.37)
Fiul cel risipitor a avut, în adâncurile disperării, străfulgerarea de înțelepciune: sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15.18) Se împlinește aici cuvântul Domnului din prisosul inimii grăiește gura (Matei 12.34). Fără să își dea seama, fiul cel tânăr și-a mărturisit căderea și întunecarea, căci a zis, sculându-mă. Într-adevăr, cufundarea în patimi este și ca o prăbușire în adâncuri, și ca o cufundare în somnul negru al morții sufletești. Iar întoarcerea către părinte, către duhovnic sau, altfel spus, către Dumnezeu, este trezire și ridicare, este trecerea din întuneric la lumină, din moarte la viață.
Și dacă acel copil pierdut vine către părintele său, ce se întâmplă? Părintele îl aștepta, deci încă departe fiind îl vede tatăl său și îi aleargă în întâmpinare, plin de milă (Luca 15.20). Așa s-a întâmplat și atunci când, săturându-se de încrederea în propriile puteri și în viclenii, de desfrânări și răutăți, Evreii și Neamurile au început să caute pe Domnul – dintre Evrei mulți încercând să ducă o viață curată, după puterea și priceperea lor; iar dintre Neamuri, mulți devenind prozeliți într-o sinceră căutare a Dumnezeului Celui Viu. Atunci a alergat Părintele Ceresc înspre ei, și i-a îmbrățișat și i-a sărutat, cum este scris:
Pământul lui Zabulon și Pământul lui Neftali înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor: Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare, și celor care ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit! (Matei 4.15-16)
Să ne gândim câtă durere și cât zbucium avea în suflet acel tânăr risipitor! Batjocorise respectul cuvenit tatălui; îi ceruse moștenirea ca și cum acela ar fi murit; o luase și fugise de el și fratele său în străinătate. Apoi, cu străinii, risipise averea părintească în desfrânări, disprețuind învățătura tatălui său și cuvântul lui Dumnezeu. Și, cum era de așteptat, ajunsese cu animalele, tăvălindu-se în mizerie și sărăcie. Venea acum, cu hainele rupte și murdare, cu mirosul de cocină de porci, cu stomacul ars de foame, cu mădularele subțiate de păcate, la cel pe care îl părăsise și îl disprețuise.
La fiecare pas diavolul îi spunea: nu te va ierta! nu poți fi iertat! Și pașii i se poticneau, după cum se vede din aceea că tatăl cel bătrân a alergat în întâmpinarea lui, iar el nici nu mai putea să meargă să-și întâmpine tatăl! De ce? Pentru că îl măcina deznădejdea. Deznădejdea, care este o prostie abisală prin care diavolul mândriei pe mulți i-a înșelat. Este o prostie abisală, pentru că de vreme ce dragostea dintre oameni acoperă mulțime de păcate (I Petru 4.8), infinit mai mult acoperă dragostea lui Dumnezeu! Cum ar putea să nu-l primească pe cel întors Acela Care a venit ca lumea să aibă viață, și să aibă din belșug (Ioan 10.10)? Când El Însuși sufletul Lui și L-a pus ca să îi mântuiască pe cei care Îl caută! (Ioan 10.11-18)
Ești împuțit, zice diavolul, oricui i-ar fi scârbă de tine! Dar iată, cel murdar de scârna porcilor este întâmpinat și îmbrățișat de tatăl său și îl sărută. Nici vorbă de scârbă, nici cuvânt de respingere. Diavolul se arată mincinos, iar dragostea biruiește.
Ești zdrențăros, zice diavolul, ești cu totul sărac, desculț și de rușine, nimeni nu te-ar primi și nu ar sta alături de tine! Dar iată, cel zdrențăros și sărăcit este primit cu dragoste, i se dă haină nouă, încălțăminte nouă și inel în mâna sa. Și se face petrecere pentru el, cu friptură bună, cu jocuri și cântece. Nici vorbă de dispreț, nici urmă de rușinare! Diavolul e dovedit mincinos, iubirea triumfă.
O, de ne-am aduce mereu aminte de acestea! Și mai ales atunci când demonul trufaș al deznădejdii ne atacă sufletul! Căci nu există păcat și cădere pentru care Dumnezeu să nu aibă vindecare și mângâiere, câtă vreme omul se întoarce la El! Și nu există om întors la El pe care Dumnezeu să nu-l primească!
Deci, am văzut rădăcinile căderii: mândria, despărțirea de părinți și mai ales de Părintele Ceresc, mutarea între străinii care ne mint că ne iubesc și ne fac să ne risipim în desfrânări. Am văzut și roadele căderii: păcate, patimi, sărăcie sufletească, mizerie, boli, foame nesfârșită, însingurare și pustiire. Și am văzut și lupta cu deznădejdea, precum și nesfârșita milă iubitoare a lui Dumnezeu. Ajungem acum la două mari lecții ale acestei pilde: judecata nedreaptă a celui bun și arvuna harului pentru începători.
Fiul cel mare a fost drept și bun. A rămas cu tatăl său, nu și-a primit partea sa de avere, ci a lucrat mai departe, ostenindu-se mereu. El a văzut durerea tatălui său atunci când fratele și-a cerut moștenirea, ca și cum părintele i-ar fi fost mort. I-a văzut durerea atunci când același frate și-a adunat averea și a fugit cu ea printre străini. I-a văzut așteptarea neîncetată. I-a văzut durerea la fiecare știre despre desfrânările și risipirile prostești ale fiului fugit. I-a văzut zilnicele ieșiri pe drumul pe care putea să vină, dorul de a-l vedea înapoi. I-a văzut durerea cănd răutatea a adus vestea căderii fiului risipitor printre cele mai de jos slugi, în sărăcie și spurcăciune. Și iar, i-a văzut nesfârșita răbdare în așteptarea celui plecat. Totodată, el, fiul cel mare, muncea. Muncea zi de zi, se ostenea mereu. Ca un om care, de ceva vreme venit în Credință, se tot ostenește să se curețe.
Și cel care a făcut aceasta, știe cât de greu vine, pentru noi cei prea mândri, curățirea. Căci azi ne spală puțin harul lui Dumnezeu, ne bucurăm o clipă de puritate, și până seara iar ne-am murdări. Și o luăm de la capăt, zi de zi. Citim Psalmi și facem rugăciuni; ascultăm cuvintele Sfinților, ca să ne învățăm cu Binele. Facem milostenie și ne străduim să fim iertători. Încercăm să trăim Sfânta Liturghie și, dacă se poate, primim cu frică și bucurie Sfintele Taine. Și încercăm, nedumeriți dar dornici, să păstrăm și să înmulțim harul care este în noi. Mereu căzând, mereu ridicându-ne. Mereu voind să ajungem la curăție, la nepăcătuire, la viața cea sfântă. Și mereu descoperindu-ne foarte departe de acestea. Dar o luăm de la capăt, în fiecare zi, căci așa ne învață Tatăl nostru cel ceresc, așa ne-a spus Iisus Christos Domnul, că Împărăția Cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea! (Matei 11.12) Și, iată, în vreme ce noi ne ostenim și ne chinuim cu încredere în Cel care ne-a poruncit această străduință și silire de sine, vine și păcătosul abia pocăit – și care nici nu înțelege prea bine ce este pocăința, ce este îndreptarea. Și, ce să vezi? Lumină din lumină și har peste har: cel abia venit este primit cu bucurie de preot, care îl bagă în seamă mai mult decât pe noi. În timp ce noi, după atâta vreme, cu greu ajungem la spovedanie sau să cerem un cuvânt de îndrumare, cu el preotul petrece zeci de minute și chiar ore întregi. Mai mult, binecuvântarea lui Dumnezeu se ține după acesta: nenumărate lucruri pe care cu greu le înțelegem le prinde îndată, gustă bucurii harice pe care noi abia dacă le mai știm, are parte de minuni de ne încearcă invidia. Unde este dreptatea?! – ne vine să urlăm către Cer. Și unii nu mai vor să se apropie. Nici de duhovnic, nici de biserică, pentru că s-au supărat că acest copil risipitor – bărbat sau femeie – primește atâtea. Iar ei, nici măcar un ied ca să se bucure cu prietenii lor. La prima vedere plângerea poate să pară dreaptă. Căci așa este nedreptatea omenească, în ochii celui care o are parte mai dreaptă decât dreptatea lui Dumnezeu. Căci ostenindu-se cu devenirea sa întru Duhul Sfânt, Creștinul a uitat că a fost altoit în Viță și că este parte a trupului al cărei cap este Christos. Iar cel abia întors, este o mlădiță slabă, abia pe cale să fie salvată. Ce trebuie îngrijită ca să poată fi altoită în Viță, căci fără îngrijire și sprijin nu se poate prinde, ci cade și se usucă. Sau este ca un organ singuratic, ce trebuie transplantat. Are nevoie să fie ținut în condiții speciale, să fie însoțit de multă delicatețe, de tratamente și îngrijire, căci altfel va cădea din trup și va putrezi. În ispita sa cel bun își vede osteneala și vede binecuvântările fiului risipitor. Dar uită să îi vadă acestuia slăbiciunile și înstrăinarea – care nu s-au vindecat încă, ci doar sunt biruite de dorul revenirii la părinte și familie. De aceea e nevoie și de ieșirea înainte; e nevoie și de îmbrățișare și de sărutare; este nevoie și de haină, și de inel, și de încălțăminte; este nevoie și de mâncarea cea bună și de petrecere. Ca sufletul să nu mai fie rănit de deznădejde, ci hrănit de dragoste. Ca să treacă de la mizerie la curățenie, de la sărăcie la bogăția duhovnicească. Și pentru ca să treacă de la petrecerile desfrânării la cele ale iubirii familiale, la agapele mântuitoare ale Bisericii. Doar așa va putea face față la cele ce urmează.
Căci haina nu se păstrează curată și întreagă de la sine, ci prin osteneala purtătorului. Inelul nu rămâne pe deget la cel care stă printre străinii furi, ci la cel care este așezat printre ai lui Încălțămintea nu stă bună și folositoare în picioarele care rătăcesc drumul. Iar cel care nu este hrănit nu are putere de muncă. Ostenelile fratelui mai mare devin și ostenelile fratelui mai mic, deși acesta încă nu are avere – căci trebuie să și-o construiască prin munca sa, prin roadele sale. Iar fratele cel mare, cel credincios părintelui în toate, are deja moștenire bogată, fiind împreună locuitor cu tatăl său în bunătățile acestuia.
Și, până la urmă, ce este cu adevărat prețios? Pe de-o parte, scris este: Iată acum ce este frumos și ce este bun, decât să fie frații împreună! (Psalm 132.1 ș.u.) pe de alta, stă scris ca primă și ultimă și deplină binecuvântare Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, și El va sălășlui cu ei, și ei vor fi poporul Lui și Însuși Domnul va fi cu ei! (Apocalipsa 21.3)
Și aceasta spune și tatăl din pildă, care este Tatăl Ceresc, fiului cel mare:
”Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15.32)
Este aici o învățătură pe care am primit-o în suflet la puțină vreme după ce am venit la Credință. Căci am auzit pe mulți vorbind care este mai mare dintre duhovnicii vremii, și care este mai mare dintre Sfinții Bisericii din Ceruri. Și privind puținul har pe care îl puteam vedea, puțin din Lumina cea Minunată a Răsăritului Celui de Sus, cutremurat de fericire, m-am întrebat: Ce însemnătate are cât de sus ori de jos ești în Biserică sau în Rai, dacă ești în bucuria lui Dumnezeu? Și întrebându-mi duhovnicul, mi-a spus Aceasta este calea cea adevărată, căci scris este, ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu mai bine decât a locui în locașurile păcătoșilor că mai bună este o zi în curțile Tale decât mii(Psalmi 83.11-12). Cu adevărat, pentru cel care se bucură de Dumnezeu Acesta contează, nu locul pe o scară sau alta.
Și înțelegând aceasta fiul cel mare a intrat și s-a bucurat cu tatăl și cu fratele mai mic. Înțelegem că a intrat din faptul că nu mai este niciun cuvânt în pilda lui Iisus după cuvântul tatălui – iar dacă fiul ar fi fost răzvrătit, am fi aflat că nu a primit cuvântul și a căzut. Așa însă, înțelegem că, înțelepțindu-se, a înaintat în iubire cuprinzând în ea și pe fratele ce se întorsese. Așa cum și cei care sunt în Biserică trebuie să îi primească pe cei care se întorc.
Închei acest cuvânt amintind de faptul că Domnul nostru Iisus Christos cuvântează despre tată și cei doi ca despre o familie: tată și doi fii, frate mai mare și frate mai mic. Aceasta este adevărata multitudine armonică sau, cum zic unii astăzi fără să înțeleagă ce spun, unitatea în diversitate: familia. Aceasta pentru că cei care cu adevărat Îl iubesc pe Dumnezeu sunt o familie, sunt frații și copii ai Sfintei Treimi.
Însingurarea din multe biserici, nepăsarea dintre credincioși, ba chiar ostilitatea față de cei necunoscuți, uneori chiar furia față de cei care nu cunosc obiceiurile locului – și nici nu au cum, căci sunt nou veniți – sunt mai rele decât supărarea fratelui cel mare. Ele trebuie să fie un teribil clopot de alarmă pentru clerici și popor deopotrivă: sunt semnele celor care nu știu să fie împreună în Domnul, simptome ale formalismului, fariseismului chiar. Și trebuie luptat împotriva lor cu toată hotărârea. Căci aceia care nu știu să fie o familie în obștea unei bisericii pământești nu vor putea să fie o familie nici în obștea Bisericii Cerești. După cum este scris Noi știm că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte (I Ioan 3.14) și iar cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească (I Ioan 4.20) De aceea să ne ostenim să fim aici, pe pământ, familiile sfinte ale lui Dumnezeu, acolo unde ne aflăm. Și vom auzi la Judecată cuvântul Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău! (Matei 25.21, 23)