Împăratul Iustinian cel Mare este Român?

Iustinian cel Mare mozaic RavenaÎmpăratul Iustinian cel Mare cu însoţitori, mozaic din Ravena

Despre originea etnică a Binecredinciosului Împărat Iustinian cel Mare (2 August). Informaţii generale

Atunci când se vorbeşte despre originea etnică a Împăratului Iustinian cel Mare există de obicei două variante luate în seamă: că acesta era Ilir Romanizat, respectiv Trac Romanizat. În trecut se pretindea şi că ar fi fost Slav – ca urmare a unui fals pan-slavist al lui Teofil Bogomil din Dalmaţia, fals realizat pe la începutul anilor 1600. Totuşi, de la James Bryce şi articolul său pe acest subiect, falsul a fost dovedit fără putinţă de tăgadă. Ca urmare, există cele două variante amintite, împăcate de mulţi istorici prin formula:
Împăratul Iustinian cel Mare era Traco-Ilir Romanizat.

Dar de ce Trac, Ilir sau Traco-Ilir şi de ce Romanizat?
Ei bine, „Romanizat” pentru că Iustinian învaţă limba greacă mai târziu, deci nu îi este nativă. În schimb ştie latina populară (vulgară) încă de la început, deci îi era limba maternă.
Totuşi, asta înseamnă „Romanizat”? Sau „Romanic”? Voi reveni.
„Trac”, „Ilir” sau „Traco-Ilir” pentru că Iustinian s-a născut în Dardania (respectiv, nordul Macedoniei), într-o vreme în care aceasta era traco-iliră „romanizată” (voi reveni şi asupra acestui aspect).
Tatăl lui Iustinian poartă un nume ciudat, latino-iudaic, Sabbatius, pe care, din păcate, puţini l-au legat de formele tracice ale lui Sabasius ori Sabazius ori Sabazios – printre altele, numele tracic al zeului iniţial din care Grecii îl vor construi pe Dionisos. O convergenţă traco-latino-creştină este, în cazul acestui nume, aproape sigură.
Mama lui Iustinian se numeşte Vigilantia, un nume evident latin.
Locul naşterii lui Iustinian cel Mare este ţinutul numit Dardania.
Acesta se afla între Moesia şi Macedonia. O parte va intra în Macedonia de astăzi, cealaltă în Serbia. Dar în 483 Slavii încă nu ajunseseră în zonă. Procopie pretinde că locul naşterii ar fi un sat pe care îl numeşte Tavrision. Probabil că denumirea era ceva de felul Taurisiano (în Sudul Italiei de astăzi), Taurasi (în Sudul Italiei de astăzi), Tăureni (Judeţul Mureş) etc.
Oricum, satul natal al Împăratului Iustinian este în apropiere de Scopie (Skopje), actuala capitală a Republicii Macedonia de Nord, cândva parte a Dardaniei şi teritoriu puternic românesc.

Costantin_nord-limes_png - b mic

Dardania a făcut parte de-a lungul vremii din Prefecturile Illyricum şi Dacia.
Este un teritoriul aflat la hotarul dintre Iliri şi Traci, la hotarul apariţiei diferenţierilor culturale şi lingvistice între cele două ramuri ale aceluiaşi popor.

La început, Proto-Tracii şi Tracii Vechi se întindeau din Tracia propriu-zisă (Sudul Bulgariei şi Estul continental al Greciei de astăzi) până în părţile Veneţiei. Mai târziu, Ilirii se vor diferenţia de grupul principal. Contextul rămâne încă necunoscut.
Totuşi legăturile dintre Iliri şi Traci sunt extrem de strânse, există grupuri ilire în mijlocul ţinuturilor tracice (din Banatul de astăzi în Macedonia) şi grupuri tracice în Ilira. Stăpânirea romană va deschide porţile unui amestec şi mai puternic (sau unei regăsiri şi mai puternice). Ilirii sunt aşezaţi în Dacia Ptolemaică, mai ales în regiunile montane prielnice mineritului. Dacii sunt aşezaţi în Dardania şi Iliria. Alţi Iliri se aşează în Macedonia, Tesalia, Epir – toate eliberate de asuprirea elină. Dar şi în Asia Mică şi alte regiuni tracice, traco-greceşti, traco-armene etc.

Dardanii din Dardania par să fie acelaşi popor – sau să aibă aceeaşi origine – cu „Dardanienii” din Troia şi alte părţi ale Misiei (astăzi în Turcia, înspre Marea Marmara şi Marea Traciei). Aceştia din urmă sunt denumiţi de Greci „Traci”, în vreme ce Dardanii din Dardania sunt numiţi fie „Iliri”, fie „Traci”. Se pare că identitatea Dardanilor se formează în epoca în care deosebirile dintre Iliri şi Traci erau încă foarte mici.
Ulterior, după cum am arătat, amestecul traco-ilir este foarte puternic în tot teritoriul dintre Adriatică şi Marea Neagră. Este folositor în această privinţă să constatăm că listele de ierarhi ortodocşi din Dardania antică (până la anul 602), conţin un amestec de nume romane, tracice şi ilirice. Acelaşi amestec, de altfel, în numele ierarhilor ortodocşi, există în Panonia Inferior, Moesia Superior – devenită apoi Dacia Aureliană -, în Moesia Inferior şi Sciţia Mică (a se vedea [Păcurariu, 1975]).
Nume precum Dardan sau Dardana au supravieţuit pe alocuri al Români (ex.: Constantin Dardan, fost primar al Chişinăului în perioada interbelică, Adriana Dardan, originară din Cernăuţi, excepţional om de cultură de limbă engleză) şi la Albanezi. Desigur, şi în forma toponimului Dardanele.

Aceste fapte – foarte pe scurt înfăţişate aici – sunt pricina pentru care istoricii sunt astăzi unanimi în a recunoaşte originea traco-romană, iliro-romană sau iliro-traco-romană a Împăratului Iustinian cel Mare.

(va urma…)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


Mică bibliografie

Evident, în primul rând Fontes Historiae Daco-Romanae sau FHDR, apoi

  1. Aldea, Mihai-Andrei (2007) Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti
  2. Alexe, Asistent Ştefan C. (1969) Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Bucureşti
  3. Gerostergios, Asterios (2004) Iustinian cel Mare: sfânt şi împărat, Ed. Sophia, Bucureşti
  4. Papanace, Constantin (1995) Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-Români, Ed. Brumar, Bucureşti
  5. Păcurariu, Mircea (1975) Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, «BOR», XCIII, 1975, nr. 3-4, p. 322-355 (mai ales la p. 323-324).

 

Zona de formare a Neamului Românesc după Nicolae Iorga – Cum luptau Românii?

Dacă este să ne luăm după Nicolae Iorga, harta firească a Românimii – deci a României – ar fi aceasta:

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Este întinderea pe care acest mare istoric o zugrăveşte în mai multe scrieri. Ce-i drept, cu multe şovăieli în privinţa Românilor de la Marea Marmara şi din Asia Mică, dar cu mai puţine în privinţa celor din nordul Mării Negre.

Dacă această hartă vă este necunoscută, cu siguranţă că vă va tulbura. Eventual vi se va părea exagerată, rodul cine ştie cărei închipuiri… Totuşi, etnogeneza Românilor „din Carpaţii Beşkizi în Pelopones şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră” este demonstrată de Nicolae Iorga sistematic. Mii de documente şi izvoare arheologice au fost adunate în primele volume din Istoria Românilor pe care autorul amintit le-a închinat „Celor dinainte de noi” şi plămădirii Neamului Românesc. Volume pe care vă îndemnăm să le citiţi – dacă nu le cunoaşteţi deja – spre a câştiga o perspectivă dinainte de Comunism asupra originii Românilor. Desigur, nu este nici pe departe singurul istoric ce a constatat această realitate1, dar glasul său a avut probabil cea mai mare autoritate.

1 A se vedea, de pildă, Gheorghe Zbuchea în [Berciu-Drăghicescu şi Petre, 2004:8 ş.u.], dar şi la profesoarele Adina Berciu-Drăghicescu şi Maria Petre [op. cit.: 9-12], la Th. Capidan, Silviu Dragomir, P. P. Panaitescu etc., etc. Ignorarea acestei realităţi la nivelul manualelor şcolare ţine de slugărnicia clasei politice faţă de factorii externi, egalată doar de dispreţul şi abuzurile faţă de cetăţenii români.

 

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Când au venit şi când s-au retras Romanii din Dacia? (I)

Întrebările pot să pară ciudate.
„Tot internetul ştie” (deci, în lumea superficialităţii, „este adevărat”) că „Romanii au venit în Dacia în 106″ şi că „Romanii s-au retras din Dacia în 271/273” (aşa-zisa „Retragere Aureliană„).
Minciuni, amândouă afirmaţiile.
Romanii nu au venit în Dacia în 106 (d.Chr.).
Romanii nu s-au retras din Dacia în 273/275 (d.Chr.).

Să începem cu o mică lămurire!
Deşi exprimarea de internet este adeseori argotică, ca să fim în adevăr avem nevoie de o vorbire clară.
„Când au venit Romanii în Dacia?” şi „Când s-au retras Romanii din Dacia?” sunt două exprimări argotice, foarte neclare.
Cei care le pun au în minte imagini foarte diferite, dar exprimate identic.
Ce înseamnă, de fapt, „Când au venit Romanii în Dacia?”?
Depinde!
Unii se întreabă când au ajuns prima dată Romanii în Dacia ca persoane cu o anume identitate. Alţii se întreabă când au ajuns Romanii prima oară în Dacia ca purtători ai unei influenţe politice, culturale etc., ca reprezentanţi ai Imperiului Roman. În sfârşit, mulţi se întreabă de fapt, prin aceleaşi cuvinte, „Când a devenit Dacia parte a Imperiului Roman?”
La fel stau lucrurile şi cu întrebarea „Când s-au retras Romanii din Dacia?”, care de asemenea are în spatele său aceste trei forme largi, cu multe nuanţe, în funcţie de fiecare persoană.

Dacă vrem să aflăm când au venit, ca persoane, primii Romani în Dacia, evident, nu ştim. Legăturile dintre populaţiile şi triburile din Panonia (Ungaria de astăzi) sau Noricum (Austria de astăzi) şi Romani, respectiv Daci, sunt străvechi. Datând cel puţin de la începutul secolului III î.Chr. în forme instituţionale, ceea ce împinge contactul iniţial şi mai departe. Însă fără să existe o dată clară.
În secolul I î.Chr. deja influenţa romană în Dacia este foarte puternică. Monezile greceşti, care erau folosite şi copiate de Daci, sunt masiv înlocuite de monezile romane, care sunt folosite şi copiate de Daci. De fapt sunt copiate atât de bine, încât până la relativ recenta găsire a unor matriţe dacice pentru denari romani (de argint), se credea că „denarii romani dacici” sunt chiar romani!
Desigur, folosirea şi copierea denarului roman este doar un exemplu – chiar dacă, prin amploarea uriaşă a fenomenului, este unul foarte important. Însă influenţa romană se manifestă în multe aspecte, de la metalurgie până la legăturile dintre nobilii daci şi nobilii romani, chiar din Roma. Legături ce stârnesc discuţii şi în vremea lui Burebista, şi mai târziu.
Dar, şi aici, nu avem o dată clară.
Nu ştim când au venit primii Romani, ca persoane, la Dunărea cuprinsă între Panonia şi Marea Neagră. Nici când au sosit primii negustori, când s-au stabilit primele legături economice, militare şi culturale. Cu siguranţă, înainte de anul 100 î.Chr., dar o dată anume nu poate să fie indicată.

În sfârşit, dacă ne referim la intrarea Daciei în sistemul roman, avem unele indicaţii istorice puţin mai exacte.
Astfel, la începutul secolului I d.Chr. (între anul 10 şi 30 d.Chr.), are loc preluarea de către Romani a sudului Basarabiei, dintre Prut şi Nistru. Zona era una de trecere dinspre Sciţia Mare către Sciţia Mică (Dobrogea); şi era folosită de Sciţi, Geţi şi alte neamuri pentru năvăliri de jaf în sudul Dunării. Ca urmare, Romanii construiesc un val de apărare între Prut şi Nistru. O lucrare defensivă admirabilă, care constituie începutul administraţiei romane la Nordul Dunării.
Tot în această perioadă devin foederaţi romani şi Iazigii Metanaşti, care stăpâneau ţinuturile dintre Dunărea de Mijloc şi Carpaţi. Întinşi din inima Ungariei de astăzi până la poalele Munţilor Apuseni şi Carpaţilor Bănăţeni, Iazigii Metanaşti se treziseră prinşi între două puteri: Romanii şi Dacii.
I-au ales ca aliaţi pe cei dintâi, ajungând parte – ca stat clientelar roman – a sistemului de provincii şi state ce alcătuia confederaţia cunoscută astăzi drept Imperiul Roman. Ca urmare, au primit ingineri şi fonduri pentru a ridica întărituri pe frontieră. Şi avem, de la cotul Dunării dinspre Slovacia de astăzi până aproape de Moldova Veche, patru şiruri de valuri de apărare. Este a doua prezenţă administrativă romană la Nordul Dunării, ceva mai puţin directă decât prima.
Ca urmare, stăpânirea romană în Dacia (dintre Tisa şi Nistru) începe în primele decenii ale secolului I d.Chr.

Dacia Decebal 01

Între Tisa, Dunăre şi Nistru, în secolul I d.Chr. există mai multe state – dacă le putem numi state şi nu teritorii. De la Apus la Răsărit avem:
Regatul Iazigilor Metanaşti, stat clientelar roman (care deţinea regiunile de câmpie, colinare şi deal ale Crişanei şi Banatului de astăzi);
Regatul Daciei, devenit între anii 50-70 d.Chr. aliat al Romei, apoi stat clientelar roman (care deţinea Transilvania, Estul Banatului, Oltenia şi Nordul Munteniei de astăzi)
Ţinutul Costobocilor, posibil regat sau confederaţie de triburi, sau altă structură (care deţinea Maramureşul, Pocuţia, nordul Bucovinei de astăzi şi poate şi alte ţinuturi nordice – nu există o delimitare clară spre nord a acestei zone)
–  Ţinutul Carpilor, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Moldova nordică, între Costoboci şi Bastarni)
– Carpianii, aflaţi la sud de Carpi, nu sunt amintiţi ca putere de sine stătătoare; fie fuseseră înglobaţi de Carpi şi/sau Bastarni, fie au făcut parte dintre Geţii trecuţi în Sudul Dunării, devenind Romani, la începutul secolului I d.Chr.
Bastarnii, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Sudul Moldovei, între Ţinutul Carpilor, Roxolani, teritoriul roman din Basarabia şi, se pare, Nistru)
Roxolanii, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Sud-Vestul Moldovei, Estul şi Sud-Estul Munteniei)

Dintre aceste şase state principale intră în sistemul roman – ca state clientelare – în secolul I d.Chr. întâi Regatul Iazigilor Metanaşti, apoi Regatul Daciei. Acesta din urmă apare în anii 60 ai acestui secol deja ca aliat al Imperiului Roman – în care, totuşi, Dacii fac incursiuni de jaf ca cea din 69 (cf. Tacit). Şi Iordanes menţionează că la venirea la putere a lui Duras (68-87 d.Chr.), urmaşul lui Scorilo pe tronul Regatului Daciei, exista o veche alianţă între acest stat dacic şi împăraţii romani. Pluralul ne duce cel mai târziu în vremea lui Claudius (41-54 d.Chr.), dacă nu mai înainte. Este vremea în care cca. 100.000 de bărbaţi „transdanubieni” (din Câmpia Română şi Sudul Moldovei de astăzi) primesc voie să treacă Dunărea şi să se aşeze în Imperiul Roman împreună cu familiile lor.

Ca urmare, constatăm că începutul stăpânirii romane în Dacia este în prima jumătate a secolului I d.Chr.

Dar când are loc retragerea Romanilor din Dacia?
Încercăm să răspundem în partea următoare a acestui articol.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Întinderea Oierilor Mărgineni în Nordul şi Răsăritul Mării Negre, 1914

Cobanii Mărgineni la Marea Neagră 01
Întinderea Oierilor Mărgineni în Nordul şi Răsăritul Mării Negre la 1914

Cei pe care Nicolae Iorga îi numea corăbierii români ai uscatuluiPăstorii Români de altădată, sunt astăzi legaţi în lanţurile unor hotare mai straşnice ca niciodată.
Asemenea închisoare nu a fost nici în vremea năvălirii migratorilor, nici în vremea bântuită de cete de tâlhari, nici în vrmea lacomelor imperii medievale sau moderne.
Acum 7.000 (şapte mii) de ani, înainte ca Indo-europenii să fi venit şi zămislirea Scito-Sarmaţilor, Traco-Ilirilor, Celţilor şi Romanilor să fi început măcar, deja din Alpi şi până departe în Răsărit se creşteau vite, capre, oi şi porci, existau câini ciobăneşti şi turmele roiau căutându-şi păşunile.
Pădurea cea Mare se întindea atunci de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific, presărată de fâşiile mai mici sau mai întinse de ierburi şi tufişuri. Uriaşele turme de zimbrii şi de bouri încă străbăteau această lume veche, alături de cele de tarpani (cai sălbatici), saigale (antilopa cu botul lat), coluni (măgari sălbatici), elani sau plotuni, cerbi, căpriori şi altele. Leul european încă vâna aici, împărţindu-şi căutarea prăzii cu ursul – răspândit din creierii munţilor la ţărmurile mărilor -, râsul, lupul, iar din Caucaz către Răsărit cu tigrul (care îl şi înlocuia, apoi).
Din acele timpuri străvechi şi până în secolul XX păstorii au călătorit cu turmele, cirezile şi ciurdele lor; fie fără a avea o aşezare anume (nomazi), fie de la satul de iarnă la cătunele de vărat sau înapoi (transhumanţi), fie numai în jurul satelor sau cetăţilor de care ţineaau (locali).

Pe urmele acestor Străbuni au mers şi Oierii Mărgineni, cu turmele lor, ajungând până în Împărăţia Turcească, în Împărăţia Muscălească şi dincolo de acestea, în ţinuturile mai libere ale Sarmaţiei (Kubanului), Ceceniei, Caucazului…
S-au putut înţelege cu administraţiile vremii şi cu localnicii, pentru că toţi aveau nevoie de brânză, lapte, carne de oaie, blănuri de oi, piele, lână. Iar aceşti Români Mărgineni, cu o minte ascuţită şi o hărnicie nespusă, nu au şovăit să facă şi negoţ, să înfiinţeze şi hanuri, cătune, sate… Ţinând totdeauna legătura cu locurile de baştină, alcătuind o adevărată reţea de legături între Românii cei mai îndepărtaţi şi această inimă a Românismului, Ardealul.

Am amintit aici mai ales de Oierii Români din Mărginimea Sibiului. Dar nu au fost singurii Păstori Români din aceste locuri. Oierii Români din Carpaţii Moldovei şi-au păscut de sute şi mii de ani turmele în păşunile de la Nistru, Bug, Pripiat, Nipru, Ing, Inguleţ şi alte ape ce astăzi sunt, cele mai multe, parcă deplin străine. Şi alţi Păstori Ardeleni au trecut Carpaţii înspre Răsărit. Dar dacă aceştia au avut parte de lucrări atât de serioase şi frumoase ca cele făcute de Profesorul Nicolae Dragomir pentru Oierii Mărgineni, noi încă nu le-am găsit…

Din secolul al XIX-lea închisoarea naţională taie drumurile păstorilor, ferecând frontierele cu sârmă ghimpată şi puşti, apoi şi cu mitraliere.
Cu paşapoarte, cu trenuri, cu vapoare, cu mituirea grănicerilor, Oierii Mărgineni încearcă să-şi ţină mai departe moştenirea. Şi izbutesc, pe alocuri. Alungaţi din Dobrogea luată de Bulgaria, se mărginesc la cea nordică, din România. Trăiesc mai departe în Rusia Ţaristă, ba chiar o duc bine, dacă nu punem la socoteală lipsa şcolilor şi bisericilor de limbă română. Dar aici deosebirea nu era mare faţă de Ardeal, unde maghiarizarea forţată era lege. Folosind cărţi cumpărate în Regatul României, îşi păstrează limba, credinţa, neamul.
Apoi vine Războiul, urmat de Revoluţie… Şi se instaurează, pas cu pas, regimul sovietic.

În URSS Păstorii Români sunt urâţi de moarte de regimul. Sunt oameni simpli care, prin muncă cinstită, au o viaţă bună, chiar averi mari; ceea ce contrazice Comunismul, crimă de neiertat. Mai grav, sunt Români, o altă crimă de neiertat. Distrugerea este iminentă.
Unii sunt destul de ageri încât să-şi vândă sau părăsească turmele, fugind în România, Polonia, Cehoslovacia sau peste ocean, în SUA. Alţii îşi închipuie că pot să se înţeleagă şi cu regimul bolşevic, aşa cum s-au înţeles, de-a lungul mileniilor, cu atâţia conducători nebuni, extremişti. Dar nu au habar de cât de adâncă este nebunia comunistă!

Zadarnic se înfiinţează asociaţiile Păstorilor Români („Saiuz”-uri) înfiinţate la Simferopol (pentru cei din Bosforul Cimerian, Crimeea de azi), la Taganrog şi la Mariupol (pentru cei din Cimeria sau Molojna), la Rostov pe Don, la Salschi şi la Platavschi (pentru cei din Sarmaţia sau „Caucazia de Nord”). Tolerate de Comunişti până prin 1927-1929, ele vor fi pe rând înecate în sânge. Păstorii Români sunt torturaţi pentru a fi storşi de absolut toată averea, sunt închişi în lagăre. Unii izbutesc să fugă, prin eforturi supra-omeneşti şi adevărate şiruri de minuni. Alţii mor. Alţii, după trecerea prin tocătorul bolşevic… devin „instructori”, întemeind în Caucaz şi Asia Centrală, sub supravegherea Partidului Comunist, centre sovietice de prelucrare a brânzei. Un fel de „deţinuţi la locul de muncă”. Tot aşa cum, sub Ţarism, Românii din Moldova reîntemeiaseră în aceleaşi zone industria vinăritului, într-un regim adesea asemănător.

Aceste pagini de epopee sunt aproape cu totul uitate.
Mii de ani de istorie pastorală, viaţa unei Românii Străvechi de o bogăţie şi frumuseţe uluitoare, sunt aproape cu totul pierdute.
Chiar intelectualii patrioţi din România abia dacă ştiu despre Păstorii Români din Sud (Macedo-Români, Epiroţi, poate despre cei din Peninsula Istria). Dar şi despre aceştia puţin, fără nimic despre drumurile acestora în Europa şi Asia, despre legăturile dintre Pind şi Carpaţi, dintre Pind şi Caucaz… Cu toate că şi Sfântul Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, din aceeaşi spiţă românească se trage…
Dar despre Păstorii Români din Nord – „de lângă noi!” – nu se mai ştie aproape nimic.
O imagine face cât o mie de cuvinte, se spune.
Mi-aş dori ca această mică hartă să valoreze cât o mie de pagini… şi tot ar fi prea puţin pentru Străbunii uitaţi pe care încerc să-i readuc în amintirea noastră.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Marea Traciei şi alte şase mări

Marea Traciei.png

Europa şi Asia formează, în mare parte, un corp comun – de unde şi expresia Eurasia – dar în partea sudică a graniţei celor două continente cuprinde mai multe mări.
De la miazănoapte (nord) spre miazăzi (sud) avem întâi Marea Azov, apoi Marea Neagră, apoi Marea Marmara.
Din Marea Azov se trece în Marea Neagră prin Strâmtoarea Kerci (vom reveni, sper, asupra acestei părţi de lume).
Din Marea Neagră în Marmara se trece prin Strâmtoarea Bosfor.
Toate aceste trei mări sunt destul de bine cunoscute.
Mai puţin cunoscute sunt mările aflate în sudul Mării Marmara, spre care se trece prin Strâmtoarea Dardanele.

Prima dintre ele este Marea Traciei sau Marea Tracică.
Aceasta a fost văzută, de-a lungul timpului, ca având hotarul sudic pe linia Insulelor Sporade, Insula Sfântului Eustratie şi gura Strâmtorii Dardanele (Insula Tenedos – turceşte Bozcaada). Mai târziu, a fost restrânsă de unii la linia dintre colţul de sud-vest al Peninsulei Calcidice şi respectiv gura Strâmtorii Dardanele şi, bineînţeles, ţărmul nordic şi lateral al zonei. După cum se poate vedea, restrângerea – făcută forţat în favoarea Mării Egee – nu se susţine geografic.
În sudul Mării Tracice/Traciei se află Marea Egee.
Numele acesteia este de origine tracică, aspect adesea trecut cu vederea. Numele vine fie de la o regină a legendarelor Amazoane tracice, fie de la un alt toponim tracic (omonim).
La miazăzi de Marea Egee se află, despărţite de ea prin Insulele Ciclade, Marea Mirtelor înspre Moreea (Peloponez) şi respectiv Marea Candiei (Cretei) înspre Insula Candia/Creta.

Avem cu totul, în această mică înşiruire, şapte mări, aşa cum adesea apar în basmele Românilor.
Aceste şapte mări sunt locul de întâlnire al multor popoare, culturi, ţări şi drumuri…
Unele întâlniri paşnice, altele războinice.
Românii, Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii, felurite popoare din Caucaz şi Pont, Traco-Pelasgii sudici, Celţii, Romanii, Grecii, Germanicii, Catalanii, Francezii, Italienii, Turcii, Parţii, Perşii, Fenicienii şi mulţi alţii au avut aici, pe lungile ţărmuri ale celor şapte mări pagini numeroase şi adeseori spectaculoase de istorie. Unii – precum Catalanii, Parţii sau Francezii – sporadic, alţii, precum Tracii, Românii sau Grecii, de-a lungul a mii de ani.
Desigur, pentru a înţelege aceste pagini de istorie este absolut necesar să cunoaştem geografia locurilor.
Vom încerca să adăugăm scurtei înşirări a celor şapte mări şi o înfăţişare a ţărilor şi regiunilor din jurul lor. Treptat. Poate că astfel vom ajunge să înţelegem din ce în ce mai bine istoria noastră şi a celor care au trăit sau trăiesc alături de noi.

Mihai-Andrei Aldea

 

 

(Harta a fost preluată şi prelucrată de pe wikipedia spaniolă.)