Cei întorşi în Ţară. Jurnal COVID-19

Tricolorul

S-a întâmplat în adolescenţa mea – în anii în care Ceauşescu încă stăpânea România – să merg într-o tabără în care erau şi copii din alte ţări. Propriu-zis, nu erau în tabăra noastră, dar locurile de joacă erau comune. Desigur, erau copii tot din ţări socialiste, ca şi noi. Unii din Polonia – stăteau mai departe de noi. Unii, se zicea, din Bulgaria, dar cumva nu i-am întâlnit. Poate nici nu erau şi doar aşa se spunea. În sfârşit, mai erau unii din Cehoslovacia – astăzi împărţită în Cehia şi Slovacia. Aceştia erau mai aproape de noi şi am început să vorbim între noi într-un amestec între propriile graiuri şi, respectiv, rusă, franceză şi engleză. Mai vorbeam, mai ne jucam, fiecare cu ale lui.
În tabăra noastră, de Români, am văzut şi un grup mai mic ce părea să stea departe de noi, ceilalţi. „Ce-i cu ei?” – am întrebat. Mai erau pe acolo unii copii de nomenclaturişti ce stăteau cu nasul pe sus şi se deosebeau de restul. Doar că ei nu stăteau în grup… Cei care se puteau aduna cu alţii ajungeau oricum să stea cu noi toţi. Băiatul pe care l-am întrebat, mai mare, mi-a răspuns: „Sunt Unguri. Din Mureş, Harghita şi Covasna.”. „Bine„, m-am mirat eu, „dar de ce stau aşa, deoparte?„. „Nu ştiu româneşte.” mi-a răspuns el. „Sau nu vor să vorbească româneşte.” a adăugat.
Curiozitatea m-a chinuit toată viaţa. Aşa că m-am dus la ei şi i-am salutat aşa, mai ardeleneşte. „Servus!„. „Servus!” au răspuns ei, în cor. „Ön magyar?„, mă întreabă ei. Eu, convins că m-au întrebat dacă ştiu limba maghiară, răspund „Nu ştiu!„. Ei încep să râdă în hohote. De fapt mă întrebaseră dacă sunt Ungur… 😀
Unul dintre ei, un blonduţ de undeva din sau de pe lângă Vlăhiţa – dacă îmi mai aduc bine aminte – a binevoit să-mi explice întrebarea şi răspunsul. Am râs şi eu. Vorbea foarte greu limba română şi era singurul care putea să spună o frază în română. Ceilalţi doar înţelegeau. Bine şi aşa! Am început să discut cu ei folosind un amestec de cuvinte din ce limbi se nimerea – şi o gramatică, bineînţeles, extrem de originală. Până la urmă, am ajuns să tot stau de vorbă cu băieţelul blonduţ – iartă-mă, frăţioare, nu mai ştiu cum te cheamă! Era şi el pasionat de exploratori, ca şi mine, doar că în vreme ce eu ştiam exploratori români, francezi sau britanici, el ştia doar exploratori unguri. Dar mulţi şi grozavi! Cei mai grozavi, după el.
Ne întâlneam câte o oră, la amiază, când ar fi trebuit să dormim. Şi cumpăram – azi eu, mâine el – nişte bomboane cu mentă ca să ne împăcăm limba înnodată de atâtea străinisme. Ne mai certam pe cine a fost primul în Transilvania, ne împăcam visând la călătorii pe Amazon sau în insulele din Chile, în Tibet sau pe urmele lui Mowgli…

Într-o zi, spre seară, mai pe la sfârşitul taberei, aud nişte exclamaţii şi icnete care, deşi într-o limbă străină, erau uşor de recunoscut: unii se băteau. Curios – v-am spus că am o prea mare curiozitate încă de mic? – desigur că m-am dus să văd ce e. Şi mi s-a suit sângele la cap. Câţiva din băieţii din Cehoslovacia îl înghesuiseră pe blonduţ şi îi cărau „castane”, ghionturi şi chiar şuturi. „Ce faceţi, bă?!!” – am urlat furios. În româneşte. Se pare că m-au înţeles şi probabil că eram vânăt de furie, că s-au speriat. Au încercat să-mi explice că e Ungur şi au ei ceva cu Ungurii. Şi că eu sunt Român, deci de ce apăr un Ungur? Nu mai ştiu în ce limbă le-am zis, nu ştiu dacă au înţeles, dar le-am spus aşa: „Aici e România, nu Cehoslovacia! O fi el Ungur, dar e Ungurul nostru, nu al vostru. Căraţi-vă!” Au plecat. Blonduţul se ţinea tare, ochii încă îi scânteiau de mânie. Mic, dar bărbat. Trebuia să mergem în taberele noastre, că se apropia masa de seară. L-am salutat şi i-am zis „Nu uita că azi am luat eu bomboanele, mâine e rândul tău!”. A râs, nu ştiu exact de ce, dar mi-a părut bine.

Au trecut de atunci ani, decenii. Şi am aceeaşi convingere că fiii României trebuie să fie uniţi, să se ajute între ei. Dacă unii uită lucrul acesta este prostia lor. Dacă unii se întorc împotriva fraţilor lor Români e prostia lor. Şi prostia se plăteşte. Totdeauna, fie că ne dăm seama ori ba.

Spun asta pentru că în tot programul sau proiectul de grijă a Guvernului pentru Români, dincolo de tot felul de promisiuni cu taxele şi IMM-urile (o să vedem ce se va materializa şi ce nu), dincolo de alte subiecte, nu am văzut nimic despre Românii din străinătate şi despre Românii veniţi înapoi în Ţară.

Unii s-au întors pentru a-şi îngriji copiii sau părinţii rămaşi aici. Sau pentru a fi cu cei dragi în faţa unei calamităţi ce, conform presei de scandal, va nimici Omenirea. Alţii, în nădejdea că Ţara le poate fi adăpost – aşa cum este firesc.
Românii de aici, cei mai mulţi, i-au primit cu drag. Fraţii, copii, părinţi, prieteni plecaţi – uneori de multă vreme – şi regăsiţi, acum, la vreme de prigoană.

Au fost şi alţii – mai puţini, e adevărat – care au crezut că e acum clipa de miştouri, insulte şi şopârle. Uitând că picăturile de bani trimise de unul şi altul celor din ţară s-au adunat de-a lungul anilor într-un fluviu ce a ţinut România atunci când unii voiau s-o scufunde economic.
Chiar şi Ţiganii noştri, de ale căror „palate cu turnuleţe” (adeseori replici ale unor kitsch-uri apusene) le place unora să râdă, au adus tone de bani în Ţară. Inclusiv pentru a-şi construi şi lustrui palatele.

Nu voi sta acum să judec pe unii şi alţii care îşi varsă durerea apăsării venită de sus pe cei de alături.
Vreau doar să subliniez că în afară de cei cca. 300.000 de Români înregistraţi, cunoscuţi ca fiind în şomaj ca urmare a crizei, mai sunt cca. 900.000 de Români întorşi în Ţară. Statul trebuie să se ocupe de ei. Nu doar pentru că sunt cetăţeni români. Dar şi pentru că – cinic spus – dacă ei ajung la disperare toată societatea va fi sfărâmată de efectul disperării lor.
Aşa că, domnilor de sus, vedeţi că trebuie să aveţi grijă de toţi Românii, nu doar de cei care erau în Ţară la 1 Februarie 2020.
Uite, vă mai dau un motiv: şi ei votează.
Da?
Poate vă amintiţi şi de ei în măsurile pe care le luaţi.

Mihai-Andrei Aldea

20171210_130309_075 mic

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Românii din Harghita şi Covasna şi Papalitatea

Românii din Harghita şi Covasna sunt într-un număr tot mai mic.
Asimilarea etnică din această zonă are rădăcini vechi. A început datorită bunei înţelegeri dintre Români şi Secui, împreună cu favorizarea Secuilor de către Coroana Ungară şi Voievozii Transilvaniei (din secolul al XII-lea încolo) şi persecutarea Românilor de către aceleaşi două puteri.
Este nevoie să spunem că la începuturi nu a existat nicio „ură etnică” a Ungurilor împotriva Românilor. Dimpotrivă, dintre toate neamurile europene Ungurii s-au înţeles cel mai bine cu Românii. Prin mijlocirea lor au primit şi Evanghelia şi au făcut legătura cu Constantinopolul, primind (de acolo) Coroana Ungară ce le este simbol naţional. Chiar şi Ungurii păgâni s-au bucurat de sărbătorile Românilor, ajungând să prăznuiască alături de ei Crăciunul (păstrat până astăzi în limba ungară) şi multe altele. Numărul colindelor, baladelor şi basmelor româneşti intrate în folclorul ungar este foarte mare. Şi sunt multe alte exemple, în toată Ungurimea, de la ţinuturile din jurul Balatonului sau al Dunării de Mijloc şi până la cele din Carpaţi. Aceleaşi legături foarte bune au fost, după cum am amintit, şi cu Secuii, dar acum deja se stricaseră cele cu Ungurii. De ce?
De unde şi cum au ajuns Ungurii în duşmănie faţă de Români?

Papalitatea.
Răspunsul acesta sec este doar adevărul. Papalitatea este cea care a născut, crescut şi îngrijit duşmănia Ungurilor faţă de Români.
După înfrângerea Ungurilor de către Germani la Lechfeld (955) a venit Papalităţii ideea de a-i folosi pe cei care îngroziseră Apusul împotriva „schismaticilor”, adică a creştinilor care nu acceptaseră inovaţiile papiste (supremaţia unui episcop asupra Bisericii, Filioque şi altele asemenea). Aceşti „schismatici” – Ortodocşii, adică – urmau să fie convertiţi prin forţă. Doar că Papalitatea şi Germanii – cam acelaşi lucru pe atunci – nu aveau puterea militară necesară pentru a impune convertirea. Aşa că s-au folosit de Unguri.
Astfel Coroana Constantinopolitană (Bizantină) a fost transformată, paradoxal, într-un simbol al Papalităţii. Şi, prin apostatul Voiteh-Ştefan (un asasin vinovat de genocid, canonizat de Vatican), Ungaria a devenit „ţară apostolică”. Adică având, conform teologiei papiste (catolice) misiunea de a impune Catolicismul celor de altă religie.

Ca urmare, a început prigonirea Ortodocşilor, fie că erau Slavi – ca Boemii/Cehii, Slovacii, Bulgarii sau Sârbii -, fie că erau Români, Cumani sau de altă naţionalitate.
Deci, în acele secole, prigonirea Românilor nu a avut caracter etnic, ci religios şi politic.
Secuii, pe de altă parte, nefiind Unguri, având cu Ungaria doar o legătură circumstanţială, de alianţă, nu se simţeau în niciun fel legaţi de „misiunea apostolică” a Ungariei. Deci nu se simţeau nici obligaţi să ia parte la această prigoană. S-au înţeles bine şi cu majoritatea românească, şi cu minoritatea cumană din Curbura Carpaţilor şi Izvoare(le Oltului şi Mureşului).
Această bună-înţelegere, laolaltă cu duşmănia – religioasă – ungurească, a dus, paradoxal, la uşurarea convertirii şi deznaţionalizării Românilor (şi Cumanilor) din acele părţi. Trecuţi la Catolicism, ei au fost supuşi pas cu pas asimilării. Iar urmele româneşti din Secuime sunt atât de puternice, încât au diferenţiat şi ungara vorbită aici (caracterizată de extremiştii din Ungaria ca o „maghiară ţigănească”).
Unul dintre izvoarele extremismului etnic maghiar a fost teama Papalităţii că prin contactul trecuţilor la Catolicism cu ortodocşii conaţionali i-ar putea pierde. Asimilarea etnică era instrumentul prin care devenea definitivă ruptura dintre convertiţi şi ortodocşi.
De aici a izvorât, de fapt, acel extremism naţionalist, acel şovinism pe care, foarte greşit, mulţi – Unguri şi străini – îl cred natural Naţiunii Maghiare.

În Scaunele Secuieşti multă vreme asimilarea etnică a fost ambiguă. Chiar vorbind un dialect maghiar, Secuii erau deosebiţi de Unguri şi încercările acestora de a-i încăleca au stârnit adeseori lupte puternice. În cursul veacurilor, în încercările Secuilor de a-şi păstra libertăţile, chiar şi cu preţul vieţii, singurii aliaţi le-au fost Românii din partea locului, ba chiar şi din Moldova sau Muntenia. La rândul lor, Secuii erau mai legaţi de Moldova şi Muntenia decât de Ungaria, socotită ca „ţară străină”, şi unde nici în secolul al XIX-lea nu îşi doreau să le plece copiii la învăţătură sau muncă. Până după 1849, Secuii încă numeau Principatele Române „Ţara”, asemenea Românilor din Transilvania. Şi erau mai mulţi Secui în Bucureşti sau Iaşi decât în Budapesta.

Devenită, încă din secolul al XVII-lea (sub influenţă protestantă), şovinistă, politica ungară abandonase convertirea la Catolicism ca element esenţial pentru cultura maghiară şi Ungaria. Dimpotrivă, maghiarimea se axase – încă din secolul al XVI-lea, dar mai ales în al XVII-lea – pe trecerea Românilor la Protestantism (şi în primul rând la Calvinism) şi maghiarizării lor din această perspectivă. Apăruse chiar – inspirat de Mihai Viteazul şi de transformarea Ungariei Panonice în paşalâc – visul unei „Dacii Maghiare”.

Dar clasa conducătoare ungurească a constatat curând după intrarea sub influenţa Vienei că lucrurile se schimbă. Deja se văzuse că Protestantismul nu poate câştiga pe Români, cu toate mijloacele folosite – atât de manipulare cât şi de forţă, de la tipărirea de cărţi calvinizante în limba română până la uciderea preoţilor şi izgonirea Românilor ortodocşi „prea” trăitori. Ori legătura nouă realizată prin mijlocirea Austriei cu Roma a arătat grofilor că prin colaborarea cu Papalitatea se pot atinge ţeluri dorite de amândouă părţile: creşterea numărului de Unguri şi respectiv Catolici. Iar pentru aceste ţeluri, conform principiilor catolice, absolut orice mijloc este bun, chiar şi atunci când vorbim despre asuprire, tortură, ucidere, masacru[1] (spre nu mai vorbi despre minciuna zis „diplomatică” şi alte mijloace de înşelare „în scopul nobil” al catolicizării sau maghiarizării).

Unul dintre mijloacele strălucite a fost Uniaţia.
Despre cât de machiavelice şi nedemne au fost manevrele care au dus la apariţia Uniaţiei în Transilvania s-a scris mult, inclusiv de către autori greco-catolici îndureraţi de adevărul istoric. Falsurile care constituie „actele de unire cu Roma” sunt un exemplu clasic. Dovedite ca falsuri, înscrisurile mincinos atribuite Mitropolitului Teofil al Ardealului, de pildă, încă sunt revendicate de Papalitate şi propaganda catolică drept acte „valide” şi promovate ca adevărate. Se ignoră în schimb documentele – austriece şi ungureşti – care arată că la zeci de ani de la „Unirea cu Roma” Românii Ardeleni habar nu aveau de această aşa-zisă unire. Dimpotrivă, o respingeau cu indignare şi îşi reafirmau legătura nezdruncinată cu Biserica lui Christos Dreptslăvitoare, adică Pravoslavnică sau Ortodoxă (în română, slavonă sau greacă, titlurile înseamnă acelaşi lucru).
Sunt unele dintre pricinile pentru care, spre uimirea şi groaza anti-Românilor, predica Sfântului Visarion Sarai a avut un ecou atât de puternic în Românimea din Transilvania. Iar întemniţarea şi uciderea martiricului călugăr nu a putut opri ridicarea Românilor împotriva siluirii conştiinţei lor.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea răsculaţii lui Horea, Cloşca şi Crişan au avut ca ţintă în chip deosebit pe grofii unguri. Care, printre altele, ucideau periodic, la întâmplare, câte unul sau mai mulţi Români, atârnându-le trupurile pe la răscruci; motivul fiind „să le ştie Românii de frică”[2]. Aceste bestialităţi, şi altele asemenea, erau dincolo de înţelegerea bieţilor Români Ortodocşi. Care, prin urmare, erau încredinţaţi că grofii unguri sunt, din pricina religiei lor, posedaţi de diavoli. „Soluţia” găsită de răsculaţi în cele mai multe cazuri nu a fost uciderea grofilor unguri ci… botezarea lor! Pe care, desigur, grofii amintiţi o acceptau cu bucurie, ca să scape cu viaţă, dar pe care, de fapt, o simţeau ca pe o adâncă umilinţă (şi, după sfârşitul răscoalei, au răsplătit-o cumplit, cu torturi şi ucideri inimaginabile).

Cu toată rezistenţa Românilor, lipsiţi de orice sprijin intern şi extern, Uniaţia a înaintat. Bisericile au fost trecute la Greco-catolicism cu forţa armelor, ajungându-se la torturarea şi uciderea preoţilor ortodocşi care se opuneau acestei răpiri. De fapt se începea cu torturile spre a se „convinge” preoţii să accepte Uniaţia – şi unii o primeau de la început, de groaza chinurilor. Apoi se trecea la supunerea familiei preotului la umilinţe. Soţia şi fetele erau bătute public peste spinare, iar dacă tot nu se ceda se ajungea la descoperirea capului – simţită pe atunci ca o mare ruşine – şi ciopârţirea părului, care era tuns cât mai aproape de zero; în acea vreme, aceasta era una dintre cele mai cumplite mutilări pe care o putea suferi o femeie, fiind considerată echivalentă cu un viol sau cu tăierea sânilor. De altfel şi aceste două practici au existat în unele cazuri, soldaţii Austrieci sau Unguri socotind că ruşinarea (violarea) părţii feminine a familiei va sili pe preot să accepte Uniaţia.
În paralel cu asemenea practici, Uniaţia oferea şi felurite avantaje. Multe doar vorbe în vânt, dar altele reale, mai ales pentru preoţii greco-catolici: scutiri de biruri, înlesniri şcolare etc. Se promitea acceptarea socială aproape la egalitate cu slujitorii din Catolicism şi Protestantism. Se ofereau şi ceea ce astăzi am numi burse de studii, în Ungaria şi chiar la Roma.
Unii preoţi ortodocşi, mai ales din Crişana şi părţile de jos ale Maramureşului, au socotit înţeleaptă o atitudine vicleană: „ne prefacem că acceptăm Uniaţia şi ne păstrăm Ortodoxia„. Desigur, nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Deşi această şiretenie s-a folosit şi s-a păstrat decenii la rând, având ca urmare o înţelegere locală uluitoare între Românii Ortodocşi şi Greco-catolici, pe termen lung ea a fost extrem de păguboasă. Ea a permis infiltrarea treptată a unor învăţături străine, care au despărţit Românimea în două ca niciodată înainte. De asemenea, a permis un relativism moral străin Învăţăturii lui Christos, ale cărui urmări se simt, greu, şi astăzi.

Dacă pentru Papalitate Uniaţia era doar un pas înspre catolicizarea deplină – vom vedea îndată sistemul folosit – pentru Unguri Uniaţia era doar un pas către maghiarizarea Românilor. În acest scop mulţi Unguri Catolici au acceptat să devină preoţi greco-catolici, spre „a-i lumina” pe bieţii şi întunecaţii preoţi uniţi foşti ortodocşi. Introducând, totodată, tot mai multe elemente maghiare. Paşii de trecere – Greco-catolicism,  Catolicismmaghia-rizare – au fost studiaţi şi pe Valea Mureşului, şi în alte părţi, dovedindu-se pe deplin funcţionarea sistemului papisto-maghiar.
Întâi se accepta un Greco-catolicism românesc, propaganda vizând două elemente fundamentale: adorarea Papilor (şi Papalităţii) şi, respectiv, dispreţuirea Ortodocşilor (cei Români fiind declaraţi inferiori, ca fiind supuşi Grecilor/Bizantinilor – evident, rasă demnă de dispreţ -, apoi Fanarioţilor, mai apoi a Ruşilor [3]).
Din clipa în care se socotea că propaganda a prins rădăcini puternice, se începea deschiderea trecerii propriu-zise la Catolicism. Formele erau foarte diferite, după caz.

De pildă, atunci când era un preot greco-catolic bătrân, văduv, respectat de popor, acesta era convins să devină călugăr şi să-i apropie pe oameni de mânăstiri. Oamenii se obişnuiau tot mai mult cu preoţii-călugări (ieromonahi), începeau să-i privească drept „superiori” celor căsătoriţi etc. În clipa potrivită preotul bătrân era înlocuit de un preot catolic – adică necăsătorit – care avea misiunea de a face „sacrificiul” trecerii, pentru o vreme, la Uniaţie. Acesta milita, pas cu pas, pentru o „desăvârşită unire cu Roma”, minimizând deosebirile şi convingând încetul cu încetul oamenii de pacea şi bucuria, ca şi de avantajele sociale şi materiale, care aveau să vină din acest pas.
Odată făcută trecerea la Romano-Catolicism, urma pregătirea maghiarizării – singura garanţie a ne-revenirii la Ortodoxie. Ca urmare, se îndeseau slujbele făcute împreună cu Ungurii, se aduceau cântăreţi Unguri şi se promova pas cu pas maghiarizarismul. Desigur, esenţială era exprimarea dispreţului pentru ortodocşi, implementarea unor prejudecăţi împotriva acestora [3] şi a sentimentului de „superioritate câştigată prin catolicism şi maghiarism”.
În alte locuri preotul uniat (căsătorit) primea o serie de avansuri din parte autorităţilor ungureşti. Ca urmare, devenea foarte activ în „buna înţelegere” cu aceste autorităţi în particular şi cu ungarismul în general. Feluriţi „corifei” unguri ajungeau să ţină „cuvânt” Românilor uniaţi, aveau loc tot felul de manifestări comune, se promova frecventarea şcolilor maghiare etc. Pas cu pas deznaţionalizarea devenea tot mai profundă. Atunci când se socotea potrivit, preotul pleca într-o parohie „mai bună”, lăsând în loc un preot catolic maghiar (ce se „sacrificase” venind printre Valahii uniaţi). Procesul continua pe aceeaşi line ca în cazul de mai sus.
Aducerea unui preot ungur marca, de obicei, perioada în care maghiarizarea devenea inexorabilă. În cel mult câteva generaţii de la „deplina unire cu Roma” foştii Români Greco-catolici deveneau Unguri. Procesul s-a desfăşurat astfel în multe localităţi, celebră fiind semnalarea lui de către Nicolae Iorga în „Ghimeşul din Ardeal”, azi Lunca de Jos, Judeţul Harghita, unde cu toate că locuiau, la începutul secolului XX, numai Români, aproape nimeni nu mai ştia româneşte, toţi folosind exclusiv limba maghiară. Mijlocul de maghiarizare fusese şi aici Biserica Catolică.

Procesul insidios amintit nu era totdeauna paşnic. Autorităţile colaborau strâns la realizarea lui şi înlăturarea – inclusiv prin arestare sau asasinare – a oricărei opoziţii. Vinovaţii de atacarea sau uciderea preoţilor ortodocşi sau ortodocşilor dârji erau rareori găsiţi şi cu atât mai rar pedepsiţi. Vandalizarea mormintelor, monumentelor şi bisericilor ortodoxe era tratată în acelaşi fel – ca „act patriotic”. De fapt şi în zilele noastre există aceeaşi atitudine. Vinovaţii de vandalizări şi distrugeri de morminte, monumente şi biserici ortodoxe din Harghita şi Covasna, din zonele majoritar ungureşti din Mureş sau Sălaj, de pildă, nu au fost găsiţi niciodată; şi ne referim la acte săvârşite după 1989, nu cu secole în urmă.

Colaborarea dintre Papalitate şi extremismul maghiar a fost remarcată repetat şi de către Români, dar şi de către oameni de frunte – şi de adevărată omenie – din Ungaria. Desigur, fără niciun folos real, fără nicio îmbunătăţire a lucrurilor.
În 1910 în Ungaria dintre Bihor sau Zarand şi Tisa erau înregistraţi cca. 140.000 de Români. Zece ani mai târziu Ungaria înregistrează în aceeaşi zonă cca. 17.000 de Români. Deosebirea numerică este dată de Românii Greco-catolici de Hajdudorog [Haidu’dorog], trecuţi cu de-a sila la Catolicism şi, ca urmare, declaraţi Unguri. Peste 120.000 de Români deznaţionalizaţi cu directa complicitate a Papalităţii.

După 1989, în entuziasmul naiv al Românilor – oare până când acestă absurdă naivitate? – Papalitatea declară că „uniatismul este o unealtă a trecutului” la care trebuie să se renunţe. În realitate, folosirea lui – exact pe aceleaşi principii medievale – continuă până astăzi.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

[1] Pentru cei care cred că aceste afirmaţii sunt o exagerare, amintim de faptul că Regele Ştefan (fost Voiteh sau Vaik sau Voicu, după surse) al Ungariei (969-1006), care a practicat pe scară largă convertirea forţată şi masacrarea non-catolicilor (intrând aici şi expunerea publică, pe porţile cetăţilor, a unor bucăţi din cadavrele acestora) a fost canonizat încă de prin 1086 de Papalitate. Un exemplu similar de dată recentă este canonizarea cardinalului Alojzije Viktor Stepinac, dovedit de colaborare cu Ustaşii din Croaţia la crime împotriva umanităţii. Dar, bineînţeles, uciderea ortodocşilor – fie ei Unguri, Români, Cehi, Slovaci, Sârbi sau de orice altă naţionalitate – nu a făcut până acum subiectul niciunei serioase condamnări internaţionale vest-europene. Până la urmă, uciderea ortodocşilor a fost şi este un sport de vânătoare occidental atât de natural, încât şi astăzi „gânditorilor” apuseni li se pare firesc să despartă „inferioara” Europă Ortodoxă de „superioara” Europă Catolico-Protestantă. Şi, bineînţeles, niciodată o asemenea atitudine nu a fost sancţionată.

[2] Practică atestată pe larg şi de documentele transilvănene sau ungureşti, dar şi de cele austriece, inclusiv în scrisorile personale ale împărăteselor şi împăraţilor de la Viena.

[3] Aceste abordări de un rasism feroce sunt în funcţiune şi astăzi, Ungurii şi Românii Catolici din Transilvania, Crişana, Banat etc. fiind atât de îndoctrinaţi încât nu văd nicio clipă contradicţia fundamentală dintre Învăţătura lui Christos şi rasism. Deşi, pe de altă parte, sunt gata să condamne orice altă formă de rasism, reală sau închipuită!

Despre politicienii U.D.M.R. şi 1918

      De curând, un oarecare politician român de etnie maghiară – K.H. – a făcut o serie de declaraţii împotriva Marii Uniri din 1918, împotriva României şi a Românilor. Încercând să-i convingă pe Unguri – aceştia au fost ţinta interviului – că pentru ei 1918 trebuie să fie ceva rău, foarte rău, extrem de rău…
Asemenea declaraţii sunt de aşteptat de la majoritatea politicienilor de etnie ungară din Republica România. Deoarece şi ei, ca şi politicienii români de alte etnii – cu excepţii puţine şi lăudabile -, se bazează electoral pe orice în afară de competenţă, onestitate şi interesul cetăţeanului. În cazul politicienilor de etnie maghiară, în locul competenţei, onestităţii şi interesului cetăţenilor (fie şi doar de etnie maghiară) se aşează victimizarea, şovinismul şi anti-românismul.
Trist este că există Unguri – şi din Ungaria, dar mai ales din România – care le cred minciunile şi mesajele şovine… nu doar uitând să verifice spusele lor, dar uitând şi faptul, elementar, că sunt foarte corupţi şi incompetenţi.
Ce-i drept însă, pot să dau eu însumi mărturie că sunt şi foarte mulţi Unguri care s-au trezit, unii de foarte multă vreme, şi au înţeles adevărul. Am întâlnit în Covasna şi Harghita mulţi Unguri, oameni obişnuiţi, care sunt sătui până peste cap de incompetenţa acoperită de mesaje de ură a politicenilor „maghiari” (de fapt la fel de „maghiari” pe cât de „români” sunt şi cei mai mulţi politicieni „români”…). Doar că… nu au cu cine altcineva să voteze. Căci, printr-o „frumoasă” înţelegere între politicienii de etnie maghiară şi… ceilalţi politicieni „români” – corupţia, de fapt, nu are naţionalitate – s-a monopolizat de către U.D.M.R. toată reprezentarea Maghiarilor din România.

      Politicienii de etnie maghiară ce deţin controlul în Covasna, Harghita şi mari părţi din Mureş ţin în sărăcie, dinadins, oamenii din aceste zone. Dând mereu vina pe „Români”, dar în realitate fiind autorii direcţi ai stării de mizerie. De la străzile bombardate din Miercurea Ciuc, la durerile Ungurilor din Ghimeş nenumărate sunt mărturiile acestei politici: „ţinem poporul sărac, închis şi oprimat, dând vina pe Români”.
Comuna Peştera din Constanţa este un exemplu clar – între, din păcate, puţinele din Ţară – care arată ce poate face un grup de oameni ne-corupţi, care pune interesele oamenilor pe primul plan: Primarul şi consilierii au făcut din comuna aflată pe penultimul loc în Judeţul Constanţa ca venituri cea mai frumoasă comună din judeţ; şi una dintre cele mai frumoase din ţară. Şi asta cu toate că au avut de suferit destule persecuţii din partea corupţiei judeţene şi centrale.
      Dacă – of, acest „dacă”! – politicienii U.D.M.R. ar voi binele Ungurilor, ar face pentru ei ceea ce s-a făcut în Peşterea. Nu i-ar ţine în sărăcie, în vreme ce ei, politicienii, îşi tot cresc averile. Şi cine cunoaşte realităţile din Covasna, Harghita şi alte zone majoritar maghiare ştie adevărul. Ştie câţi oameni admirabili se zbat cu greu să îşi asigure ziua de mâine. Ştie durerea dintre râsetele copiilor nevinovaţi şi suferinţa părinţilor care muncesc până la istovire, adesea aproape fără speranţă, pentru a-şi duce familia mai departe. Durere pe care politicienii U.D.M.R. o speculează şovin, pentru că dacă alegerile s-ar face pe competenţă, ar fi înlăturaţi din politică de îndată. Ura mizeriei născută de politicieni folosită de aceştia drept capital electoral… tot pentru ei.
Este o realitate plină de tristeţe, în care oamenii sunt prinşi ca într-o cuşcă.

      Şi pentru că în ciuda acestei realităţi sunt încă cetăţeni români – de etnie maghiară, dar şi română, sau din familii mixte – care cred în minciunile propagandei şoviniste, să vedem câteva declaraţii, în lumina FAPTELOR CONCRETE.

      Cităm:
dacă statul român în ultimii 100 de ani nu ar fi încercat în mod permanent şi deschis să asimileze minorităţile şi să lichideze orice ce nu este român, atunci generaţia de astăzi s-ar poziţiona altfel faţă de acest subiect. Dar pentru că între cele două războaie mondiale şi sub regimul Ceauşescu această intenţie a fost una neechivocă, iar după 1989 deseori s-a putut sesiza acest scop neexprimat expres, este evident că se regenerează fricile: românilor le este teamă că noi vrem să rupem Ardealul, iar maghiarii se tem că românii vor să ne ia identitatea etnică.” [sublinierile îmi aparţin]

      Este evident ce impact au supra bieţilor Unguri din România asemenea declaraţii, date de un politician de frunte – ca putere şi avere, era să zic, din reflex poetic
(de fapt e un biet sărac ce primeşte doar vreo 6.500 de lei pe lună de la U.D.M.R. şi încă puţintel ca salariu de deputat, plus un mizilic pentru funcţiile din guvern, plus…).

      Nu o să stau să discut aici contradicţiile frazei, felul în care încurcă politicianul în cauză „permanent şi deschis” cu „seiszat”, „scop neexprimat deschis” şi altele asemenea.
Nu o să le discut pentru că niciun cititor obişnuit nu-şi va bate capul cu aceste aspecte: „emoţia patriotică l-a făcut să se încurce puţin”, ar spune unii.
Dar o să vedem faptele concrete, aşa cum le recunoaşte oficial întreaga lume, inclusiv Ungaria!

1920, Ungaria are o minoritate românească de 23.760 suflete, conform propriilor declaraţii. (Nu discutăm cât de mică este această cifră în raport cu realitatea, o luăm ca atare, fiind o recunoaştere oficială a unui număr minimal de Români în Ungaria.)
1990, Ungaria are o minoritare românească de 10.740 suflete, conform propriilor declaraţii.
Altfel spus, în 1990 etnicii Români din Ungaria au rămas la 45,2% din ceea ce fuseseră în 1920.

1920, România are o minoritate ungurească de cca. 1.400.000 suflete, conform datelor declarate de Ungaria (care dădeau cifra de 1.662.948 Unguri în 1910, cca. 200.000 de Unguri migraţi în Ungaria în urma evenimentelor din 1918-1919 plus pierderile din 1914-1918).
1930, România are o minoritate ungurească de 1.425.507 suflete (în toate aceste statistici au fost înglobaţi şi Secuii).
1992, România are o minoritate ungurească de 1.624.959 suflete.
Altfel spus, în 1992 etnicii Unguri din România erau cu circa 14% mai mulţi decât fuseseră în 1930 (în cifre absolute, cu 199.452 mai mulţi)¹.

      Deci, în vreme ce numărul Ungurilor din România a crescut în mod clar din 1920 până în 1992, faţă de 1930 fiind o creştere uluitoare de 14%, numărul Românilor din Ungaria a scăzut cu 54,8%!
În faţa acestor date este clar că purificarea etnică a fost practicată de Ungaria, nu de România.
Ce fel de neruşinare poţi avea ca să îndrăzneşti să pretinzi că România a urmărit „permanent şi deschis să asimileze minorităţile şi să lichideze orice nu era românesc”, în condiţiile în care minoritatea ta a crescut cu 14% în timpul în care minoritatea românească din Ungaria a fost redusă la sub 46% din ce era?
Răspuns: neruşinare de politician corupt şi şovin, care instigă la ură interetnică pentru că nu poate fi susţinut ca om politic pe baza competenţei reale.

      Să mai vedem nişte fapte!
În Cehoslovacia erau în 1938 cca. 3.200.000 de Germani, aproape în totalitate fiind aşa-numiţii Germani Sudeţi. Aceştia colaborează – nu toţi, dar în mare parte – cu regimul lui Hitler, atât în teritoriile ce sunt înglobate Germaniei naziste, cât şi în „Protectoratul Boemiei şi Moraviei” înfiinţat de aceasta.
Unii iau parte la acţiunile criminale – delicat spus – desfăşurate de nazişti pe teritoriul Cehoslovaciei. Pe scurt, cam ceea ce s-a întâmplat şi cu Ungurii din România în timpul ocupaţiei hortiste a nordului Ardealului. Doar că Cehii au reacţionat altfel decât Românii. Mai occidental, aş putea spune.
Ca urmare, din 1945 începe expulzarea Germanilor Sudeţi. În anul 2001 mai trăiau în Cehoslovacia 39.106 Germani. Această scădere de peste 98% din populaţia germană din Cehoslovacia este un exemplu de ce înseamnă, de fapt, purificarea etnică de care neruşinaţii politicien U.D.M.R. acuză, atât de aberant, România.

      Sunt doar două exemple foarte clare – dintre multele care pot fi aduse – care arată limpede cât de mare este minciuna propagandei şovine practicată de U.D.M.R.
Şi că, în realitate, Ungurii din România ar trebui să privească spre anul 1918 cu totul altfel decât sunt îndoctrinaţi să o facă. Este un an în care teritorii dintotdeauna majoritar româneşti, supuse unor sistematice regimuri de asuprire din partea unor clase extremiste de tip feudal, iar apoi burghez-şovine, s-au unit cu Ţara Mamă. Dând minorităţilor drepturi unice în regiune; fără să practice expulzarea pe criterii etnice sau alte forme similare – nici măcar schimburile de populaţie propuse de… Ungaria.
Aceasta este, de fapt, realitatea lui 1918. Pe care Ungurii din România ar trebui să o cunoască foarte bine. Şi astfel, după chiar declaraţia politicianului U.D.M.R. amintit, s-ar poziţiona altfel faţă de 1918. Într-adevăr, l-ar înţelege altfel. Pentru că şi-ar da seama că 1918 a scos o mare parte din populaţia românească din maşinăria extremistă a unei „elite” şovine, lăsând – şi dând – populaţiei maghiare posibilitatea de a creşte cultural şi etnic, de a-şi păstra legăturile cu ţara de origine şi Ungurii de pretutindeni.
Eliberaţi de propaganda şovinistă, de tensiunea nebunească pe care politicienii extremişti le-o provoacă, Maghiarii din România ar putea să folosească facilităţile extraordinare pe care le au în această ţară nu doar pentru a dezvolta mai departe o reală şi frumoasă cultură maghiară, ci şi pentru a deveni puntea necesară între două naţiuni de prea multă vreme absurd învrăjbite.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Am ales ca reper 1930, pentru că datele acestui an sunt recunoscute şi de Ungaria, în vreme ce asupra celor din 1920 sunt dezbateri. Faţă de 1920 avem o creştere de 16,1%.

Acolo unde numai strămoșii din cimitire mai vorbesc românește!

Articol despre purificarea etnică practicată împotriva Românilor în Harghita şi Covasna şi despre un minimum de măsuri decente ce ar trebui luate; preluat din revista online Magazin Critic

  Satele și orașele din Covasna și Harghita sunt baricade într-un război ce se poartă în timp de ”pace”.
Atunci când într-o localitate nu mai există școală (sau secție) cu predare în limba română și enoriași ortodocși în biserică, România pierde de facto acel teritoriu, locul respectiv devenind un factor de mare risc pentru siguranța națională, paradigma străină înlocuind-o pe cea românească. Acest lucru ar trebui să fie conștientizat pe deplin de factorii de putere ai statului român.
Sunt zeci de astfel de ”enclave” de pustiu etnic românesc, unde nimeni nu se mai declară român, acolo unde procesul de maghiarizare a fost desăvârșit, frații noștri de sânge pierzându-și atât limba cât și credința.
Sunt alte zeci de localități în care paradigma românească mai supraviețuiește prin doi, trei copii care frecventează școala în limba maternă sau prin câțiva ortodocși ce spun ”Tatăl nostru” în limba română. În acest ritm, nu peste mult timp vom avea în mijlocul țării un teritoriu de peste 10 000 km pătrați (Harghita și Covasna) în care aproape nimeni (cu excepția efectivelor militare și a preoților ortodocși) nu se va mai declara, considera, etnic român. Fără implicarea serioasă a forțelor de decizie din statul român, acest proces cu greu poate fi oprit, mai ales în condițiile în care, printre altele, statul ungar stimulează financiar înscrierea copiilor în unitățile de învățământ cu predare în limba maghiară, alocând în acest sens, în fiecare an, sume enorme.
Soluții românești există, soluții pentru siguranța națională; aș enumera doar două: asigurarea locuințelor de serviciu profesorilor din alte județe care aleg să predea în școli, secțiile de limbă română din Covasna și Harghita odată cu alocarea unei prime consistente de încadrare cu condiția să nu părăsească locul de muncă o anumită perioadă de timp și sprijinirea financiară corespunzătoare a preoților ortodocși acolo unde există puțini enoriași, finanțarea construirii de biserici ortodoxe în localitățile în care acestea nu mai există sau renovarea celor care sunt într-o stare de degradare accentuată și bineînțeles instalarea și sprijinirea preoților slujitori. Odată creată forma (școala și biserica) ar veni cu siguranță și fondul, căci li s-ar crea românilor maghiarizați sau în curs de maghiarizare posibilitatea să revină la matcă în condițiile în care vor simți din partea statului un climat de siguranță și susținere.
Mulți ar spune că toate acestea costă prea mult. Da, costă mult să ții în granițele țării un teritoriu de zece mii km pătrați, dar dacă l-am pierde ne-ar costa infinit mai mult, asta judecând strict din punct de vedere pragmatic. Nu mai vorbesc de jertfa de sânge care s-a dat de-a lungul istoriei ca acest pământ să rămână românesc. Dacă nu va exista o mobilizare masivă în sensul pomenit mai sus, de reromânizare a românilor și de sprijinire a celor care încă se mai consideră români, copiii noștri vor veni în Covasna și Harghita pentru a face parastase pentru cei de același sânge ce au fost cândva pe aici… și s-ar putea să aibă nevoie si de pașaport.

Mihai Tîrnoveanu