Etichetă: Feminism

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (V)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Suntem la a opta parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (IV)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Am arătat anterior că

  • nu există o lipsă a Revelației directe sau imediate la păgâni, ci o respingere masivă a majorității ei și, respectiv, un specific al acestei revelații
  • este foarte greu să încerci a așeza o societate păgână pe o scară a binelui creștin, mai la îndemână fiind o ierarhizare utilitaristă
  • aspirația ascendentă nu este neapărat una către Dumnezeu; în cadrul Republicii Romane păgâne, dacă judecăm după fapte, a dus la mai mult rău, nu la o creștere a binelui

Acestea sunt punctele de la care mergem mai departe.

În acest context, sacrificiul idolatru al romanilor este o dezordine formală în interiorul unei ordini teleologice; instinctul religios deviat spre bunuri false, păstrând totuși orientarea sa fundamentală spre transcendență. Avortul feministelor, dimpotrivă (și orice alt act modern de asemenea), este o respingere a ordinii teleologice ca atare: un act a cărui ideologie neagă că vreun bine ar putea sta deasupra voinței suverane. Unul este abatere de la axa verticală; celălalt este un atac asupra însuși conceptului de axă verticală.

Mi se pare de-a dreptul fascinantă prima frază din acest paragraf.
De obicei Mihai scrie foarte frumos, dar această frază este cu totul excepțională.
Are o structură excepțională, un limbaj perfect ales.
De aceea îmi vine greu să prezint observații critice la adresa unei asemenea frumuseți.

Merită observat în primul rând – în perspectivă critică – limitarea acordului cu răul al Romanilor la „sacrificiu idolatru”.
Desigur, patristic acest lucru este deosebit de grav – după cum se poate vedea și în cheie nou-testamentară.
Însă este doar atât?

În partea anterioară a analizei am observat faptul că mos maiorum cuprinde multe valori care sunt opuse Învățăturii lui Christos.
Am amintit despre avort și adulter, dar sunt departe de a fi singurele.

În al doilea rând, ordinea teleologică este un concept foarte interesant, chiar provocator.
Spre a nu cădea în ispita risipirii, voi miza pe armonia frazei și voi presupune că sensul este acela al unei ordini cu finalitate, a unei ordini având în scop final.

Aici însă ne izbim de ceea ce am arătat deja: factual, scopul final al culturii romane – cu sacrificiul idolatru și toate celelalte – a fost alunecarea într-o adâncime tot mai mare a păcatului.
Situația este descriptibilă matematic și fizic.
În primul caz, avem o ecuație cu elemente pozitive sau neutre (1), axată pe înmulțire (ca operație fundamentală), în care periodic survine o înmulțire cu -n (n ≥ 1). În locul ascensiunii (transcendenței), vom avea o aparență de sinusoidă, care va coborî însă, tot mai mult, sub 0.
În al doilea caz, să ne gândim la un sistem ce are o putere de propulsie P, o portanță N și o masă M (ce crește periodic, aleator). Inițial, P asigură o accelerație care, în raport de N și M, duce la perioade de înălțare de la sol. Evident, pe măsură ce M crește, înălțările devin tot mai rare, dispar; apoi apare o blocare a sistemului, produsă de inerția iM ≥ P. Până când sistemul se prăbușește sub propria masă.

Amândouă exemplele date sunt ale unei ordini teologale în înțelesul de ordine cu finalitate.
Însă dacă finalitatea dorită este înălțarea sau transcendența, rezultatul o contrazice.

Desigur, și aici suntem în al treilea rând, o problemă fundamentală este ce înțelegem prin transcendență.

Am lansat, în vremea doctoratului în etnologie, conceptul transnatural.
Conceptul este o viziune ortodoxă asupra naturii și naturilor lumii materiale și, respectiv, celorlalte tărâmuri. Am arătat atunci că, ortodox, singurul supranatural în sens propriu este Dumnezeu; celelalte tărâmuri fiind, în viziunea ortodoxă și popular românească, tot natură – adică parte a Creației – doar cu anumite legi în parte sau total schimbate.
Altfel spus, trecerea de pe tărâmul acesta pe tărâmul celălalt sau tărâmul de dedesubt nu sunt treceri de la natural la supranatural, ci treceri transnaturale (de la o natură de un tip la o natură de alt tip al lumii sau tărâmului în cauză).

Cu părere de rău, transcendența în cultura romană păgână mi se pare a fi o asemenea trecere transnaturală din lumea supusă păcatului către adâncimi și mai mari ale acestuia.

Ceea ce duce la constatarea unei lipse a diferenței în natură între avorturile romane și avorturile feministe.
Căci dacă este corect să spunem că avortul feministelor este un act care „neagă că vreun bine ar putea sta deasupra voinței suverane”, cu ce este diferit avortul roman?

Ba chiar am putea să îl vedem ca fiind mult mai grav pe acesta, deoarece:

  • feministele se nasc și cresc în lux, într-o lume în care supraviețuirea nu este o problemă și importanța generațiilor viitoare este implicit estompată
  • Romanii se nășteau într-o lume dominată de lupta pentru a supraviețui împotriva molimelor, fiarelor sălbatice, războaielor, furtunilor etc., în care importanța generațiilor viitoare era absolut evidentă.

Dar, se va spune, dincolo de avort sau altele asemenea, Romanii aveau în vedere res publica, binele național, ridicarea Patriei etc. Pe când feministele au în vedere doar plăcerea proprie.

Ei bine, avem de-a face cu o substituție de sens; pentru că o mare parte din feministe sunt departe de a avea în vedere plăcerea proprie. Dimpotrivă, ele sunt convinse că muncesc, luptă și suferă pentru binele femeilor și binele societății.
Convingerea în fantasmagorica dictatură patriarhală, care poate fi ușor demolată factual – amintim doar confuzia (sofistică) între câțiva bărbați care domină lumea și pretenția că bărbații (în general sau in integrum) ar domina lumea – este doar un exemplu al doctrinelor care le animă.
Doctrine care sunt la nivelul convingerilor practicanților de linșaj, care coboară adesea la nivelul rasismului de cea mai joasă speță, dar care sunt percepute drept „corecte, adevărate și eliberatoare” de persoanele îndoctrinate.
Situația este similară cu cea a sacrificiului idolatru al Romanilor: și ei erau convinși că aducând jertfe demonilor (zeilor, idolilor) fac ceva corect, adevărat și eliberator.

Pentru ultima frază, mi se pare esențial să amintesc faptul că orice structură idolatră luptă împotriva axei verticale (dacă o vedem ca strict urcătoare).
Pentru că ne izbim aici de faptul că și coborârea la Iad poate să fie pe axa verticală și chiar fără abatere, doar prin schimbare de sens (cum s-a întâmplat cu Lucifer și îngerii săi).

Formulând altfel întrebarea: putem spune, oare, că modernitatea reprezintă prima implementare la scară civilizațională, în memoria istorică a umanității de la Avraam încoace, a negării active și sistemice a structurii ontologice a Sacrului? Că este în acest sens o apropiere fără precedent de neascultarea lui Adam și a Evei? O rupere nemaiîntâlnită față de Tradiție? (constituind punctul culminant al despărțirii de șase secole de la realismul metafizic)

A spune asta poate fi asemănat acordării unui certificat de trecere culturii aztece.
Apocalypto (2006) al lui Mel Gibson fiind un documentar excepțional al acestei culturi și a relației sale cu celelalte culturi.
Totuși, o asemenea privire – cu raportarea la culturi precum cea aztecă, indiană veche, egipteană veche, islamică etc. – poate ușor să ne ducă într-o cursă: ignorarea fragmentului „prima implementare la scară civilizațională, în memoria istorică a umanității de la Avraam încoace”.

Aici, însă, ne izbim de unele ambiguități semantice.

Dacă fragmentul este văzut ca având înțelesul de „prima impunere globală”, răspunsul ar putea fi oarecum pozitiv.

Într-adevăr, satanicul Genghis-Han cu genocidurile sale nu a ajuns la nivelul de acoperire al structurilor globaliste de astăzi.
Ceea ce face din Globalism un fenomen nou în istoria omenirii.

Totuși, o asemenea interpretare este riscantă.
Sintagma scară civilizațională poate fi citită – așa cum am făcut-o inițial – pe linia lui Mircea Malița, Zece mii de culturi, o singură civilizație: ca și cum întreaga planetă ar fi astăzi parte din una și aceeași civilizație.
Dar este adevărată, obiectivă și unic îndreptățită o asemenea citire?

Poate că a fost avută în vedere această înțelegere a sintagmei.
Dar îmi dă posibilitatea să îmi exprim convingerea că nu există o civilizație globală, oricâte argumente ar părea că există în favoarea acesteia.

Ar fi de amintit aici excepționala lucrare a lui Lucian Pricop, Statul cultural. 12 eseuri de sociologia lecturii (Ed. Cartex, București, 2026).
Și ar fi de menționat adevărul că zece martori au zece viziuni asupra aceleiași întâmplări.

De ce aceste precizări?
Pentru că argumentul fundamental al civilizației globale este prezența unui număr uriaș de mesaje în toate culturile lumii.
Patimile lui Christos, a lui Mel Gibson, Apocalypto a aceluiași, trilogia excepțională Stăpânul Inelelor sau trilogia ridicolă Hobitul, videoclipurile comerciale ale industriei muzicale, cărțile autorilor promovați – prin Nobel sau alte mijloace – sunt doar câteva exemple de mesaje prezente aproape simultan în toate sau mai toate culturile lumii.

Însă acest argument se prăbușește ușor odată ce este pus în context.
Pentru unele culturi personajele negative din Stăpânul Inelelor sunt simboluri pentru Comuniști, pentru alte culturi sunt simboluri pentru Creștini și Evrei, pentru altele sunt simboluri pentru Musulmani etc.
Adică mesajele sunt recepționate diferit și chiar contradictoriu în funcție de cultură, în funcție de civilizație.

Ceea ce se întâmplă în Germania, Țările de Jos, Franța, Spania, Suedia ori Marea Britanie – cu actele monstruoase comise într-o masivă proporție de imigranții musulmani – este un război al civilizațiilor și o practică anulare a ipotezei civilizației globale.

Aș îndrăzni să sugerez că Preludiul Fundației, a lui Isaac Asimov, constituie mărturia unor micro-civilizații cuprinse, adesea involuntar, într-o civilizație galactică.

Dar fără a merge mai departe în dezbaterea liniei dintre culturi și civilizații, merită spus că, într-adevăr, există un element global, de Extremă Stânga, ce caută să înghită planeta – și în mare parte a și înghițit-o.

Din acest punct de vedere, există, am recunoscut mai sus, o unicitate a fenomenului.
Dar, aș nuanța, nu atât prin răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, ce mi se pare tipică omenirii – excepțiile confirmă regula! – cât prin impunerea tot mai mare a unui anume tip de răzvrătire.

Este aceasta o „rupere nemaiîntâlnită de Tradiție”?

Obiectiv, iar nu idealist, aș spune că este o continuare a tradiției rele; o ducere mai departe – și o impunere globală – a unei linii străvechi a urii față de libertatea de alegere a omului, a urii față de urcarea omului către Dumnezeu.
Este o tradiție care începe de la căderea adamică, fiind pecetluită de Cain și urmașii acestuia.

Mi se pare aici că mulți apologeți idealizează anumite părți ale trecutului și uită că există o puternică moștenire a răului.

Căci Dostoievski ne arată în Demonii că a fi modern înseamnă, în esență, adoptarea drept crez a axiomei suicidare a lui Kirillov: „Dacă [Dumnezeu] nu există, înseamnă că totul este în voința mea, și eu sunt dator să-mi afirm voința supremă absolut liberă.” Aceasta înseamnă simultan impulsul de a dărâma și a nega tot ce stătea mai presus de sine, în cazul feminismului, de pildă: familia, fidelitatea, modestia, sfințenia vieții, Religia și toate cele asemenea.

Am zis și repet faptul că Ateismul este un grup de religii. Un grup de religii care pleacă de la credința în negarea existenței lui Dumnezeu.
Mulți cred că o religie nu poate să fie atee.
Totuși Budismul clasic este fie agnostic, fie ateu.

Mai mult,

orice religie atee are zeii săi.

Denumirea de „atee” fiind, pentru oricare asemenea religie, doar o manipulare ieftină.

Voi da ca exemplu exact sofismul lui Kirilov:

Dacă [Dumnezeu] nu există, înseamnă că totul este în voința mea, și eu sunt dator să-mi afirm voința supremă absolut liberă. (Demonii, F. M. Dostoievski, Ed. Litera, București, 2024, p. 640)

Trebuie văzut că din ipoteza că Dumnezeu nu există este imposibil de dedus logic presupusul principiu după care „totul este în voința mea”.
Admițând, pentru o demonstrație ad absurdum, că Dumnezeu nu există, există totuși legi clare ale fizicii și chimiei, ale biologiei și biochimiei, care sunt independente de voința oricărei persoane.
Ceea ce anulează atât pretenția „libertății absolute”, cât și pe cea a dependenței de voința proprie a orice altceva decât a ideilor proprii – deși, de vreme ce nu am prezumat lipsa diavolilor, aici ar fi mai multe posibilități.

Pe scurt, fraza citată este un exemplu tipic de sofism prin care se justifică idolatrizarea unui zeu fals; în acest caz, propria voință.

Orice formă de politică este religioasă.

Ideea comunistă a „separării între stat și religie” este un sofism la fel de șubred ca fraza lui Kirilov: la baza oricărui sistem juridic stă un sistem moral ce este obligatoriu religios.

Pretenția că poate exista un sistem moral areligios este la fel de absurdă ca pretenția că poate exista generație spontanee1.

Ca urmare, indiferent că ne aplecăm asupra unei forme de Socialism ori Comunism, asupra regimurilor islamice sau politeiste, totdeauna religiozitatea dictează legile regimului.

Punctul de alunecare în perspectiva multor analiști de formație (oarecum) creștină este, din perspectiva mea, absolutizarea punctului particular de vedere.

Pentru un Catolic, religiozitatea islamică, socialistă ori budistă este o rupere cu tradiția pe care acesta (Catolicul) o are.
Pentru un Musulman, religiozitatea catolică, socialistă ori budistă este o rupere cu tradiția sa.
Pentru un Hindus, negarea politeismului de către Islam, Catolicism, Ortodoxie ori Mozaism este o rupere totală cu tradiția.
Pentru un Leninist, doctrinele de tip stalinist, gorbaciovist ori iliescian sunt o rupere de tradiție.
Etc., etc.

Dacă ne desprindem de aceste viziuni personaliste și privim la cursul mare al istoriei omenirii, vedem însă ceea ce am amintit repetat anterior: în uriașă majoritate Tradiția omenească este un cumul de tradiții înstrăinate de Dumnezeu, într-un grad mare, foarte mare, copleșitor de mare sau extremist. Zonele de mică înstrăinare de Dumnezeu ori de armonie cu Acesta sunt minoritare.
După cum, de altfel, ni s-a spus de mult:

Intrați prin poarta cea strâmtă! Căci largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la Viață și puțini sunt cei care o află. (Matei 7:13-14)

Mai amintesc aici de o prejudecată ce grevează atât gândirea vest-europeană sau americană, cât și a zonelor culturale influențate de aceasta: Apocalipsa ca spaimă.

Nu voi stărui pe subiect, ci voi puncta doar esențialul:

  • în gândirea și trăirea ortodoxă Apocalipsa este trecerea Creației din războiul dezlănțuit de diavoli și oamenii supuși lor, după alegerile oamenilor, fie la pacea și viața veșnică, fie la moartea veșnică (adică Iadul)
  • în gândirea și trăirea eterodoxă Apocalipsa este o distrugere îngrozitoare, o zi de pedeapsă și de nenorocire (ceea ce mărturisește o conștiință încărcată, dacă pot să-mi permit această observație).

Căci, în fapt, Apocalipsa ca eveniment cuprinde, biblic, ultimele perioade ale lumii acesteia așa cum este acum, A Doua Venire, Judecata și, respectiv, Împărăția lui Dumnezeu cea deplină și fericită.
Pentru Creștinii care strigă Maran atha! (Doamne, vino!), Apocalipsa este vremea fericirii, în care se câștigă mântuirea de către ultimii trăitori aici și în care Domnul vine.
Pentru cei înstrăinați de Dumnezeu, Apocalipsa este vremea osândei.

Și tocmai această viziune apare, de prea multe ori, în textele teologice apusene.
Iar de aici în literatura și arta apuseană.
Ajungându-se până la ridicolul unor filme „apocaliptice”, în care oamenii trăiesc pe pământ, după „apocalipse” felurite, la fel ca înainte – bineînțeles, cu schimbări de decor și nimic mai mult.

Această prezentare poate să apară cititorului ca o digresiune de la tema tratată.
Însă mi se pare că explică de ce gânditori și artiști apuseni, sau influențați de cultura apuseană, au înclinația de a zugrăvi timpul curent ca și cum ar fi cel mai rău care a existat vreodată.
Totuși, dacă încercăm să apelăm la știința empirică, adică la observarea obiectivă a realității, vom constata că aceasta este mult mai variată.

Desigur, anii dinainte de A Doua Venire sunt grei și răi.
Dar, pe de-o parte, Dumnezeu își păstrează oamenii Săi și în aceste zile – pe care și unde știe El că este bine.
Iar, pe de altă parte, Creștinii au fost totdeauna persecutați.

Iar aici, alături de problema gândirii apocaliptice, mai văd și problema alintării; sau, ca să o denumim mai exact, ispita vieții ușoare.

Dar aici deja am ajuns prea departe față de subiect.

În esență

Văd Republica Romană ca fiind mai bună decât alte sisteme păgâne ale vremii (sau ulterioare) din punct de vedere utilitarist.
Dar o văd și având aceeași direcție spre adâncire în rău ca acelea.
Văd o impunere globală a câtorva curente rele, în locul multitudinii de altădată.
Dar văd și că lipsește o schimbare de esență a situației descrise de Domnul nostru Iisus Christos:

Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni…. Acestea vi le-am grăit ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! (Ioan 15:20 și 16:33)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Vreau să mulțumesc lui Mihai pentru comentariile ce au produs răspunsurile mele. Pe de-o parte, pentru bunătatea ortodoxă arătată în dialog. Pe de alta, pentru frumusețea frazei și prezentării ideilor d-sale.
Știu că așa cum am răspuns poate să pară, cum s-a exprimat cineva, că folosesc „o logică tăioasă”. Fac acest lucru pentru că am trăit dintotdeauna o deosebire radicală între idei și oameni. Ideile sunt de dezbătut, de disecat, de cercetat, astfel încât să rămână ce este cel mai bun în cea mai bună formă. Că, din păcate, mulți pun semnul egal între idei și oameni, că ajung să creadă o dezbatere de idei drept atac la persoană, este altceva.
Aici – și ar trebui să fie evident – a fost o încercare de analiză a unor idei.
Dacă am greșit, mă bucur să mi se arate unde și în ce fel. Dacă am avut dreptate, slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Dar, mă întorc la idee, trebuie să îi mulțumesc lui Mihai pentru că a ”instigat” această cercetare!
Să ne fie spre mântuire!

Note

  1. Generație spontanee = Ipoteză științifică susținută cu fanatism în unele părți ale lumii în trecut, care pretindea că o parte din organisme(le vii) sau chiar toate apar spontan din materia nevie. De exemplu, că vietățile care apar într-un lac nou format sunt generate spontan de apa și solul ce alcătuiesc lacul. ↩︎

Între desacralizare și sfințire

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

Cu mila bunului Dumnezeu și îndrumarea Sfinților Închisorilor, am publicat pe 15 Mai 2026, în format electronic, lucrarea Cruci întreite și modele înrudite (click aici pentru accesare).

Am primit la această postare-publicare un comentariu frumos și îndemnător la cunoaștere, pentru care mulțumesc autorului (Mihai):

Sărut mâna, Părinte, vă mulțumim foarte mult! Este o mare bucurie să vă pot citi noua carte.

Cât de frumos ne arătați, prin fiecare cruce de pe o ușă, de pe o ie sau de pe un covor, „întemeierea ontologică a Lumii” despre care vorbea Eliade; cum, în România Străveche, românul își pune și viața și moartea sub luminarea, curățirea, ocrotirea, îndrumarea, izbăvirea și sfințirea Sfintei Treimi.

Părinte, dacă îngăduiți întrebarea: Mircea Eliade spunea că „oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viață profană nu reușește să abolească total comportamentul religios”, ci rămâne „hrănit de mituri decăzute și imagini degradate”.

Credeți că încercările contemporane de a persecuta Biserica fie pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite, fie prin alte forme de ostilitate, urmăresc implicit desacralizarea lumii, întrucât modernitatea este în sine, prin definiția oferita de David Bentley Hart, mitul nihilist al eliberării omului de sub orice ordine deasupra puterii spontane de alegere, un mit prin esență dominat de „imagini degradate”, fobice și incompatibile față de sacru?

Să ne trăiți, Părinte! Sunteți mereu în rugăciunile noastre!

Întrebarea își răspunde sieși, s-ar crede la o primă lectură. Dar este așa?

În primul rând, să înțelegem că termenul de desacralizare are două înțelesuri fundamentale:

a) acela de scădere puternică a prezenței sfințeniei Dumnezeiești (în viață, în societate, într-un obiect sacru etc.) și
b) acela de scădere puternică al sentimentului (clasic) de sfințenie dintr-o societate sau cultură.

Primul termen este definit obiectiv. Al doilea corespunde gândirii și trăirii uriașei majorități omenești (Luca 12:32).

În al doilea rând, să ne amintim faptul că toată cunoașterea noastră este cel puțin mărginită, dacă nu înșelată, cât este despărțită de cunoașterea adevărurilor divine.

Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în prăpastie se potrivește aici deosebit de bine: așa se întâmplă dacă sufletul înstrăinat de adevărurile dumnezeiești se însoțește pe drum cu o cunoaștere înstrăinată de aceleași adevăruri.

Dar trebuie înțelese aici câteva adevăruri:

  • darurile dumnezeiești primite la concepere (talent muzical, simțuri ascuțite, grație, îndemânare, capacități matematice și oricare altele) foarte rar și foarte greu se pierd – și de obicei se pierd prin directă autodistrugere;
  • oricât de înstrăinat de omenie, oricât de satanizat, sufletul tânjește după Lumina pe care a simțit-o în clipa conceperii, când a fost creat de Dumnezeu împreună cu trupul atunci conceput;
  • chemarea la pocăință, la eliberare și curățare, la împlinire și sfințire, este continuă pentru fiecare om.

Ultimele două puncte arată clar de ce nevoia de veșnicie și sacralitate este imanentă sufletului omenesc.
Această nevoie există totdeauna în sufletul omenesc și vor exista totdeauna – fiind una dintre marile fericiri ale Raiului și una dintre arzătoarele torturi ale Iadului.

Dar, va întreba cineva, cum se potrivesc aici ateii?
Ei, care se leapădă de existența lui Dumnezeu, mai au nevoie de veșnicie și sacralitate?

Uitându-ne la adevărurile dumnezeiești vedem porunca de a cunoaște oamenii ca buni sau răi după faptele lor.
Care sunt faptele ateilor în această privință?

Ei bine, unii atei pretind că dețin adevărul absolut; unii atei divinizează personalități omenești și păcătoase – de la marele antisemit și genocidar Karl Marx până la Nicolae Ceaușescu ș.a.a.; unii atei divinizează doctrina de partid, sau nu știu ce filosofie de Stânga, pe care le văd ca adevăruri absolute. Etc., etc.
Mai mult, pentru aceste pretenții și divinizări ateii ridică temple și mausolee, unde slăvesc idei și persoane ca pe niște zei; desfășoară ceremonii pentru ei sacre, în care orice greșeală este văzută și tratată ca un sacrilegiu, ca o blasfemie de neiertat.
Tot aceeași atei scriu cărți în care imaginează un etern viitor veșnic fericit – mereu de un nerealism bolnav, dominat de contradicții ființiale și totdeauna negat de realitate.

Toate aceste fapte – ca și altele pe care nu mai stăm să le înșirăm – sunt credințe și manifestări religioase în cel mai deplin înțeles.

Simplul faptă că un om vrea să creadă că nu există Dumnezeu este, de altfel, un gest real religios.
Un misionar ateu pretindea că poate pune pe același plan discuțiile despre existența lui Dumnezeu cu cele despre unicorni sau farfurii zburătoare.
Din preaplinul inimii grăiește gura, ne arată Mântuitorul, iar psihologia, plagiindu-L, recunoaște că vorbirea omului oglindește involuntar multe gânduri și simțiri ce s-ar vrea ascunse.
Amintesc aceasta deoarece unicornii există, și se numesc astăzi rinoceri, iar farfuriile zburătoare au fost inventate de Henri Coandă… deci există.
Amândouă aceste existențe (unicornii/rinocerii și farfuriile zburătoare) sunt fascinante pentru om, au fost folosite pentru născocirea a nenumărate mituri, sunt ele însele semi-mitice sau chiar mitice, dar mai ales există.
Am arătat aceste fapte pentru ca cititorul să poată vedea că misionarul ateu în cauză se minte intenționat, astfel încât ajunge să nu vadă realitatea (altfel ar fi dat alte exemple).

Putem înțelege astfel că adevărata provocare pentru om este felul în care își întrebuințează nevoia de veșnicie și sacralitate.

Dacă o face în căutarea unor plăceri – fie că sunt sufletești sau trupești –, va fi orb pe orb călăuzind în prăpastie.
Dacă o face în căutarea adevărului, chiar dacă va rătăci uneori și o vreme, va ajunge la Adevăr.

Acum, revenind la întrebare, putem vedea că răspunsul ei este departe de a fi atât de simplu pe cât s-ar crede la prima vedere.

Acțiunile de persecutare a Bisericii au mai multe straturi atât în motivarea individuală, cât și în cea de grup.

I. Lucrarea demonilor

La nivelul cel mai adânc, se află Satana, care dorește prăbușirea în Iad a tuturor oamenilor, pe care îi urăște și invidiază.
Faptul că oamenii pot ajunge în Rai este, pentru draci, de neiertat.
Faptul că oamenii sunt ocrotiți și îndrumați de îngeri este, pentru draci, de neiertat.

Pentru Satana și demonii săi oamenii ar trebui nimiciți. Dar pentru că sufletele sunt create nemuritoare, Satana și dracii vor ”măcar” torturarea oamenilor pentru eternitate. Adică Iadul cât mai adânc.

Pentru aceasta, Satana și diavolii săi folosesc o răsturnare a lucrării de mântuire pe care au desfășurat-o îngerii și oamenii lui Dumnezeu.

Ceea ce la cei buni este m-am făcut tuturor toate ca în orice chip să-i mântuiesc pe unii (= cei care primesc să Îl urmeze pe Dumnezeu),

devine la Satana

mă prefac tuturor toate ca să-i silesc pe toți în Iad, cât mai adânc.

Vedem la primul principiu libertatea de alegere, iar la al doilea lipsa ei.

Însă cum omul este păzit de Dumnezeu să își păstreze libertatea de alegere, anularea ei de către demoni se face prin înșelăciune.
De pildă,

  • celor mai mulți Satana nu le spune cine este și unde îi duce, prefăcându-se că le vrea binele și că le dă lucruri bune, care le sunt de folos (II Corinteni 11:14)
  • pe cei cărora le spune că îi duce în Iad, îi păcălește că acolo vor împărăți cu el, că le va fi bine etc. (cum vedem în viața Sfântului Ciprian al Cartaginei sau în religiile deschis sataniste de secol XIX-XX)

În amândouă formele, Satana și demonii mint.

Iar prima și cea mai continuă minciună este declararea răului drept bine și a binelui drept rău.
Asemenea minciună este și ușor de primit, atâta vreme cât dracii îi spun omului că „ce își dorește rău, își dorește bine”.

Cu adevărat, feministele ce au distrus atâtea miliarde de femei și atâtea sute de milioane de familii sunt convinse că ceea ce fac este bine.
Faptul că ele însele sunt nefericite în feminismul lor, nu le trezește.
Faptul că feminismul a fost inițiat de niște bărbați murdari cu interese murdare și meschine, nu le trezește.
Faptul că prin înseși doctrinele lor declară partea femeiască proastă și slabă, declară toate femeile de până la feminism inferioare bărbaților ș.a.a., nu le face să își dea seama că feminismul este cea mai rasistă ideologie și mișcare (în fapt, cea mai rasistă religie atee) în raport cu femeile.

Voi da aici un exemplu:

Am întrebat o doamnă de ce a devenit feministă, de ce crede că ar fi bine pentru o femeie să fie feministă.
Și a început cu un discurs plin de idei și afirmații copiate din propagandă, fără o picătură de gândire proprie. În esență fiind principiul fundamental al feminismului: femeia este oprimată de bărbat, feminismul o eliberează.
Doctrina „ești oprimat, te eliberăm” este, de altfel, tipică tuturor mișcărilor extremiste în general, dar mai ales celor de Extremă-Stânga (Nazism, Comunism, Fascism, Antifa, Iluminism etc.).
Deci, d-na feministă a umplut discursul cu texte despre „oprimarea femeii”, „patriarhat” și altele asemenea. Am așteptat în zadar o idee proprie.
Atunci când a făcut pauză, foarte mulțumită de discurs, i-am răspuns:

– Doamnă, nu am întâlnit în viața mea pe cineva care să vorbească atât de urât despre femei!
Șocată, s-a holbat la mine:
– Eu nu am vorbit urât despre femei!
– Cum doamnă, când ați spus că până la Feminism toate sau aproape toate femeile au fost incapabile, proaste și lașe?
Foarte indignată:
– Eu nu am spus așa ceva!
– Dvs. ați spus că până la Feminism femeile, care alcătuiau majoritatea populației, erau dominate și oprimate de bărbați, care erau minoritatea. Și ce minoritate! O minoritate care la nivelul adulților era adesea sub 40% și chiar sub 30% din populație. Pentru că bărbații erau mereu plecați cu treburi, mureau în nenumărate accidente de muncă sau din cauza unor infecții provocate de răni aparent minore, plecau mereu la vânătoare, la târg, la război. Prin urmare, în casă bărbații erau mai mult de lipsă decât de față. Și totuși, ziceți dvs., femeile erau atât de proaste și de slabe încât nu puteau să se „elibereze”, nu erau în stare să își crească copiii decât ca să păstreze sistemul!
D-na se blocase, neștiind ce să răspundă.
Așa că am i-am spus și am întrebat-o:
– Femeile de atunci își trimiteau bărbații să se schilodească între ei și să se omoare. Bărbații mureau în chinuri pe câmpul de luptă, sau își vedeau și auzeau prietenii murind în chinuri. Bărbații se prăbușeau sub bușteni sau lespezi de piatră, erau sfârtecați de urși, tigri, lei, hiene, mușcați de vipere, cobre sau alte târâtoare otrăvitoare. Bărbații se scufundau și înecau pe râuri repezi, cu plute sau luntri, ori pe mări. Bărbații se coceau vara în zale, armuri de piele sau din tablă, înghețau iarna în aceleași, erau torturați de apă și noroaie toamna și primăvara. Totul, ca să aducă ceva femeii, acasă, și ca să o apere.
Între timp, soțioarele lor se chinuiau groaznic, stâng iarna pe lângă plită și vara făcându-și treburile la umbră, înconjurate de pacea gospodăriei și de copiii iubiți.
Iar când venea bărbățelul, săreau prâsnel: Iubitule, bărbatul meu drag, ce dor mi-a fost de tine! Ia spune, viteazule, prin de ai trecut? Și bărbatul începea să se laude cu ce a înfruntat și, mai ales, cu ce a adus să pună la picioarele femeii. Și cine crede că bărbatul vota împotriva mamei lui, împotriva surorilor lui sau a soției lui nu știe ce spune!
Asta era femeia de atunci. Femeia de astăzi nu mai are bărbat, în schimb este fufă ieftină, trecută de la unul la altul, sau și mai rău, muncind la serviciu în locul bărbaților și acasă ca femeie, sau acasă doar drogată de electronice, singură și fără viață. Femeile de atunci nu cunoșteau bolile cu transmitere sexuală (BTS), ele apăreau doar în unele bordeluri ale unor mari orașe. Femeile de astăzi sunt pline de herpes, chlamidia și altele asemenea. Femeile de atunci mureau împlinite, înconjurate de nepoți și strănepoți, sărutându-li-se mâinile de toți bărbații. Femeile de astăzi mor singure și nefericite, după o viață singură și nefericită.
Deci, ce părere aveți, cine erau mai deștepte, femeile de atunci, sau femeile de astăzi?

Doamna în cauză a rămas mută și copleșită.
O vreme.
Am plecat și mi-am văzut de treabă. Iar mai târziu am aflat că își continua activitatea feministă, adică distrugerea femeilor.

Iată, deci, că de foarte multe ori oamenii aleg minciuna, oricât adevăr le pui înainte.

Cum ziceau Străbunii: minciuna are picioare scurte și adevărul o ajunge, dar adevărul umblă mereu cu capul spart.

De aici vine

II. Lucrarea oamenilor

Aici avem trei feluri de oameni:

a) cei care țin de grupul de religii ateiste (antropocentriste) ori sataniste
b) cei care țin de felurite alte convingeri religioase
și
c) minoritatea care Îl adoră pe Dumnezeu Cel în Treime slăvit.

Pentru punctul a), sunt, într-adevăr, cei care urmăresc intenționat desacralizarea lumii… conform definițiilor sacrului din religiile lor.

Cine citește texte comuniste precum Așa s-a călit oțelul / Tac zacalialasi stali (Так закалялась сталь) sau Odă lui Stalin (Pablo Neruda, Osip Mandelstam ș.a.a.) va fi atins de strania sacralitate idolatră care le umple.
Pentru că în realitate toate formele de ateism nu fac altceva decât să Îl înlocuiască pe Dumnezeu cu feluriți idoli, totdeauna ridicoli, dar totdeauna adulați de adepți.

Ca urmare, eforturile de desacralizare ale religiilor de tip ateist și satanist sunt, în fapt, eforturi de înlocuire a sacrului real (sfințeniei adevărate) prin sacrul idolatru al acelor religii.

Oamenii din categoria b) se socotesc foarte des ca stând împotriva ideologiilor din categoria a).
Însă aceasta este doar o înșelare, o amăgire prin care diavolii le încețoșează conștiința.

Căci oamenii din categoria b) sunt adepții unor forme de sacru ce poartă aparența unei înclinări spre bine, ca un șir care tinde spre 1 fără să îl atingă vreodată. Deși, de foarte multe ori, nici măcar nu tind (formele de sacru) spre acel Unu, ci simulează că o fac.

Și de aici apare o dihotomie extraordinară: oamenii din categoria b) sporesc desacralizarea lumii în raport cu Dumnezeu cu atât mai mult cu cât sporesc pseudo-sacralitatea religiei lor în lume.

Prin urmare, ar părea că doar oamenii din categoria c), minoritară, păstrează și cresc sacralitatea lumii în sensul propriu, raportat la Singurul Dumnezeu adevărat. Dar…

Dar în realitate mulți, foarte mulți dintre cei din categoria c) au foarte multe neputințe și nepriceperi. Mulți rămân începători în ale Credinței chiar și după zeci de ani de la primirea ei. Ei urcă spre Dumnezeu, dar într-un pas de melc, în care mai mult irosesc darurile primite decât să le înmulțească.

Cultura Veche Românească, pe care tot încerc să o readuc în gândirea și mai ales viața oamenilor, are acest rost: să fie un mediu ce determină folosirea cât mai bună a darurilor primite de începători.
Basme, ghicitori și snoave, balade, cântece de haiducie și altele vitejești, legende, proverbe, zicători, etc. precum și obiceiurile de zi cu zi – de la hore la mărțișor – așează omul pe cale.
Nu și neomul, desigur, dar fiecare își alege drumul.

Deci, răspunsul la întrebarea

Credeți că încercările contemporane de a persecuta Biserica fie pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite, fie prin alte forme de ostilitate, urmăresc implicit desacralizarea lumii, întrucât modernitatea este în sine, prin definiția oferita de David Bentley Hart, mitul nihilist al eliberării omului de sub orice ordine deasupra puterii spontane de alegere, un mit prin esență dominat de „imagini degradate”, fobice și incompatibile față de sacru?

este că cei majoritatea covârșitoare a oamenilor muncește și luptă pentru sacralitatea lor, nu pentru sacralitatea lui Dumnezeu. Și face asta de la Cădere, și o va face până la săvârșitul lumii1.

Aceasta este desacralizarea lumii, care a început cu despărțirea Evei de Adam și ascultarea ei – și mai ales a lui! – de cel rău.

Tragic, deși nu fără a fi și ridicol, este faptul că toți cei care luptă împotriva sacralității – de la Papalitate la Comunism – pretind sistematic a lupta pentru „o sacralitate mai bună”.
Cum spune înțelepciunea populară, mai binele este dușmanul Binelui.

Am scris această zicală într-o formă specifică, deoarece mă opresc aici la un înțeles specific: încercând să producă un „mai bine” decât cel dăruit de Dumnezeu omul devine dușmanul Binelui, adică al lui Dumnezeu, și astfel devine propriul său dușman.
Căci a lupta împotriva lui Dumnezeu înseamnă a te autodistruge.
După cum s-a spus cuiva ce cu multă râvnă lupta împotriva Binelui crezând că luptă pentru Bine: greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă.

Încheiere

Să nu ne mirăm de focul aprins între noi ca de ceva străin!
Știm că în lume necazuri vom avea, căci lumea a fost supusă deșertăciunii și este supusă deșertăciunii prin fiecare neascultare față de Dumnezeu.
Deci suferă și necredincioșii, izbind mereu cu picioarele în țepușe – cu picioarele, cu mâinile, cu capul, cu toată făptura lor, de fapt.
Suferim și noi, izbindu-ne de răutățile în care ne-am obișnuit să stăm și de răutățile celor din jur.

Scris este, cei care voiesc să trăiască evlavios întru Christos vor fi prigoniți.
Și prima prigoană vine din obișnuințele noastre rele.
Dacă pe acestea le biruim prin ascultare de Dumnezeu, răutatea întregii lumi este înfrântă în noi.

Și ajungem astfel la necesara vindecare din amenințarea desacralizării: zidirea noastră ca pietre duhovnicești în Biserica lui Dumnezeu.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Expresia săvârșitul lumii (rezervată ca titlu pentru ultimul volum, al șaptelea, din proiectul Drumul spre Vozia) este un cuvânt popular de abisală spiritualitate. Pentru că sfârșitul lumii este și desăvârșirea lumii, căci înseamnă înlăturarea a tot ceea ce a fost nesfânt, înseamnă pecetluirea întru sfințenie a ceea ce devine un cer nou și un pământ nou. ↩︎

Mare grijă la vipere!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Există un număr tot mai mare de femei singure. Care, proclamând superioritatea femeiască, proclamând că nu au nevoie de bărbați, sunt foarte nefericite… pentru că sunt singure.
Multe dintre ele trec din „relație” în „relație”, de cele mai multe ori „relația” fiind câteva perversiuni sexuale și afișări sociale (era să zic și perversiuni sociale!).
Aceste femei se „iubesc” public între ele: își trimit like-uri și inimioare, „pupici” și „îmbrățișări”, își laudă pozele (oricât de stupide) până la extremul lingușelii.
Dar în realitate se invidiază și se urăsc între ele.

Iar printre manifestările urii ascunse se numără:
– lauda greșelilor și căderilor, oricât de evident este răul lor;
– descurajarea îndreptării sau ridicării, oricât de multă este nevoie de asta;
– despărțirea „prietenei” de „prieten”, distrugerea căsătoriilor „prietenelor” etc.

Desigur, fiecare „prietenă” are stilul ei. Și practică mai mult una sau unele din aceste trei manifestări.

De pildă, unele merg mai ales pe lauda ținutelor indecente ale „prietenelor”.
Bucurându-se să audă că sunt tratate drept curve de către unii și alții; eventual „asigurându-le” că „astăzi a fi curvă înseamnă că ești șmecheră”. Nu, a fi curvă înseamnă a fi ratată și proastă (și a te afla pe drumul spre Iad). Că există pocăință și îndreptare (deși nu ușor!), este altă discuție.
Sunt multe cazuri în care „prietenele” care își laudă „amicele” sau „bf-urile” că sunt „îndrăznețe” și „sexy” și „moderne” și „trendy” și „la modă” etc. Iar apoi sunt primele care le declară curve proaste în cercurile de bârfă (dând ca exemplu chiar ținuta pe care „prietena” o poartă din pricina lor!).

De pildă, unele au o mare artă în a despărți pe „prietene” de „amicii” lor, eventual sărind pe ei după ce au convins „prietena” că „ăla nu te merită”.
Pun aici link-ul unui videoclip scurt în engleză, în care avem un asemenea caz: o „prietenă” și-a manipulat „prietena” să îi dea 50 de dolari ca să „îl încerce pe iubit”; deoarece iubitul nu a căzut în brațele ei, a pretins (”amicei”) că acesta ar fi dus-o la un restaurant scump după care au făcut sex pe rupte; „prietena”, convinsă, vrea să se desparte de bărbat, refuzând să îl creadă pe acesta pentru că „prietena mea”; confruntată, „amica” plătită își ignoră „prietena” și îi spune bărbatului că „am mințit-o pentru că am simțit că nu te merită” (ceea ce arată 100% că voia să pună mâna pe acel bărbat… fie și numai pentru o vreme).

Se pot da nenumărate asemenea întâmplări.
De la „prietenele” care conving o fată să „își piardă virginitatea” cu cine știe ce dobitoc (și apoi ea regretă toată viața, dar nu învață să nu mai asculte de asemenea „prietene”). Până la cele care își mint „prietenele” că bărbatul le înșeală „cu cutăreasca” doar ca să aibă drum liber către el… sau doar ca să distrugă fericirea „prietenei” (ori ca să se simtă „tari”, pentru că se știu ratate).
Dar, dincolo de exemple, concluzia este absolut necesară și este clară:

Ascultă doar de Dumnezeu, iar de oameni doar dacă sunt oameni care ascultă de Dumnezeu!

Și, desigur,

Păzește-te de vipere!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Victoria Feminismului: Femeile din California sunt violate cu aprobarea autorităţilor

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Victoria Feminismului: Femeile din California sunt violate cu aprobarea autorităţilor

„Femeile închise în cea mai mare închisoare pentru femei din California descriu condiţiile ca „cel mai rău coşmar dintr-un coşmar” după introducerea de noi resurse pentru sarcină... Noile resurse sunt recunoaşterea tacită de către oficiali că femeile trebuie să se aştepte să fie violate de bărbaţii cu care sunt închise...” WLF

Cine cunoaşte Statul California ştie că acesta este condus de Socialişti (Comunişti1). Şi ştie că, de multă vreme, Feminismul socialist – sprijinit oficial de conducerea Californiei – a devenit un Antifeminism prea puţin mascat.

Este firesc, pentru că Socialismul (Comunismul) este o religie autodistructivă. Tot ceea ce pretinde că apără şi dezvoltă – economie, ştiinţă, femeie, bărbat, copil, naţiune etc. – este de fapt cel puţin neglijat dacă nu direct lovit, exploatat, nimicit.
Feminismul ar trebui să fie o mişcare de apărare a femeilor în faţa sistemelor misogine – precum Islamul – şi de dezvoltare a tot ceea ce au femeile frumos, bun, preţios. Aici, intră, de pildă, dreptul femeii de a alege dacă vrea să fie casnică sau angajată. Aici intră, de asemenea, dreptul femeii de a fi apărată legal de bărbaţii care abuzează de superioritatea lor fizică.

Feminismul socialist – care domină în California şi alte state socialiste americane2 sau de pe alte continente – are însă cu totul altă viziune. În această viziune femeia nu are dreptul să fie casnică, fiind obligată să se angajeze. În această viziune femeia nu are dreptul să se apere de bărbat dacă acesta se declară femeie. Pare aberant, nebunesc, dement? Este. Pare ireal? Se întâmplă! Şi vom vedea îndată faptele! Înainte, însă, o mică paranteză.

Feminismul socialist este susţinut şi în România. Pe faţă de USR (popular numită Uniunea Sovietică din România), mai făţarnic de PNL şi celelalte partide. Că, de, aşa e ordinul birocraţilor ce controlează Uniunea Europeană!

Dar ce spune, printre alte demenţe, acest Feminism socialist?
Spune că „genul este fluid iar persoanele LGBT(etc.) se nasc aşa şi nu se pot schimba; dar îşi pot schimba genul/sexul dacă vor, cum vor”.
Orice om normal la cap va fi uimit: afirmaţiile se contrazic esenţial, se exclud reciproc.

Poporul povesteşte că la o adunare comunistă Ana Pauker a întrebat:

„Ca să vedem dacă aţi înţeles gândirea comunistă spuneţi cât face unu plus unu!”
Tovarăşii s-au uitat nedumeriţi unul la altul. Careva a ridicat mâna şi a întrebat temător:
„Doi?”
„Nu, tovarăşi!” s-a încruntat Ana Pauker. „Aceasta este gândirea burgheză de care trebuie să scăpăm!”
Toţi au rămas şocaţi: a acuza pe cineva de gândire burgheză era extrem de grav, putând duce la eliminarea totală a persoanei… şi familiei.
Atunci un tovarăş din primul rând, cu vechime în Partid, a ridicat mâna:
„Unu plus unu face cât ne spune Partidul!”
Un rânjet satisfăcut s-a întins pe faţa Anei Pauker:
„Aceasta, tovarăşi, este gândirea comunistă! Felicitări!”.

Pare banc?
Pare ireal?

În California a luat de multă vreme puterea Partidul Democrat – centrul Socialismului din SUA.

Ca urmare, ideea că bărbatul care se declară femeie este femeie a fost impusă prin lege.

Da, în Statul California te poţi declara bărbat dacă eşti femeie şi femeie dacă eşti bărbat. Şi ţi se zice „transgender” (transsexual în română). Dacă eşti bărbat transgender (bărbat transsexual), înseamnă că eşti o femeie ce pretinde că e bărbat. Şi, conform Socialiştilor, trebuie ca toţi oamenii să ignore faptul că eşti femeie şi să spună că eşti bărbat. Şi nu doar să spună! Bărbaţii trebuie să te primească până şi în veceurile lor, chiar dacă ai alte dotări fiziologice. Inversul se aplică şi el! Dacă eşti femeie transgender (femeie transsexual), înseamnă că eşti un bărbat care pretinde că eşti femeie. Şi, conform Socialiştilor, trebuie ca toţi oamenii să ignore faptul că eşti bărbat şi să spună că eşti femeie. Şi nu doar să spună! Femeile trebuie să te primească până şi în veceurile lor… chiar dacă ai alte dotări fiziologice.

Evident, violatorii – de la pedofili la cei „clasici” – profită masiv de această politică aberantă. Şi sunt apăraţi sistematic de Feminismul socialist!

Această politică a fost impusă, prin forţă brută, în întreaga Californie. Inclusiv în închisori!

Închisorile californiene erau şi ele separate după sex: închisori pentru bărbaţi şi închisori pentru femei. Erau este cuvântul cheie.

De ce o asemenea separaţie?

Pentru că în lipsa libertăţii relaţiile sexuale nu pot fi considerate consensuale. Adică orice relaţie sexuală a prizonierilor este automat considerată viol. Excepţie sunt, bineînţeles, vizitele conjugale. Logica este simplă: de vreme ce lipsa libertăţii poate duce foarte uşor la viol, eliminăm pe cât posibil tot ce poate duce la viol. De exemplu, nu punem în aceeaşi închisoare bărbaţi şi femei. Mai ales că mulţi dintre bărbaţii închişi sunt închişi pentru violenţă.

Logica este clară. Dar Socialismul nu ţine seama de logică, vă amintiţi?

Aşa cum „unu plus unu fac cât ne spune Partidul”, Socialiştii care stăpânesc Statul California au declarat că genul este fluid. Şi că dacă un om spune că are alt sex/gen decât cel biologic, înseamnă că îl are.

Dement? Da. Dar şi real!

În închisorile de femei din California au fost introduşi deţinuţi, adică bărbaţi, care s-au declarat femei. Inclusiv bărbaţi care au ajuns în puşcărie datorită violenţelor împotriva femeilor!

Deţinutele din California nu au dreptul să refuze asemenea „colege” de celulă.

Este evident că aceşti bărbaţi s-au declarat femei ca să ajungă printre femei. Şi nu au vrut să ajungă printre femei ca să înveţe să croşeteze.

Vă amintiţi că relaţiile sexuale din închisoare sunt considerate viol?

Ei bine, după ce au avut loc nenumărate violuri, iar unele deţinute au rămas însărcinate, Partidul a luat măsuri: a început să împartă prezervative şi anticoncepţionale femeilor care sunt silite să stea în celule cu bărbaţii care se pretind femei.

Cum???

Da.

În loc să oprească violurile, Statul California ia măsuri pentru ca violurile să lase cât mai puţine urme. Feminismul socialist a obţinut o mare victorie: Femeile din California sunt violate cu acordul autorităţilor.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Deşi pare ciudat, aceste fapte au fost aflate cu ajutorul unui grup restrâns de… Socialişti. Grupul Women’s Liberation Front are exact aceleaşi idei cu Socialiştii care conduc Statul California, cu mici diferenţe: bărbaţii sunt răi prin definiţie şi genurile trebuie să dispară. Aceste diferenţe minore3 sunt de ajuns pentru ca WLF să lupte împotriva Partidului Democrat şi să dea pe faţă unele dintre crimele acestuia. Socialiştii între ei…

1Socialismul este Comunismul cu mască umană. Sau, cum spun Românii: aceeaşi Mărie cu altă pălărie.

2În Statele Unite ale Americii Socialiştii sunt grupaţi în imensă majoritate în Partidul Democrat. Acesta este adevăratul Partid Socialist din SUA (nu se poate spune, corect, „Partid Socialist American” deoarece Socialismul este fiinţial anti-naţional).

3Este de observat că şi Partidul Democrat din SUA (ce şi-ar putea zice foarte corect Partidul Socialist din SUA) susţine că bărbaţii sunt în majoritate răi, că genul este fluid (ceea ce înseamnă că nu are substanţă obiectivă, deci… nu există). Altfel spus, distanţa între cele două concepţii este mai mică decât distanţa dintre portocaliu şi oranj.