Etichetă: Dacia

Petru Maior, Limba Română şi Dacismul

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Iubirea Străbunilor este o frumoasă şi sfântă datorie.
Dar iubirea Străbunilor, nu doar a unuia sau unora dintre ei!

Dacismul este o lucrare de înstrăinare a Românilor de toţi Străbunii cu excepţia unor „Daci” sau „Geţi” mai mult imaginari decât reali, înfăţişaţi de propaganda dacistă mult altfel decât au fost.
Mihai Eminescu a arătat că Dacismul îşi are izvoarele în lupta Rusiei şi Austriei împotriva Românilor.
Această luptă ideologică, deznaţionalizatoare şi anti-ortodoxă continuă şi astăzi. Folosind nenumărate minciuni.
Am amintit despre Ovidius Publius Naso, un poet latin ce este mincinos invocat de Dacism drept susţinător al pretinsei identităţi dintre limbile latină şi tracă/dacă/getă. Cine vrea să citească dă un click pe cuvintele subliniate şi poate vedea eseul.
O altă minciună des întâlnită este una care se foloseşte de Petru Maior, un învăţat de religie greco-catolică, deci mare susţinător al latinităţii românilor.
Acesta ajungea până la extrema deplină a pretenţiei că Dacii au fost complet exterminaţi, Românii trăgându-se, după el, exclusiv din cetăţenii romani colonizaţi în Dacia.
De asemenea, el spunea că limba română este limba latină vulgară, cu – pretindea el – foarte puţine schimbări. Şi, discutând despre comparaţia între latina cultă bisericească din vremea lui şi limba română, zicea

„Aceasta, este adevărat, precum văzum deasupra, că nu limba latinească cea proastă [latina vulgară sau româna după autor n.n.] s-au făcut din limba latinească cea corectă [latina cultă, bisericească, din acea vreme n.n.]; ci aceasta din ceea. De aceea, măcar că n-am deprins a zice că limba românească e fiica limbei latineşti, adică ceei corecte [latinii culte n.n.]; totuşi, de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbei cei latineşti [culte n.n.].” (Petru Maior, Istoria pentru începutul Românilor în Dakia, Buda, 1812, p. 316)

Aici Petru Maior trage concluzia firească a tezei sale după care limba română ar fi, aproape integral, latina vulgară veche, aproape neschimbată. Se ştie, desigur, că din limba populară se formează, în timp, limba cultă. La fel, din latina vulgară s-a format, prin contribuţia a nenumăraţi scriitori – dar şi a activităţilor publice care cereau scriere – latina cultă. Declarând limba română ca fiind una şi aceeaşi cu latina vulgară, Petru Maior putea pretinde că latina cultă este fiica aceleia.

Propaganda dacistă a trunchiat scrierile şi a denaturat gândirea lui Petru Maior. Un susţinător exagerat al latinismului românesc devine, în Dacism, un susţinător al Dacismului! În textele daciste se pretinde că Petru Maior ar fi susţinut că româna – identificată de dacişti cu „limba dacă” (de fapt, dialectul dacic al limbii trace) – este mama limbii latine… în general. Se sugerează, adică, susţinerea de către Petru Maior a faptului că limba latină s-a trage din „limba dacă” (de fapt, dialect tracic).

Se foloseşte pentru aceasta o singură frază, scoasă din context:

„De aceea, macar ca ne-am deprins a zice ca limba româna e fiica limbii latinesti, adeca ceei corecte, totusi, daca vom vrea a grai oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti.„

Uneori se foloseşte această frază chiar în forma

„De aceea, macar ca ne-am deprins a zice ca limba româna e fiica limbii latinesti,  totusi, daca vom vrea a grai oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti.„

După cum se poate vedea, în prima formă sintagma „adecă ceei corecte” pare să nu aibă logică. Mai ales când fraza este folosită într-un text dacist, cele trei cuvinte sunt practic trecute cu vederea. Dacă sunt şi scoase, este şi mai greu pentru cititor să îşi dea seama că ceva nu este în regulă. Şi astfel un latinizant exagerat devine în textele daciste, ca prin farmec, „susţinător al Dacismului”…

Este drept, aici există şi vina cititorilor: nu cercetează, nu verifică.
Viaţa lui Petru Maior şi învăţăturile lui sunt uşor de găsit. Se poate constata şi ceea ce a adus corect – rolul latinei vulgare în formarea limbii române –, cât şi ceea ce a greşit. Şi se poate vedea că numai dacist nu a fost. Iar fraza este trunchiată intenţionat.
Iarăşi se vede însemnătatea nemărginită a discernământului, a reflexului necesar de a cerne, de a cerceta, de a verifica un lucru din surse cât mai corecte. În acest caz, scrierea propriu-zisă este, fireşte, cea mai bună sursă. Şi se găseşte, în întregime, în biblioteca virtuală Google, de pildă.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Trebuie să fac o observaţie. Poate secundară, dar necesară. Cel care a lansat înşelăciunea cu această frază a citit, cu siguranţă, întreaga lucrare. Ştia foarte bine ce a vrut să spună Petru Maior. Şi a vrut, conştient, să înşele oamenii. A făcut, conştient, un fals grosolan, mizerabil. Acest lucru arată şi ce fel de caracter are, dar şi lipsa de argumente a tezei pe care o propagă (Dacismul). Dacă avea argumente reale, solide, nu avea nevoie să vină cu asemenea escrocherii.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Este adevărat că „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani”?

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Este adevărat că „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani”?

S-a răspândit mult vorba că „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani„. Este adevărat? Să ne uităm la hartă!

Dacia Burebista Decebal Romana 02
Hotarele nord-dunărene ale stăpânirii lui Burebista, Decebal şi Traian

Hotarul verde închis este al stăpânirii lui Burebista. Unii numesc stăpânirea acestuia imperiu, deoarece a ocupat ţări şi popoare străine. Alţii o numesc regat, deoarece chiar Burebista este denumit în vremea sa „cel mai mare dintre regii Traciei”. Alţii îi neagă denumirea de imperiu sau regat deoarece nu a avut o structură statală coerentă, propriu-zisă (şi de aceea a şi dispărut la moartea lui Burebista). Oricum ar fi numită această stăpânire, ea se întindea la sud până la Munţii Hem (Haemus, azi Balcani) şi în Munţii Timocului de astăzi. Ea cuprindea şi teritoriul dintre Tisa şi Dunărea de Mijoc (apoi ocupat de Sarmaţii Iazigi). La nord hotarul exact nu se cunoaşte, dar se ştie că şi Costobocii, şi Carpii (se pare şi Carpianii) au fost în afara stăpânirilor lui Burebista şi Decebal.

Hotarul auriu-închis este al stăpânirii lui Decebal. Acesta urcă pe tronul regatului clientelar Dacia, regat care avea relaţii privilegiate cu Romania (Imperiul Roman) în schimbul obligaţiei de a asigura pacea în zona de frontieră comună. Din pricini încă necunoscute (dincolo de închipuirile fierbinţi ale unora şi altora), Decebal va invada repetat ţara aliată (Romania/Imperiul Roman). În apus (vest) ţara sa se învecina cu Regatul Iazigilor Metanaşti, de asemenea stat clientelar roman. Iazigii erau Scito-Sarmaţi. În miazănoapte (nord) şi nord-est, Dacia lui Decebal se învecina cu triburile Costobocilor şi Carpilor (ramuri tracice nordice, poate dacice). Hotarul era undeva în sudul Maramureşului istoric şi pe Carpaţii Răsăriteni. În est, vecinii erau în primul rând Bastarnii şi Roxolanii, care stăpâneau colţul dinspre Dacia al Sciţiei Europene. Bastarnii erau un amestec sarmato-traco-germano-celtic, iar Roxolanii erau scito-sarmaţi (cu elemente tracice nordice). Hotarul era pe Carpaţi şi pe sudul Sub-Carpaţilor. Oltul se afla, se pare, în întregime în Dacia.

Hotarul purpuriu (roşu-închis) este al stăpânirii lui Traian. Acesta va pedesi repetatele invazii ale lui Decebal, alipind într-un prim război teritoriile Dacilor pro-romani (cu linii purpurii pe hartă) şi cucerindu-le pe cele ale aliaţilor regelui dac (Bastarnii şi Roxolanii). Deoarece Decebal a încălcat iarăşi atât hotărârile de pace cât şi datoriile de aliat, are loc un al doilea război, în care Traian cucereşte restul Daciei (şi finalizează cucerirea teritoriilor Bastarnilor, se pare). Legăturile Dacilor cu Romanii sunt foarte vechi, în timpul lui Burebista existând deja apropieri puternice între familiile nobililor daci şi respectiv romani. 

Deci, dacă hotarul statului lui Burebista i-ar fi inclus şi pe Costoboci şi Carpi ar fi însemnat că a intrat sub stăpânire romană între 75 şi 90% din acest stat. Fără ei, sub stăpânire totală intră cam 99% din statul lui Burebista (practic tot teritoriul dacic, plus altele).  
Din Dacia lui Decebal a intrat sub stăpânire romană 100% (tot teritoriul). 
Afirmaţia „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani” este o aberaţie totală.
(Iar când vine de la cei care spun că dacii şi romanii erau de fapt un singur popor ce vorbea aceeaşi limbă trece de orice limită a iraţionalului.)

Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două hărţi folositoare: întinderile maxime ale Romaniei (zisă şi Imperiul Roman) şi, respectiv, harta limes-ului roman şi valurilor de pământ iazigo-romane înspre Dacia, reperele întinderii minimale a Regatului Iazig.

Romania 01
Romania a.k.a. Roman Empire
Limes Iazigi 02
Teritoriul Regatului Iazigilor (cu galben-auriu)

În această ultimă hartă se pot vedea hotarele Regatului Iazigilor (Metanaşti) pe baza limes-ului roman şi a valurilor de pământ ridicate de Iazigi cu ajutorul Romanilor înspre Dacia (înainte ca aceasta să devină stat clientelar roman). Se poate vedea că mai mult de jumătate din Banat şi aproape toată Crişana făceau parte din Regatul Iazig.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Împăratul Iustinian cel Mare este Român?

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Iustinian cel Mare mozaic RavenaÎmpăratul Iustinian cel Mare cu însoţitori, mozaic din Ravena

Despre originea etnică a Binecredinciosului Împărat Iustinian cel Mare (2 August). Informaţii generale

Atunci când se vorbeşte despre originea etnică a Împăratului Iustinian cel Mare există de obicei două variante luate în seamă: că acesta era Ilir Romanizat, respectiv Trac Romanizat. În trecut se pretindea şi că ar fi fost Slav – ca urmare a unui fals pan-slavist al lui Teofil Bogomil din Dalmaţia, fals realizat pe la începutul anilor 1600. Totuşi, de la James Bryce şi articolul său pe acest subiect, falsul a fost dovedit fără putinţă de tăgadă. Ca urmare, există cele două variante amintite, împăcate de mulţi istorici prin formula:
Împăratul Iustinian cel Mare era Traco-Ilir Romanizat.

Dar de ce Trac, Ilir sau Traco-Ilir şi de ce Romanizat?
Ei bine, „Romanizat” pentru că Iustinian învaţă limba greacă mai târziu, deci nu îi este nativă. În schimb ştie latina populară (vulgară) încă de la început, deci îi era limba maternă.
Totuşi, asta înseamnă „Romanizat”? Sau „Romanic”? Voi reveni.
„Trac”, „Ilir” sau „Traco-Ilir” pentru că Iustinian s-a născut în Dardania (respectiv, nordul Macedoniei), într-o vreme în care aceasta era traco-iliră „romanizată” (voi reveni şi asupra acestui aspect).
Tatăl lui Iustinian poartă un nume ciudat, socotit de obicei latino-iudaic, Sabbatius. Din păcate, puţini cercetători au făcut legătura, altfel evidentă, cu formele tracice ale lui Sabasius ori Sabazius ori Sabazios – printre altele, numele tracic al zeului iniţial din care Grecii îl vor construi pe Dionisos. O convergenţă traco-latino-creştină este, în cazul acestui nume, aproape sigură.
Mama lui Iustinian se numeşte Vigilantia, un nume evident latin.
Locul naşterii lui Iustinian cel Mare este ţinutul numit Dardania.
Acesta se afla între Moesia şi Macedonia. O parte va intra în Macedonia de astăzi, cealaltă în Serbia. Dar în 483 Slavii încă nu ajunseseră în zonă. Procopie pretinde că locul naşterii ar fi un sat pe care îl numeşte Tavrision. Probabil că denumirea era ceva de felul Taurisiano (în Sudul Italiei de astăzi), Taurasi (în Sudul Italiei de astăzi), Tăureni (Judeţul Mureş) etc.
Oricum, satul natal al Împăratului Iustinian este în apropiere de Scopie (Skopje), actuala capitală a Republicii Macedonia de Nord, cândva parte a Dardaniei şi teritoriu puternic românesc.

Costantin_nord-limes_png - b mic

Dardania a făcut parte de-a lungul vremii din Prefecturile Illyricum şi Dacia.
Este un teritoriul aflat la hotarul dintre Iliri şi Traci, la hotarul apariţiei diferenţierilor culturale şi lingvistice între cele două ramuri ale aceluiaşi popor.

La început, Proto-Tracii şi Tracii Vechi se întindeau din Tracia propriu-zisă (Sudul Bulgariei şi Estul continental al Greciei de astăzi) până în părţile Veneţiei. Mai târziu, Ilirii se vor diferenţia de grupul principal. Contextul rămâne încă necunoscut.
Totuşi legăturile dintre Iliri şi Traci sunt extrem de strânse, există grupuri ilire în mijlocul ţinuturilor tracice (din Banatul de astăzi în Macedonia) şi grupuri tracice în Ilira. Stăpânirea romană va deschide porţile unui amestec şi mai puternic (sau unei regăsiri şi mai puternice). Ilirii sunt aşezaţi în Dacia Ptolemaică, mai ales în regiunile montane prielnice mineritului. Dacii sunt aşezaţi în Dardania şi Iliria. Alţi Iliri se aşează în Macedonia, Tesalia, Epir – toate eliberate de asuprirea elină. Dar şi în Asia Mică şi alte regiuni tracice, traco-greceşti, traco-armene etc.

Dardanii din Dardania par să fie acelaşi popor – sau să aibă aceeaşi origine – cu „Dardanienii” din Troia şi alte părţi ale Misiei (astăzi în Turcia, înspre Marea Marmara şi Marea Traciei). Aceştia din urmă sunt denumiţi de Greci „Traci”, în vreme ce Dardanii din Dardania sunt numiţi fie „Iliri”, fie „Traci”. Se pare că identitatea Dardanilor se formează în epoca în care deosebirile dintre Iliri şi Traci erau încă foarte mici.
Ulterior, după cum am arătat, amestecul traco-ilir este foarte puternic în tot teritoriul dintre Adriatică şi Marea Neagră. Este folositor în această privinţă să constatăm că listele de ierarhi ortodocşi din Dardania antică (până la anul 602), conţin un amestec de nume romane, tracice şi ilirice. Acelaşi amestec, de altfel, în numele ierarhilor ortodocşi, există în Panonia Inferior, Moesia Superior – devenită apoi Dacia Aureliană -, în Moesia Inferior şi Sciţia Mică (a se vedea [Păcurariu, 1975]).
Nume precum Dardan sau Dardana au supravieţuit pe alocuri al Români (ex.: Constantin Dardan, fost primar al Chişinăului în perioada interbelică, Adriana Dardan, originară din Cernăuţi, excepţional om de cultură de limbă engleză) şi la Albanezi. Desigur, şi în forma toponimului Dardanele.

Aceste fapte – foarte pe scurt înfăţişate aici – sunt pricina pentru care istoricii sunt astăzi unanimi în a recunoaşte originea traco-romană, iliro-romană sau iliro-traco-romană a Împăratului Iustinian cel Mare.

(va urma…)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Mică bibliografie

Evident, în primul rând Fontes Historiae Daco-Romanae sau FHDR, apoi

  1. Aldea, Mihai-Andrei (2007) Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti
  2. Alexe, Asistent Ştefan C. (1969) Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Bucureşti
  3. Gerostergios, Asterios (2004) Iustinian cel Mare: sfânt şi împărat, Ed. Sophia, Bucureşti
  4. Papanace, Constantin (1995) Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-Români, Ed. Brumar, Bucureşti
  5. Păcurariu, Mircea (1975) Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, «BOR», XCIII, 1975, nr. 3-4, p. 322-355 (mai ales la p. 323-324).

Unelte şi ustensile dacice

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=pdf_contemporan&fisier=Borangic_Catalin_Badescu_Alexandru_-_Unelte_si_ustensile_din_patrimoniul_MNIR

Când au venit şi când s-au retras Romanii din Dacia? (II)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

În prima parte a acestui articol am văzut că administraţia romană apare în Dacia, la Nord de Dunăre, adică, la începutul secolului I d.Chr. Prima oară între Prut şi Nistru, unde se construieşte un val de apărare pentru Sciţia Mică (Dobrogea de astăzi). Apoi prin Regatul Iazigilor Metanaşti, devenit stat clientelar roman în primele decenii ale aceluiaşi secol. Apoi prin Regatul Daciei, care se aliază cu Roma cel târziu în anul 50 î.Chr.
Deci, dacă din punct de vedere cultural şi comercial Romanii apar în Dacia undeva în secolul II î.Chr. (cel mai târziu), din punct de vedere administrativ apar aici în prima jumătate a secolului I d.Chr.
Dar
Când s-au retras Romanii din Dacia?

Aici se invocă mereu, cu multă convingere, aşa-numita Retragere Aureliană, care ar fi avut loc în anii 271/273 d.Chr. Dar ce a fost, de fapt, Retragerea Aureliană?

În articolul „Retragerea Aureliană între minciună şi adevăr” am arătat o serie de fapte care sunt fie necunoscute publicului, fie ascunse ori ignorate de majoritatea lucrărilor. Pe scurt,

  • în anul 269 Împăratul Marcus Aurelius Claudius (268-270) obţine la Naissus (Nişul de astăzi) o victorie strălucitoare împotriva celei mai mari alianţe gotice care atacase Imperiul Roman; capătă supranumele de Claudiu al II-lea Goticul
  • în anul 270 Împăratul Aurelian (270-275) îi zdrobeşte pe Goţii care se aliaseră cu Iazigii Metanaşti pentru o nouă campanie de jaf în Romania
  • în anul 271 Împăratul Aurelian (270-275) îi zdrobeşte pe Goţi în Moesia şi în Dacia nord-dunăreană, ucigându-l în luptă pe Canabaudes, Regele Goţilor
  • înţelegerea de pace dintre Împăratul Aurelian şi Goţii înfrânţi prevede ca Goţia să devină regat clientelar roman, preluând apărarea Dunării în numele Romei
  • trupele romane sunt retrase din ceea ce acum este organizat, sub îndrumare romană, ca Goţia
  • regiunile sudice ale Daciei Traiane, din Estul Banatului (Vestul ţinea de Regatul Iazigilor Metanaşti, stat clientelar roman) până la Nistru, sunt mai departe parte a provinciilor romane (Dacia Aureliană sau Moesia, mai târziu şi Sciţia Mică).

Departe de a fi o „ieşire” a Daciei nord-dunărene din sistemul roman, departe de a fi o „plecare a Romanilor din Dacia”, Retragerea Aureliană din 271-273 este în fapt o transformare a unor teritorii provinciale romane în parte a unui nou regat clientelar roman.
Teritorial, Romania nu pierde nicio palmă de pământ în urma Retragerii Aureliene. Câştigă teritoriile gotice adăugate Daciei Traiane, mută trupele din Carpaţi la Dunăre şi câştigă noi aliaţi.

Aurelian nu doar că nu pierde teritorii romane, ci, dimpotrivă, restabileşte conducerea romană atât în aşa-zisul „Imperiu Celtic” (o structură autonomă romano-celtică din Galia şi Britania), cât şi în Imperiul Palmirei (Palmyrei) – pe care îl va recuceri la un an după supunerea Goţilor. Aurelian este denumit Restitutor Orbis (Restauratorul Lumii)!

Vreme de patruzeci şi patru de ani, din 271 până în 315, Goţii încetează orice incursiune de jaf în Sudul Dunării!
Îşi respectă, adică, statutul de foederaţi romani mult mai bine decât o făcuse Regatul Daciei în secolul I d.Chr.

Romania sub Aurelian 270 275

După 315-316, când pentru prima dată după peste patru decenii Goţii se alătură Carpilor în campaniile de jaf sud-dunărene, Sfântul Împărat Constantin cel Mare începe pedepsirea Goţilor şi Carpilor.
Într-o serie de campanii, el întăreşte stăpânirea romană în Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, supune Regatul Iazigilor (Sarmatia) şi include în Romania Sud-Vestul Transilvaniei. Goţia este reconfirmată drept regat clientelar roman.

Dacia sub Constantin cel MareAdministraţia romană în spaţiul carpatic în vremea Sfântului Constantin cel Mare

Constantin cel Mare (305-337) nu doar că realizează aceste reorganizări administrative şi militare, nu doar că reface Podul lui Traian, dar construieşte un nou pod peste Dunăre!
Acest pod era necesar pentru că exista, de asemenea Valul lui Constantin cel Mare, numit şi Brazda lui Novac, un val de apărare întins din părţile Drobetei până la Nord de Cetatea Albă (atunci Tiras). Aceste valuri de apărare erau un sistem socio-militar şi economic-administrativ complex. Construite de cetăţeni romani aflaţi sub arme, aşa-numitele miliţii populare, erau apărate de aceeaşi cetăţeni romani aflaţi sub arme. Satele (fossatum) din regiunea valurilor de apărare erau nu doar fortificaţii ele însele, ci şi surse de trupe – miliţii – pentru zona valurilor de pământ şi/sau piatră. Sistemul, cu bune corespondenţe în sistemele defensive tracice (inclusiv dacice), era, după cum am arătat, nu doar unul militar, ci şi unul socio-cultural şi economic-administrativ. Dacă mai amintim că, în fapt, nu era vorba despre „un val”, ci de mai multe (precum Alutanus, Transalutanus etc.), care sunt fie construite, fie refăcute în vremea lui Constantin cel Mare, avem un tablou mai larg al bogăţiei vieţii romanice în Dacia acelor vremuri.

Costantin_nord-limes_png - b micRomania sub Constantin cel Mare (fără sudul Orientului Apropiat, Egipt şi alte părţi africane)

Avem, prin urmare, în primele decenii ale secolului IV d.Chr., o viaţă romană puternică, bine închegată, la Nordul Dunării.
Războiul din 331-332 confirmă statutul de foederaţi romani al Goţilor. Aceştia ajung chiar să se amestece în luptele pentru succesiune la tronul Constantinopolului, susţinându-l în anii 60 ai secolului IV pe Procopius, rivalul lui Valens (364-378). Acesta din urmă va fi nevoit să vină în Goţia pentru a-şi înfrânge rivalul şi susţinătorii.

Ajungem astfel în anul 376 d.Chr., când are loc Marea Invazie Hună.
Strecuraţi în grupuri mici de câteva decenii în zona Daciei/Goţiei, Hunii devin dintr-o dată nu ameninţători, ci distrugători. Înfrânţi cumplit, Goţii vor primi, ca foederaţi romani, refugiu în Sudul Dunării.
Vreme de multe decenii au loc lupte între Romanii din Dacia nord-dunăreană şi Huni.
În timpul Împăratului Teodosie al II-lea (408-450) Romania va pierde cele mai multe teritorii nordice, păstrând numai cetăţile de pe Dunăre. Valul lui Constantin cel Mare şi populaţia stră-română ce locuia în zonă intră sub stăpânire hună. Dar numai pentru cca. 10 ani!

Romanii vor folosi, ca mijloc de luptă împotriva Hunilor, o nouă alianţă: cu Gepizii.
Aceştia vor fi sprijiniţi pentru a se răscula împotriva Hunilor şi în 454 alianţa câştigă: Imperiul Hun este sfărâmat.
Romania, slăbită, lasă Gepizilor administrarea – şi, implicit, paza – celei mai mari părţi a Daciei ptolemaice. Păstrează, mai departe, zona riverană de la Dunăre, prin cetăţile şi castrele de pe malul nordic.
Însă Împăratul Iustinian (527-565), Străromân din Macedonia (să ne amintim că Slavii încă nu ajunseseră acolo), vine pe urmele Sfântului Constantin cel Mare şi reia sub stăpânirea Constantinopolului ţinuturile pe care le stăpânise şi acesta. Se refac cetăţile şi castrele, podurile şi Valul lui Constantin cel Mare.

Şi atunci, când se retrag Romanii din Dacia?

Nicolae Iorga vorbeşte repetat despre „veşnica revenire” a Împărăţiei la Nordul Dunării.
Într-adevăr, această idee nu dispare niciodată din gândirea constantinopolitană, nici măcar atunci când Romania devine de limbă greacă. Nici din gândire, nici din practică. Prezenţa Ducilor nord-dunăreni în sistemul confederat al Imperiului Roman în secolele IX-XI este o dovadă absolut clară în această privinţă.

Am putea spune că avem o retragere începând cu 602 d.Chr., când are loc Marea Invazie Slavă, care aduce populaţiile slave până în Sudul Greciei de astăzi.
Dar în această invazie StrăRomânii sunt aliaţi cu Slavii împotriva Grecilor care preluaseră controlul Constantinopolului. Mai mult, au deja propriile structuri, care se vor evidenţia mai târziu sub forma Ducatelor Româneşti, din care se nasc şi Principatele Romane (Române) Dunărene.
Şi din punct de vedere lingvistic limba română, în ceea ce are esenţial, era atunci deja formată (altfel am fi vorbit astăzi o limbă slavă, nu limba română).
Însă cum o limbă nu poate să existe fără purtătorii ei, nici limba română nu exista fără Români.
„Retragerea Romanilor din Dacia” nu există ca fenomen istoric.
Există schimbări administrative, militare, economice, solidare schimbărilor ce au loc în întreaga Romanie şi cu particularităţile locale fireşti.
Dacă se consideră simbioza româno-slavă din secolele VII-VIII drept „retragere romană”, înseamnă să ignorăm romanitatea şi românitatea Românilor.
Merită să observăm, în încheiere, că „mileniul de tăcere” atât de vehiculat este, în fapt, un mit. În cel mai rău caz, dacă alegem să ignorăm prezenţa românească în Balcani şi Carpaţi alături de Slavii veacurilor VII-VIII (bine atestată arheologic şi clar atestată documentar), am avea cel mult două secole de aşa-zisă „tăcere”.

Când s-au retras Romanii din Dacia?
Niciodată! Alături de Traco-Iliri, Celţi şi Scito-Sarmaţi au format, din Munţii Alpi în Caucaz şi de la Nord de Carpaţi la Marea Mediterană Neamul Românesc. Au devenit Românii. Cu ţări româneşti, urmaşe directe ale Romaniei şi multă vreme parte a acesteia, ba chiar continuatoarele ei după căderea Constantinopolului. Cu Legea Românească, dezvoltare – şi uneori scădere – a celebrului Codex Iustinianus, lucrarea fundamentală de Drept Roman creată de Împăratul Iustinian, StrăRomân din Macedonia. Cu tot ceea ce îi defineşte fundamental pe Români, cu tot ceea ce defineşte fundamental România.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă