Suntem la a opta parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.
Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (IV)
Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.
Am arătat anterior că
- nu există o lipsă a Revelației directe sau imediate la păgâni, ci o respingere masivă a majorității ei și, respectiv, un specific al acestei revelații
- este foarte greu să încerci a așeza o societate păgână pe o scară a binelui creștin, mai la îndemână fiind o ierarhizare utilitaristă
- aspirația ascendentă nu este neapărat una către Dumnezeu; în cadrul Republicii Romane păgâne, dacă judecăm după fapte, a dus la mai mult rău, nu la o creștere a binelui
Acestea sunt punctele de la care mergem mai departe.
În acest context, sacrificiul idolatru al romanilor este o dezordine formală în interiorul unei ordini teleologice; instinctul religios deviat spre bunuri false, păstrând totuși orientarea sa fundamentală spre transcendență. Avortul feministelor, dimpotrivă (și orice alt act modern de asemenea), este o respingere a ordinii teleologice ca atare: un act a cărui ideologie neagă că vreun bine ar putea sta deasupra voinței suverane. Unul este abatere de la axa verticală; celălalt este un atac asupra însuși conceptului de axă verticală.
Mi se pare de-a dreptul fascinantă prima frază din acest paragraf.
De obicei Mihai scrie foarte frumos, dar această frază este cu totul excepțională.
Are o structură excepțională, un limbaj perfect ales.
De aceea îmi vine greu să prezint observații critice la adresa unei asemenea frumuseți.
Merită observat în primul rând – în perspectivă critică – limitarea acordului cu răul al Romanilor la „sacrificiu idolatru”.
Desigur, patristic acest lucru este deosebit de grav – după cum se poate vedea și în cheie nou-testamentară.
Însă este doar atât?
În partea anterioară a analizei am observat faptul că mos maiorum cuprinde multe valori care sunt opuse Învățăturii lui Christos.
Am amintit despre avort și adulter, dar sunt departe de a fi singurele.
În al doilea rând, ordinea teleologică este un concept foarte interesant, chiar provocator.
Spre a nu cădea în ispita risipirii, voi miza pe armonia frazei și voi presupune că sensul este acela al unei ordini cu finalitate, a unei ordini având în scop final.
Aici însă ne izbim de ceea ce am arătat deja: factual, scopul final al culturii romane – cu sacrificiul idolatru și toate celelalte – a fost alunecarea într-o adâncime tot mai mare a păcatului.
Situația este descriptibilă matematic și fizic.
În primul caz, avem o ecuație cu elemente pozitive sau neutre (1), axată pe înmulțire (ca operație fundamentală), în care periodic survine o înmulțire cu -n (n ≥ 1). În locul ascensiunii (transcendenței), vom avea o aparență de sinusoidă, care va coborî însă, tot mai mult, sub 0.
În al doilea caz, să ne gândim la un sistem ce are o putere de propulsie P, o portanță N și o masă M (ce crește periodic, aleator). Inițial, P asigură o accelerație care, în raport de N și M, duce la perioade de înălțare de la sol. Evident, pe măsură ce M crește, înălțările devin tot mai rare, dispar; apoi apare o blocare a sistemului, produsă de inerția iM ≥ P. Până când sistemul se prăbușește sub propria masă.
Amândouă exemplele date sunt ale unei ordini teologale în înțelesul de ordine cu finalitate.
Însă dacă finalitatea dorită este înălțarea sau transcendența, rezultatul o contrazice.
Desigur, și aici suntem în al treilea rând, o problemă fundamentală este ce înțelegem prin transcendență.
Am lansat, în vremea doctoratului în etnologie, conceptul transnatural.
Conceptul este o viziune ortodoxă asupra naturii și naturilor lumii materiale și, respectiv, celorlalte tărâmuri. Am arătat atunci că, ortodox, singurul supranatural în sens propriu este Dumnezeu; celelalte tărâmuri fiind, în viziunea ortodoxă și popular românească, tot natură – adică parte a Creației – doar cu anumite legi în parte sau total schimbate.
Altfel spus, trecerea de pe tărâmul acesta pe tărâmul celălalt sau tărâmul de dedesubt nu sunt treceri de la natural la supranatural, ci treceri transnaturale (de la o natură de un tip la o natură de alt tip al lumii sau tărâmului în cauză).
Cu părere de rău, transcendența în cultura romană păgână mi se pare a fi o asemenea trecere transnaturală din lumea supusă păcatului către adâncimi și mai mari ale acestuia.
Ceea ce duce la constatarea unei lipse a diferenței în natură între avorturile romane și avorturile feministe.
Căci dacă este corect să spunem că avortul feministelor este un act care „neagă că vreun bine ar putea sta deasupra voinței suverane”, cu ce este diferit avortul roman?
Ba chiar am putea să îl vedem ca fiind mult mai grav pe acesta, deoarece:
- feministele se nasc și cresc în lux, într-o lume în care supraviețuirea nu este o problemă și importanța generațiilor viitoare este implicit estompată
- Romanii se nășteau într-o lume dominată de lupta pentru a supraviețui împotriva molimelor, fiarelor sălbatice, războaielor, furtunilor etc., în care importanța generațiilor viitoare era absolut evidentă.
Dar, se va spune, dincolo de avort sau altele asemenea, Romanii aveau în vedere res publica, binele național, ridicarea Patriei etc. Pe când feministele au în vedere doar plăcerea proprie.
Ei bine, avem de-a face cu o substituție de sens; pentru că o mare parte din feministe sunt departe de a avea în vedere plăcerea proprie. Dimpotrivă, ele sunt convinse că muncesc, luptă și suferă pentru binele femeilor și binele societății.
Convingerea în fantasmagorica dictatură patriarhală, care poate fi ușor demolată factual – amintim doar confuzia (sofistică) între câțiva bărbați care domină lumea și pretenția că bărbații (în general sau in integrum) ar domina lumea – este doar un exemplu al doctrinelor care le animă.
Doctrine care sunt la nivelul convingerilor practicanților de linșaj, care coboară adesea la nivelul rasismului de cea mai joasă speță, dar care sunt percepute drept „corecte, adevărate și eliberatoare” de persoanele îndoctrinate.
Situația este similară cu cea a sacrificiului idolatru al Romanilor: și ei erau convinși că aducând jertfe demonilor (zeilor, idolilor) fac ceva corect, adevărat și eliberator.
Pentru ultima frază, mi se pare esențial să amintesc faptul că orice structură idolatră luptă împotriva axei verticale (dacă o vedem ca strict urcătoare).
Pentru că ne izbim aici de faptul că și coborârea la Iad poate să fie pe axa verticală și chiar fără abatere, doar prin schimbare de sens (cum s-a întâmplat cu Lucifer și îngerii săi).
Formulând altfel întrebarea: putem spune, oare, că modernitatea reprezintă prima implementare la scară civilizațională, în memoria istorică a umanității de la Avraam încoace, a negării active și sistemice a structurii ontologice a Sacrului? Că este în acest sens o apropiere fără precedent de neascultarea lui Adam și a Evei? O rupere nemaiîntâlnită față de Tradiție? (constituind punctul culminant al despărțirii de șase secole de la realismul metafizic)
A spune asta poate fi asemănat acordării unui certificat de trecere culturii aztece.
Apocalypto (2006) al lui Mel Gibson fiind un documentar excepțional al acestei culturi și a relației sale cu celelalte culturi.
Totuși, o asemenea privire – cu raportarea la culturi precum cea aztecă, indiană veche, egipteană veche, islamică etc. – poate ușor să ne ducă într-o cursă: ignorarea fragmentului „prima implementare la scară civilizațională, în memoria istorică a umanității de la Avraam încoace”.
Aici, însă, ne izbim de unele ambiguități semantice.
Dacă fragmentul este văzut ca având înțelesul de „prima impunere globală”, răspunsul ar putea fi oarecum pozitiv.
Într-adevăr, satanicul Genghis-Han cu genocidurile sale nu a ajuns la nivelul de acoperire al structurilor globaliste de astăzi.
Ceea ce face din Globalism un fenomen nou în istoria omenirii.
Totuși, o asemenea interpretare este riscantă.
Sintagma scară civilizațională poate fi citită – așa cum am făcut-o inițial – pe linia lui Mircea Malița, Zece mii de culturi, o singură civilizație: ca și cum întreaga planetă ar fi astăzi parte din una și aceeași civilizație.
Dar este adevărată, obiectivă și unic îndreptățită o asemenea citire?
Poate că a fost avută în vedere această înțelegere a sintagmei.
Dar îmi dă posibilitatea să îmi exprim convingerea că nu există o civilizație globală, oricâte argumente ar părea că există în favoarea acesteia.
Ar fi de amintit aici excepționala lucrare a lui Lucian Pricop, Statul cultural. 12 eseuri de sociologia lecturii (Ed. Cartex, București, 2026).
Și ar fi de menționat adevărul că zece martori au zece viziuni asupra aceleiași întâmplări.
De ce aceste precizări?
Pentru că argumentul fundamental al civilizației globale este prezența unui număr uriaș de mesaje în toate culturile lumii.
Patimile lui Christos, a lui Mel Gibson, Apocalypto a aceluiași, trilogia excepțională Stăpânul Inelelor sau trilogia ridicolă Hobitul, videoclipurile comerciale ale industriei muzicale, cărțile autorilor promovați – prin Nobel sau alte mijloace – sunt doar câteva exemple de mesaje prezente aproape simultan în toate sau mai toate culturile lumii.
Însă acest argument se prăbușește ușor odată ce este pus în context.
Pentru unele culturi personajele negative din Stăpânul Inelelor sunt simboluri pentru Comuniști, pentru alte culturi sunt simboluri pentru Creștini și Evrei, pentru altele sunt simboluri pentru Musulmani etc.
Adică mesajele sunt recepționate diferit și chiar contradictoriu în funcție de cultură, în funcție de civilizație.
Ceea ce se întâmplă în Germania, Țările de Jos, Franța, Spania, Suedia ori Marea Britanie – cu actele monstruoase comise într-o masivă proporție de imigranții musulmani – este un război al civilizațiilor și o practică anulare a ipotezei civilizației globale.
Aș îndrăzni să sugerez că Preludiul Fundației, a lui Isaac Asimov, constituie mărturia unor micro-civilizații cuprinse, adesea involuntar, într-o civilizație galactică.
Dar fără a merge mai departe în dezbaterea liniei dintre culturi și civilizații, merită spus că, într-adevăr, există un element global, de Extremă Stânga, ce caută să înghită planeta – și în mare parte a și înghițit-o.
Din acest punct de vedere, există, am recunoscut mai sus, o unicitate a fenomenului.
Dar, aș nuanța, nu atât prin răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, ce mi se pare tipică omenirii – excepțiile confirmă regula! – cât prin impunerea tot mai mare a unui anume tip de răzvrătire.
Este aceasta o „rupere nemaiîntâlnită de Tradiție”?
Obiectiv, iar nu idealist, aș spune că este o continuare a tradiției rele; o ducere mai departe – și o impunere globală – a unei linii străvechi a urii față de libertatea de alegere a omului, a urii față de urcarea omului către Dumnezeu.
Este o tradiție care începe de la căderea adamică, fiind pecetluită de Cain și urmașii acestuia.
Mi se pare aici că mulți apologeți idealizează anumite părți ale trecutului și uită că există o puternică moștenire a răului.
Căci Dostoievski ne arată în Demonii că a fi modern înseamnă, în esență, adoptarea drept crez a axiomei suicidare a lui Kirillov: „Dacă [Dumnezeu] nu există, înseamnă că totul este în voința mea, și eu sunt dator să-mi afirm voința supremă absolut liberă.” Aceasta înseamnă simultan impulsul de a dărâma și a nega tot ce stătea mai presus de sine, în cazul feminismului, de pildă: familia, fidelitatea, modestia, sfințenia vieții, Religia și toate cele asemenea.
Am zis și repet faptul că Ateismul este un grup de religii. Un grup de religii care pleacă de la credința în negarea existenței lui Dumnezeu.
Mulți cred că o religie nu poate să fie atee.
Totuși Budismul clasic este fie agnostic, fie ateu.
Mai mult,
orice religie atee are zeii săi.
Denumirea de „atee” fiind, pentru oricare asemenea religie, doar o manipulare ieftină.
Voi da ca exemplu exact sofismul lui Kirilov:
Dacă [Dumnezeu] nu există, înseamnă că totul este în voința mea, și eu sunt dator să-mi afirm voința supremă absolut liberă. (Demonii, F. M. Dostoievski, Ed. Litera, București, 2024, p. 640)
Trebuie văzut că din ipoteza că Dumnezeu nu există este imposibil de dedus logic presupusul principiu după care „totul este în voința mea”.
Admițând, pentru o demonstrație ad absurdum, că Dumnezeu nu există, există totuși legi clare ale fizicii și chimiei, ale biologiei și biochimiei, care sunt independente de voința oricărei persoane.
Ceea ce anulează atât pretenția „libertății absolute”, cât și pe cea a dependenței de voința proprie a orice altceva decât a ideilor proprii – deși, de vreme ce nu am prezumat lipsa diavolilor, aici ar fi mai multe posibilități.
Pe scurt, fraza citată este un exemplu tipic de sofism prin care se justifică idolatrizarea unui zeu fals; în acest caz, propria voință.
Orice formă de politică este religioasă.
Ideea comunistă a „separării între stat și religie” este un sofism la fel de șubred ca fraza lui Kirilov: la baza oricărui sistem juridic stă un sistem moral ce este obligatoriu religios.
Pretenția că poate exista un sistem moral areligios este la fel de absurdă ca pretenția că poate exista generație spontanee1.
Ca urmare, indiferent că ne aplecăm asupra unei forme de Socialism ori Comunism, asupra regimurilor islamice sau politeiste, totdeauna religiozitatea dictează legile regimului.
Punctul de alunecare în perspectiva multor analiști de formație (oarecum) creștină este, din perspectiva mea, absolutizarea punctului particular de vedere.
Pentru un Catolic, religiozitatea islamică, socialistă ori budistă este o rupere cu tradiția pe care acesta (Catolicul) o are.
Pentru un Musulman, religiozitatea catolică, socialistă ori budistă este o rupere cu tradiția sa.
Pentru un Hindus, negarea politeismului de către Islam, Catolicism, Ortodoxie ori Mozaism este o rupere totală cu tradiția.
Pentru un Leninist, doctrinele de tip stalinist, gorbaciovist ori iliescian sunt o rupere de tradiție.
Etc., etc.
Dacă ne desprindem de aceste viziuni personaliste și privim la cursul mare al istoriei omenirii, vedem însă ceea ce am amintit repetat anterior: în uriașă majoritate Tradiția omenească este un cumul de tradiții înstrăinate de Dumnezeu, într-un grad mare, foarte mare, copleșitor de mare sau extremist. Zonele de mică înstrăinare de Dumnezeu ori de armonie cu Acesta sunt minoritare.
După cum, de altfel, ni s-a spus de mult:
Intrați prin poarta cea strâmtă! Căci largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la Viață și puțini sunt cei care o află. (Matei 7:13-14)
Mai amintesc aici de o prejudecată ce grevează atât gândirea vest-europeană sau americană, cât și a zonelor culturale influențate de aceasta: Apocalipsa ca spaimă.
Nu voi stărui pe subiect, ci voi puncta doar esențialul:
- în gândirea și trăirea ortodoxă Apocalipsa este trecerea Creației din războiul dezlănțuit de diavoli și oamenii supuși lor, după alegerile oamenilor, fie la pacea și viața veșnică, fie la moartea veșnică (adică Iadul)
- în gândirea și trăirea eterodoxă Apocalipsa este o distrugere îngrozitoare, o zi de pedeapsă și de nenorocire (ceea ce mărturisește o conștiință încărcată, dacă pot să-mi permit această observație).
Căci, în fapt, Apocalipsa ca eveniment cuprinde, biblic, ultimele perioade ale lumii acesteia așa cum este acum, A Doua Venire, Judecata și, respectiv, Împărăția lui Dumnezeu cea deplină și fericită.
Pentru Creștinii care strigă Maran atha! (Doamne, vino!), Apocalipsa este vremea fericirii, în care se câștigă mântuirea de către ultimii trăitori aici și în care Domnul vine.
Pentru cei înstrăinați de Dumnezeu, Apocalipsa este vremea osândei.
Și tocmai această viziune apare, de prea multe ori, în textele teologice apusene.
Iar de aici în literatura și arta apuseană.
Ajungându-se până la ridicolul unor filme „apocaliptice”, în care oamenii trăiesc pe pământ, după „apocalipse” felurite, la fel ca înainte – bineînțeles, cu schimbări de decor și nimic mai mult.
Această prezentare poate să apară cititorului ca o digresiune de la tema tratată.
Însă mi se pare că explică de ce gânditori și artiști apuseni, sau influențați de cultura apuseană, au înclinația de a zugrăvi timpul curent ca și cum ar fi cel mai rău care a existat vreodată.
Totuși, dacă încercăm să apelăm la știința empirică, adică la observarea obiectivă a realității, vom constata că aceasta este mult mai variată.
Desigur, anii dinainte de A Doua Venire sunt grei și răi.
Dar, pe de-o parte, Dumnezeu își păstrează oamenii Săi și în aceste zile – pe care și unde știe El că este bine.
Iar, pe de altă parte, Creștinii au fost totdeauna persecutați.
Iar aici, alături de problema gândirii apocaliptice, mai văd și problema alintării; sau, ca să o denumim mai exact, ispita vieții ușoare.
Dar aici deja am ajuns prea departe față de subiect.
În esență
Văd Republica Romană ca fiind mai bună decât alte sisteme păgâne ale vremii (sau ulterioare) din punct de vedere utilitarist.
Dar o văd și având aceeași direcție spre adâncire în rău ca acelea.
Văd o impunere globală a câtorva curente rele, în locul multitudinii de altădată.
Dar văd și că lipsește o schimbare de esență a situației descrise de Domnul nostru Iisus Christos:
Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni…. Acestea vi le-am grăit ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! (Ioan 15:20 și 16:33)
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Vreau să mulțumesc lui Mihai pentru comentariile ce au produs răspunsurile mele. Pe de-o parte, pentru bunătatea ortodoxă arătată în dialog. Pe de alta, pentru frumusețea frazei și prezentării ideilor d-sale.
Știu că așa cum am răspuns poate să pară, cum s-a exprimat cineva, că folosesc „o logică tăioasă”. Fac acest lucru pentru că am trăit dintotdeauna o deosebire radicală între idei și oameni. Ideile sunt de dezbătut, de disecat, de cercetat, astfel încât să rămână ce este cel mai bun în cea mai bună formă. Că, din păcate, mulți pun semnul egal între idei și oameni, că ajung să creadă o dezbatere de idei drept atac la persoană, este altceva.
Aici – și ar trebui să fie evident – a fost o încercare de analiză a unor idei.
Dacă am greșit, mă bucur să mi se arate unde și în ce fel. Dacă am avut dreptate, slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Dar, mă întorc la idee, trebuie să îi mulțumesc lui Mihai pentru că a ”instigat” această cercetare!
Să ne fie spre mântuire!
Note
România Străveche - Ancient Romania 