Războinici sau resemnaţi

În urmă cu destul de mulţi ani – la scara vieţii omeneşti – un site neocomunist îşi anunţa indignat cititorii că un preot ortodox vrea să le transforme copiii în războinici. Asta fiind, pentru mintea lor comunistă, o acuzaţie. Preotul acela sunt eu, site-ul era, ca mai toate site-urile anti-ortodoxe, condus din străinătate (parte a unei reţele de site-uri neocomuniste răspândite în aproape întreaga lume) iar acuzaţia este o laudă. Şi, da, aş vrea să vă transform în războinici. Nu doar pe copiii voştri, ci şi pe voi. Pentru că suntem în război, iar cei care nu sunt războinici sunt sclavi.

George Coşbuc spunea O luptă-i viaţa, deci te luptă!, într-un poem numit chiar… Lupta vieţii.
Mihai Eminescu ori Ion Luca Caragiale au fost amândoi implicaţi în munca şi lupta naţionalistă, românească, a vremii lor. A fost, de altfel, unul din capetele de acuzare ale stângiştilor de atunci.
Pe scurt, orice personalitate culturală românească am alege, din orice secol, vom găsi că a fost parte a luptei patriotice româneşti a vremii lui. Dacă nu cumva este o falsă personalitate culturală românească, fiind în fapt o personalitate anti-românească, ce a luptat împotriva Românilor (precum cei care i-au atras pe Români către Catolicism, Calvinism, Islamism, Rusism, Maghiarism, Elinism şi alte asemenea izme).
Dar acum?

Am lângă mine teribila carte a lui Anatol Munteanu, Eroii de la Nistru. O mărturie – înăbuşită de laşitatea şi comoditatea românofonă – a luptelor pe care acum, în anii de după 1989, le-au dat şi le dau Românii. Căutaţi-o şi citiţi-o, plângeţi şi treziţi-vă!
Sau puteţi să vă uitaţi şi la Românii din Găgăuzia, aflaţi sub o presiune cumplită, turcească, într-o aşa-zisă „ţară liberă şi independentă” (Republica Moldova, aflată încă sub control rusesc). Cum spunea Svetlana Stoinov, Directorul Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” din Comrat, „lupta pentru identitatea românească se duce zi de zi”.
Sau puteţi să vă întrebaţi câte şcoli româneşti există pentru Românii din Grecia, Albania, Bulgaria, Serbia etc.
Sau puteţi să vă întrebaţi ce s-a ales din sutele de mii de Români din Ungaria anului 1921.
Sau puteţi să vă întrebaţi ce viaţă duc Românii din Ucraina, din Crimeea, din Kazahstan etc., etc.

Sunt milioane de dureri de fiecare zi ale Românilor îngropaţi de resemnarea Românofonilor.
A! Să reamintesc:

Român este cel care cunoaşte, ţine şi duce mai departe moştenirea culturii creştin-ortodoxe pe care au zidit-o sfinţii şi eroii Neamului Românesc. Este un războinic.

Românofon este cel vorbeşte o limbă (oarecum) românească, fie ca limbă maternă, fie ca limbă însuşită mai târziu, dar care nu cunoaşte, nu ţine, nu duce mai departe moştenirea românească. Un asemenea om este cel mult un resemnat, dacă nu deja un duşman al vieţii, trăirii, culturii româneşti, al Bisericii, sfinţilor şi eroilor.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Resemnat este cel care şi-a trădat camarazii, datoriile de luptă, legea, aşezându-se sub alt semn, devenind sclav.

20171210_130309_075 mic

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Primăvara – un cântec minunat al Formaţiei Noroc (mai apoi „Contemporanul”)

În 1967 pe scenele de concerte şi spectacole din U.R.S.S., mai târziu chiar şi pe stadioane, izbucnea cu o tainică şi nesfârşită putere formaţia Noroc.
În plină prigoană sovietică, în plin genocid cultural şi fizic, oameni cu suflet românesc dăruiau celor zdrobiţi de Comunism cântec şi poezie,
nu doar alinându-i, ci arătându-le că dimensiunea mistică a lumii este vie şi nemuritoare.
Ca sufletul românesc.

Iată aici un cântec de o mare frumuseţe muzicală şi poetică, având versuri de o mare adâncime. După cum bine a spus marele Mihai Eminescu,
Limba română este floarea sufletului românesc„.
Atâta vreme cât printre Românofonii de azi vor mai fi şi Români această floare va înflori mereu, minune între minunile lumii.

 

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

 

Dictatura şi abuzurile. De ce trebuie să cunoaştem Istoria. Studiu de caz(uri)

Dictatura şi abuzurile. De ce trebuie să cunoaştem Istoria. Studiu de caz(uri)

abstract barbed wire black white black and white
Photo by Pixabay on Pexels.com

Un jandarm din Brăila a atacat şi umilit un cetăţean, lovindu-l cu piciorul în pulpa piciorului stâng, pe la spate, absolut nejustificat. Videoclipul, filmat de la un etaj inferior (1 sau 2), Duminică 5 Aprilie 2020, este foarte clar:

Un civil (tânăr), având alături o bicicletă, stă în faţa unui echipaj alcătuit dintr-un poliţist şi un jandarm. Aceştia par să verifice datele acestuia pe mobil – al poliţistului – şi o agendă – a jandarmului. Apoi poliţistul ţine un mic discurs şi îi face semn civilului să plece. Jandarmul se poziţionează între timp în lateral, pregătindu-se pentru atac. Tânărul ridică piedica bicicletei şi o întoarce ca să poată pleca. Poliţistul deja se retrăsese – procedură incorectă ce sugerează complicitate. În clipa în care civilul este cu spatele către jandarm acesta îi aplică o lovitură în piciorul stâng, în partea superioară (pe pulpă sau chiar la articulaţia şoldului). Civilul nu îndrăzneşte să protesteze, plecând mai departe. Jandarmul începe şi el să se îndrepte către colegul retras (strategic?). Persoana care filma strigă „Şi dacă mai era altul mai dădeai în el?” (adică „ştiind că există martori”). Întrebarea a fost un prilej pentru jandarm de a-şi cere iertare pentru agresiune şi a încerca să limiteze efectele traumatice (circumstanţă atenuantă cf. N.C.P. Art. 75, pct. (2), lit. a). Din păcate, jandarmul răspunde „Da, dădeam!”. În acelaşi timp se opreşte şi încearcă să localizeze vorbitorul. Dându-şi seama că este în bloc (şi, probabil, şi că este filmat) se întoarce să plece.

Voi preciza faptul că tipul de lovitură aplicată de jandarm este unul practicat pentru oprirea şi doborârea unei ţinte periculoase, eventual înarmate cu o armă albă. Lovitura poate avea ca efect rupturi musculare şi/sau de tendon, dizlocarea încheieturii şi alte efecte nocive datorate prăbuşirii ţintei. În acest caz ţinta – victima, mai corect spus – conducea cu mâinile bicicleta, o eventuală căzătură având un potenţial vătămător mai mare.

Înainte de a prezenta încadrarea faptelor cred că trebuie să amintesc şi de comentariile purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Jandarmi (IJJ) Brăila, locotenent Sorin Neftode, aşa cum sunt prezentate de Agerpress:

Ca urmare a informaţiilor apărute în spaţiul public, cu privire la modul în care a acţionat un lucrător din cadrul IJJ Brăila, vă comunic faptul că, la nivelul inspectoratului, a fost constituită o comisie de verificare a acestor aspecte. În termenul cel mai scurt vom reveni şi cu alte informaţii, pe măsură ce le deţinem. Menţionăm că este un caz izolat şi că nu tolerăm în niciun caz un astfel de comportament abuziv„, a declarat purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei Brăila, lt. Sorin Neftode.

Sorin Neftode a precizat că, pe baza filmului făcut public, a fost identificat jandarmul care făcea parte din patrula mixtă poliţist-jandarm, dar şi tânărul care a fost lovit, fiind vorba despre o persoană majoră, care a apelat, săptămâna trecută, în mod nejustificat numărul de urgenţă 112, sesizând o situaţie falsă de contact cu o persoană infectată cu COVID-19, sesizare la care s-a ajuns inclusiv cu o izoletă.”

De observat:

  • Nu s-au luat măsuri preliminare – precum suspendarea din activitate – pentru jandarmul agresor, cu toate că videoclipul constituie surprinderea în flagrant a jandarmului agresor;

  • Nu s-au luat măsuri preliminare – precum suspendarea din activitate – pentru jandarmul agresor cu toate că însuşi purtătorul de cuvânt al IJJ Brăila recunoaşte că acesta a avut „un comportament abuziv”;

  • Purtătorul de cuvânt începe să deschidă calea către transformarea victimei în ţap ispăşitor, invocându-se o situaţie fără nicio legătură legală cu întâmplarea în cauză.

În comentariile postate la videoclipul ce arată infracţiunile săvârşite de jandarm există trei extremisme:

a) „poliţiştii şi jandarmii sunt răi” (adeseori exprimat foarte vulgar, chiar violent, un oarecare ajungând la afirmaţii de felul „Orice gabor mort e un gabor bun!”)

b) „tânărul e un ţigan/un infractor, deci jandarmul a făcut bine” (doar câteva voci, dar tot pute)

c) „ai altă poziţie decât mine eşti un nenorocit” (un utilizator youtube cu pseudonimul „Isaac Clarke”, susţinător al jandarmului agresor, merge până la ameninţări cu violenţa şi chiar cu moartea)

Este evident că toate aceste poziţii sunt aberante.

Există poliţişti şi jandarmi de calitate – şi cine a avut drumuri în aceste zile a avut prilejul să întâlnească asemenea oameni. Există poliţişti şi jandarmi de proastă calitate – şi acesta este un asemenea caz.

Tânărul în cauză, în ciuda încercărilor IJJ Brăila şi altora asemenea de a-l mânji este, în context, nevinovat. Etnia sa nu contează. Dacă a sunat la 112 crezând sincer că a intrat în contact cu cineva bolnav de COVID-19 este nevinovat. Iar încercarea IJJ Brăila de a-l învinovăţi pentru asta este o descurajare a cetăţenilor de a suna la 112. Este, adică, infracţiunea de favorizare a răspândirii bolii! Dacă s-a dovedit că a sunat „la mişto”, trebuia pedepsit conform legii. În amândouă situaţiile nu există nicio legătură corectă între cele două întâmplări.

Mai există unii care spun că „nu am văzut [în videoclip n.n.] tot ce s-a întâmplat. De unde ştim că tânărul nu la jignit sau înjurat pe jandarm?”. Poziţia este la fel de greşită şi periculoasă ca cele trei extremisme arătate mai sus. Există un principiu fundamental: cercetaţi bine înainte să emiteţi o părere, mai ales dacă este vorba despre viaţa cuiva. Din păcate mulţi vorbesc „deştept” după mintea lor dar absurd în raport cu realitatea. La fel şi aici. Realitatea este că pentru insulte sau injurii adresate unui jandarm sau altei persoane cu funcţii similare, faptă numită ultraj, există Art. 257 C.P. (Noul Cod Penal, care dezvoltă prevederile C.P. din 1968), în cazul particular al poliţistului sau jandarmului supuşi ultrajului aplicându-se în special alin. (4) al Art. 257. (A se vedea şi acest articol despre ultraj.)

Altfel spus, nu există absolut niciun temei legal pentru acţiunea jandarmului. Legal, aceasta este o infracţiune ce se încadrează în cea mai blândă interpretare la lovire sau alte violenţe (Art. 193 alin. (1)) care, în contextul situaţiei de urgenţă şi a mobilizării parţiale a forţelor armate se pedepseşte cu maximul pedepsei plus 2 ani de zile (adică cinci ani de zile de închisoare).

Din păcate însă, fapta este săvârşită în circumstanţe agravante, aplicându-se Art. 77 lit b) (tratamente degradante), Art. 77 lit. e) şi g), atacul fiind săvârşit profitându-se de starea de vulnerabilitate a cetăţeanului în timpul situaţiei de urgenţă, eventual Art. 77 lit. h) dacă atacul a avut loc şi pe fondul unor preconcepţii ale atacatorului privitoare la rasa, etnia, religia etc. victimei. De asemenea, fapta jandarmului se încadrează şi la Art. 297 alin. (1) şi (2), abuzul în serviciu, cu cel puţin două pedepse obligatorii, închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea dreptului de a mai ocupa o funcţie publică. În situaţia de urgenţă se aplică automat maximum de pedeapsă, adică 7 ani de închisoare, plus 2, plus o treime din celelalte pedepse. Altfel spus, atacul jandarmului cere o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 10 ani de zile şi interzicerea oricărei funcţii publice pe viaţă, deoarece agresorul a săvârşit fapta în timpul stării de necesitate, premeditat şi în circumstanţe agravante, fără a manifesta vreun regret faţă de fapta săvârşită până în acest moment şi declarând liber şi ştiind că este înregistrat dorinţa sa de a repeta asemenea atacuri.

Merită subliniate şi alte două aspecte. Pe de-o parte, fapta a fost săvârşită la câteva zile de la Ziua Jandarmeriei Române. Pata adusă de jandarmul agresor este amplificată de acest context. Pe de altă parte, intenţia legiuitorului în crearea şi organizarea Jandarmeriei Române a fost aceea de a crea şi organiza un scut împotriva dezordinilor şi violenţelor publice; iar jandarmul de la Brăila a procedat exact la ilegalităţi şi violenţe în spaţiul public. Altfel spus, jandarmul a acţionat direct împotriva voinţei legiuitorului şi a rosturilor fundamentale ale instituţiei de care, teoretic, aparţinea. Cu excepţia cazului în care intenţia legiuitorului s-a schimbat peste noapte şi a dat Jandarmeriei dreptul de a judeca pe loc şi aplica pe loc sentinţe, inclusiv prin pedepse corporale. Caz în care am fi într-o dictatură poliţienească instituţionalizată. Doar că legea a rămas, încă, aceeaşi. Dar se va aplica?

O să amintesc şi faptul că poliţistul care l-a însoţit pe jandarm este vinovat, în funcţie de context, de neglijenţă în serviciu (Art. 298 N.C.P.) sau chiar de complicitate (Art 26 N.C.P.). Acest poliţist avea datoria să stea alături de colegul său. Avea datoria să îl oprească din săvârşirea faptei şi să o raporteze de îndată. Este evident că în clipa în care un membru al unei patrule are un comportament infracţional activitatea patrulei se opreşte şi se declanşează procedurile de reţinere şi anchetă a celui care a săvârşit infracţiunea (infracţiunile). Dacă îndată după săvârşirea atacului de către jandarm poliţistul nu a raportat infracţiunea (avea telefonul la el, avea staţie etc.), este evident vinovat de complicitate şi de omisiunea sesizării organelor judiciare (Art. 263, cu circumstanţă agravantă, pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 7 ani; datorită stării de necesitate se aplică maximul pedepsei la care se adaugă 2 ani. Altfel spus poliţistul este pasibil de 9 ani de puşcărie. Singura scuză ar fi să dovedească faptul că a fost în imposibilitate de a observa fapta şi de a auzi schimbul de replici între persoana care a filmat şi jandarmul agresor.)

Deşi în mod normal acţiunea juridică este declanşată de plângerea părţii vătămate în contextul stării de urgenţă se aplică sesizarea din oficiu a organelor de anchetă M.I. şi a Procuraturii – ceea ce nu s-a întâmplat, conform declaraţiilor oficiale.

Îmi cer iertare celor pe care această mică expunere juridică i-a plictisit. Ea este, totuşi, absolut necesară, pentru că trebuie să vedem gravitatea faptei, spre a putea înţelege mai departe gravitatea reacţiilor oficiale faţă de asemenea fapte.

Este evident pentru orice om raţional şi echilibrat că fapta aceasta va apăsa asupra tuturor jandarmilor şi poliţiştilor care îşi fac datoria corect, conştiincios, fără abuzuri.

Dar!

Dar constituie această faptă „o excepţie”, aşa cum afirmă purtătorul de cuvânt al IJJ Brăila? Sau este una dintre multe?

Trebuie să spun că în aceste zile am început să aflu despre tot mai multe gesturi incorecte din partea patrulelor. Pot înţelege faptul că cei care le alcătuiesc sunt oameni şi sunt obosiţi. Dar asta nu înseamnă că ai dreptul să îţi reverşi oboseala, nervii etc. pe cetăţenii pe care ai jurat să îi aperi. Şi, evident, nu îţi dă dreptul să săvârşeşti, voit, conştient, planificat, atacuri asupra civililor precum cel de la Brăila! Evident, nici alte gesturi, mai puţin evidente.

Istoria ne arată că tolerarea unor asemenea gesturi duce la normalizarea lor.

Este această agresiune de la Brăila punctul în care istoricii vor putea spune: „s-a trecut la dictatura poliţienească în mod deschis”?

Sunt nevoit să menţionez aici cazul tragic de la Giurgiu, în care o bătrână de 65 de ani, cu handicap locomotor şi pensie de 700 de lei, a primit o amendă de 500 de lei. Sub pretextul că ar fi depăşit ora 13:00 impusă ca limită pentru bătrâni atunci când s-a dus să îşi cumpere pâine. Nu discut aici circumstanţele, voi prezenta numai un punct de vedere foarte interesant al Comisarului Şef Cristian Şuţă de la Poliţia Giurgiu:

Colegii mei nu au făcut decât să aplice Ordonanţa Militară.

Altfel spus, „asta e legea”. Sau „unde-i lege nu-i tocmeală”.
Pentru cine?
Doar pentru civilii fără apărare în faţa Poliţiei şi Jandarmeriei?
Sau pentru toată lumea?
Dacă ţineţi ochii pe cazul jandarmului agresor de la Brăila o să vedeţi ce se întâmplă. Şi o să ştiţi care este răspunsul.
Dacă vă uitaţi în cărţile de istorie o să vedeţi cu ce seamănă întâmplările din zilele noastre.

Cine are urechi de auzit să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În ciuda faptului că accesul liber la justiţie este, teoretic, garantat prin Constituţie (Art. 21), el rămâne, ca şi dreptul la proprietate privată (Art. 44), un ideal imposibil. Deşi se pretinde că „Nicio lege nu poate îngrădi acest drept [accesul liber la justiţie n.n.]” (Art. 21, alin. (2) Constituţia Republicii România) în realitate el este îngrădit prin excesul de legi şi proceduri de aplicare. Cine a văzut, de pildă, Codul Penal (adică Noul Cod Penal), precum şi drăgălaşul Cod de Procedură Penală, a văzut începutul accesului la justiţie în materie penală. Doctrina şi jurisprudenţa sunt alte două nivele de cunoaştere juridică, fără de care accesul la justiţie rămâne o vorbă goală. Specializarea avocaţilor se datorează tocmai imensităţii câmpului de cunoştinţe pe care trebuie să îl asimileze. Unele din sentinţele aparent aberante ale instanţelor se datorează lipsei de acces la justiţie sau, altfel spus, lipsei de pricepere în susţinerea cauzei de către una sau mai multe dintre părţi.
Explic asta spre a-mi cere scuze pentru două aspecte.
Pe de-o parte, nu am atins în text nici Art. 22 alin. (2) din Constituţie, nici alte prevederi legale aplicabile la cazul analizat. Umila mea părere este că incursiunea juridică a demonstrat ceea ce era de demonstrat chiar dacă este incompletă.
Pe de altă parte, se poate să fi înţeles greşit unul sau altul dintre textele de lege folosite. Nu am urmat Facultatea de Drept sau altă instituţie similară, studiile mele de drept se limitează la un an de drept constituţional pe vremea lui Ceauşescu (era obligatoriu dar şi interesant, cel puţin cu profesorul pe care l-am avut), la drept comercial în postliceala de la A. D. Xenopol (Bucureşti) şi la drept canonic în Facultatea de Teologie. Evident, unele cunoştinţe de Drept Roman s-au adăugat prin studiile privitoare la Istoria Romanilor. Toate, la un loc, nu valorează în context nici cât un an la Facultatea de Drept. Ca urmare, pregătirea mea auto-didactă rămâne deficitară, cu toate îndreptările şi îndrumările primite de la prietenii specializaţi în domeniul Dreptului. Apreciez, deci, orice observaţie competentă ce completează ori corectează rândurile mele.

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Ţinta falsă şi Ţelul adevărat. Sfânta Maria Egipteanca

În valurile politice, deci şi mediatice, ale „Crizei COVID-19”, mulţi şi-au pierdut ţinta… dacă o mai aveau.

Spune Sfântul Apostol Pavel

Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Christos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Christos Iisus” (Filipeni 3.12-14)

Deci, care este ţinta vieţii noastre, dacă nu suntem înşelaţi de diavol?
Răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Christos Iisus.

Şi atunci, „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8.35-39)

Maria Egipteanca, după ce a intrat în pustie, a trăit acolo 47 (patruzeci şi şapte) de ani, întâi luptând 17 ani împotriva patimilor cu cea mai tare voinţă.
Această voinţă nu era însă de ajuns, căci puterea patimilor o aprindea din vreme în vreme; însă ea cădea înaintea lui Dumnezeu şi cu mijlocirea Maicii Domnului stătea în rugăciune până se izgonea aprinderea.
Iar când s-a izbăvit de patimi, după al 17-lea an, a trăit mai departe în pustie încă 32 de ani.
În al 30-lea an i-a fost trimis Părintele Zosima, căruia i s-a spovedit într-o spovedanie publică ce doar cei curăţiţi o pot face. În anul următor l-a revăzut în Joia Mare, când a primit Sfânta Împărtăşanie. Iar în al 32-lea an al nevoinţei sale a plecat în Cerurile de care devenise atât de apropiată.

Înţelegem oare aceste lucruri?
Înţelegem oare viaţa Sfintei Maria Egipteanca?
Înţelegem oare că o desfrânată – ca noi toţi, într-un fel sau altul – a ajuns la o uimitoare plinătate a Duhului Sfânt în această viaţă?
Şi că a fost în Biserică, deşi de 47 de ani nu mai călcase într-o biserică?

Toate trec; şi cele bune, şi cele rele.
Cu adevărat înfrânt este doar cel care se dă bătut; altfel, orice înfrângere şi orice biruinţă sunt trecătoare.
Singura biruinţă veşnică este cucerirea Cerurilor.

Suntem, acum, despărţiţi de biserici, dar nu de Biserică.
De Biserică suntem despărţiţi doar dacă vrem să fim despărţiţi.

Stând aproape de duhovnicul nostru, vom găsi călăuzire atunci când puterile ne vor fi mai slabe decât ale Mariei Egipteanca.
Ea a fost singură cu adevărat, noi putem să vorbim cu duhovnicul nostru, cu preoţii noştri, putem să le ascultăm cuvântul, putem să primim sfat, putem să alergăm la ţintă, la răsplata chemării celei de sus, la Dumnezeu!
Cu Dumnezeu înainte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

  20171210_145045

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

De când atribuţiile Preşedintelui Republicii România includ Executivul?

Mă tot uit în Constituţia României, la Titlul IIICapitolul II Preşedintele României. Şi nu găsesc, de niciun fel, atribuţiile executive ale Preşedintelui în domeniul Sănătăţii Publice şi a sistemului de sănătate.

Şi, totuşi, ieri cel care deţine funcţia această deocamdată a declarat

„… trebuie să spun că, după ce se termină această criză, care din păcate va mai dura, vom face o evaluare la sânge a întregului sistem spitalicesc din România

Nu izbutesc să îmi dau seama în ce calitate poate face Preşedintele o asemenea acţiune – evaluarea sistemului sanitar din România. Nu am găsit niciun articol sau paragraf în actuala Constituţie care să îi dea atribuţii executive. Acestea ţin, constituţional, de Guvern (Art. 102, alin. (1)). Nimic din articolele 80-101, referitoare la Preşedinţie, nu arată, după înţelegerea mea, o asemenea atribuţie prezidenţială.

De asemenea, într-un stat democratic – ceea, conform Art. 1, alin. (3) din Constituţie este Republica România – o prezentare a poziţiei altei puteri de stat se face cu menţionarea ei explicită. De pildă, într-o formă ca „Am primit confirmarea că, după ce se termină această criză, care din păcate va mai dura, Guvernul va face o evaluare la sânge a întregului sistem spitalicesc din România„.
De ce o asemenea adresare?

Pentru că, dacă nu a avut loc o lovitură de stat, evaluarea, fie ea şi „la sânge”, a sistemului sanitar (fie şi numit „spitalicesc”) va fi făcută, oricum, de către Guvern prin instituţiile abilitate.

Dar cunoştinţele mele de drept fiind limitate, se poate să îmi fi scăpat vreo subtilitate constituţională care dă Preşedintelui Republicii România şi puteri executive. Dar, dacă este aşa, de ce mai plătim Prim-Ministrul?

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Să nu credeţi că iau în serios teatrul politic. Dar merită, aşa, cetăţeneşte, să ne punem câte-o întrebare de bun simţ. Ne poate ajuta să vedem dincolo de măştile şi pălăvrăgeala politică, înţelegând ce este dincolo de marionete.

Cârmacii 01
Cârmacii înţelepţi ai Republicii (Comuniste) România

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă