Categorie: Gânduri

De la Grivița în toată țara. Lupta cu Zmeiele și Bombyx Mori (IV)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

partea I
partea a II-a
partea a IIIa

Am făcut întâi o foarte mică introducere Cartierului Grivița, urmată de prezentarea a două fenomene locale: Lupta cu Zmeiele și crearea și lansarea cântecului Bombyx Mori.
Dincolo de pitorescul celor două, cititorul este îndreptățit să se întrebe și de ce ar fi puse în paralel tocmai aceste două fenomene?

Pentru că din punct de vedere folcloristic și etnologic o asemenea comparație este foarte interesantă și folositoare.

Zmeiele și cântecele sunt fenomene universale, ori aproape universale.
Zmeiele se întâlnesc din China în Americi sau Australia, muzica se întâlnește oriunde există oameni.
La fel se întâlnesc întrecerile de zmeie sau, respectiv, compunerea de cântece.

Totuși, aceste fenomene universale ori aproape universale capătă, adesea, caractere locale.
Simpla lor existență este o mărturie a universalității, caracterul local dovedește o legătură specifică, uneori chiar unică.

Asemenea caractere locale ori specificități folclorice apar și dispar.
Uneori difuzează, ajungând până departe.
Alteori nu.
Uneori devin universale… cel puțin pentru o vreme.
Cum s-a întâmplat și cu Bombyx mori, spre deosebire de Lupta cu zmeiele.

Pentru că Bombyx mori a plecat din Cartierul Grivița și s-a răspândit în toată țara.

Câteva dintre variantele cântecului Bombyx Mori

Am auzit cântecul, în copilărie, la tata și la unii dintre vechii săi prieteni și cunoscuți din fostul Cartier Steaua CFR (între laudele pentru Clubul Sportiv Grivița, deplângerea pierderii interesului pentru oină, lăudarea demnității practicanților de rugby sau nesfârșite discuții rapidiste).

Și între acești prieteni exista o mică variație a versurilor: unii preferau și degustau, ca tata, ironia pleonastică „bandă de bandiți”; alții preferau forma „de golani și cartofori”, tocmai pentru a evita pleonasmul.
Totuși nimic nu s-a putut apropia nici măcar pe departe de variantele existente în zone mai îndepărtate.

De pildă, în Județul Alba am avut prilejul să ascult, în adolescență, o formă a cântecului de tipul „Bambis Moris” (eu l-am despărțit în două cuvinte, dar părea că ei îl consideră unul singur, Bambismorris).
Versurile erau ceva de felul

Bambis Morris e o gașcă din Chicago,
De golani și șmecherași de mâna-ntâi
Fetele nu le rezistă
La privirea ce insistă
Lasă ochii și rămân cu ei lăsați.

Una dintre expresiile cele mai hazlii, ca să nu zic ridicole, din punctul meu de vedere de adolescent, a fost „negrișorii, cei cu buzele pătate”.
De unde și până unde pătate?! – se indigna mintea mea de adolescent.

Faptul că multe versuri erau foarte apropiate de cele originale îmi sugera că cineva cunoscuse varianta originală.
Și, atunci, de ce în loc de buzele umflate (o caracteristică de care mulți negri erau și sunt mândri) buzele pătate? Formă pentru care, să fim cinstiți, este greu de găsit o explicație logică.

Pe aceeași linie era și o variantă a versului mintea lumii noastre i-a călăuzit, pe care nu mai știu unde am auzit-o (s-ar putea să fi fost la niște băieți din Pantelimon, în Parcul IOR, undeva la începutul anilor ’80 ai secolului XX): mintea lumii proaste i-a călăuzit.

O altă variantă a cântecului Bombyx Mori, auzită tot în drumeții prin Carpați, a fost publicată de Prof. univ. ing. dr. Luca Dan Șerbănați, politehnist în București.
Ca o ciudățenie des întâlnită în zona folclorului, deși bucureștean, a preluat cântecul… din căminele din Reșița (municipiul Județului Caraș-Severin).
Versurile sunt și în acest caz cu multe diferențe față de original.

Astfel, printre altele, găsim

  • în loc de Bombyx Mori se folosea forma Benbismorris
  • în loc de bandiți și cartofori sau golani și cartofori era forma șmecheri și golani
  • în loc de (pentru fete) pleacă ochii și privesc numai în jos era pleacă ochii și rămân cu ei așa1
  • în loc de repetarea ultimelor trei versuri ale fiecărei strofe (în refren) două versuri sunt înlocuite prin șiruri de ole, singurul care este repetat fiind ultimul
  • în loc de și-au plecat… în Africa Centrală este și-au ajuns… în/prin Africa Centrală2
  • în loc de negrișorii cei cu buzele umflate (imaginea desenelor animate din anii ’50 ai secolelor trecut, plus stereotipia grafică a mass-mediei vremii) este negrii cei cu buzele lățite
  • în loc de tam-tamurile groazei este tam-tamuri plini de groază
  • în loc de mintea lumii noastre este mintea luminoasă (!!!)

Ispita folcloristului sau etnologului este de a-și da cu părerea despre materialul etnologic adunat.
În acest caz, mă limitez la consemnarea câtorva forme (variante) ale cântecului Bombyx Mori și la puțin din reacțiile unui adolescent care cunoștea varianta originală și pe unii dintre creatorii ei.

O variantă a cântecului de undeva din Moldova (nu mai știu dacă băieții erau din Iași ori Suceava… ori Suceveni din Iași) am auzit-o cândva pe Valea Prahovei.
Printre caracteristicile de care îmi aduc aminte sunt următoarele:

  • avea numele alterat (dacă îmi aduc aminte bine, ceva de felul Bendis Morris…, care m-a dus automat cu gândul la zeița Bendis)
  • în loc de bandiți și cartofori era bandiți și pocheriști
  • în loc de tigri, lei și leoparzi era o variantă armonizată cu specificul biotopului local elefanți și leoparzi (dând o interesantă contradicție cu vânarea concretă, adică de lei)
  • în loc de cu buzele umflate era cu buzele bălțate
  • în loc de cu un pistol la mii de negri era cu-n revolver

Dar există variante și mai îndepărtate de original.

În Județul Constanța am auzi, în vara lui 1985, o formă ce avea titlul Gingis Morris și niște versuri foarte ciudate, dar pe care, din păcate, nu le-am reținut (fiind, ca să zic așa, unică audiție).

Fără să cunosc legătura, am putut auzi în munți, la o cabană, o altă variantă cu același titlu. Băieții erau din Rahova și Ferentari, din câte spuneau ei.
Față de original îmi amintesc de următoarele deosebiri:

  • în loc de Bombyx Mori era Gingis Morris
  • în loc de din Chicago era de la Texas
  • în loc de (fetele) pleacă ochii și privesc numai în jos era pleacă ochii și rămân așa cu ei
  • în loc de au plecat era au ajuns
  • în loc de să vâneze tigri, lei și leoparzi era printre bambuși, cocotieri și palmieri
  • în loc de cu buzele umflate era cu buzele lățite
  • în loc de tam-tamurile groazei era cu tam-tamuri plini de groază
  • în loc de s-adunară era au ieșit ca să vază
  • în loc de mintea lumii noastre era mintea luminoasă
  • în loc de dar e foarte sănătoasă era dar și foarte sănătoasă
  • în loc de a fugit era s-a ușchit

Am obligația de a pune un semn de îndoială asupra variantelor consemnate, dat fiind că au trecut cel puțin trei decenii de când le-am auzit. Dar și de a recunoaște faptul că le-am reconstituit cu ajutorul unor prieteni, fiecare consemnând ceea ce își aduce aminte și confruntând consemnările. Astfel încât am lăsat deoparte tot ceea ce nu apărea în consemnările fiecăruia.

ÎnCheieRe

Este ușor de înțeles că între Lupta cu Zmeiele și cântecul Bombyx Mori primul apare ca un fenomen superior.

Toți cei din Cartierul Grivița (fost Steaua CFR) au recunoscut faptul că rădăcinile acestei tradiții erau multiple: în obiceiuri bucureștene, dar și în datinile unor sate sau regiuni din care proveneau locuitorii cartierului.
Pe de altă parte, Lupta cu Zmeiele din Grivița – și, poate, nu am cercetat, și din alte locuri – reprezintă un fenomen esențial, deși ignorat, pentru istoria zborului la Români.
China plasează zmeiele ca parte a începutului istoriei zborului la Chinezi. La fel o fac multe alte țări. Ca urmare, încadrarea oferită mai sus este o practică științifică obiectivă3.

Prin contrast, alcătuirea lui Bombyx Mori de către băieții de cartier din Grivița este un fenomen comun, pentru care nu se pot consemna elemente de excepție.
Realizarea de cântece copilărești, adolescentine sau mature este o practică universală a comunităților omenești, oriunde pe Pământ.
Calitatea intelectuală a versurilor, rod al unui nivel de cultură al oamenilor din Grivița – de la muncitor la profesor universitar – este și ea o particularitate ce se poate regăsi în unele manifestări similare din întreaga lume.

Ceea ce leagă, totuși, cele două fenomene, dincolo de locul manifestării lor, este apartenența lor comunitară.

În lipsa comunității – indiferent de ce a fost provocată lipsa –, Lupta cu Zmeiele dispare, iar Bombyx Mori devine altceva, suferind modificări puternice sau chiar radicale4.

Dacă cititorul a ajuns până aici, cu siguranță a simțit cel puțin o duioșie, dacă nu un interes puternic, pentru fenomenul copilăresc, dar matur, al Luptei cu Zmeiele, pentru interesul avansat al copiilor și adolescenților din Grivița pentru muzică.
Însă nevoia de comuniune și comunitate este cea mai importantă lecție pe care ne-o dau cele două fenomene.
În unire stă puterea, zice tradiția străveche românească.
În unire stă puterea de a crea, de a zidi, de a trăi frumos.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Având norocul sau ghinionul, oricum crucea, unei închipuiri puternice, unei imaginații vii, când am auzit prima dată această variantă am izbucnit într-un râs puternic, pentru că mi-am închipuit fetele în cauză încercând să se uite la numele străzilor sau firme rămase cu ochii așa, adică în jos. ↩︎
  2. Variantă care mi s-a părut reușită, pentru că mi-am imaginat banda plimbându-se prin Chicago și, din întâmplare, ajungând în Africa Centrală. ↩︎
  3. Este evident că din istoria zborului la oricare popor, inclusiv din istoria aviației, fac parte fenomene astăzi prea mult neglijate, de la șoimărit sau învățarea prădătoarelor zburătoare (cu acvile, bufnițe, corbi etc.) și până la zmeie sau zburători de basm (precum vitejii care călăresc pajura). Indiferent că sunt fenomene concrete sau imaginare, ele fac parte din mentalul colectiv al dorului de înălțare, al dorinței de avântare tot mai sus. ↩︎
  4. Am ignorat și voi ignora variantele pornografie create în câteva medii, variante cel puțin dezonorante pentru realizatori și preluatori. ↩︎

Frica de Dumnezeu. Între lucrătorii viei și Neemia

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pofta păcatului, odată ascultată, naște răzvrătirea.
Într-adevăr, nu putem să ne bucurăm de păcat, fie și închipuit, decât ridicându-ne împotriva Adevărului, împotriva Binelui, împotriva lui Dumnezeu.

Și putem să o facem, căci Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de a alege.
Doar că fiecare alegere a păcatului, adică a răului, ne desparte de tot binele dăruit de Dumnezeu.
Căci Acesta este Cel care aduce toate, și în toate pe care Le aduce Se aduce. Într-un chip sau altul, dar Același fiind și pretutindeni fiind.

Așa încât despărțirea de Dumnezeu înseamnă și despărțirea de darurile Sale.
Într-o măsură sau alta, după cum socotește iubirea Sa de oameni și neîncetata Sa chemare la pocăință.

Împotriva ascultării de pofta păcatului pot sta câteva motivații: frica, nădejdea, credința, iubirea de Dumnezeu.

Dintre acestea, cel mai greu de înțeles și de primit de omul de azi este frica de Dumnezeu.

Voi trece aici peste feluritele pretexte ale respingerii fricii de Dumnezeu.
Întâi, pentru că ar însemna să fac o lucrare prea lungă pentru ceea ce mi-am propus.
Al doilea, pentru că cei agățați în pretexte foarte rar pot să audă adevărul, și cu atât mai puțin pot să îl primească. Pentru că pretextarea păcatului împietrește inima, cugetul și sufletul.

Ca urmare, voi răspunde foarte pe scurt la întrebarea

Ce rost are să ne fie frică de Dumnezeu?

Voi răspunde la această întrebare pentru că cine întreabă încă mai caută adevărul (chiar și dacă nu își dă seama deocamdată).

Deci,

Ce rost are să ne fie frică de Dumnezeu?

Un prim răspuns este pentru că astfel începem să fim raționali.
Dar acesta îl las pentru altă parte – dacă va rândui Domnul să reiau acest subiect.

Un al doilea răspuns este că frica păzește via.

Și îmi cer iertare celor indignați de un cuvânt popular într-o mică exegeză teologică: înțelepciunea populară a Românilor Vechi este infinit superioară diplomelor goale și textelor sterpe ale filosofilor de curte de ieri și de azi.
Această înțelepciune populară și-a tras totdeauna puterea din trăirea Cuvântului lui Dumnezeu (trăirea întru și după Biblie, trăirea întru și după Christos).

La fel este și acest cuvânt, cu numeroasele lui forme1: cuprinde un răspuns esențial la întrebarea noastră.

Căci, într-adevăr, lucrătorii viei cei răzvrătiți2 pierduseră frica de stăpânul viei și, astfel, au lucrat nelegiuire peste nelegiuire.
Căci ascultând ei de pofta păcatului (aici, a păcatului lăcomiei), s-au răzvrătit. Și, ca toți răzvrătiții împotriva Binelui, au început să se mintă că au dreptate și că ce fac ei este bine.
Vedem acest lucru din faptul că nu s-au oprit din răutăți, ci le-au făcut multă vreme, cu toată hotărârea.

Iar bătrânii, arhiereii, cărturarii și Fariseii care au încercat să Îl ispitească pe Domnul (Luca 20:1-2 și Matei 21:23 cu 45) de frică s-au oprit din minciună (Matei 21:24-26 și Luca 20:3-6) și tot de frică nu L-au atacat pe Iisus Christos atunci deși voiau să Îl ucidă (Luca 20:19 și Matei 21:45-46).
Doar că frica lor era nu de Dumnezeu, de care se cuvenea să se teamă, ci de popor, de care nu aveau voie să se teamă… dacă făceau binele.

Pentru frica de Dumnezeu găsim un cuvânt zguduitor – pentru cine are inimă să înțeleagă – în Cartea lui Neemia (zisă și II Ezdra):

Din ziua aceea în care am fost numit eu guvernator al lor în Țara lui Iuda, din anul al douăzecilea până în anul al treizeci și doilea al Regelui Artaxerxe, timp de doisprezece ani, eu și frații mei nu am mâncat pâinea de conducător.
Iar conducătorii de mai înainte apăsau poporul și luau de la el pâine și vin, pe lângă cei patruzeci de sicli de argint; ba până și slugile lor apăsau poporul. Eu însă nu am făcut așa, pentru că mă temeam de Dumnezeu! (Neemia 5:14-15; s.n.)

Atâtea se înțeleg din acest cuvânt!

În primul rând, nemilostivirea conducătorilor Evreilor, care a și dus poporul în robie, dar care și după aceasta i-a apăsat mai departe.
În al doilea rând, iscusința lui Neemia, care a căpătat postul de Guvernator al Iudeii de la Regele Artaxerxe. Este o iscusință politică ce necesită și talent, în primul rând, însă și lucrarea acestuia, plus pregătirea și munca pentru a obține funcția dorită.
Aici se poate spune multe despre Creștinii care nu doar că nu caută funcții pe măsura talentelor pe care le au. Dar și resping asemenea funcții de li se oferă, sub pretextul demonic al smereniei. Astfel încât se leapădă de frații lor, lăsându-i să fie conduși de cei răi. Ba, mai rău, unii și caută alte funcții, care nu se potrivesc unui Creștin.
Dar trecem repede și peste asta, ca să ne îndreptăm către următorul lucru de înțeles din citatul biblic de la II Ezdra 5:14-15.
În al treilea rând, vedem faptul că Neemia, folosindu-și talentul politic pentru a ajunge la putere, conducătorul Țării lui Iuda, a condus cu multă smerenie și dragoste pentru Poporul lui Dumnezeu.
Scena din capitolul 5 al cărții este mai largă: felurite căpetenii locale apăsau poporul cu biruri nedrepte, iar când nu puteau să plătească îl sileau la nelegiuire3.
Neemia lucrează cu o covârșitoare înțelepciune, în care dragostea și adevărul sunt deplin unite. Le face astfel pe căpeteniile locale nu doar să oprească asemenea practici, dar și să îndrepte, pe cât era cu putință, răul făcut. Și, totodată, aduce pace poporului tulburat de prea grele încercări.

Cuvântul de la Neemia 5:14-15 este o urmare a acestei întâmplări, este punerea purtării proprii ca exemplu și paradigmă pentru conducătorii Poporului lui Dumnezeu.

Și care este deosebirea fundamentală între căpeteniile corupte, pe de-o parte, și Neemia cu frații lui, pe de altă parte?

Frica de Dumnezeu.

Neemia însuși o spune: Eu însă nu am făcut așa [ca cei corupți, n.n.], pentru că mă temeam de Dumnezeu (Neemia 5:15).

Într-adevăr, frica păzește via.

Căci dacă lucrătorii viei ar fi avut frica de Dumnezeu a lui Neemia, ar fi rămas lucrătorii viei, ba chiar ar fi devenit parte din Vița cea Veșnică, zidindu-se ca mlădițe ale Acesteia (Ioan 15:5).

Sau, pentru lucrătorii viei de astăzi – episcopi, preoți, diaconi, călugări și mireni –, putem spune la prezent: dacă lucrătorii viei vor avea frica de Dumnezeu a lui Neemia, vor rămâne lucrătorii viei și parte vor fi din Vița cea Veșnică.
Iar dacă nu, voi fi aruncați afară de Împărăția Cerurilor, arzând ca și diavolii în focul veșnic4 (Ioan 15:6).

Dar aici ne izbim de o altă întrebare ce caută să înlăture frica de Dumnezeu și mântuirea venită prin aceasta!
Căci spun unii:

De ce să amintim de frica de Dumnezeu în loc să promovăm dragostea de Dumnezeu?

Răspunsul este evident.
Dar, pentru că de vreme ce este pusă întrebarea, nu este văzut, să ajutăm la găsirea lui:

Din aceeași pricină pentru care dragostea de mama cuiva nu îl oprește de la pornografie. Cum nu îl oprește nici dragostea față de surorile sau fiicele sale.
Ba chiar unii, în numele unei ”iubiri” care numai iubire nu este, cred că se cuvine să învețe la curvie și perversiuni chiar pe cei din familia lor.

După cum se poate vedea din această realitate dureroasă, nici măcar dragostea de părinți sau copii – cele mai puternice pentru omul lumesc – nu îl pot opri pe om de la răutăți foarte mari, inclusiv împotriva celor dragi.

Cu atât mai puțin dragostea de Dumnezeu, Cel pe care omul nu L-a văzut (I Ioan 4:20).
Căci dacă dragostea de Dumnezeu ar ține omul în cele bune, nu am avea ecumeniștii care cred că ”iubirea de Dumnezeu” înseamnă să disprețuiești, să urăști, să prigonești și să blestemi pe cei care nu acceptă Ecumenismul.
La fel, dacă iubirea de Dumnezeu ar ține omul în cele bune, nu am avea zelotiștii care și ei cred că „dragostea de Dumnezeu” înseamnă să disprețuiești, să urăști, să prigonești și să blestemi pe cei care nu se supun ideilor tale.

Iată, iar și iar, adevărul dureros pe care doar mândria îl neagă: foarte rar oamenii au putere de a asculta de Dumnezeu din iubirea de El, pe când frica de El pe mulți i-a mântuit.

Căci dacă omul înțelege Iadul, cu veșnicia lui de chinuri, dacă omul înțelege că toată frumusețea și tot binele sunt numai de la Dumnezeu și doar întru Dumnezeu, se va opri de la rău.
Căci și frica de a pierde tot ce este frumos și bine, dar și mai mult, din păcate, frica de Iad, mult ne pot ajuta să avem puterea de a respinge răul.

Neemia era un om politic iscusit și un luptător de frunte, după cum vedem în Biblie. Era și un om cu multă dragoste față de cei din Poporul Ales.
Și pune înaintea tuturor frica de Dumnezeu pe care o avea.
Pentru că știa că fără aceasta niciodată nu se ajunge la dragostea de Dumnezeu.
Pentru că prima condiție a iubirii adevărate este respectul.
Și respectul adevărat există doar în adevăr.
Adevărul fiind că despărțirea de Dumnezeu duce în Iad, iar căutarea Lui cu sinceritate duce în Împărăția Cerurilor.

Vedem asta la Neemia, vedem asta la lucrătorii viei, vedem asta la noi înșine.
Dacă vrem să vedem!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Se grăbesc mulți să citeze un cuvânt Sfântului Vasile cel Mare preluat cu nesaț și parafrazat repetat. Cuvânt în care acesta zice că

noi ne abatem de la rău fie că ne înfricoșăm de pedepse, și suntem (atunci) în situația sclaviei, fie că împlinim poruncile urmărind câștigurile din leafă, pentru folosul nostru propriu, și prin aceasta suntem la fel cu lefegii, fie (că împlinim poruncile) pentru binele ca atare pentru binele ca atare din dragostea Celui Care ne-a dat Legea … și astfel suntem în situația de fii. (PSB 18, 1989:214)

Mulți, după cum am spus, aduc înainte acest cuvânt ca pretext pentru a disprețui frica de pedepse (frica de Iad), ignorând contextul, adică scrierile Sfântului Vasile cel Mare în care acesta arată nevoia de frica de Dumnezeu.
Da, arată el, plecăm de la starea de sclavie a fricii, ca să urcăm la înălțimea de copii ai iubirii, amândouă de Dumnezeu.
Dar dacă nu plecăm de la prima, nicicând nu vom ajunge la ultima!

Cât despre mine, cu lacrimi de durere și cu tot sufletul strig spre Dătătorul Bunătăților să îmi dăruiască frica de El ca să pot pune începutul cel bun înainte de sfârșit.

Căci la ce îmi folosește să caut cele înalte, când nu am reușit încă să pun piciorul pe scară?
Ca să mă asemăn acelor mulți care căutând cele înalte în loc de a căuta să fie și să devină, au căzut asemenea lui Lucifer în adâncurile Iadului?
Ferească Dumnezeu!

Este infinit mai bine să fiu în sclavia fricii de Dumnezeu și ca sclav al său să mă mântuiesc, decât să caut, trufaș, la cele mai presus de mine și astfel, ferească Domnul!, să mă osândesc veșnic.
La cele mai înalte, dacă le pot duce, mă va duce Domnul când va fi vremea.
Eu cu frica Sa mă voi mângâia, știind că îmi aduce viața veșnică.

Note

  1. Precum frica păzește via, frica păzește dreptatea, frica păzește bostănăria, frica păzește bostanii, frica păzește pepenii etc. ↩︎
  2. Matei 21:33-41 ș.cl. și Luca 20:9-16 ș.cl. ↩︎
  3. De pildă, punându-și zălog viile, ogoarele și casele, ca să poată să se împrumute, uneori chiar de la cămătari, și să poată plăti ceea ce li se impunea. ↩︎
  4. Focul cel veșnic drept parte a Veșniciei Iadului este amintit, printre alții, de Proorocul Isaia, când zice viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge (Isaia 66:24). La fel de Însuși Iisus Christos (Matei 18:8 sau 25:41). Iar că este pentru unii viață veșnică, iar pentru alții osândă veșnică, se știe de la începuturi – Daniel (12:2) fiind numai un exemplu. Până și Talmudul, care adesea amăgește cititorii cu doar 12 luni de chinuri, admite în fapt veșnicia Iadului, după cum se poate vedea la Roș Hanașa 17a sau Chagigah 27a. Astfel încât cele 12 luni se arată a fi de fapt o urmă a învățăturii adevărate că unii dintre cei osândiți pot fi scoși din Iad prin binele făcut – mai cu seamă din iubirea pentru ei – de către urmașii sau ucenicii lor. ↩︎

Natura are nevoie de om?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Una dintre concepțiile marxiste ce au fost larg preluate este despărțirea dintre om și natură.

În Marxism, omul (marxist!) este dumnezeul existenței; ca urmare, natura îi este exterioară.
Din această ideologie expresii precum
lupta cu natura
și
cucerirea naturii sunt două dintre lozincile de Stânga cele mai vestite.

Factual, atât cucerirea naturii cât și lupta cu natura sunt dovedite ca fiind dăunătoare.
În primul rând, pentru că amândouă pun omul în afara naturii, ceea ce duce la o relație dezechilibrată între om și restul naturii (din care acesta face parte).
În al doilea rând, pentru că amândouă promovează implicit ostilitatea între om și restul naturii (din care omul face parte).

Ca să dăm un singur exemplu, cele două concepte au fost cauza „regularizării apelor” așa cum a fost aceasta concepută mai ales în secolele XIX-XX – sub influența Marxismului clasic și atât timp cât (și acolo unde) nu s-a aplicat nevoia (promovată de Ortodoxie!1).
Iar această regularizare a apelor, făcută brutal și simplist, prin închiderea apelor în albii cât mai stricte, a dus la mari dezastre ecologice, la secete și pagube uriașe pentru agricultură, la distrugerea iremediabilă de biotopuri unice etc., etc.
Pe scurt, s-a pierdut mult mai mult decât s-a câștigat, pe toate planurile.

Din nenorocire, văzând aceste consecințe, ideologii – și clasa politică – nu a înțeles greșeala fundamentală a Marxismului (un sistem conceptual radical bolnav, bazat pe o rupere de realitate patologică).

Prin urmare, există altă lozincă marxistă, acum la modă: natura nu are nevoie de om, omul are nevoie de natură.

Și pentru că propaganda bate rațiunea pentru prea mulți oameni2, deși realitatea a dovedit nulitatea lozincii, mulți continuă să o propage.

Un exemplu clasic al aplicării lozincii natura nu are nevoie de om, omul are nevoie de natură este al măsurilor de Stânga adoptate în trecut pentru ”ocrotirea” pădurilor din mai multe țări.
Sub tipicul conformism ideologic al Stângii, autoritățile au impus limitarea sau chiar interzicerea activității grupărilor de (pompieri) voluntari sau de stat ce ridicau și ardeau controlat frunzele și crengile uscate. Sau, pur și simplu, nu au alocat fonduri (ori au alocat fonduri extrem de mici) pentru asemenea activități.
Consecința?
Cele mai mari incendii din istorie, repetate.

Inclusiv acum câțiva ani în Australia – unde autoritățile de Stânga, inculte și fanatic marxiste, au interzis eliminarea uscăturilor.

Chiar mergând pe linia evoluționistă cea mai rasistă, adică pe cea a evoluționismului darwinist, un om care se dorește obiectiv tot ar trebui să recunoască existența marilor dezastre naturale. Pentru că există și au existat!
Și ar trebui să recunoască faptul că acolo unde omul are grijă de restul naturii, aceasta este apărată de multe asemenea dezastre.

Dimpotrivă, acolo unde omul se crede exterior naturii – indiferent sub ce formă –, dezastrele naturale sunt garantate.

Adevărul este că omul are nevoie de restul naturii, iar acesta are nevoie de om.

Cine are urechi de auzit să audă!3

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Biserica lui Dumnezeu (cunoscută și drept Biserica Ortodoxă) a promovat totdeauna chipul unei legături adânci și adânc responsabile între om și restul Creației (Creație = natură). Omul a fost făcut, a arătat mereu Biserica, pentru a purta de grijă restului Creației, adică restului naturii. Se poate observa că în Europa sau Asia locurile în care Ortodoxia a hotărât relația dintre om și restul Creației continuau să dăinuiască vietățile care în altă parte dispăreau. Și au dăinuit până când alte religii – de la Catolicism ori Protestantism până la formele moderne de Ateism – au preluat puterea (de obicei violent) în acele locuri. ↩︎
  2. A se vedea contradicția esențială între Al Treilea Război Mondial – cunoscut și ca Războiul Rece – și frica promovată de mass-media că ar putea începe acest război (click aici pentru accesare). ↩︎
  3. Adică cine are minte de înțeles să înțeleagă! Exprimarea este simbolică, nu se referă la un proces fizic de auzire a comunicării scrise. ↩︎

Despre Stânga, Comunism, Evrei. III. Karl Marx despre ”Problema evreiască”

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

(prima parte)
(a doua parte)

Rămăsesem la faptul că avem în Karl Marx o poziție excepțională pentru a înțelege dacă sistemele de Stânga sunt pro sau anti iudaice, sunt pro sau anti semite.
Căci Karl Marx este de origine evreiască – prin amândoi părinții! – și, totodată, unul dintre cei doi părinți fondatori ai Comunismului (alături de Friedrich Engels).

Tot excepțional pentru clarificarea lucrurilor este existența unui material realizat de Karl Marx intitulat Zur Judenfrage, adică Despre problema evreiască.
Materialul a fost publicat în Februarie 1844 în ceea ce se dorea a fi o revistă (un anuar), denumită Deutsch–Französische Jahrbücher (Analele Germano-Franceze), dar care a apărut o singură dată, atunci în Februarie 1844, la Paris, printr-o colaborare între Karl Marx și Arnold Ruge.

Textul se vrea un răspuns la textul lui Bruno Bauer, Die Judenfrage (Problema evreiască), apărut în Braunscheweig un an mai devreme (adică în 1844).

Ca toate textele lui Marx (și Engels, și alții) Zur Judenfrage prezintă un sistematic rasism cultural: ”creștinismul” este văzut strict prin elemente ale istoriei și spiritualității vest-europene, Ortodocșii, Bisericile Orientale și alte forme fiind ori ignorate, ori tratate cu un dispreț funciar1.
De asemenea, materialul cuprinde o serie de prezumții de Stânga ce nu rezistă unei analize logice2, o serie de contradicții organice și altele asemenea.
Dar ceea ce este clar pentru un cititor obiectiv – incluzând prezența dogmelor de Stânga în paralel cu combaterea ”religiilor” – este doar doctrină absolută pentru Marxiști.

Și, mai mult, nu ne interesează aici o analiză a textului, ci doar punctarea poziției lui Karl Marx față de Evrei.

În Despre problema evreiască (Zur Judenfrage) Karl Marx identifică Iudaismul, in corpore, cu economia de piață – sau, după terminologia folosită de el, cu capitalismul.
Și Karl Marx afirmă că pentru victoria ideologiei sale (numită de el, mai târziu, Comunism) este nevoie de dispariția Evreilor.

Acest îndemn la genocid cuprinde două elemente:

  • genocidul religios și cultural; Karl Marx cere desființarea Iudaismului și ca religie, dar și ca sistem cultural, declarând Iudaismul ca fundamental opus valorilor de Stânga
  • genocidul fizic; apelul repetat la revoluția violentă, care să șteargă orice opoziție, este legat în text direct de ceea ce Karl Marx vede ca nevoia dispariției Evreilor pentru victoria Comunismului (numit în text Emancipare Socială)

Altfel spus, Karl Marx este primul ideolog și prima celebritate din istorie care cere exterminarea Evreilor.3

Și, pentru cititorul care se îndoiește de această realitate, vom oferi câteva citate din Karl Marx, politicianul și ideologul comunist atât de lăudat de Uniunea Europeană și nu numai.
Astfel încât cititorul să poată vedea în ce măsură aceste citate sunt sau nu anti-iudaice sau antisemite.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. De pildă, Karl Marx amintește în treacăt de situația din America de Nord, însă tratează subiectul cu un dispreț explicit: „pentru noi, statele nord-americane sunt numai un exemplu momentan. […] în America de Nord, dominația practică a iudaismului asupra lumii creștine a ajuns să se exprime la modul normal și clar […] Infinita fragmentație a religiei în America de Nord, de exemplu, îi acordă chiar din exterior, forma unei afaceri strict individuale.” etc. ↩︎
  2. De pildă, Karl Marx declară că statul este perfect (dar, în același timp, că trebuie să lupte împotriva cetățenilor de alte păreri decât ale statului, până la eliminarea lor sau la supunerea față de doctrinele de stat), că religia este intrinsec negativă (deși înseși pozițiile sale, deși pretins ancorate în realitate, includ nenumărate distorsionări ale realității spre a masca faptul că sunt convingeri religioase), că etnicitatea este intrinsec negativă (deși în multe locuri laudă specificul național al unora sau altora) etc.
    Una dintre absurditățile marxiste cele mai teribile, prezentă și la Bruno Bauer, dar și la majoritatea autorilor de Stânga, este convingerea că „Atunci când nu există religie privilegiată, nu mai există nici o religie. Negând puterea exclusivă a religiei, ea nu va mai exista.” (Bauer, op.cit.:66), încuviințat repetat de afirmațiile lui Karl Marx și în op.cit., dar și în altele. În realitate, Credința Creștină (Biserica, religia creștină etc.) a apărut fără să aibă vreun privilegiu, ba chiar prigonită de la început. Realitate prezentă nu doar în Romania (Imperiul Roman), ci și în Persia, Armenia, Georgia, India etc. Fapte, fapte concrete, care anulează orice valoare de adevăr a dogmei stângiste pe care am citat-o.
    Ridicol este faptul că oameni profund religioși, comunități profund religioase, existau în vremea respectivă (mijlocul secolului al XIX-lea) inclusiv în țările cucerite de doctrina de Stânga, precum Țările de Jos, Franța ori Spania.
    Inclusiv în America amintită de Karl Marx. Și aici, unde este nevoit să constate contradicția, Marx apelează la pretenția că „fragmentația religiei” din America este echivalentă cu lipsa religiei, un sofism izbitor. ↩︎
  3. Un cunoscător al istoriei mainstream va protesta, amintind de Aman din Agag (Haman Agagitul) (sec. V î.Chr.), de Petru Eremitul și Contele Emicho (1096 d.Chr.), de Regele Eduard I al Angliei ori de Bogdan Hmelnițki (1648-1657). Însă Aman (Haman) a vrut exterminarea Evreilor din Persia dintr-o ranchiună personală; deși intenția sa este genocidară, ea s-a bazat nu pe o doctrină antisemită, ci pe ura față de Mardoheu. Petru Eremitul și Contele Emichio au avut ca intenție expulzarea Evreilor din Europa; acțiunea a dus, într-adevăr, la Masacrele din Renania, dar, fără a nega vreo clipă răutatea lor, acțiunile au fost locale (și riguros personale); mai mult, ele nu au avut la origine personalități de prestigiu, cu atât mai puțin ideologi de talie mondială, și nu au vizat, din fericire, Evreii ca întreg. Regele Eduard I al Angliei (1290) a emis Decretul de Expulzare (a Evreilor) în urma acuzațiilor de cămătărie (care era ilegală) aduse de nobilime, cu mulți martori. Gestul, prin urmare, nu a fost unul ideologic, ci o sentință de așteptat pentru un proces trucat. În sfârșit, cumplitele masacre organizate de Bogdan Hmelnițki au ținut, paradoxal, nu atât de o ideologie particulară, ci de faptul că Evreii sprijineau structurile polone ce oprimau pe Ortodocși în general și pe Cazaci în special. Oricât de absurd pare, masacrele organizate de Hmelnițki au ținut de ceea ce acesta și însoțitorii lui, sub influența Rusiei, considerau a fi o „mișcare de eliberare”. Pe scurt, oricât de abominabile sunt intențiile sau acțiunile de acest fel, ele nu întrunesc cele trei elemente care definesc gândirea și acțiunile lui Karl Marx: ideologie care proclamă necesitatea dispariției Evreilor, vizarea Evreilor in integrum, autor celebru la nivel internațional sau mondial. ↩︎