Pagini de cultură și civilizație românească. Neștiutor, Nepriceput, Prost. I

Prostul care tace nu e prost.
(zicere populară)

În limba română veche, prin mijloace lexicale diferite, s-a obținut o detaliere deosebit de interesantă a capacităților intelectuale (sau lipsei acestora).
Astăzi se practică o simplificare excesivă ce este înlocuită prea des doar de o revărsare de insulte, înjurături, blesteme și alte prostii.

O zicere des folosită până acum câteva decenii era

Prostul dacă nu-i fudul,
încă nu e prost destul1.

Se vede aici o legătură între prostie și fudulie (= trufie, aroganță) care este deosebit de importantă.
În Vest a fost teoretizată relativ recent și parțial sub numele de Efectul Dunning-Kruger2.

Acest ultim termen descrie fenomenul prostiei fudule: cu cât un om cunoaște mai puțin despre subiect, cu atât crede că îl cunoaște mai bine.
Există excepții, desigur, iar Efectul Dunning-Kruger descrie o tendință, nu o regulă absolută.
Doar că oamenii care își înțeleg și recunosc neștiința sunt din păcate mult mai puțini decât ar fi sănătos pentru omenire.
O problemă care, de altfel, domină și distruge România – dar acesta este alt subiect.

Întorcându-ne la România Străveche, merită să cercetăm puțin un trio lexical: neștiutor, nepriceput, prost3.

Pentru cocolirea sufletelor delicate (= a celor afectați de Efectul Dunning-Kruger), am fi putut vorbi despre neștiință, nepricepere, prostie.
Dar pentru o înțelegere cât mai bună a cercetării, pentru a ne deschide către adevăr – dacă avem cu ce – este nevoie de concret, de realitate, de ceea ce atinge direct. Ca urmare, vom pleca de la neștiutor, nepriceput, prost.

Neștiutor este cel care e lipsit de cunoașterea pe care ar trebui să o aibă; secundar, cel lipsit de cunoașterea de care are nevoie.

Se poate vedea o mare deosebire între cele două definiții.

A doua descrie o stare în care suntem toți de multe ori în viață.
În primul rând în ceea ce privește teologia, adică legătura vie cu Dumnezeu, dar și în foarte multe alte domenii.
Ea poate să fie cu totul nevinovată, ori să fie legată de o oarecare vinovăție (prostie): lipsa de prevedere, uitarea unor pași necesari ș.a.a.

Prima descriere pentru neștiutor include o formă evidentă de prostie: omul este lipsit de o cunoaștere pe care ar trebui să o aibă.
Acest lucru se poate întâmpla a) din neputință ori b) din păcate.

(partea a doua)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Cu forme diferite, precum: prostul care nu-i fudul, parcă nu e prost destul; prostul care nu-i fudul, încă nu e prost destul; prostul dacă nu-i fudul, nu e încă prost destul; prostul care nu-i fudul, nu e încă prost destul etc. Sau fără mândrie (fudulie) prostia nu doare; fudulia e sora geamănă a prostiei; prostul bate toba ca să se audă; prostul care tace nu e prost; cel mai fudul este prostul etc. ↩︎
  2. În mai multe materiale pe subiect, de întindere semnificativă (un exemplu aici), se ocolește ori se redă prin eufemisme realitatea din spatele Efectului Dunning-Kruger, adică trufia. ↩︎
  3. Uneori cuvintele întrebuințate astăzi nu corespund înțelesurilor vechi. De pildă, prost însemna în trecut foarte simplu, foarte sărac ori, pentru obiecte, de calitate inferioară – de unde s-a dezvoltat și sensul de astăzi al cuvântului. Cuvântul corect pentru Româna Veche este nătărău (cu nuanțe ca neghiob și nătăfleț) sau netot. Doar că (a) sună mult mai urât astăzi decât prost și (b) dacă în loc de prostie grăim despre nătărie o să încurcăm cititorul. Ca urmare, voi întrebuința cuvintele actuale de prost și prostie pentru a descrie ceea ce în trecut se numeau nătărău și nătărie sau netot și netoție. Dacă rânduiește Domnul, poate vom reveni și la ele. ↩︎

Iubirea mincinoasă și homosexualitatea

Iubirea mincinoasă și homosexualitatea

Spune cineva – pe care mândria îl face mult mai puțin inteligent și mult mai puțin bun decât se crede – că:

Dacă aș avea un copil gay l-aș iubi. Nu i-aș spune că îl așteaptă Iadul dincolo.

Deci nu își iubește copilul, pentru că îl minte într-un lucru esențial pentru viața lui.
Dacă îți iubești copilul, dacă iubești pe cineva, îi vei spune atunci când merge pe un drum greșit; și mai ales dacă acel drum duce în Iad.
Dacă îi ascunzi acest lucru, dar cu atât mai mult dacă îl minți că e bine să facă răul, iubirea ta este mincinoasă. Adică este o formă de răutate pretențioasă, care se pretinde iubire.

Prin mila lui Dumnezeu, am avut la sfătuire și spovedanie zeci de persoane din zona LGBT. Și mai ales gay.
Toți au trecut prin abuzuri care contribuiseră mult la alegerea lor.
Și toți cei care au primit Învățătura Bisericii, și cu ea harul lui Dumnezeu, s-au vindecat.

Sunt cel puțin treizeci de oameni care au familii împlinite astăzi și care au trecut prin acest proces de vindecare.
Proces de vindecare ce începe totdeauna cu adevărul.
Adevăr spus cu blândețe, cu iubire dacă putem, cu grijă pentru binele celuilalt – căci binele nu este bine dacă nu este bine făcut.

Îmi aduc aminte de un domn care venise la biserică să mă întrebe (nu să se spovedească):
– Părinte, încerc să fiu un bun creștin. Citesc Biblia, merg la biserică, mă rog, fac milostenie, încerc să urmez calea lui Christos. Nu vreau să calc nimic din cuvintele lui Dumnezeu. Dar ce pot să fac dacă m-am născut homosexual? Așa sunt dintotdeauna: niciodată nu m-au interesat fetele, am fost atras doar de bărbați.
Am dat din cap a înțelegere:
– Eu am fost totdeauna atras de fete. Dar până m-am căsătorit nu m-am culcat cu niciuna.
Se uită la mine încercând să înțeleagă ce vreau să zic.
Îl ajut:
– Dacă Dumnezeu mi-ar fi spus că este greșit să am de-a face cu o femeie, aș fi rămas în abstinență toată viața.
Se luminează și se miră:
– Genial! Nu m-am gândit la asta! Da, este o soluție bună.

De atunci domnul în cauză a revenit periodic la biserică pentru un sfat.

Și, în feluritele discuții, amintind eu de marile mele iubiri de copil, și-a adus aminte de cum a fost și el îndrăgostit în primară de o fată așa și pe dincolo.
Deci l-am întrebat:
– Ce s-a întâmplat în vacanță, de v-ați schimbat atracția de la fete la bărbați?
A rămas încremenit.
Și, pe măsură ce își amintea, se albea la față.
Pe scurt, fusese abuzat de o rudă. Doar că până la această discuție își ștersese cu totul întâmplarea din memorie.
Și de la aceste amintiri (fata iubită, abuzul) a început vindecarea sa.

Este un exemplu paradigmatic: de fiecare dată vindecarea începe cu recunoașterea adevărului lui Dumnezeu și, respectiv, a adevărului răutăților din propria viață.

Este ca și cum cineva ar avea probleme de mișcare, iar alții i-ar spune, din „iubire” (mincinoasă) „asta te face deosebit” sau „ești minunat pentru că te miști altfel decât ceilalți”.
Și vine cineva care chiar are dragoste și îi spune: Mișcările bune și firești sunt altfel. Ai undeva o problemă, hai să o căutăm și să o vindecăm. La Dumnezeu se poate.
Și se găsește o rană ascunsă, o traumă uitată și acoperită de piele, care produce problemele de mișcare.
Desigur, aceasta este iubirea adevărată.

Doar că iubirea mincinoasă vine din trufie, din orgoliul bolnav de a declara bun drumul cel rău pe care merge pretinsul iubitor.
Este o formă de orgoliu extrem, în care hoțul îi vrea pe toți hoți ca să pretindă că este cinstit să fi hoț. Sau în care coruptul îi vrea pe toți corupți, la fel, ca să spună că e normală corupția.

De mai multe ori am fost întrebat de oameni ai zilelor noastre:

De ce este Biserica împotriva homosexualilor?

Și de prima dată și până astăzi am dat același răspuns:

Cine v-a spus asta v-a mințit, fie dinadins, fie că a fost și el mințit. Biserica a fost și este și va fi totdeauna de partea homosexualilor. A spune că Biserica este împotriva homosexualilor este ca și cum ai spune că medicina și spitalele sunt împotriva bolnavilor. Medicina și spitalul au rostul de a ușura suferințele celor care nu se pot vindeca, respectiv de a-i face pe bolnavi să nu mai fie bolnavi, ci sănătoși. Biserica are rostul de a ușura suferințele celor păcătoși sau pătimași care nu se pot vindeca, respectiv de a-i face să nu mai fie păcătoși sau pătimași, ci sfinți.

Aceasta este iubirea adevărată.

Așa cum tot iubire adevărată este să spui, cu durere, celui care stă împotriva lui Dumnezeu și cuvintelor Sale:

Dacă te oprești, te poți mântui; dacă nu, despărțirea de Dumnezeu va fi veșnică, iar acesta este Iadul.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

130 de milioane de victime ale Marxismului

130 de milioane de victime ale Marxismului sunt înregistrate în URSS și China din 1918 până în 19801.

Aceasta este ideologia pe care o promovează o serie de partide politice din România de astăzi, de la USR la Partidul Socialist Român sau Partidul Socialist din România.
Sau pe care o promovează felurite persoane de influență în mass-media, sistemul de educație al statului ori alte structuri de stat etc.

Cine are minte și suflet de înțeles, să înțeleagă.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Printre lucrările consultate pentru această concluzie sunt scrierile lui Sojenițîn ori Șalamov, sau Death by Government, de Rudolph J. Rummel; The Years of Hunger…, de R.W. Dawies și Stephen G. Wheatcroft; Stalinism in the Soviet Countryside…, de Lynne Viola; The Soviet Century, de Moshe Lewin; I carnefici di Stalin, de Gianluca Falanga; L’oro din Mosca. La verita sui finanziamenti sovietici al PCI, de Valerio Riva; The History of the Gulag…, de Oleg V. Hlevniuk; The Road to Terror…, de J. Arch Getty și Oleg V. Naumov; Bloodlands: Europe between Hitler and Stalin, de Timothy Snyder; La Chine de Mao (1949-1976), de Jean-Luc Domenach; Mao. La storia sconosciuta, de Juan Chang și Jon Halliday; Renverser ciel et terre…, Yang Jisheng; Memoria Rossa…, de Tania Branigan; Mao’s Great Famine…, de Frank Dikötter; La Terreur sur Mao…, de Song Yongyi; The Road to Serfdom, de Friedrich Hayek; Victims of the Cultural Revolution…, de Wang Youqin; Collective Killings in Rural China…, de Yang Su; Agents of DisorderHow the violence of China’s Cultural Revolution unfolded, de Andrew G. Walder; The Black Book of Communism… etc. ↩︎

Viața în Christos și mediul academic (I)

Întreabă un abonat (Mihai):  

În condițiile în care instituțiile al căror rol era să păstreze moștenirea istorică a neamului sunt astăzi compromise ideologic, credeți că, în general, efortul Creștinesc ar fi mai roditor îndreptat pe alte căi decât cele convenționale, sau încă mai are rost intrarea în mediul academic – la Facultatea de Teologie, Facultatea de Istorie și așa mai departe?

Este o întrebare adâncă, de la un om de cultură și cu gândire adâncă, deci răspunsul trebuie să fie pe măsură.
Poate că e prea mult pentru mine, însă încerc.
Și s-ar putea să fie dureros pentru cititor.

Prima instituție ce are datoria sfântă de a păstra moștenirea istorică, teologică și culturală a națiunii este familia.

Copilul ar trebui să asculte din pântecele mamei cântece românești, basme, legende istorice, alături de rugăciuni, psalmi, Evanghelii etc.
Copilul ar trebui prevenit de mic asupra răutății lumii.
Ar trebui să știe de mic faptul că în lume necazuri va avea, dar cu Iisus Christos va birui tot răul.
Ar trebui să lucreze manual, astfel încât să păstreze cea mai puternică legătură cu realitatea și să fie păzit de iluzia „vieților de rezervă” și „reluării jocului” – iluzii ce otrăvesc astăzi nenumărate suflete.

Soții ar trebui să se hrănească din Învățătura lui Dumnezeu și să se odihnească în pildele Sfinților și Eroilor în fiecare zi.
Să folosească instrumentele electronice pentru a învăța, pentru a vedea și citi ceea ce este bun.
Soții ar trebui să îngrijească o grădină și niște vietăți în fiecare zi.
Implicându-și copiii, pe măsură ce cresc.
Soții care stau la bloc și nu au grădină în afară își pot lua, dacă urmăresc asta în loc de televizoare șmechere și mașini inutil de scumpe, dacă se păzesc de satanicele ispite ale jocurilor de noroc, băutului peste măsură și ale altor patimi de același fel.
Și dacă nu au și nu pot să ia – de pildă, muncind prea mult sau având venituri mici – își pot face ghivece și jardiniere cu pătrunjel, mărar și leuștean, cu cimbru și busuioc, roșii, ardei, ardei iuți, cu un lămâi sau un dafin etc. Care să fie mica lor grădină.

Familia ar trebui să meargă duminică de duminică la biserică, cel puțin la toată Liturghia.
Ar trebui să se spovedească măcar odată pe lună și să se împărtășească pe cât de des cu putință.
Ar trebui să aibă măcar câte o scurtă rugăciune împreună, și măcar cinci minute să citească, zilnic, din Biblie împreună.
Ar trebui să meargă împreună la antrenamente – box, kick-boxing, lupte libere, jiu-jitsu, karate etc., sau înot, handbal, oină și altele asemenea.
Ar trebui să facă pelerinaje împreună și la fel drumeții.

Familia este prima instituție în care și prin care trăiește orice națiune.
De aceea Marxismul urăște familia și vrea să o desființeze: fără idealul familiei omul este sclav1.
De aceea Marxismul induce ideea otrăvită a așteptării ca statul să facă ceea ce este treaba persoanei ori familiei: cine așteaptă ca statul să îi dea ceva este sclav.

A doua instituție ce are datoria sfântă de a păstra moștenirea istorică, teologică și culturală a națiunii este obștea sau comunitatea locală.

(poate va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Și pentru călugări există idealul familiei, doar că al familiei alcătuită de Biserica Biruitoare. ↩︎

Gânduri despre Cartea lui Iov (I)

Când am primit în dar Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! – am început să o citesc mai ales de la un cap la celălalt.
Această practică mi-a devenit un obicei. În fiecare an, cu mila lui Dumnezeu, citesc Biblia de la început până la sfârșit.

La început citeam din bucuria de a asculta cuvintele Domnului, iar și iar, însoțită de bucuria darurilor Sale atunci când Acesta voia să mă lumineze ca să înțeleg ceva.
Pentru că Biblia nu se citește ca să o înțelegi – înțelegere cu neputință omului –, ci spre a-L asculta pe Părintele Ceresc grăindu-ți.
Doar așa, deschizându-ți urechile și ochii sufletului și inimii te poți bucura de binecuvântarea Sa, adică de luminarea pe care El ți-o aduce, acolo unde știe că îți este de folos să înțelegi părți din înțelepciunea nesfârșită a Scripturilor.

Mai târziu, pe măsură ce am început să am goluri de memorie, citirea anuală a Bibliei a devenit o și mai mare bucurie.
Pentru că citind, prin pierderi de memorie, ca și cum ar fi prima dată, sunt păzit de împietrirea, de plafonarea sau blazarea de care au parte prea mulți dintre cei cu memorie bună.

Dar acestea sunt deja departe de subiect!
Fapt este că atunci când am primit Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! –, am ajuns, firește, și la Cartea lui Iov.
Și, dincolo de unele adevăruri folositoare și zguduitoare, nu am înțeles deloc disputa dintre Iov și prietenii săi.
Când grăia unul, mi se părea că are dreptate. La fel când grăia celălalt.
Și, până la urmă, nu înțelegeam în ce constă neînțelegerea dintre ei.
Așa cum nu am înțeles de ce Dumnezeu i-a dat dreptate lui Iov.
Am primit spusa Domnului ca pe un adevăr neînțeles: știam deja că dacă nu înțelegem de ce Dumnezeu face ori zice un lucru este pentru că El este mult dincolo de noi.
Atât de mult încât o comparație a acestui raport (om/Dumnezeu) cu cel dintre o amibă și un om încă ar fi măgulitoare pentru amibă.

În acest an, ajungând iar la Cartea lui Iov, am fost pus pe gânduri de puternica dispută, ceartă chiar, dintre Iov și prietenii lui.

Iar aici este un prim șoc, pentru că în lume asemenea certuri sau dispute duc la ură nesfârșită. Pe când Iov și prietenii săi rămân prieteni – și vom vedea mai departe, cu mila Stăpânului Ceresc, ce uimitor și copleșitor este acest fapt.

Dar care este, totuși, pricina neînțelegerii dintre prietenii lui Iov și acesta?

Este o formă de gândire pe care o întâlnim, cu durere, la mulți absolvenți și profesori de teologie, la mulți clerici de toate rangurile: gândirea șablonardă.
Mai precis, gândirea șablonardă a prietenilor lui Iov.

Ei îl cunoscuseră pe Iov pe când acesta era în putere. În cunoscuseră atunci când avea putere. Îl cunoscuseră pe când era bogat și sănătos, plin de averi și înconjurat de respect.
În această deosebită stare, Iov se purta ca un stăpân în înțelesul dinainte de Cădere al cuvântului: ca un puternic purtător de grijă, ca unul ce își folosește superioritățile pentru a îngriji, a îndruma, a păzi, a ocroti – și, când e nevoie, pentru a mustra și pedepsi, tot ca parte a îngrijirii, îndrumării, pazei.

Acum nu îl recunosc!
Este sărac, slab, lepros, cu bube1, ras în cap, murdar, plin de coji, abia acoperit de zdrențe de asemenea murdare, scărpinându-se cu un ciob.
Contrastul este extraordinar.

Și, apăsați de gândirea șablonardă, decid: Iov trebuie să fie un mare păcătos, ba chiar un nelegiuit.
Este, pentru ei, singura explicație posibilă pentru pedepsirea lui Iov – așa cum înțeleg ei ceea ce i s-a întâmplat lui.

Cititorul are întinsă o cursă de către firul narativ: el știe că Iov nu a fost pedepsit de Dumnezeu, că Iov este iubit și prețuit de Dumnezeu.
Totuși nici măcar cititorul nu știe de ce, totuși, Dumnezeu i-a dat voie diavolului să îi facă lui Iov atâta rău.

Ne întoarcem însă la prietenii lui Iov.
Aceștia sunt copleșiți de durerea lui, dar și răniți de ”constatarea” că Iov este de fapt un păcătos, un nelegiuit.

Din cele spuse de ei apare clar faptul că au multe cunoștințe despre Dumnezeu. Și, totuși, nu Îl cunosc!
Cei trei – Elifaz, Bildad și Țofar – îi atribuie lui Dumnezeu, alături de puteri și caracteristici care sunt reale, și un justițiarism omenesc – și văzut de ei ca pozitiv și divin.
De fapt, îi atribuie lui Dumnezeu un justițiarism aproape mecanic – deși îl descriu drept lucrarea Celui Viu.

Raționamentul lor pleacă de la o legitate clară: Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul.

Este o legitate despre care ei știu, dar pe care o înțeleg greșit, punând limite multiple lucrării divine prin felul în care o descriu.

Ca urmare, cei trei sunt prinși, alături de mila față de Iov, de convingerea că acesta trebuie să se pocăiască pentru nelegiuirile sale și, de asemenea, de indignare față de afirmațiile repetate ale lui Iov că este, după puterile omenești, drept.

Aceste ultime afirmații contrazic premisa pusă de ei: Dumnezeu aduce nenorociri doar asupra celor răi, iar pe cei buni îi binecuvântează.
Singura nuanțare pe care o acceptă – și doar în urma presiunii cuvintelor lui Iov – este că fericirea nelegiuiților este scurtă și aparentă, fiind repede urmată de pedepse peste pedepse.

Noi știm că ei greșesc, și dacă nu înțelegem cum, pentru că știm că Dumnezeu, la sfârșit, îi osândește pentru că, deși erau într-o stare foarte bună, au vorbit mult mai nedrept decât Iov, oricât de lovit era acesta.

Este copleșitor să citești felul în care Elifaz, Bildad și Țofar își argumentează ideile și încearcă să îl convingă pe Iov să accepte ”adevărul evident” proclamat de ei – ”adevăr evident” care este, în fapt, o minciună.

Discursurile lor sunt puternice, sunt pline de învățături sfinte și adevărate.
Luate în parte, frazele sunt convingătoare și cuceritoare.
Este discursul teologic de înaltă clasă al celor cu studii înalte.
Și, ca întreg, este la fel de fals ca acesta.

Mulți sfinți au spus că adevărata teologie nu se învață prin teorie, ci doar prin trăire. Dar foarte puțini înțeleg acest lucru mai mult decât în teorie.

Elifaz, Bildad și Țofar, ca mulți rabini din multe timpuri, iubesc Învățătura lui Dumnezeu.
Dar pe Acesta?

Acesta este, pentru prea mulți teologi – ziși mozaici sau creștini – un subiect.
Un subiect esențial, subiectul central al sistemelor lor filosofice zis teologice – și, de fapt, teooloage.
Dar este un subiect.
Și oricât de mult ar fi descris ori definit ca persoană vie, în realitate nu este trăit ca atare de amintiții prea mulți teologi (teoologi).

Ca urmare, provocând ironia îndreptățită a lui Iov, ei vor să fie apărătorii lui Dumnezeu, ca și cum Acesta ar avea nevoie de apărarea oamenilor!

Pe scurt, în toate cele ale lor, ei dovedesc o rigiditate conceptuală și o înstrăinare de trăirea în Dumnezeu care îi face să greșească puternic: atât față de Iov, cât și față de Dumnezeu.

Pentru că Iov nu a fost lăsat să fie lovit de Satana pentru păcatele lui, ci pentru păcatele noastre.
El este un chip al omului creștin: încă de la început el nu aduce jertfe doar pentru sine, ci și pentru copiii săi și toți ai lor, așa cum un creștin totdeauna se roagă nu doar pentru sine, ci și pentru toți ceilalți.
Iov este un chip al omului ce tinde din răsputeri către sfințenie: știe că fără Dumnezeu nu o poate ajunge, dar o cere cu tărie, știind că cere un lucru bun.
Asemenea tuturor sfinților, Iov este un chip micșorat al lui Iisus Christos, o asemănare cu Acesta: Iov suferă mult mai puțin pentru sine și mult mai mult pentru toată omenirea, pentru ca aceasta să învețe din suferințele și ridicarea sa.

Din toate acestea, cei trei prieteni ai lui Iov nu văd nimic, pentru că nu trăiesc întru Dumnezeu; ca urmare, deși Îl descriu ca Dumnezeu îi atribuie purtări și intenții străine Dumnezeirii.
Și încearcă, iar și iar, să îl facă pe Iov să admită că este un nelegiuit, că pentru asta a fost pedepsit, să se pocăiască și astfel să fie iertat și binecuvântat iarăși.

Refuzul acestuia, afirmațiile acestuia că deși omul nu poate fi drept înaintea lui Dumnezeu, pe cât poate un om să fie drept el, Iov, a fost, îi înfurie.

Această stare este recunoscută deschis de Țofar:

Cugetul meu mă împinge să vorbesc, din pricina frământării pe care o simt în mine. Am auzit o învățătură care mă scoate din sărite, și atunci o pornire vijelioasă, din duhul meu, mă face să răspund. (Iov 20:2-3)

Dar ce teologie poate să fie aceea născută din nervi, ce răspuns poate să fie acela din mânie?

Totuși, de ce această supărare sau chiar furie, de ce această îndârjire împotriva ideii că Iov nu ar fi nelegiuit?

Din groaza față de crucea lui Iov.

Dacă Iov a suferit atâtea și atât de cumplite lovituri deși este drept, asta nu înseamnă că oricare dintre ei poate fi lovit la fel?

Conform gândirii lor șablonarde, consecința este aceasta, este clară și îngrozitoare.

Ei uită de faptul că Dumnezeu folosește chiar și cele rele ale lumii spre a chema la bine.
Ei uită de faptul că Dumnezeu nu dă omului cât poate să ducă.
Ei nu se pot gândi – după ce l-au proclamat nelegiuit pe Iov – că acesta ar fi primit o asemenea cruce tocmai pentru că era atât de bun și de întărit încât putea să o ducă – spre folosul, îndreptarea, curățirea și mântuirea celor care află de această cruce a lui Iov și o înțeleg.

Din păcate și patimi, asemenea acestei gândiri și vorbiri, asemenea purtării celor trei, sunt de prea multe ori și teologia academică sau de seminar, dar și lucrarea pastorală și misionară în Biserica noastră.
Pentru că fără trăirea în Christos, fără frică de Dumnezeu, cu idolatrizarea intelectului, tot ceea ce putem căpăta este ceea ce au avut și cei trei: aparența teologiei în lipsa acesteia.

(cu mila lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Nu toate formele de lepră au și bube. ↩︎