Cel mai mare păcate este cel pe care îl am.
Pentru că acesta mă desparte de Dumnezeu.
Mihai-Andrei Aldea

Cu întârziere, răspund unui mesaj și unor întrebări din acest mesaj adresate de Mihai.
Mesajul a fost postat de d-sa acum vreo șapte zile, la micul eseu Între desacralizare și sfințire, născut tot din întrebările sale.
Una dintre pricinile pentru care am răspuns cu întârziere este încercarea unui răspuns serios. Ca urmare, este destul de lung și l-am împărțit în două.
Aici este partea a doua.
Să fie cu folos!

(prima parte)

Iar C.S. Lewis spunea că „procesul istoric nu îngăduie o întoarcere simplă; că Europa nu poate ieși din Creștinism pe aceleași uși pe care a intrat și să se regăsească acolo unde era. Nu acesta este felul în care se întâmplă lucrurile. Omul post-creștin nu este un păgân, tot atât de bine ai putea crede că o femeie măritată își recapătă fecioria prin divorț.”

Mi se pare limpede că primele două fraze sunt corecte, iar ultima radical greșită. Și, totodată, văd lipsa oricărei atestări a spuselor lui G. K. Chesterton în rândurile lui C. S. Lewis. Dar asupra acestui fapt voi reveni mai departe. Acum repet faptul că primele două fraze prezintă o realitate concretă.

Desigur, nu există posibilitatea resetării istoriei.
Europenii nu cunosc real formele europene antice ale păgânismului. Ceea ce cunosc ei sunt doar urmele păstrate, urme a căror interpretare este în mare parte subiectivă sau limitată.
Mai mult, culturile din care vin Europenii sunt puternic diferite față de cele antice.
Sunt, toate acestea, elemente care garantează o diferență radicală de preluare.

Ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat!
Pentru că Renașterea este, în fapt, dorita Renaștere a păgânismului greco-roman, cu toate aspectele sale – cunoscute medieval. Doar că dorința nu s-a putut materializa, construindu-se un produs care combină elemente păgâne reinventate, paradigme păgâne pe care Anticii nu le-ar putea recunoaște și accepta și altele asemenea.
Ceea ce face din Renaștere un fenomen care își poate revendica păgânismul greco-roman doar și exclusiv doar ca punct de inspirație. Pentru că, din toate punctele de vedere este radical diferit de acesta.

La fel stau lucrurile și cu acele caricaturi numite „păgânism celtic britanic”, „păgânism galic”, „păgânism dacic” etc.
Nici măcar denumirile nu corespund religiilor antice!
Căci acelea erau păgâne – adică străine învățăturii Scripturilor –, nu își ziceau așa!
Iar în lipsa oricăror surse cât de cât solide privind acele religii, feluriți obraznici pretind să le „redescopere”, bineînțeles, „magic”. Doar că descoperirile lor sunt atât de moderniste încât în raport cu vechile culturi sunt perfect ridicole.

Deci, da, factual, primele două fraze sunt corecte.

A treia, însă, este radical greșită, aplicând termeni păgâni unei viziuni care fie fiind creștină, fie încercând să fie de un obiectivism total, nu poate folosi acei termeni.

Fecioară este, pentru Creștin, cultura creștină (sau, înainte de Venirea Domnului, veterotestamentară) a unei comunități – fie aceasta cătun, sat, comună, târg, cetate, oraș, plai, județ, comitat, țărișoară, țară etc.
Păgânismul este, definitoriu din punct de vedere creștin, adulter (Ieremia 3:1-13 este doar un exemplu din multe care arată acest lucru).

Iar dacă este să ne uităm la fenomenul istoric, o comparație ar fi cu o femeie care a fost desfrânată și apoi s-a pocăit. Dar după câteva decenii, speriată de îmbătrânire și poftind din nou plăcerile tinereții, lasă Credința și se aruncă iar în desfrânare. Fiind apoi mirată că nu mai este atrăgătoare pentru tineri și că o mustră conștiința mai mult ca în tinerețe. Și dând vina pe Credința Creștină pentru aceasta.

Din punctul de vedere al obiectivității reci, comparația ar fi cu o femeie care după mai multe relații se căsătorește. Și, după câteva decenii, se hotărăște să redevină necăsătorită – atenție, nu divorțată – și să își refacă vechile relații. Fiind șocată să constate că dintre foștii amanți unii au murit, alții s-au căsătorit și recăsătorit, alții sunt măcinați de BTS-uri, dar, mai ales, toți au îmbătrânit și s-au schimbat. Astfel încât nu mai poate avea relațiile din trecut nici cu ei, nici cu alții.

Dar, dincolo de analiză, sunt încă nelămurit în ce fel ar putea fi aplicate rândurile lui C. S. Lewis textului inițial sau întrebărilor finale.

Credeți, Părinte, că păcatul (“mai binele”) modern se deosebește de cel antic printr-o diferență de natură, nu doar de grad? Că există o diferență în orientarea voinței: spre un bine dezordonat, în cazul celui antic, față de o împotrivire directă față de Binele însuși, față de Dumnezeu, în cazul apostaziei moderne?

Așa cum vedem în Sfintele Scripturi, așa cum vedem în Sfânta Tradiție, păcatul este o neascultare de Dumnezeu – conștientă sau nu.

Pentru a înțelege natura păcatului, cred că este de folos să vedem, în primul rând, felul în care apar primele păcate.

Aici, desigur, trebuie să mergem la Adam și Eva.
Dumnezeu i-a făcut, le-a dat rânduială și nenumărate daruri. Printre acestea se numără existența, conștiința de sine, voința și liberul arbitru, sănătatea deplină, puterea de abstractizare etc.
Mai mult, le-a dat sub stăpânire (adică în grijă părintească) toată Creația Materială, adică tot Universul (așa cum era înainte de Cădere).
Ca să îi ajute, le-a făcut o grădină ca lecție despre îngrijirea cu dragoste înțeleaptă și înțelepciune iubitoare a celorlalți.
Mai mult, a lăsat îngeri să îi ajute și El Însuși venea să îi învețe.
Pentru atâtea daruri – și altele pe care nu le-am mai amintit – le-a cerut un singur lucru: să nu mâncați din pomul X. Și, mai mult, i-a prevenit: pentru că dacă veți mânca din el veți muri negreșit.

Acel pom se numea Pomul cunoașterii binelui și răului.
Am subliniat și răului deoarece feluriți înșelători – și înșelații care îi urmează – folosesc denumirea mincinoasă „pomul cunoașterii”.
Însă
(a) cunoașterea s-a dat omului de la început și a fost primită mai departe, atât prin lucrarea harului cât și prin transmitere directă.
și
(b) pomul în cauză are alt nume, pe acela de Pomul cunoașterii binelui și răului.
Deci nu era un pom al cunoașterii în general, ci un pom al cunoașterii specifice: a binelui și răului.

Dacă stăm să ne gândim puțin, vedem că denumirea corespunde izbitor felului în care ne trăim viața: amestecând binele cu răul!
Și tocmai această duplicitate, tocmai această purtate adulterină, este cea asupra căreia Dumnezeu previne pe om de la început: dacă vei gusta din aceasta vei muri negreșit.

Toate acestea erau cunoscute de Adam și Eva.
Și totuși au ales să asculte de Satana, făcând neascultare de Dumnezeu, ajungând chiar să se ascundă de Dumnezeu.

Supunerea lor față de Satana a fost necondiționată.
Ceea ce înseamnă supunere totală.

Atunci când o cetate se supunea necondiționat orice atrocitate era posibilă. Cei cărora cetatea se supusese necondiționat putea săvârși orice bestialități, inclusiv asupra copiilor, bolnavilor, bătrânilor.
În același fel, când Adam și Eva s-au supus necondiționat Satanei au dat Satanei pe copiii lor până în veac.

Mă opresc la această realitate îngrozitoare, cumplită, feroce, ca să întreb:

Care dintre păcatele acestea, ale lui Adam și Eva, este „cult al Rodniciei”?

Dimpotrivă, toate păcatele făcute de Adam și Eva sunt fugă de rodnicie pentru iluzia unor drumuri mai ușoare către înălțimi!

Și acestea sunt primele păcate din istorie!

Pot să arăt și faptul că în crima lui Cain asupra blândului Abel nu există nici urmă de „cult al Rodniciei”.
Așa cum nu există nici în purtarea femeii lui Lot, în răutatea Regelui Saul, în închinarea la idoli sau în nenumărate alte păcate străvechi.

Amintea Giuseppe Cocchiara despre unul dintre miturile politice care au parazitat și parazitează etnologia, folcloristica și, mai apoi, sociologia și antropologia: mitul bunului sălbatic (the noble savage), cum a fost tradus în română.
Mitul vine din Renaștere, fiind unul dintre roadele corcite și mincinoase ale încercării de revenire la păgânismul greco-roman: de la mitul Arcadia la mitul bunului sălbatic este un salt uriaș, pe care doar disprețul de realitate îl poate face.
Anticii nu au putut gândi așa ceva, pentru că erau în contact cu barbarii și nu puteau asimila faptele acestora ca bune în scara de valori proprie.
Nici Vest-Europenii nu au făcut asta în mod real, fiind șocați de contactul cu „sălbaticii” – de unde și lozinca îngrozitoare un Indian bun este un Indian mort –, dar au avut plăcerea să se prefacă a crede în mitul bunului sălbatic.
Pentru cei mai mulți era o simplă fandoseală, un mijloc de a se pretinde buni și toleranți.
Pentru unii, însă, era și este o imagine prea frumoasă pentru a nu fi adevărată.

Se pot spune foarte multe pe temă, dar esențial este că din punctul meu de vedere Chesterton urmează exact mitul bunului sălbatic. Și face asta ignorând mărturiile clare ale istoriei, mărturiile clare ale Dumnezeieștilor Scripturi.

Revenind la Adam și Eva, merită să subliniem faptul că ei știau.
Ei știau că Dumnezeu a creat totul.
Ei știau că Dumnezeu i-a făcut din iubire înțeleaptă.
Ei știau că Dumnezeu este Singurul care îi cunoaște deplin.
Ei știau că Dumnezeu este Singurul care îi poate călăuzi ca să ajungă la desăvârșire, la îndumnezeire.
Ei știau că ascultarea de Dumnezeu este singura cale a libertății, a deplinătății personale, a fericirii.
Ei știau că ascultarea de Dumnezeu este singurul izvor al rodniciei.

Știind toate acestea, au ales, liber, să asculte de Satana. Necondiționat.

Ceea ce a supus Satanei Universul ce le fusese supus, cu tot cu toate odraslele – minerale, biologice, ideatice, virtuale ș.a.m.d. – care urmau să apară în el.

Și din nou se arată iubirea înțeleaptă a lui Dumnezeu, care folosește vina lor față de El pentru a-i salva și a ne salva!

Căci Dumnezeu nu a negat libertatea lor de a alege, respectându-le supunerea față de cel rău.
Dar, pentru că încălcaseră înțelegerea dintre ei fără dreptate, avea dreptul să îi pedepsească.
Și a dat acele legi pe care păcatul le privește drept blestemul strămoșesc, blestemul lui Adam, blestemul lui Adam și Eva etc.
Doar că prin acel „blestem” Dumnezeu a pus zăgaz Căderii, a limitat puterile diavolilor asupra oamenilor și lumii, a dat viitor omenirii și, mai ales, L-a făgăduit pe Mesia, Iisus Christos.
Blestemul ca binecuvântare este o taină a lucrării harului în lume pe care, cândva, Românii o înțelegeau. Dar pe care cei mai mulți au ignorat-o și o ignoră.

Vedem astfel că rodnicia vine tot de la Dumnezeu, și înainte, dar și după Cădere.
Deci nu poate să fie rodnicie – și nici un cult al acesteia – în afara ascultării de Dumnezeu.
Poate să fie iluzia rodniciei, așa cum este atunci când cei răi se înmulțesc și își închipuie că sunt binecuvântați, doar pentru a ajunge singuri în Iad.
Poate să fie iluzia rodniciei, așa cum a fost la bogatul căruia i-a rodit țarina.
Sunt însă minciuni, iar nu rodnicie adevărată.
Aceasta există doar în ascultarea de Dumnezeu, Singurul care face să fie mai mulți copiii celei sterpe decât ai celei cu multe nașteri. (sic!)

Ca să răspund la întrebare,

natura păcatului este aceeași de la început și până la A Doua Venire.

Ceea ce se schimbă este, uneori, fie aparența păcatului, fie (uneori!) discursurile și/sau pretextele justificative.

Însă în natura sa tot păcatul, dintotdeauna și pentru totdeauna, este despărțirea de Dumnezeu, neascultarea de Dumnezeu, răzvrătirea de Dumnezeu etc. (toate fiind expresii pentru aceeași atitudine).
Așa cum toată virtutea, dintotdeauna și pentru totdeauna, este ascultarea de Dumnezeu.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea