Pagini de cultură şi istorie românească. Din nou despre Românii Călători…

Mă mustră conştiinţa pentru că scriind despre Românii Călători am lăsat pe mai târziu stuparii sau albinarii sau, cum li se zice azi, apicultorii, dar şi vânătorii de altădată. De asemenea, nu am amintit dintre negustori în chip deosebit sărarii sau negustorii de sare, oameni care străbăteau drumuri lungi spre a duce sarea în ţinuturi îndepărtate.

Sărarii aveau  drumurile lor – numele drumul sării era cel mai des folosit pentru ele – pe care le urmau an de an, în caravanele cu care sarea era adusă în porturi, cetăţi, târguri etc. sau dată mai departe, altor negustori Români sau Turci, Greci, Ruteni, Polonezi etc.
Călători o mare, foarte mare parte din viaţă, sărarii aveau casele şi familiile lor, cel mai adesea undeva în munţi, nu departe de salinele sau ocnele de sare din care îşi luau marfa.

Lăsasem deoparte crescătorii de albine – cândva, şi de bondari, unii dintre ei, cei mai pricepuţi – pentru că viaţa lor a fost, de-a lungul mileniilor, o epopee uriaşă, greu de înfăţişat în câteva rânduri.
Numiţi şi păstorii albinelor, aceşti oameni aveau cu insectele făuritoare de miereceară şi alte bunătăţi o legătură cu totul deosebită. Durerea pierderii stupului era mai mare decât pierderea unei mioare la ciobani, deoarece fiecare stup avea mii şi mii de albine, era ceea ce se numea şi familie de albine, iar păstorii albinelor o priveau, pe toată, ca pe o „creşă” aflată în grija şi răspunderea lor.

Greutăţile pe care le înfruntau albinarii erau uriaşe.
Întâi de toate, nevoile fireşti ale albinelor – nici nu mai amintim de cei care ţineau şi stupi de bondari – erau multe. Omul trebuia să ştie multe şi să ţină seama de toate, de la apărarea de boli – aici intrând şi unele mucegaiuri şi ciuperci – şi până la găsirea locurilor cele mai bune de păstorit; mai ales dacă voia un anume fel de miere – precum mierea de mană sau mierea de tei şi altele asemenea.
Bineînţeles, erau schimbări de la an la an, după cum era vremea, după cum înfloreau pomii şi ierburile, după cum înmugureau brazii, pinii, molizii şi alţi copaci a căror sevă era iubită de albine. Ducerea stupilor se făcea cu greu, în căruţe cu roţi puternice, în care se puneau scânduri peste care se aşezau snopuri de nuiele sau grămezi de fân, pentru ca zdruncinăturile să nu ucidă albinele. Drumurile se alegeau cu grijă, ştiindu-se cum pot fi stricate de ploi sau uscăciune, ori că vadurile se schimbă de la an la an. Cu ele se puteau muta şi podarii sau luntraşii, acolo unde trecerea apelor se putea face doar cu ajutorul lor.
Pe lângă toate acestea, mai erau şi poftitorii de miere.
Desigur, dacă erau plătitori erau de dorit, dar numai pe cât ţineau şi puterile albinelor.
Greu era însă şi cu cei care nu înţelegeau cuvântul „nu mai avem miere” – a cărui greutate doar un apicultor adevărat o cunoaşte -, însă mai ales cu hoţii care nu ţineau seama de nimic.
Unii erau din lumea animalelor, de la vestiţii urşi la şoareci şi alte făpturi mititele – inclusiv înspăimântătoarea pasăre, minunat colorată, numită prigorie sau albinărel (Merops apiaster), mare mâncătoare de albine [1].
Alţii erau… oameni (mai mult sau mai puţin), de la unii albinari duşmani şi până la tot felul de tâlhari, adesea cu funcţii în stat.
Dar, cu toate aceste greutăţi, cu toate nenorocirile întâlnite, de mii şi mii de ani păstorii albinelor se mişcă, an de an, între locurile de iernat şi felurite locuri de păscut albinele, de la câmpuri de plante cultivate – dacă nu sunt otrăvite de geniul rău al industrializării agriculturii – şi livezi la păduri şi păşuni cunoscute din străbuni.

Prigorie Albinarel Merops ApiasterPrigoria sau albinărelul (Merops apiaster), groaza crescătorilor de albine

Nu am vorbit despre vânători, alţi Români Călători din trecut – şi de astăzi.
Oameni care străbăteau sălbăticiile şi care le cunoşteau la o adâncime care astăzi rareori este întrecută… dacă este.
Însă despre aceştia vom încerca să scriem altădată…

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[1] Azi combaterea prigoriilor se face mai uşor, folosindu-se dispozitive cu ultrasunete ori alte mijloace moderne. În trecut se puneau sperietori de-a lungul drumurilor albinelor către flori (albinăreii atacau, mai ales pe vreme înnorată, albinele ce se întorceau încărcate la stupi), unii albinari având chiar şi şoimi sau vânturei „învăţaţi” (dresaţi) care izgoneau prigoriile venite după albine.

2 gânduri despre “Pagini de cultură şi istorie românească. Din nou despre Românii Călători…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s