Dacologie, Dacism şi Dacomanie

9, septembrie, 2021 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am fost întrebat de unii cititori care ar fi sensul termenului Dacism în textele mele istorice. Deşi mi se păruse că am construit un context destul de lămuritor… pentru unii nu este de ajuns.
Deci, în ce înţeles folosesc termenul de Dacism?
Sensul este acela de Dacomanie, doar că sunt politicos şi încerc să las loc revenirii la firesc.

Pe scurt, avem următorii termeni esenţiali

Dacologie = Discipline ştiinţifice care au ca domeniu de lucru istoria, cultura şi idiomurile dacice.

Altfel spus, Dacologia cuprinde în ea istorie, arhivistică, numismatică, arheologie, etnologie, filologie etc., în măsura în care acestea sunt legate de Daci.

Dacism = (1) (înv.) Pasiunea faţă de Daci şi cultura sau/şi istoria lor. (2) (şt.) Element lingvistic ori cultural tipic dacic. Termenul este folosit rar şi doar în lucrări de specialitate. (3) (depr., şt.) Manie prin care se exagerează prezenţa, rolul, rostul, cultura sau/şi istoria Dacilor, ignorându-se adevărul, negându-se izvoarele istorice, numismatice, arheologice etc.; dacomanie.

După cum se poate vedea, termenul de dacism poate avea înţelesuri foarte diferite.
Înţelesul (1) este învechit şi, în fapt, ieşit din uz. A fost întrebuinţat mai ales între anii ’70-’90 ai secolului XX.
Înţelesul (2) este ştiinţific şi se foloseşte doar în lucrările de specialitate, lipsind în limbajul curent.
Înţelesul (3) este depreciativ şi ştiinţific. El desemnează în limbajul politicos înclinaţiile de falsificare agresivă a istoriei, culturii şi idiomurilor Dacilor. Altfel spus, este o denumire politicoasă pentru dacomanie.

Dacomanie = Manie prin care se exagerează prezenţa, rolul, rostul, cultura sau/şi istoria Dacilor, ignorându-se adevărul, nedându-se izvoarele istorice, numismatice, arheologice etc. Ca în orice tulburare maniacală cei afectaţi sunt ilogici fără să poată vedea acest lucru, sunt foarte violenţi faţă de cei care îi contrazic şi au o purtare oscilantă – trec foarte uşor de la un limbaj civilizat la unul suburban, de la o purtare elegantă la mojicie şi violenţă. Concepţiile despre Daci ale celor afectaţi de dacomanie sunt extrem de diverse şi adeseori contradictorii; totuşi cei mai mulţi dacomani sunt uniţi între ei de adoraţia faţă de Daci (oricât de diferit concepuţi) şi de ura faţă de istoria bazată de izvoare.

Pentru a constata lipsa de logică a dacomaniei, să consemnăm aici doar şapte dintre tezele preferate ale dacomanilor:

şapte teze daciste (dacomaniacale)
A.1 şi A.2 Romanii şi Dacii erau acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă.
B. Dacii erau un popor avansat, spiritual, viteaz dar lipsit de agresivitate, urând imperialismul.
C. Romanii erau nişte bestii primitive, violente şi invadatoare.
D. Dacii au cucerit cea mai mare parte din Europa şi Asia şi unele părţi din Africa.
E. Decebal a fost un erou care s-a opus intrării Daciei în statul roman.
F. Romanii au fost nişte invadatori nenorociţi ai Daciei.

Acum, desigur,
a) dacă Dacii şi Romanii erau acelaşi popor înseamnă că aveau, în mare, aceeaşi cultură[1]; deci erau cam la fel de buni sau răi;
b) dacă Dacii şi Romanii erau acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă înseamnă că ar fi trebuit să fie uniţi;
c) dacă Traian era din acelaşi popor cu Decebal, dat fiind că el conducea cam 80 de milioane de Romani=Daci, iar Decebal cam 1 milion de Daci=Romani, înseamnă că Decebal era un separatist;
d) dacă Dacii au cucerit cea mai mare parte din Europa şi Asia (după unii dacişti… toată Europa şi Asia!) şi ceva din Africa înseamnă că erau războinici cuceritori (=invadatori) şi nu paşnicii apărători ai gliei părinteşti cum îi proclamă dacomanii;
e) dacă Dacii au cucerit cea mai mare parte din Europa şi Asia (plus părţi din Africa) înseamnă că au cucerit teritorii de cel puţin zece de ori mai mari decât Romanii;
f) dacă Dacii şi Romanii erau acelaşi popor cucerirea Daciei nu a fost o invazie, ci o reîntregire naţională.

Sunt doar câteva din fracturile logice fundamentale ale Dacismului/Dacomaniei.
Dar pentru adepţi nu contează logica: precum în orice manie, convingerea este dincolo de raţiune.

Nădăjduiesc să fi lămurit pe nelămuriţii cititori.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

[1] Pentru cine nu ştie voi sublinia faptul că un popor se defineşte esenţial prin cultură şi secundar prin limbă.
De exemplu, Brazilienii şi Elveţienii sunt popoare ce vorbesc limbi diferite (Brazilienii – portugheză şi spaniolă; Elveţienii – franceză, germană, italiană şi retroromană).
Alt exemplu, Bolivienii, Argentinienii, Chilienii, Ecuadorienii etc. sunt popoare diferite deşi vorbesc aceeaşi limbă.

Sfântul Împărat Constantin cel Mare (227-337), primul împărat creştin al Romaniei, străromân în toate înţelesurile termenului (se naşte în Moesia Superior, Prefectura Dacia, este vorbitor nativ de latină, construieşte un pod peste Dunăre şi poartă de grijă nu doar teritoriilor provinciale nord-dunărene ci şi cetăţenilor romani din Goţia, stat clientelar roman din vremea lui Aurelian).

Mitul aurului dacic şi adevărul – cât îl ştim

27, martie, 202028, martie, 2020 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Există, mai ales în România, o destul de bogată mitologie a aurului dacic şi a atracţiei pe care acesta ar fi produs-o în lumea antică.
De pildă, se spune în această mitologie că Dacii ar fi fost excepţionali în extragerea şi prelucrarea aurului. Că Dacia ar fi fost cea mai bogată ţară în aur – ceea ce ar fi atras către ea mulţi duşmani. Ba chiar, în unele surse, că ar fi fost singura ţară cu aur în europa.

O mitologie asemănătoare este aceea a sării.
Un dacist extrem de subiectiv, G.G., a făcut cândva mult tam-tam pe prioritatea sa extraordinară, care ar fi fost folosirea importanţei sării în alimentaţie ca factor al analizei istorice. Din această perspectivă, d-sa a hotărât că izvorul umanităţii, cel puţin în Europa, trebuie să fie în Dacia. Pentru că, spunea d-sa, Dacia ar fi fost singurul loc din Europa în care se găsea sare. Iar fără sare, oamenii nu pot trăi.
Desigur, d-sa ignora cu superbie faptul că sarea de mare este un produs extrem de vechi. Pe malurile celor mai multe ape sărate mari – fie ele oceane sau mări – se formau natural depozite de sare care i-au învăţat pe oameni că dacă apa sărată se evaporă, sarea rămâne. „Gropi de sare” au apărut, ca urmare, inclusiv pe ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. De asemenea ignora faptul că Salzburg, oraşul sării, are o vechime a mineritului salin de peste 5000 de ani. Adică dinainte de venirea valului indo-european care, amestecându-se cu populaţiile mai vechi (pre-indoeuropene şi indo-europene) i-au format pe Traci (din care Dacii se desprind prin secolul V î.Chr.). Ignora şi vechile extracţii de sare din Sicilia şi alte părţi ale Europei, izvoarele sărate din Galia sau Britania. Etc. (Poate mai revin asupra subiectului…)

Oricum, pe aceeaşi linie se află şi mitologia care pretinde că (a) aurul Daciei i-ar fi atras pe Romani, că (b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului şi (c) că şi alte popoare ar fi fost atrase de „aurul dacic” înainte de venirea Romanilor. În sfârşit, (d), era Dacia singura sau cea mai mare sursă de aur a Antichităţii, înainte de cucerirea romană?

Cultura sciticÄ 001.png Felurite obiecte realizate de Scito-Sarmaţi, cu un accent pe cele din aur

a) Aurul Daciei i-a atras pe Romani în Dacia?

Nu.
Oricât de şocant ar fi, adevărul este că Romanii habar nu aveau că există aur în Dacia până când nu au cucerit-o. De ce?
În primul rând pentru că aurul pare să fi fost un privilegiul al familiilor regale sau, respectiv, al unei elite a preoţilor daci ajunsă şi pe tron. Din care familii sau elită preoţească se trăgea şi Decebal.
Acest aur era tezaurizat atât de tare, atât de fanatic, dacă e să vorbim cinstit, încât după ce Sarmisegetuza cade, cantitatea găsită de Romani pare de vis. Acest lucru a fost cu putinţă deoarece aurul practic nu circula printre Daci. De unde ştim asta?
Din faptul evident că monezile dacice erau de argint*. (Şi erau, din secolul II î.Chr. încolo, copii ale denarului roman de argint). Deci, pentru Romani, de vreme ce Dacii nu băteau monezi de aur, era clar că ţara este săracă în aur. Într-un fel, chiar aşa era: ţara, ca populaţie, era săracă în aur – acesta era privilegiul unui grup foarte mic.
În al treilea rând, până la cucerirea Daciei nu există nicio menţiune documentară despre bogăţia în aur a acestei zone.
În al patrulea rând, pentru că Traian, după primul război cu Decebal, îi lasă acestuia partea din ţară cu cele mai mari rezerve de aur – şi nu doar de aur. Este evident că dacă pentru aur ar fi venit Traian aici – şi nu doar ca să pedepsească trădarea unui (fost) aliat – ar fi încercat cel puţin înlocuirea lui Decebal cu cineva mai potrivit. Şi, desigur, ar fi „arendat” zona auriferă, dacă nu ar fi cucerit-o direct. În fapt bogăţia în aur a tezaurului lui Decebal şi a munţilor Daciei a fost un şoc pentru Romani. Desigur, unul plăcut.
Mai sunt şi alte argumente, dar sunt incluse de mine în răspunsul la celelalte puncte.
Adevărul este că Romanii nu au invadat Dacia în înţelesul comun (acela al unei neaşteptate şi nedrepte cotropiri). Ei au fost nevoiţi să cucerească Dacia de repetatele invazii sud-dunărene ale Dacilor şi Scito-Sarmaţilor dintre Regatul Iazigilor şi Tisa.

b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului?

Nu.
Din păcate pentru cei care se raportează la ei ca la rasa pură din care visează să se tragă, Dacii nu erau prea buni în minerit. De ce?
Probabil şi pentru că Celţii se pricepeau la asta mai bine decât oricine în afară de Romani. După invazia celtică din secolul IV î.Chr., centrele de greutate ale stăpânirii Galaţilor la est de Tisa vor fi Munţii Apuseni şi Dunărea. Dunărea ca axă comercială esenţială – şi Celţii înfiinţează aici un lung şir de aşezări. Munţii Apuseni ca resursă minieră. După ce Burebista hotărăşte să-i măcelărească pe Celţii care nu se încuscriseră cu Dacii – sau nu cu Dacii care trebuie! –, mineritul cunoaşte o mare prăbuşire în Dacia. Se extrage, mai departe, câte ceva, dar în cantităţi mici. Mici fiind şi cuptoarele de prelucrare a fierului, cu rare excepţii – de obicei şi târzii, şi de influenţă sau origine romană.

O dovadă clară a lipsei de experienţă a Dacilor în domeniu o avem după ce Dacia devine provincie romană. În clipa în care Romanii găsesc aur în Munţii Apuseni de astăzi, se apucă să aducă aici pe Piruşti, trib de Iliri specializat în minerit. Este evident că dacă ar fi existat Daci mineri nu mai era nevoie de Ilirii mineri. Şi dacă cineva se va arunca să presupună că minerii daci ar fi fost duşi la minerit în Iliria, Spania ori Egipt… nu, nu este cazul. Dacii prizonieri sunt, în cea mai mare parte, folosiţi ca gladiatori sau soldaţi – şi ei preferă, desigur, ultima variantă. Nu se cunoaşte niciun lot de Daci mineri care să fi fost dus la vreo mină din Imperiul Roman.
Desigur, asta nu înseamnă că Dacii nu adunau aur. Da, îl adunau. Din jafuri, din negoţul – inclusiv cu sclavi – practicat cu Romanii şi Grecii, dar şi din albia râurilor, de unde s-a tot extras până în secolul al XIX-lea. Această extragere din râuri (lâna de aur) este principalul mijloc de obţinere a aurului „mineral” de către Daci.
Dar, desigur, Dacii erau pricepuţi în prelucrarea aurului.
S-a crezut până acum câteva decenii, de către mulţi specialişti, că Dacii ar fi prelucrat doar metalul Lunii, argintul. Găsirea unor obiecte dacice din aur a confirmat faptul că meşterii daci prelucrau şi acest metal cu pricepere… chiar dacă atât de discret încât practic nu se ştia asta în afara castei care deţinea privilegiul adunării aurului.
Trebuie spus, totuşi, că dintre Străbunii noştri atât Tracii Sudici (precum Odrizii şi alţii), cât şi Sciţii, aveau o iscusinţă în prelucrarea aurului care întrece tot ce s-a găsit până acum la Tracii Nordici, inclusiv la Daci.

c) Aurul Daciei a atras pe migratori înainte de venirea Romanilor?

Nu.
Celţii s-au concentrat pe extragerea fierului în Munţii Apuseni iar invazia lor din secolul IV î.Chr. nu a avut ca ţintă Dacia. Dimpotrivă, ei au ajuns până departe, dincolo de Nistru, ba chiar şi în Asia Mică – unde, în afară de mici Galate, înfiinţează o ţară numită Galatia (unde va aduce Creştinismul chiar Sfântul Apostol Pavel). Nici vorbă ca inelul carpatic să fi fost ţinta lor. Aurul de aici îi interesa prea puţin, mai ales că aveau la dispoziţie – prin comerţul dunărean – legături bune cu Galia, unde se ştia că există aur şi se exploata. (De altfel în Galia mineritul aurifer va fi puternic dezvoltat de Romani după cucerire.)
Agatârşii, parte a Sciţilor, se aşează, străbătând mai întâi ţinuturile Tracilor Nordici dintre Carpaţi şi Bug, tocmai în Transilvania de astăzi. Unde? În părţile Târnavelor şi văii Oltului. Nici vorbă să fi venit după aur.
Iazigii urmăresc să ajungă în Panonia, aşezându-se între Dunărea de mijloc şi poalele vestice ale Carpaţilor dacici. Nici ei nu au treabă cu aurul din Dacia, despre care nu ştiau nimic. Şi, la sărăcia lor, ar fi avut de ce să îl râvnească!
Bastarnii se aşează între Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, în sudul Moldovei de mai târziu. Nici vorbă să caute aur în Dacia. Mai curând îl caută în jafurile făcute alături de Decebal asupra Traco-Romanilor de peste Dunăre.
Roxolanii se aşează între Argeş şi Galaţi, între Dacia aşa cum era şi sub Decebal, Dunărea de Jos şi, evident, Bastarni. Nici ei nu sunt veniţi în Dacia după aur.
Etc.

Se poate vedea aici cum aşezarea Scito-Sarmaţilor ocoleşte zonele aurifere ale Daciei

Chiar şi în povestea lui Lisimah şi Dromihete se vede limpede că nimeni nu ştia că ar fi aur în Dacia. Invazia lui Lisimah este o explorare militară, în care curiozitatea şi trufia sunt mult mai mari decât cunoaşterea. Lisimah şi oamenii lui sunt convinşi de sărăcia şi slăbiciunea militară a Geţilor. Dromihete îi întăreşte în convingerea sărăciei în timp ce, paradoxal, le dă peste cap ideea slăbiciunii militare.
Am amintit şi de faptul că Traian a văzut primul război drept unul strict de pacificare. A încercat să facă pace la Dunăre, să întărească bine amândouă malurile. Bloca, astfel, atacurile nordicilor (Traci, Scito-Sarmaţi sau oricare alţii). Cucerirea Daciei nu merita – socoteau el şi generalii lui – cheltuielile militare şi aministrative necesare. Dacă ar fi ştiut de minele de aur de aici ar fi avut cu totul altă purtare şi strategie.

Costantin_nord-limes_png - c — Romania sub Constantin cel Mare şi suprapunerea răspândirii Străbunilor: Romanii, Celţii (verde), Sciţii (albastru) şi Traco-Ilirii (purpuriu).

d) Era Dacia unica sau cea mai mare sursă de aur a Europei înainte de cucerirea romană?

Evident, nu.
Pe de-o parte, Galia şi Iberia erau surse de aur vestite. Mine romane sunt şi astăzi bine întreţinute – şi vizitate de turişti – în Masivul Central al Galiei. Dar cea mai vestită zonă minieră a Europei a fost, chiar şi după cucerirea Daciei, Iberia. Cu atât mai mult înainte de alipirea Daciei la Imperiul Roman Peninsula Iberică era cea mai celebră sursă de bogăţii minerale.
În Iberia (ce este împărţită astăzi de Spania şi Portugalia) mineritul începe încă din mileniul IV î.Chr. Mai târziu, Cartagina şi, după ce aceasta atrage pe Romani în zonă, şi Republica Romană devin interesate de minereurile iberice. Se extrag de aici mai ales cupru şi fier, dar şi lapis specularis, o varietate de gips transparent, folosit pentru ferestre** în locul sticlei (pe atunci altfel decât sticla de astăzi), argint şi, desigur, metalul galben – Las Medulas fiind cea mai celebră mină romană din Spania. În secolul I d.Chr. Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, povesteşte şi despre aceste mine. Iberia era pentru mulţi un adevărat El Dorado.
Însă nu doar Iberia. O altă zonă celebră pentru aurul produs este Macedonia, care era însă umbrită, în ciuda bogăţiei sale, de vestitele mine de aur din Asia Mică, mai ales din Misia, Lidia şi alte zone învecinate. Plumbul, zincul şi cuprul se extrăgeau şi ele din aceste locuri al căror tezaur mineral este probabil sintetizat de bogăţia lui Cresus din Sardis, capitala Lidiei.
Apropiată de Italia – chiar privită ca o extensie naturală a acesteia – este Dalmaţia, de unde se extrăgeau serios, alături de piatră, şi fier, argint şi, da, aur. Romanii se bucurau de aceste resurse încă din secolul III î.Chr.
În sfârşit, ar fi total nedrept să trecem sub tăcere unul dintrele izvoarele mineritului european, Tracia. Care este, totodată, patria unor meşteşugari aurari de o iscusinţă rară, rivalizată în Antichitate doar de Sciţi. Comorile de aur – şi argint – ale Tracilor Sudici au uimit lumea şi constituie, pe drept cuvând, mândria muzeelor din Bulgaria.
O să trec peste minele de aur din Caucaz, Alpi sau Britania. Cred că este deja destul de limpede că aurul se găsea, masiv, în multe părţi ale Europei şi bazinelor mediteranean-pontice. Dacia era, pe această hartă, o zonă albă înainte de cucerirea romană.

––––––––––––-

Deci, pe scurt, cele patru mituri sunt zdrobite.

Rămâne însă adevărul, iar acesta este mai tare decât mitul dacist (de origine comunistă).

Adevărul este că povestea aurului dacic este mai tainică şi mai tulburătoare decât o simplă concurenţă tehnică sau artistică între Daci şi alte popoare.
Primele obiecte din aur – mici mărgele primitiv realizate – au fost descoperite acum câţiva ani în vestul Transilvaniei. Ele datează de cel puţin 7.000 de ani, depăşind epoca obişnuit cunoscută a folosirii metalelor. Lucrurile nu sunt deocamdată elucidate – este o practică reală a civilizaţiei respective, sau este o întâmplare fericită, cineva a dat peste câteva bobiţe de aur într-un râu, le-a lustruit şi le-a folosit? Oricum, reprezintă un hotar, o dată de naştere a folosirii aurului în părţile nordice ale Românimii, cu mii şi mii de ani înainte de naşterea Neamului Românesc.
De atunci şi până în epoca romană, circulaţia aurului, bronzului, fierului, argintului şi altor metale nu a încetat. Dar, cumva, în epoca dacică teritoriul carpato-dunărean tinde să devină, literar spus, un fel de „gaură neagră”. Aurul nu apare acolo unde ar fi de aşteptat să apară.
Un stăpânitor ca Burebista trebuie să fi bătut monede de aur! Bătuseră stăpânitori mult mai mici decât el! Dar, iată, nu cunoaştem nicio monedă de aur care să îi aparţină.
Încă din secolul II î.Chr. Dacii încep să imite denarul de aur roman. Atât de bine încât şi în secolul XX se credea că aceste monede sunt exclusiv romane. Doar după găsirea unor matriţe dacice s-a constatat „falsificarea”, „plagiatul” sau, mai corect spus, copierea săvârşită de Daci.
Podoabele dacice cunoscute până acum câteva decenii erau exclusiv din argint, bronz şi alte materiale, dar nu din aur. Între timp s-au găsit brăţări din aur – ritualice? –, dar puţine. Nu ne pot da o imagine clară asupra orfevrăriei nord-dunărene în acele vremuri.
În sfârşit, avem episodul de neînţeles al războaielor dintre Decebal şi Romani.

Trec repede peste faptul că mulţi Daci şi cei mai mulţi dintre Traci erau de partea Romanilor. Ceea ce este esenţial pentru acest eseu este faptul că Decebal a stat până la moartea sa pe un tezaur imens. A stat pe el precum cloşca pe ouăle din care trebuie să îi iasă puii.
Dacă Decebal trimitea o tonă de aur la Germanici, o tonă la Costoboci, o tonă la Sciţi şi una la Perşi, cu doar patru tone ridica un război nimicitor împotriva Romanilor. Şi avea toate şansele de biruinţă.
Se spune – în izvoarele romane – că ar fi fost peste 100 de tone de aur în tezaurul dacic. Patru tone din acest tezaur pentru a câştiga războiul este puţin. Dar Decebal nu a dat nici măcar 100 de kilograme. Nu a dat nimic. Tezaurul a ajuns, întreg, la Romani.
De ce?
Nu ştim.

Nu ştim până astăzi ce mitologie, ce vrajă, ce superstiţie, ce spiritualitate înconjura aurul, pentru Dacii din părţile stăpânite şi de Decebal, ca să apară un asemenea fenomen.
Ştim că este un fenomen generalizat, pentru că cei care încalcă monopolul şi strâng, pe ascuns, mici tezaure cu monezi de aur sunt puţini. (Vorbesc despre cei din Dacia secolelor II î.Chr. – I d.Chr.) Şi se prea poate ca şi aceştia să fi avut origini străine (scitice, romane, greceşti etc.).
Ne putem da seama că fenomenul este specific Dacilor, pentru că se manifestă doar în zona carpatică nord-dunăreană. Dar ce îl determină, nu ştim.
Dar, cu siguranţă, este un fenomen extrem de puternic.
Decebal era un mare conducător. Capacitatea sa a fost dovedită în cele două războaie pe care le-a provocat. Şi dacă ne putem întreba de ce le-a provocat – dincolo de ipotezele romantice sau comuniste, lipsite de substanţă dar prezentate ca dogme –, trebuie să ne întrebăm, iar şi iar, de ce nu a folosit comoara pentru a câştiga războiul. Cât de puternică era ideea, religia, convingerea care îl făcea să nu folosească această avere gigantică? Şi, ştiind că nu va folosi tezaurul, de ce îl strângea? Şi de ce a mai pornit războiul?

Ipoteza avansată de un coleg, după care tezaurul ar fi aparţinut unei elite preoţeşti sau nobiliare şi, ca urmare, Decebal nu ar fi avut acces la ea, nu rezistă analizei. Este limpede că Decebal venea dintr-o familie de prestigiu, deci obligatoriu ar fi ştiut de comoară, chiar dacă aceasta nu era în stăpânirea regilor.
La vreme de luptă, mai ales după pierderea primului război, Decebal ar fi pus mâna pe tezaur fără probleme… dacă ar fi vrut. Dacă erau nobili ostili avea toate pretextele şi toată puterea să îi execute. Dacă stăpânii comorii erau conducătorii preoţimii dacice, sigur ar fi dat din ea spre a scăpa de ocupaţia romană. Care, se ştie, aducea schimbări în religiile locale ce nu acceptau cultul împăratului…

Este limpede, prin urmare, că pentru aur exista la Daci (sau la Dacii din această ţară condusă şi de Decebal) ceva special. Ceva care trecea de valoarea „de piaţă” a aurului. Ceva care împiedica folosirea lui ca marfă – cu puţinele excepţii care întăresc regula.

Această constatare ne poate duce cu gândul la asemănările şi deosebirile dintre Daci şi Romani, atât cât le cunoaştem.
Vorbind limbi semnificativ diferite (latina, limbă centum, traca, limbă satem), şi unii şi alţii erau aprinşi de dorul excelenţei. Şi unii şi alţii socoteau îndemânarea în luptă ca pe o datorie firească a oricărui bărbat liber. Doar că la Romani şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau valoarea doar în slujba Patriei. În vreme ce la Traci, inclusiv la Daci, şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau o valoare de sine stătătoare – fie că erau folosite spre bine sau rău. (De aceea Dacii se puteau lupta între ei, aliindu-se cu străinii, fără să fie socotit acest lucru dezonorabil – era o parte a îndemânărilor de război.)
O altă deosebire mare este în privinţa misticii. Pentru Romani, originar, mistica avea preţ doar cât era de folos Patriei. Conducătorii Patriei se foloseau de auguri şi de toate mijloacele pe care le puteau oferi slujitorii zeilor spre creşterea, întărirea şi prosperitatea naţională. Evident, fenomenul se repeta în mic la nivel regional sau familial. La Traci situaţia este complexă, deoarece nu există o unitate religioasă, nici de raportare mistică. Tracii Sudici nu doar că dau Grecilor – şi, implicit, Romanilor – pe Orfeu, Dionisos, Pan şi alţii asemenea, dar au şi preluat ulterior interpretările religioase greceşti sau romane (inclusiv ale zeilor de origine tracică). Varietatea religioasă tracică este derutantă pentru cercetători: se întâlnesc în acelaşi timp curente ascetice (Orfeu) şi curente ce promovează desfrânarea (Dionisos), curente paşnice (capnobatai) sau, dimpotrivă, violente (Zamolxe).
Este limpede că spiritualitatea centrată pe Ţara Haţegului şi împrejurimi era una mistic-militaristă. Aici apare daca, o armă a elitelor dacice, dar tot aici este centrul din care ţâşnesc cele mai multe invazii sud-dunărene până în 106 d.Chr. Armele curbe dacice par să fie legate şi de un anumit statut social (ridicat, războinic), dar şi de o anume apartenenţă religioasă.
Este, această lume tracică nordică centrată pe munţii dintre Porţile de Fier ale Transilvaniei şi Munţii Lotrului, o lume încă plină de mistere. Formele religioase de aici sunt complexe şi foarte puţin descifrate. Distrugerea Sanctuarului de la Sarmisegetuza de Ceauşescu, descrisă drept „refacere” (fantezistă şi neştiinţifică), nu a ajutat, evident. Dar nici vânătoarea de comori, care a scurs din ţară elemente arheologice esenţiale din metal, distrugând totodată ireversibil nenumărate situri arheologice cu toate mărturiile pe care le păstrau.
Ce gândeau războinicii daci din aceste părţi? Cum vedeau lumea? Ce anume îi făcea pe aceşti luptători teribili să se poarte cu aurul în acest fel original şi, deocamdată, de neînţeles? Ce spiritualitate le modela astfel viaţa?
Sunt întrebări fascinante la care, din păcate, munţii şi pădurile nu ne pot răspunde câtă vreme nu se investeşte foarte serios în arheologia românească. Dar sunt întrebări prin care privim către lumea acestor Străbuni ai noştri cu sinceritate, deci cu un respect adevărat. Nu punându-le în cârcă ceea ce nu le aparţine, în stil comunist, ci încercând cinstit să-i înţelegem.

Mihai-Andrei Aldea

* Cosonii din aur sunt, s-a constatat recent, monede bătute în Macedonia, din aur macedonean (analiza chimică a dovedit asta). Cel mai probabil au fost o plată pentru nobilii daci care au trimis trupe (sau au şi luptat) împotriva lui Cezar.

** Romanii sunt primii din istorie care înlocuiesc ori suplimentează uşiţele din lemn ale „golurilor de vânt” ale caselor cu o structură de felii de cristal. Cel mai ieftin, deci şi cel mai răspândit – este lapis specularis, o varietate de gips numită şi selenit. Marele avantaj al lapis specularis faţă de cuarţ, mică şi alte variante este mărimea cristalelor. Mai mult, acestea puteau fi tăiate uşor în felii destul de subţiri (chiar până la 1 mm), aproape la fel de transparente ca sticla de geam de mai târziu. Mărimea lor, spre deosebire de mică – şi cu atât mai mult de cuarţ şi alte structuri cristaline – ajungea obişnuit la suprafeţe utile de cca. 400 cmp (20×20 cm). Era nevoie, ca urmare, de un număr mai mic de piese pentru a umple rama unei ferestre. Prin montarea acestor felii de cristal Romanii au inventat ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de vitraliu. Mai târziu chiar ei vor folosii pentru vitralii şi sticla propriu-zisă (de unde şi numele montajului). Plumbul ce uneşte bucăţile de cristal şi sticlă era esenţial pentru cultura romană.

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Este adevărat că „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani”?

4, martie, 20204, martie, 2020 Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Este adevărat că „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani”?

S-a răspândit mult vorba că „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani„. Este adevărat? Să ne uităm la hartă!

Dacia Burebista Decebal Romana 02 — Hotarele nord-dunărene ale stăpânirii lui Burebista, Decebal şi Traian

Hotarul verde închis este al stăpânirii lui Burebista. Unii numesc stăpânirea acestuia imperiu, deoarece a ocupat ţări şi popoare străine. Alţii o numesc regat, deoarece chiar Burebista este denumit în vremea sa „cel mai mare dintre regii Traciei”. Alţii îi neagă denumirea de imperiu sau regat deoarece nu a avut o structură statală coerentă, propriu-zisă (şi de aceea a şi dispărut la moartea lui Burebista). Oricum ar fi numită această stăpânire, ea se întindea la sud până la Munţii Hem (Haemus, azi Balcani) şi în Munţii Timocului de astăzi. Ea cuprindea şi teritoriul dintre Tisa şi Dunărea de Mijoc (apoi ocupat de Sarmaţii Iazigi). La nord hotarul exact nu se cunoaşte, dar se ştie că şi Costobocii, şi Carpii (se pare şi Carpianii) au fost în afara stăpânirilor lui Burebista şi Decebal.

Hotarul auriu-închis este al stăpânirii lui Decebal. Acesta urcă pe tronul regatului clientelar Dacia, regat care avea relaţii privilegiate cu Romania (Imperiul Roman) în schimbul obligaţiei de a asigura pacea în zona de frontieră comună. Din pricini încă necunoscute (dincolo de închipuirile fierbinţi ale unora şi altora), Decebal va invada repetat ţara aliată (Romania/Imperiul Roman). În apus (vest) ţara sa se învecina cu Regatul Iazigilor Metanaşti, de asemenea stat clientelar roman. Iazigii erau Scito-Sarmaţi. În miazănoapte (nord) şi nord-est, Dacia lui Decebal se învecina cu triburile Costobocilor şi Carpilor (ramuri tracice nordice, poate dacice). Hotarul era undeva în sudul Maramureşului istoric şi pe Carpaţii Răsăriteni. În est, vecinii erau în primul rând Bastarnii şi Roxolanii, care stăpâneau colţul dinspre Dacia al Sciţiei Europene. Bastarnii erau un amestec sarmato-traco-germano-celtic, iar Roxolanii erau scito-sarmaţi (cu elemente tracice nordice). Hotarul era pe Carpaţi şi pe sudul Sub-Carpaţilor. Oltul se afla, se pare, în întregime în Dacia.

Hotarul purpuriu (roşu-închis) este al stăpânirii lui Traian. Acesta va pedesi repetatele invazii ale lui Decebal, alipind într-un prim război teritoriile Dacilor pro-romani (cu linii purpurii pe hartă) şi cucerindu-le pe cele ale aliaţilor regelui dac (Bastarnii şi Roxolanii). Deoarece Decebal a încălcat iarăşi atât hotărârile de pace cât şi datoriile de aliat, are loc un al doilea război, în care Traian cucereşte restul Daciei (şi finalizează cucerirea teritoriilor Bastarnilor, se pare). Legăturile Dacilor cu Romanii sunt foarte vechi, în timpul lui Burebista existând deja apropieri puternice între familiile nobililor daci şi respectiv romani.

Deci, dacă hotarul statului lui Burebista i-ar fi inclus şi pe Costoboci şi Carpi ar fi însemnat că a intrat sub stăpânire romană între 75 şi 90% din acest stat. Fără ei, sub stăpânire totală intră cam 99% din statul lui Burebista (practic tot teritoriul dacic, plus altele).
Din Dacia lui Decebal a intrat sub stăpânire romană 100% (tot teritoriul).
Afirmaţia „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani” este o aberaţie totală.
(Iar când vine de la cei care spun că dacii şi romanii erau de fapt un singur popor ce vorbea aceeaşi limbă trece de orice limită a iraţionalului.)

Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două hărţi folositoare: întinderile maxime ale Romaniei (zisă şi Imperiul Roman) şi, respectiv, harta limes-ului roman şi valurilor de pământ iazigo-romane înspre Dacia, reperele întinderii minimale a Regatului Iazig.

Romania 01 — Romania a.k.a. Roman Empire

Limes Iazigi 02 — Teritoriul Regatului Iazigilor (cu galben-auriu)

În această ultimă hartă se pot vedea hotarele Regatului Iazigilor (Metanaşti) pe baza limes-ului roman şi a valurilor de pământ ridicate de Iazigi cu ajutorul Romanilor înspre Dacia (înainte ca aceasta să devină stat clientelar roman). Se poate vedea că mai mult de jumătate din Banat şi aproape toată Crişana făceau parte din Regatul Iazig.

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (IV)

12, aprilie, 20188, mai, 2022 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restulRomaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire – Celţii (Galii), Romanii şi Traco-Ilirii. Acum încheiem şirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitaţii şi atât de fascinanţii Scito-Sarmaţi.

Costantin_nord-limes_png - c

Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici.
Amintitm faptul că au fost o populaţie indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migraţie kurgan.

scythians

Întinderea Scito-Sarmaţilor a fost uriaşă. Din mijlocul Chinei de astăzi şi până în Panonia (în actuala Ungarie) şi dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înfiinţat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.

Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieţii de zi cu zi. Dragostea Românului faţă de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moştenire scitică. Se spune că şi legenda centaurilor vine tot de la Sciţi, pentru că aceştia trăiau atât de mult pe cal încât unele populaţii sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.

Şi dacă această imagine a Scitului călare este firească şi bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuşi, cel puţin părtinitoare.
Pe de-o parte, păşunile de deal sau munte, ca şi podişurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de preţuite de Scito-Sarmaţi.
Pe de altă parte, din Carpaţi până în Altai şi dincolo de aceştia, până departe în Răsărit, şiruri de păduri şi codri se ramificau, împletindu-se cu bălţile şi zăvoaiele de pe malurile apelor mici şi mari, dar şi cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciţilor, Sciţii Pădureni, o „infanterie călare” a Antichităţii.

În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica şi alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ţinutul Berladnicilor).
Bârladul se află aşezat într-un loc în care pădurile şi păşunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte şi Apus, celelalte către Miazăzi şi Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, şi a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaţilor Alani, din nordul Caucazului (Alania), şi cu acea Alanie nouă din Carpaţi ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ţinutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpaţi după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate şi faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China şi Europa, Alania dinspre Carpaţi luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârşit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieşii, a înfiinţat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman şi parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.

Alania Caucaz & Alania Carpati 01.png

Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciţii – sau ai Zeului Focului – Sarmaţii – şi ai altor divinităţi (Scito-Sarmaţii erau politeişti), fie, mai târziu, creştini, Scito-Sarmaţii au fost o prezenţă dinamică în zona etnogenezei şi istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele menţiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmaţii au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- şi Stră- Români şi de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt trataţi cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezenţa lor în Dacia, Sciţia Mică şi Panonia, precum şi implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!

Şi totuşi Scito-Sarmaţii au avut o cultură uluitoare.
Nu doar că ei au creat prima civilizaţie de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alţii. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, şi două braţe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusinţă, este foarte greu de realizat bine chiar şi în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaş direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum şi varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităţilor de „catafracţi” (la care şi calul şi cavalerul erau îmbrăcaţi în armură cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmaţii au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa şi Asia, o legătură foarte puţin înţeleasă şi pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă şi contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale şi al mărilor Caspică şi Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înţelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulţi cei care nici măcar nu ştiu de existenţa lor…)
Tot Scito-Sarmaţii au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar şi o metalurgie a aurului de o iscusinţă aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumuseţe, simţ artistic şi rafinament ce pare pur şi simplu ireal. Spadele scitice – akinakes – au combinat măiestria artistică şi eficienţa în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. şi la naşterea formelor de spade şi săbii din Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmaţii au un rol important în mişcările Tracilor înspre Sud şi Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atraşi de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăşi către Asia, pe urmele Strămoşilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmaţi şi Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar şi în teritoriile dintre Armenia şi această zonă.

În Dacia, Scito-Sarmaţii apar undeva în secolele VII-VI î.Chr. Mulţi se aşează în ţinuturile cu păşuni, zăvoaie, lacuri şi bălţi dintre Prut şi Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinaţi către pescuit şi piraterie. Unii trec Dunărea şi colţul de nord-est al Moesiei în care se aşează primeşte denumirea de Sciţia Mică, spre deosebire de Sciţia Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârşii trec munţii şi se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave şi Mureş. Mai târziu alţii, numiţi Iaşii sau Ieşii Metanaşti (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, aşezându-se între Carpaţi şi Dunăre, într-o ţară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii şi Goţii, mergând alături de ei până în Spania şi Africa.

Întâlnirea dintre Romani şi Scito-Sarmaţi are loc la început prin schimburi comerciale şi zvonuri, la început intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia şi Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unităţi romane auxiliare sunt formate din Sciţi. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc şi întâlnirea dintre Sarmaţii Iazigi şi Romani, care se încheie cu o alianţă ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuşi neaşteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmaţi intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce aminteşte de Scito-Sarmaţi este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius şi despre care se presupune că şi-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciţii – în Răsărit, în Partia, dar şi la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – şi în primul rând de către Daci -, ci şi de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unităţi romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciţii sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu şi epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită şi naşte multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciţii din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar şi de pasăre – şi, bineînţeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea şi, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.

Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmaţi, alături de multe alte arme – de la suliţi la arcul cu săgeţi, de la pumnale la spade. Prezenţa biciului de luptă în vechile arte marţiale româneşti poate fi pusă în legătură cu moştenirea scitică.
În imaginile de pe armele şi vasele scitice regăsim vietăţi obişnuite – precum cerbul, peştii, mistreţul, corbul, bineînţeles, calul etc. – dar şi fantastice. Aici intră şi amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăţi fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinaţii neaşteptate.
Încălţămintea Scito-Sarmaţilor variază de la opincile cele mai obişnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuinţele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciţi şi Sarmaţi au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipseşte o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în acelaşi timp cu suliţele.
Oraşele Scito-Sarmaţilor sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea ştie – sau crede că ştie – că aceşti oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotaţie – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoţii (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau şi observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfăţişează pe aceştia ca Parţi (o populaţie traco-scitico-persană, adesea şi incorect confundată cu Perşii).

Limba Scito-Sarmaţilor este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcţi urmaşi ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmaţi, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influenţă din partea substratului hicsos, în vreme ce influenţele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu ştie dacă ceilalţi Sarmaţi vorbeau aceeaşi limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciţii vorbeau aceeaşi limbă cu Sarmaţii sau unele înrudite. Deci nu se ştie nici măcar Scito-Sarmaţii vorbeau o limbă sau mai multe.

Întinderea uriaşă a Scito-Sarmaţilor face extrem de grea cercetarea şi prezentarea lor. Populaţia jat (se pronunţă „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan şi India se revendică şi astăzi ca urmaşă a Sciţilor denumiţi Massageţi sau Geţi în Antichitate. Denumirea de „Geţi” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deşi poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populaţii erau înrudite). Mai mult, există şi ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică şi zona dintre Caspică şi Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moştenirea Scito-Sarmaţilor este revendicată însă şi de Tuvani, ca şi de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar şi de ramuri slave – de către unii Ruşi, Ucraineeni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare şi ţări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuşi pretind – adesea cu mare virulenţă – că sunt „adevăraţii urmaşi ai Sciţilor (şi/sau Sarmaţilor)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre aceşti urmaşi ai Scito-Sarmaţilor sunt vorbitori de limbi aşa-numite iraniene, alţii sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alţii aparţin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînţeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciţi – şi Sarmaţi – drept „grup de populaţii”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existenţa unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci şi Sciţi în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciţia Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat ştiinţific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.

Acest gol de informaţii, combinat cu nenumăratele revendicări şi puncte de vedere – unele romantice, altele şovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări şi viziuni asupra Scito-Sarmaţilor.
Bineînţeles, cel mai înţelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare şi să se evite speculaţiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciţi şi Sarmaţi era în centrarea religiei, la Sciţi pe pământ şi Zeul Pământului, la Sarmaţi pe foc şi Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoţit invazia Vizigoţilor şi Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici şi o contaminare cu limba greacă, vorbită în localităţile comerciale din sudul Sciţiei Mari (de la Histria şi Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciţi”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinţii Sciţilor – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcaţi cu zale măiestru făurite din oţel şi aur, înarmaţi cu arme de mare frumuseţe, având cunoştinţe magice foarte puţin înţelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existenţa practicilor magice la Scito-Sarmaţi este extrem de bine documentată şi făcea parte din viaţa de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculaţie, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaţilor cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciţii Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciţii Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice şi magice superioare „oamenilor obişnuiţi” (aka „vechilor Germani”). Influenţa binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populaţiilor germanice şi baltice ar îndreptăţi, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciţilor este oglindit în imaginea germaică a Alfarilor şi ar fi devenit, conform acestor speculaţii, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura şi mitologia ce a dominat zona nord-germanică şi scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaştere a tainelor lumii şi a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciţii. La fel prezenţa corbilor ca totem la mulţi Sciţi – alături de cerb şi, bineînţele, balaur, dar nu numai. La fel şi faptul că femeile Sciţilor – şi cu atât mai mult ale Sarmaţilor – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente faţă de grupurile de războinici sciţi (de unde şi legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spaţiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se aşezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel şi faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor şi unele capete de dragoni făurite de Sciţi (cu multe secole înainte de apariţia Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculaţie frumoasă, atractivă, după cum se poate uşor vedea. Şi este greu de acceptat pentru un om obişnuit că este, totuşi, o speculaţie, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înşelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculaţie. Influenţele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidenţe izvorâte din asemănările fireşti dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiaţii sau apartenenţe etnice. Iarăşi etc., etc. Prin urmare, din punct de vedere ştiinţific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduşi răutăcioşi – inspiraţi din eroii şi prinţii (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaţilor? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc.

Şi, trebuie să recunoaştem, Scito-Sarmaţii sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei şi scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciţia Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală şi India, până la uluitoarele creaţii ale artizanilor sciţi, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginaţia celui care se apleacă asupra acestei populaţii.

Cultura scitică 001.png

Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii, Celţii şi Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă şi meşteşuguri, cu bune şi rele. Dacă citiţi materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veţi putea scăpa de prejudecăţile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei. Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puţin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenţie de a înfăţişa tot ceea ce au făcut şi au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism şi respect.
Păstrăm ceva din moştenirea lor, din sufletul lor. Şi din cele bune, şi din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Şi să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun şi frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Către partea a III-a (Traco-Ilirii)

Către partea a II-a (Romanii)

Către partea I (Celţii)

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Noi suntem Români. Mihai Eminescu şi dacismul. Un răspuns minciunilor deznaţionalizatoare (II)

15, noiembrie, 201730, martie, 2023 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În prima parte a acestui mic studiu am prezentat cele două căi pe care lucrează deznaţionalizarea (forţă şi viclenie), ca instrument al neopritei lupte dintre puterile lumii (fie ele mici sau mari). De asemenea, am prezentat câteva curente deznaţionalizatoare devenite clasice (latinismul apusean, pseudo-alegerea între Dumnezeu şi naţionalitate, neo-naţionalismul comunist) şi o vastă mişcare deznaţionalizatoare de astăzi, Dacismul. Am arătat câteva din principiile prin care acesta încearcă să-i convingă pe Români să-şi abandoneze neamul, să renunţe la însuşi numele de Român şi România, să adopte o „naţionalitate” inventată de unii sau alţii dintre ideologii (neo)comunişti. Am menţionat pe scurt falsificarea de către Dacism a Dacilor, Tracilor şi Romanilor, în cadrul eforturilor de deznaţionalizare a Românilor prin atragerea către o altă identitate naţională (cea a „Dacilor”, „Tracilor”, „Geţilor”, „Agatârşilor” etc. născociţi de grupările daciste, străini realităţii istorice şi, evident, străini de ceea ce sunt Românii de două mii de ani). Am încheiat amintind de încercările de a pretinde o vechime a Dacismului inexistentă, inclusiv prin invocarea unor nume ca cel al lui Mihai Eminescu. Vom încerca să prezentăm aici, pe scurt, texte eminesciene care să lămurească lucrurile, să ne arate în ce măsură Mihai Eminescu a fost adeptul vreunui curent dacist sau, dimpotrivă, al iubirii sănătoase faţă de Neamul Românesc.

B. Mihai Eminescu şi iubirea sa de neam
Atâta foc, atâta aur,
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte…

Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.

Pentru că este invocat adesea de felurite grupuri daciste ca un fel de „adept al Dacismului” şi al „dacizării Românilor”, Mihai Eminescu trebuie studiat spre a fi înţeles întru adevăr.
Sunt câteva întrebări la care trebuie să găsim răspuns:
1. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Daci?
2. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Romani?
3. A avut Mihai Eminescu vreo poziţie clară faţă de Dacism?
4. Care a fost poziţia lui Mihai Eminescu faţă de Ortodoxie?
5. Se socotea Mihai Eminescu Dac sau Român? Socotea că Ţara trebuie să se numească Dacia sau România? Socotea că suntem Daci sau Români?

Fără să facem aici un studiu extins, bazându-ne pe textele eminesciene ca atare, putem constata că Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci, privindu-i cu romantică nostalgie şi arătând că aceşti Străbuni ai Românilor merită respect şi dragoste. De asemenea, Mihai Eminescu a socotit că Dacii sunt dispăruţi ca neam, trăind prin moştenirea păstrată de Români. Dar, şi trebuie să amintim acest lucru de la început, Mihai Eminescu nu s-a limitat nicio clipă la dragostea şi respectul faţă de Daci. În primul rând, Romanii au ocupat, după cum vom vedea, un loc cel puţin la fel de însemnat în sufletul, gândirea şi viaţa lui Mihai Eminescu. În al doilea rând, Mihai Eminescu nu a uitat nicio clipă faptul că Dacii erau o ramură a Tracilor, şi că Românii sunt urmaşi nu doar ai Daco-Romanilor, ci ai Traco-Romanilor.
Cităm:

„Din marea unitate etnică a tracilor romanizaţi care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei şi Triestului şi ajungând până la Nistru spre miazănoapte şi răsărit, până-n şesurile Tisei spre apus, n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber dintre Prut, Dunăre şi Carpaţi, şi pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorţii ca asupra cămăşii lui Crist, de această dată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României. Nu e, într-adevăr, popor megieş care să n-aibă români sub jugul său: sărbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemţi, fiecare are, unii milioane, alţii sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire şi robie.
[…]
Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev.”
(Mihai Eminescu, Timpul, 25 Mai 1879)

Revenind la Daci, să ne amintim că şi în Memento mori, şi în Rugăciunea unui dac, găsim o nostalgie romantică faţă de aceşti Străbuni, înfăţişaţi, în acelaşi timp, ca extremişti, viteji, legaţi de natură, trufaşi, înclinaţi spre blesteme (inclusiv auto-blesteme), politeişti etc.
O nostalgie la fel de romantică există şi în Memento mori şi în alte scrieri faţă de Romani, de asemenea înfăţişaţi, în acelaşi timp, ca extremişti, viteji, ordonaţi, autoritari, trufaşi, politeişti etc.
În hotarele cunoştinţelor secolului al XIX-lea Mihai Eminescu se arată nu doar a fi fost un istoric erudit, ci şi un sintetizator de excepţie, izbutind să găsească asemănările şi deosebirile celor două popoare, frumuseţile şi scăderile celor două civilizaţii. Iar dacă pe Daci îi priveşte ca stinşi, pe Romani îi priveşte ca decăzuţi şi incapabili să moară, dar şi să se ridice cum trebuie. Dovada fiind, pentru Mihai Eminescu, chiar Românii. Pe care, în Memento mori, în secţiunea dedicată Romanilor, îi introduce astfel:

„Sâmburele crud al morții e-n viață… Și-n mărire
Afli germenii căderei. Astfel toate sunt în fire,
Astfel au căzut romanii, mari în bine, mari în rău.
Da-i cumplit să vezi un popol osândit să fie mare
Chiar în rău, că mereu crește rușinoasa-i degradare
Și nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu.

Căci a morții braț puternic, când stă viața s-o despartă,
Nu se-ndură să ridice sângeroasa-i lungă bardă,
Cum călăul greu se-ndeamnă la un cap d-imperator:
Zeii pregetă să-și deie-a lor sentință… Și-n uimire
Cugetă de au fost popol destinat spre nemurire,
Au fost ei și dacă mor ei suntem noi nemuritori?…

Strănepoții?… Rupți din trunchiul ce ni da viață fertilă,
Pe noi singuri ne uitarăm printre secoli făr- de milă.
Ei purtau coroane de-aur, noi duceam juguri de lemn…
Exilați în stânci bătrâne au umplut ei cu noi lumea,
Am uitat mărirea veche, cu rușine chiar de nume,
Multe semne de pieire și de viață nici un semn.

Au fost vremi când pe pământul lor n-aveau loc să-nmormânte
Morții lor… P-inimi regale și pe membrele lor sfinte
Spânzura zdrențe umilice de sclavi, de cerșitori
Căci simțiră-n ei scânteia care secolii aprinde.
Întronați au fost în tronuri arse-n foc… Și pe-a lor frunte
Pusu-ș-au de fier coroane arse-n foc sfășiitor.

Și deși-n inima noastră sunt semințe de mărire,
Noi nu vrem a le cunoaște; căci străina-ne gândire
Au zdrobit a vieții veche uriaș, puternic lanț;
Secoli lungi ce-au rămas văduvi de a Romei spirit mare
L-au creat… în noi el este; noi îl stingem. Dacă moare,
Noi murim… ramul din urmă din trupina de giganți.

Când îi cugeți, cugetarea sufletu-ți divinizează.
În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze.
Peste adâncimi de secoli ne ridică curcubei;
Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie
Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie…
Și ne simțim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei…”

În faţa acestui text, în care Românii sunt văzuţi de Mihai Eminescu drept urmaşii drepţi şi ultimi ai Romei vechi – şi nu ai celei germanice, papistă!-, în care continuitatea dintre Romani şi Români este atât de clar înfăţişată, nu poţi să nu te îngrozeşti de răutatea mincinoasă a propagandei daciste.
Căci, da, este limpede că Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci – pe Dacii adevăraţi, aşa cum sunt mărturisiţi de izvoarele antice, nu cei născociţi de comunişti şi neocomunişti. Şi tot limpede este că privindu-i pe Daci ca pe unii dintre Străbunii noştri, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat şi pe Romani, pe trunchiul cărora altoindu-se Dacii au născut Neamul Românesc.
Desigur, cine vrea poate să conteste această viziune – aşa cum oricine poate contesta orice. Dar este viclean şi neruşinat să-i atribui lui Mihai Eminescu acest Dacism contemporan, anti-românesc şi deznaţionalizator. A răstălmăci atât de urât şi nedrept cuvintele şi ideile cuiva este profund dezonorant. În faţa unei asemenea purtări înşişi Dacii, dacă ar mai trăi, ar răspunde cu armele, distrugându-i – după obiceiul dacic – pe cei care le batjocoresc numele, legându-l de asemenea practici mizerabile.

Dar, cutremurător, presimţind o asemenea otravă anti-românească, din vederea seminţelor pe care străinii le răspândeau şi atunci, Mihai Eminescu scrie şi următoarele:

„Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum.
Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim sa fim ceea ce suntem – români.
[…]
A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimenea nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au voit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vreo biserică sau vreo şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.
Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimenea nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.”
(Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, Noiembrie 1876)

şi

„Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?
Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.
Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
Suntem români şi punctum.
Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…
Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.
Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei.
Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.
Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.
Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”
(Mihai Eminescu, Discurs la Primul Congres al Studenţilor Români de la Putna, Putna, 25 Mai 1871)

şi, referitor la forma cea mai răspândită a Dacismului de secol XIX, formă numită, mai des, „daco-românism”…

„… o invenţie austro-rusească, făcută spre a fi opusă de o putere celeilalte […]
… e de o parte de origine austriacă, pe de alta de origine rusească. Iosif II şi Ecaterina II sunt părinţii ideii daco-române, ceea ce se probează printr-o sumă de documente.”
(Mihai Eminescu, Imperiile vecine şi Daco-România, în Timpul, 2 Octombrie 1880)

Am citat pe larg aceste texte eminesciene deoarece ele aduc lumină şi în privinţa poziţiei lui Mihai Eminescu faţă de Biserica Românească (Ortodoxă), pe care o apără sistematic. Merită amintit aici că Mihai Eminescu a avut un traseu obişnuit pentru un om inimos şi inteligent, începând cu un patriotism afectat de concepţii de stânga în tinereţe, pentru ca după întâlnirea cu Apusul să meargă spre Conservatorism (adică în dreapta spectrului politic) şi să treacă de la romantism şi sincretism la o apropiere tot mai mare de Biserică (în ultimul deceniu din viaţă începând să se spovedească periodic la Mânăstirea Putna şi să înţeleagă tot mai mult Ortodoxia). Dar chiar şi în perioada sa de început, în care se afla la distanţă de viaţa creştină, Mihai Eminescu a dovedit neîncetat respect faţă de Biserică şi a apărat-o în toate privinţele. Cunoştinţele sale istorice profunde unite cu patriotismul său îl duceau la o concluzie logică, elementară: Biserica Orientală (Răsăriteană/Ortodoxă) este Maica Neamului Românesc (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882). Pe această linie de gândire, pentru administraţiile locale Mihai Eminescu vedea existenţa a trei îndatoriri fundamentale: „biserica, şcoala şi căile de comunicaţiune” (Mihai Eminescu, Timpul, 6 Decembrie 1881). Biserica fiind pentru Eminescu, după cum se vede, cea dintâi.
De asemenea, se vede în aceste texte, şi în altele pe care le prezentăm, precum şi în multe pe care le-am lăsat deoparte, faptul că Mihai Eminescu pune pe primul rând interesul şi dezvoltarea naţiunii, Statul fiind privit – extrem de corect şi extrem de rar astăzi – ca o anexă sau o unealtă a interesului naţional; iar în cazul încălcării acestui statut, ca sistem parazitar. Şi, în sfârşit, aceste citate arată dragostea şi respectul gânditorului român faţă de popor; ale cărui lipsuri le vedea foarte bine, dar văzându-i, totodată, şi uriaşele calităţi, dar mai ales nesfârşitele suferinţe.
Şi, desigur, în afară de toate acestea se vede limpede poziţia eminesciană faţă de Dacism. Pe care îl socoteşte, documentat, o născocire austro-rusească.
Şi are dreptate, deşi s-ar cuveni să adăugăm că anumiţi principi ai Transilvaniei, Unguri de origine, au avut şi ei rolul lor în apariţia acestui curent. Acest Dacism de secol XVI-XVII a apărut pe fondul cuceririi Ungariei de către Turci. În lipsa micului imperiu-regat din trecut, Ungurii au privit către cele trei Ţări Româneşti rămase neocupate de Turci – printr-o continuă jertfă a Românilor. Şi s-au gândit că invocarea amintirii Daciei poate asigura o unire sub conducerea lor. Ideea avea să fie preluată mai târziu de Papalitate, Austria şi Rusia şi folosită în diferite moduri, după interesele lor, născând ulterior şi Dacismul comunist şi formele neo-comuniste de astăzi.
Pentru Mihai Eminescu, la fel ca pentru Românii din trecut, România nu se putea mărgini la Dacia, ci trebuia să cuprindă, fie şi doar spiritual, dacă nu politic, cea mai mare parte a Românimii.

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Deci întorcându-ne la întrebările puse mai sus, observăm că cea privitoare la poziţia lui Mihai Eminescu despre Dacism este cu atât mai necesară cu cât există un citat repetat insistent de adepţii Dacismului:
„În România totul trebuie dacizat„, sau, cu o formă ceva mai restrânsă şi mai aproape de adevăr,
„[Eminescu a spus:] totul trebuie dacizat„.
Citatul este scos din context şi trunchiat, se cuvine să o spunem de la început.
Este smuls dintr-un articol fără titlu, apărut în 1881 în Timpul (pe 29 Iulie) şi reluat ulterior sub numele „Pătura superpusă„.
Articolul este o replică dată unui ziar comunist/de stânga/liberal din epocă (tipic pentru propaganda anti-românească, acel ziar este intitulat… Românul) şi care atribuia lui Mihai Eminescu – şi ziarului Timpul – o ideologie a antagonismului dintre Moldoveni şi Munteni.
Mihai Eminescu neagă categoric a avea asemenea idei şi subliniază faptul că există o singură rasă românească (termen adeseori sinonim celui de naţionalitate în epocă, dar peste care s-a suprapus, tot mai mult, o pătură străină de fanarioţi şi alţi alogeni, „un element nou şi hibrid„.
Cităm:

„Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s- au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.
Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă, le vedem punându-se la discreţia străinilor şi votându-le când pe Stroussberg, când răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii ca să paralizeze lupta de emancipare naţională de acolo. Aprinşi de-o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale acestei ţări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei.
Aceste elemente sunt cu mult mai numeroase în Ţara Românească decât în Moldova, dar şi aci ele se află mai cu seamă în centrele şesului, nu prin oraşele de la munte, nici prin ţinuturile de acolo. Pe aceste producte de baltă moldovenii’i confundă apoi cu populaţia istorică a Ţării Româneşti, precum se află în sate în genere şi îndeosebi la Câmpulung , la Tîrgovişte, la Târgu- jiului ş.a.m.d. Acestor producte de baltă moldovenii le zic din eroare munteni, căci nu sunt munteni.
[…]
Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti a ţinut 121 ani. Abia la 1921 avem perspectiva că, prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rasei, vom fi exterminat până şi urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare şi de curaj al acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al naţiei româneşti şi abia strănepoţii Caradalelor vor putea fi români. Caradalele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie , oricât neam sili, nu putem corci stejar.
Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este deci îndreptată în contra elementelor istorice ale Ţării Româneşti, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte în mod instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naţionale. Azi e limba, pe care aceste stârpituri o prefăcuseră într-o păsărească neînţeleasă, mâni va fi poate organizaţia socială, poimâni biserica şi şcoala, una cîte una. Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi lipsiţi de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.
Deşi poporul român e numeros, lupta lui e disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini. Aduşi la putere de Rusia, susţinuţi azi de alianţa austro-germană , vedem pârghiile cari-i ridică aşezate în afară, pe când înlăuntru n- avem decât poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.”
(Mihai Eminescu, în Timpul, 29 Iulie 1881)

Trecem aici de nădejdea lui Mihai Eminescu de a vedea în 1921 o Românie liberă de pătura suprapusă de străini ce conduc România antiromâneşte pretinzându-se, totodată, Români. O nădejde ce nu s-a împlinit nici astăzi, la aproape 100 de ani de la 1921…
Dar pentru a rămâne la subiectul nostru observăm dragostea lui Eminescu faţă de naţiunea română, faţă de limba română, faţă de orânduirea socială românească, faţă de Biserica românească, faţă de tot ceea ce este românesc. A interpreta în acest context afirmaţia „totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte” ca una anti-românească, aşa cum o face Dacismul, este imposibil pentru o minte raţională. Dimpotrivă, afirmând unitatea elementului românesc din Dacia ca premiză pentru afirmaţie, şi aşezând-o într-un context al naţionalismului românesc, Eminescu arată clar că prin termenul respectiv se referă la recâştigarea dominaţiei româneşti – politic, economic, religios, cultural, militar etc. – cel puţin în hotarele Daciei. Înţelesul nu este doar clar, ci revine şi în alte contexte, comentatorul Scrierilor politice observând, de exemplu, că „În împrejurările nesigure din vremea războiului oriental, Eminescu exprimă clar ideia că ţinta noastră trebue să fie asigurarea naţionalităţii, nu formarea unei Dacii politice.„.
Ceea ce „ratează” şi adepţii Dacismului, şi alţi interpretatori ai lui Mihai Eminescu, este faptul că în gândirea acestuia – ca şi în cea a lui Mircea Vulcănescu şi altora asemenea – România nu se reduce la Dacia!
Scrierile lui Mihai Eminescu despre Românii din sud, sau de dincolo de Tisa, înspre Apus, ori de Nistru, înspre Răsărit, stau mărturie a viziunii unei Românii care trebuie să îmbrăţişeze toată Românimea! O viziune, de altfel, elementară (după cum o arată, pe fapte – ale străinilor, din păcate – şi Eminescu). Orice naţie cu o gândire corectă în această privinţă ştie că Ţara nu este Statul! Orice naţiune cu o gândire corectă în această privinţă ştie că Ţara îmbrăţişează pe fiii ei oriunde ar fi aceştia! Repet în acest context un principiu fundamental, pe care l-am mai spus şi-l voi spune cât trăiesc:
Oriune este un Român este o Românie!
sau, altfel spus,
România este oriunde este un Român!

Cum privea Mihai Eminescu România ca Ţară a tuturor Românilor se vede limpede dintr-o poezie pe care, deşi am mai publicat-o, o redăm aici în întregime:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arme cu tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra hidrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând;

Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

În contrast cu aceste dorinţe puternice şi înălţătoare ale unui suflet liber stau tinerii prăbuşiţi în viclenia deznaţionalizării prin robia plăcerilor, lene, laşitate şi alte asemenea patimi:

Junii corupţi

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,
Blestemul îl invoc;
Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,
Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară
Cu fierul ars în foc.

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,
De-al patimilor dor;
În preajma minţii voastre ucisă de orgie,
Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,
Şi seacă de amor.

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,
În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite
De sânge putrezit;
Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată
De braţele slăbite, puterea leşinată
A junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?
Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,
O, oameni morţi de vii!
Să vă admir curajul în vinure vărsate,
În sticle sfărâmate, hurii neruşinate
Ce chiuie-n orgii?

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,
Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o,
Şi arşi pân-în rărunchi;
Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară,
Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,
Cum cadeţi în genunchi!

Sculaţi-vă!… căci anii trecutului se-nşiră,
În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,
Căci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită,
Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,
Poporul împărat.

Sculaţi-vă!… căci tromba de moarte purtătoare
Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare
Ca leul speriat;
Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,
Ci-aievea s-au serbat.

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte,
Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte
A ţopăi în joc!
Aci vă duceţi valuri în mii batalioane,
Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,
Diluviul de foc.

Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie,
Cum murmură trecutul cu glas de bătălie
Poporului roman;
Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,
Şi frunţile cărunte le nalţă de departe
Un Cezar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,
Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie
Şi sceptrele de fier;
În două părţi infernul portalele-şi deschide,
Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde
Tiranilor ce pier!

În darn răsună vocea-mi de eco repeţită,
Vă zguduie arama urechea amorţită
Şi simţul leşinat;
Virtutea despletită şi patria-ne zeie
Nu pot ca să aprinză o singură scânteie
În sufletu-ngheţat.

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată
În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată
Un stârv spre-a-l sfâşia;
Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmeţită,
Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită
Un trăsnet ar purta.

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,
Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte
Misteriul cel sânt;
Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,
Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,
Ca râsul la mormânt.

Pentru orice om cu conştiinţă această poezie este cutremurătoare. Şi credem că pe un om sincer, care îşi caută rădăcinile cu onestitate, îl va zgudui şi îl va trezi.
Este cutremurător să vezi cum aceleaşi patimi înrobeau tineretul deznaţionalizat de atunci şi de astăzi – este efectul unei politici unitare în ideologie, deşi schimbătoare în forme, politica masono-comunistă.
Este cutremurător să vezi cum Mihai Eminescu, cel declarat de propagandiştii neo-comunişti drept „dacist”, încearcă să-i trezească pe tineri prin amintirea trecutului glorios al Străbunilor Romani, prin amintirea faptelor măreţe ale unui Cezar sau Traian…
Este cutremurător să vezi cum stă, în faţa minciunilor moderne care îi viclenesc pe Români să aleagă între Străbuni, mărturia iubirii de Străbuni a lui Mihai Eminescu, iubire ce îi îmbrăţişează pe Romani şi Daci împreună.

Reluăm, mai pe larg, un citat eminescian fundamental:

„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională;
disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate;
desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie.
Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei „patriotice”? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”
(Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882)

Credem că, deşi pe scurt faţă de volumul operei eminesciene, am lămurit întrebările puse la început.

Mihai Eminescu i-a iubit pe Străbuni, respectându-le identitatea şi istoria, dar ştiind să facă deosebirea între ei şi Neamul Românesc. Romanii, Dacii ca ramură a Tracilor şi aceştia din urmă ca întreg şi-au avut locul lor în legătura cu Străbunii, văzută de Mihai Eminescu drept esenţială pentru Românism.
Mihai Eminescu a văzut Dacismul secolului al XIX-lea ca o capcană anti-românească, pe care Austria şi Rusia au iniţiat-o şi folosit-o împotriva Românilor, şi care le-a adus acestora enorm de multe suferinţe.
Mihai Eminescu a visat o Românie a tuturor Românilor, nu la una mărginită la Dacia; deşi a ştiut că eliberarea Românilor şi construirea României Mari (cu adevărat mare!) poate începe doar din Dacia, de la Nistru pân’ la Tisa…
Mihai Eminescu a văzut ocuparea Regatului Român de o pătură superpusă (suprapusă, am zice astăzi), eterogenă dar categoric ne- şi chiar anti- românească.
În faţa tuturor acestor greutăţi, ameninţări, încercări etc. Mihai Eminescu a văzut câteva mijloace de rezistenţă şi înălţare fundamentale: Biserica, Românismul, munca inteligentă, legătura cu străbunii, cultura şi cultivarea, independenţa faţă de culturi şi puteri străine, vârtutea militară (ostăşească) şi vitejia.

Pentru oricine cunoaşte într-adevăr opera eminesciană – fie şi doar poezia, ori doar publicistica – este limpede că încercările adepţilor Dacismului de a-l confisca pe Mihai Eminescu şi a-l anexa lucrării lor de deznaţionalizare a Românilor sunt doar o mărturie de profundă imoralitate. Ideologia în cauză este respinsă clar de Mihai Eminescu, cel care a iubit Biserica Românească şi Neamul Românesc mai mult decât propria viaţă. Cel care în faţa abia născutelor dispute dacisto-latiniste a concluzionat categoric: Suntem Români şi punctum!

Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care n-au înţeles, dăm răspunsurile sintetice la întrebările puse la început:

1. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Daci?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci.

2. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Romani?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Romani.

3. A avut Mihai Eminescu vreo poziţie clară faţă de Dacism?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu a fost împotriva Dacismului, socotindu-l un instrument străin destinat distrugerii Românilor.

4. Care a fost poziţia lui Mihai Eminescu faţă de Ortodoxie?
Răspuns: Mihai Eminescu a socotit Biserica Ortodoxă Română Maica spirituală a Neamului Românesc, cea care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică românească, azilul de mântuire naţională în ţările în care Românul nu are stat.

5. Se socotea Mihai Eminescu Dac sau Român? Român. Socotea că Ţara trebuie să se numească Dacia sau România? România. Socotea că suntem Daci sau Români? Români.

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

România Străveche – Ancient Romania

Etichetă: Traian

Dacologie, Dacism şi Dacomanie

Mitul aurului dacic şi adevărul – cât îl ştim

Este adevărat că „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani”?

Este adevărat că „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani”?

Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (IV)

Noi suntem Români. Mihai Eminescu şi dacismul. Un răspuns minciunilor deznaţionalizatoare (II)

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază:

Este adevărat că „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani”?

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază: