Cine se face frate cu dracul?

Avem o adevărată prăpastie între Românii de alaltăieri şi cei de astăzi. Cultura Românilor este atât de adânc schimbată, încât ceea ce ţine de trecut este aproape totdeauna răstălmăcit.

Acest fenomen – care nu este întâlnit doar la noi, se poate regăsi şi la Greci, Irlandezi, Suedezi şi mulţi alţii – este foarte vizibil şi în felul în care se raportează Românii de astăzi la zicerile vechi – proverbe şi zicători, cum li se mai spune. Şi vom lua ca pildă zicala a se face frate cu dracul, cu forma să te faci frate cu dracul până treci puntea.

În trecut, cel care se făcea frate cu dracu ca să treacă puntea nu era de laudă! Era un om fie rău, fie atât de slab încât devenea viclean, adică trădător. Era un om în care nu puteai avea încredere şi care ar fi fost bine să nu aibă încredere în el însuşi. Pe scurt, proverbul descria o stare de slăbiciune, de cădere, de alegere greşită. În forma de îndemn, erau unul ce se dădea între ucigaşi, tâlhari, apostaţi… Era o mărturie a unui om fără dumnezeu – cea mai mare insultă existentă pe atunci la Români.

Paradoxal, astăzi aceeaşi zicală a devenit, pentru mulţi, un îndemn, o soluţie, ba chiar un principiu de viaţă. Prăbuşirea morală cumplită a Românilor de astăzi, ruptura dintre ei şi străbuni se vede limpede în această răstălmăcire îngrozitoare a zicalei amintite. Răstălmăcire luată ca „normalitate” de către mulţi… şi care face parte şi din imaginea falsă despre cultura românească veche.

Totuşi, vechiul Român ştia altceva. De pildă, ştia că e bine pe dracu nici să-l vezi, nici să te vadă şi, de asemenea, că e bine ca dracul nici să-ţi iasă înainte, nici să stai să-i dai plăcinte! O mare deosebire faţă de răstălmăcirea amintită mai sus. Dar de ce se ferea atât Românul de cel numit şi Ucigă-l toaca! sau Nefârtatul, sau Necuratul, ÎmpotrivitorulTatăl minciuniiTatăl răutăţiiUcigaşul de oameni şi tot aşa? Desigur, (supra)numele amintite ar trebui să ne fi lămurit deja. Sau am putea să le adăugăm şi pe altele, de asemenea date diavolului, precum ÎnşelătorulIspititorulViclanul sau Procletul, ori ÎmpiedicătorulDucă-se pe pustii, AscunsulRăutatea VecheSpurcatulÎntunecatulUcigă-l CruceaNăpasta etc. Toate aceste (supra)nume arată limpede cum îl vedeau pe diavol Românii Vechi. Şi faptul că nu putea accepta vreo unire, fie şi trecătoare, cu el. Pentru că nu poţi fi şi cu dracu în buzunar şi cu sufletul în rai, după cum spune un vechi proverb.

Vedem, prin urmare,  că este o deosebire uriaşă, fundamentală, între felul în care se înţelege astăzi primul proverb citat şi felul în era înţeles în trecut. Expresii precum „nici pe dracu’ să-l vezi, nici cruce să-ţi faci” sunt noi şi în contradicţie totală cu toată cultura populară veche românească. În care toţi Românii îşi puneau Crucea pretutindeni – la ferestre şi tocuri, la capetele paturilor, pe pereţi, pe case, pe scoarţe, pe uşi, pe scaune ş.a.m.d. Era lumea în care trăiau cei care puneau troiţe la fiecare răscruce, cei care aveau grijă să sfinţească nu doar casele şi curţile, ci şi ogoarele, turmele, livezile şi pădurile, păşunile şi chiar apele, în care totul trebuia sfinţit: de la unirea dintre soţi la trecerea în Veşnicie.
În această civilizaţie renunţarea la Cruce era o apostazie şi o intrare sub puterea Celui Rău, era un act de o răutate şi gravitate extremă. Inacceptabil, cerând o pocăinţă fierbinte şi lungă, şi care nu se făcea decât foarte rar, de oameni aflaţi în chinurile unor anti-creştini, sau hotărâţi să meargă pe drumul răului prin acte abominabile.

Desigur, schimbările sunt fireşti. Oamenii se schimbă, împrejurările se schimbă, popoarele se schimbă. Şi, odată cu acestea, şi cultura. Este de înţeles ca mulţi dintre Românofonii de astăzi să aibă altă credinţă şi alt sistem de valori decât cel ţinut de Români două mii de ani. Problema cea mare este confuzia.
Confuzia între ceea ce sunt astăzi cetăţenii României şi ceea ce au fost Românii din trecut. Confuzia între ceea ce este o persoană sau un grup de persoane şi ceea ce este o naţiune. Confuzia între dreptul de a te rupe de Naţiunea ta, de Străbuni şi de Credinţa lor, şi ne-dreptul să minţi că ei au fost altfel decât au fost.

Cine se face frate cu dracul poate fi românofon; poate să vorbească romgleza de azi, poate să aibă unele cunoştinţe istorice. Dar s-a rupt de Străbunii care pentru Credinţă au înfruntat imperii şi cele mai cumplite prigoane, s-a rupt de ceea ce a fost totdeauna esenţa Românismului: Ortodoxia Românească.

Mihai-Andrei Aldea

6 gânduri despre „Cine se face frate cu dracul?

Adăugă-le pe ale tale

  1. Inteleg ca dupa parerea dumneavoastra, eu, nefiind credincios, nu sunt un membru al natiunii romane, ci doar un „romanofon”. Respingeti deci apartenenta la natiunea romana a tuturor cetatenilor romani de astazi care au alta religie decat cea crestin-ortodoxa? Chiar dumneavoastra spuneti in articol ca „Oamenii se schimbă, împrejurările se schimbă, popoarele se schimbă. Şi, odată cu acestea, şi cultura”. Daca popoarele se schimba, de ce nu si-ar putea schimba si religia? Pana la urma, avem chiar in Europa exemple de popoare care si-au schimbat religia de 2-3 ori numai in ultima mie de ani.

    Apreciază

  2. După cum se vede şi în Filonul de aur, există mai multe straturi ale atribuirii apartenenţei naţionale. Sunt unele care ţin strict de împrejurări exterioare, precum întâmplarea naşterii într-un anume loc, a învăţării unei anumite limbi drept limbă maternă etc. Dar adevărata, profunda şi esenţiala apartenenţă naţională este dată de cunoaşterea, asumarea şi trăirea culturii naţionale în tot ceea ce are ea esenţial.
    În cazul Românilor, Ortodoxia este cea care a determinat formarea, naşterea şi permanenţa noastră ca naţiune. Toţi înaintaşii noştri, toţi eroii şi sfinţii români, toţi cei prin care se defineşte esenţial Neamul Românesc au fost şi sunt trăitori ai Ortodoxiei. Cultura profundă românească veche – aşa-zisul folclor românesc vechi – este construit în întregime, în tot ce are fundamental, în şi pe Ortodoxie. Ca urmare, este cu neputinţă să fii anti-ortodox – chiar şi într-o formă leneşă, exprimată doar prin ruperea totală ca fel de a trăi, fel de a gândi şi a vorbi, de Ortodoxie – şi, totodată, să fii Român în sensul propriu, absolut. Am prieteni şi cunoscuţi care sunt atei – deocamdată, nădăjduiesc eu – dar care sunt şi pro-ortodocşi. Ei cunosc şi recunosc faptul că Ortodoxia a fost totdeauna esenţială pentru Istoria Românilor şi pentru tot ceea ce am fost şi suntem noi. Ca urmare, dincolo de rezerva personală faţă de ideea existenţei lui Dumnezeu, ei îşi asumă Cultura Română ca atare, cu toată ortodoxia ei. Ceea ce este perfect logic.
    Ilogic – dar logica nu este un punct forte al vremurilor noastre – este să vrei să te pretinzi Român dar să lupţi împotriva a ceea ce a fost totdeauna definitoriu pentru Români.
    Ilogic este şi să te proclami Român, dar să nu poţi spune ce înseamnă să fii Român.
    În zilele noastre, amândouă situaţiile sunt des întâlnite.
    După cum am spus şi în amintitul Filon de aur sunt mulţi care şi-au spus şi îşi spun Români, fără să fie. Este de înţeles şi este un fenomen prezent la multe naţiuni moderne, unde interesul economic al statului a sucrlasat interesul naţional. În structurile etnice în care, într-adevăr, identitatea naţională este privită nu ca o formalitate birocratică, ci ca o asumare deplină, ca un fel (responsabil) de a-ţi trăi viaţa, de a duce mai departe o moştenire, condiţionarea apartenenţei etnice de apartenenţa culturală este un truism.
    Desigur, există o mare problemă la nivel terminologic.
    În lumea românească a secolelor IV-XVIII puteai avea tot felul de religii, puteai vorbi româneşte, dar nu erai socotit a fi propriu-zis român. În zilele noastre, în care oamenii îşi închipuie – în fapt total greşit, după cum se poate vedea concret în viaţa de toate zilele – că simpla naştere ori un act oarecare îţi asigură apartenenţa naţională, găsirea unor termeni potriviţi pentru identificarea straturilor reale de apartenenţă etnică şi naţională este o adevărată provocare. Poate că încercarea mea nu este, la acest nivel, cea mai izbutită; dar nici nu cunosc una mai bună, altfel i-aş fi preluat terminologia.
    Închei prin a sublinia că ruptura între imigranţii islamici din Franţa sau Germania şi tot ceea ce defineşte esenţial pe Francezii vechi sau Germanii vechi este clară, totală, izbitoare. În ciuda faptului că aceşti imigranţi vorbesc (oarecum) franceza sau, respectiv, germana, în ciuda faptului că aceşti imigranţi au cetăţenia franceză sau, respectiv, germană, sunt total rupţi de ceea ce înseamnă să fii Francez sau German.
    Este un fenomen sociologic ce poate fi observat direct, în cele mai ştiinţifice condiţii. Şi care arată contradicţia uriaşă dintre definirea apartenenţei naţionale din punct de vedere cultural naţional şi, respectiv, birocratic.

    Apreciază

  3. Va multumesc pentru raspuns. Cred ca inteleg ceva mai bine acum parerea dumneavoastra despre subiect, desi mi se pare foarte exagerata comparatia pe care o faceti la sfarsit cu imigrantii musulmani din Europa de vest.

    Daca-mi mai permiteti o observatie: spuneti in raspunsul dumneavoastra ca „Am prieteni şi cunoscuţi care sunt atei – deocamdată, nădăjduiesc eu – dar care sunt şi pro-ortodocşi. Ei cunosc şi recunosc faptul că Ortodoxia a fost totdeauna esenţială pentru Istoria Românilor şi pentru tot ceea ce am fost şi suntem noi. Ca urmare, dincolo de rezerva personală faţă de ideea existenţei lui Dumnezeu, ei îşi asumă Cultura Română ca atare, cu toată ortodoxia ei.”

    In experienta mea ca necredincios, a fi ateu si pro-ortodox este o contradictie, dat fiind ca religia ortodoxa, asa cum am cunoscut-o eu, considera ateii ca fiind dusmani. O recunoastere de catre un ateu a culturii romane „cu toata ortodoxia ei” este posibila doar academic; practic vorbind, el are de-a face cu o cultura si cu o comunitate care il respinge la modul absolut, cata vreme nu se converteste.

    Apreciază

  4. Mulţumesc şi eu pentru dialog şi îmi cer iertare pentru întârzierea răspunsului (am avut un mic accident şi scriu mai greu).

    În ceea ce priveşte comparaţia, înţeleg ce de poate părea exagereată. Dar, de dragul adevărului trebuie să acceptăm şi lucruri ce nu ne plac.
    De pildă, punând în paralel cât rău au făcut până acum imigranţii musulmani în Franţa şi respectiv ateii comunişti în România, ultimii câştigă „competiţia” de departe. În ceea ce priveşte ruptura dintre culturi, este greu de stabilit cine ia premiul, dată fiind contradicţia fiinţială ce există atât între o naţiune catolic-atee şi una islamistă, şi respectiv între una român-ortodoxă şi una comunist-atee.
    Încerc să prezint adevărul cât se poate de blând, astfel încât să ocrotesc sensibilităţile cititorilor pe cât este cu putinţă. Dar adesea adevărul este, pur şi simplu, foarte greu de dus. Îmi pare rău pentru asta şi mi-aş dori să-l pot schimba, chiar dacă ştiu că nu se poate.

    Acum, venind la a doua problemă, trebuie să îmi exprim o sinceră mirare: am fost ateu, am fost ca ateu în mijlocul unor ortodocşi practicanţi, dar niciodată n-am fost tratat/considerat „duşman”. Eventual – spre amuzamentul meu de atunci – un „suflet rătăcit/pierdut”, pentru care ei încercau să găsească o „cale de salvare” (de altfel, complet inutil pentru mine, venirea mea la Dumnezeu s-a produs prin ştiinţă şi legătură directă).
    Ortodoxia priveşte ca duşman pe diavol, ca duşmani pe diavoli.
    Duşmanii Credinţei sunt, în Ortodoxie, oameni care îşi fac singuri rău.
    Ca urmare, cultura şi comunitatea ortodoxă nu resping pe ateu, chiar dacă resping ateismul, aşa cum nu resping niciun păcătos/rătăcit, chiar dacă resping păcatul, atâta vreme cât ateul/păcătosul/rătăcitul etc. nu se poartă agresiv faţă de ortodocşi.
    Totodată, ateismul este o religie incertă, fără criterii clare în afară de credinţa că nu există (un) dumnezeu sau nişte (dumne)zei. Ca urmare, orice ateu va adopta un anumit sistem de valori personal, care nu este necesar în mod obiectiv pentru a fi ateu. Şi care ţine, evident, de afinităţile personale (morale, culturale, intelectuale etc.).
    De aceea este firesc să existe atei-ortodocşi, adică oameni care având, pe de-o parte, credinţa că Dumnezeu(l ortodox) nu există, pe de altă parte apreciază morala şi cultura ortodoxă.
    Desigur, ei nu vin de obicei la biserică – asistând uneori la slujbele unor rude (Cununie, Botez, Înmormântare etc.) – dar pot fi implicaţi în viaţa comunităţilor ortodoxe chiar foarte puternic, în toate celelalte domenii.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: