PAGINI DE CULTURĂ ŞI ISTORIE ROMÂNEASCĂ. UN PROVERB – Din greşeli, omul învaţă

„Zicerile” – proverbe, zicători şi alte expresi paremiologice – sunt o parte fundamentală a culturii.
În timp, unele se pierd, altele se adaugă, iar multe se transformă, pierzându-şi înţelesul de la începuturi.

Mircea Vulcănescu spunea „România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.
Este recunoscută de foarte mulţi acestă ruptură dintre România Străveche, dinainte de 1848 – şi care vine de la începuturile Românimii – şi cei care îşi zic astăzi Români. Mai greu este de trecut peste ea, de refăcut legătura cu Străbunii.

Un proverb vechi spune

Din greşeli, omul învaţă.

Avem aici, pe de-o parte, o încurajare: nu dispera dacă ai greşit! ridică-te şi, învăţând din greşeală/greşeli, mergi mai departe.
Către bine, se înţelege (era un principiu fundamental al României de altădată că omul trăieşte spre a face cât mai mult bine).

Dar mai avem aici şi un înţeles adânc, firesc acelei gândiri româneşti de altădată (în care intra şi un concept atât de profund precum crugul):

Cel care nu învaţă din greşeli, nu este om.

Aspru?
Poate.
Dar este o concluzie firească şi pe care, de fapt, o mărturiseşte gândirea omenească din toate locurile şi vremurile!
Ce este oare expresia, errare humanum est, perseverare [autem] diabolicum, decât o altă formă de a spune acelaşi adevăr?
Într-adevăr, este omenesc să greşim; dar dacă vedem greşelile şi nu le îndreptăm, nu ne îndreptăm, ci stăruim în ele, cădem din condiţia umană.
Pentru că, să nu se înşele nimeni, oricât de puternici ar fi diavolii în unele privinţe [apropo de diabolicum], ei sunt „la subsol”, adică sub oameni, conform tuturor culturilor lumii.
Deci, fie că raportăm a nu învăţa din greşeli latinescului diabolicum, fie că îl raportăm românescului neom (adică cel care nu e om), stăruinţa voită în greşeală este o cădere adâncă.

Bineînţeles, câtă vreme omul trăieşte, nu există cădere din care să nu se poate ridica.
Aceasta este însă altă discuţie.
Aici am vrut să reamintim faptul că în România Străveche exista principiul fundamental de a nu trece peste greşeli cu uşurătate, de a nu le scuza fără rost, de a nu le transforma în „drepturi”, „normalitate” etc. Dimpotrivă, era socotit fundamental ca din greşeli omul să înveţe, astfel încât să poată împlini principiul

Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!

Ceea ce să dea Domnul să fie şi la noi, cei care astăzi ne zicem (şi poate chiar suntem) Români!

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Cine se face frate cu dracul?

Avem o adevărată prăpastie între Românii de alaltăieri şi cei de astăzi. Cultura Românilor este atât de adânc schimbată, încât ceea ce ţine de trecut este aproape totdeauna răstălmăcit.

Acest fenomen – care nu este întâlnit doar la noi, se poate regăsi şi la Greci, Irlandezi, Suedezi şi mulţi alţii – este foarte vizibil şi în felul în care se raportează Românii de astăzi la zicerile vechi – proverbe şi zicători, cum li se mai spune. Şi vom lua ca pildă zicala a se face frate cu dracul, cu forma să te faci frate cu dracul până treci puntea.

În trecut, cel care se făcea frate cu dracu ca să treacă puntea nu era de laudă! Era un om fie rău, fie atât de slab încât devenea viclean, adică trădător. Era un om în care nu puteai avea încredere şi care ar fi fost bine să nu aibă încredere în el însuşi. Pe scurt, proverbul descria o stare de slăbiciune, de cădere, de alegere greşită. În forma de îndemn, erau unul ce se dădea între ucigaşi, tâlhari, apostaţi… Era o mărturie a unui om fără dumnezeu – cea mai mare insultă existentă pe atunci la Români.

Paradoxal, astăzi aceeaşi zicală a devenit, pentru mulţi, un îndemn, o soluţie, ba chiar un principiu de viaţă. Prăbuşirea morală cumplită a Românilor de astăzi, ruptura dintre ei şi străbuni se vede limpede în această răstălmăcire îngrozitoare a zicalei amintite. Răstălmăcire luată ca „normalitate” de către mulţi… şi care face parte şi din imaginea falsă despre cultura românească veche.

Totuşi, vechiul Român ştia altceva. De pildă, ştia că e bine pe dracu nici să-l vezi, nici să te vadă şi, de asemenea, că e bine ca dracul nici să-ţi iasă înainte, nici să stai să-i dai plăcinte! O mare deosebire faţă de răstălmăcirea amintită mai sus. Dar de ce se ferea atât Românul de cel numit şi Ucigă-l toaca! sau Nefârtatul, sau Necuratul, ÎmpotrivitorulTatăl minciuniiTatăl răutăţiiUcigaşul de oameni şi tot aşa? Desigur, (supra)numele amintite ar trebui să ne fi lămurit deja. Sau am putea să le adăugăm şi pe altele, de asemenea date diavolului, precum ÎnşelătorulIspititorulViclanul sau Procletul, ori ÎmpiedicătorulDucă-se pe pustii, AscunsulRăutatea VecheSpurcatulÎntunecatulUcigă-l CruceaNăpasta etc. Toate aceste (supra)nume arată limpede cum îl vedeau pe diavol Românii Vechi. Şi faptul că nu putea accepta vreo unire, fie şi trecătoare, cu el. Pentru că nu poţi fi şi cu dracu în buzunar şi cu sufletul în rai, după cum spune un vechi proverb.

Vedem, prin urmare,  că este o deosebire uriaşă, fundamentală, între felul în care se înţelege astăzi primul proverb citat şi felul în era înţeles în trecut. Expresii precum „nici pe dracu’ să-l vezi, nici cruce să-ţi faci” sunt noi şi în contradicţie totală cu toată cultura populară veche românească. În care toţi Românii îşi puneau Crucea pretutindeni – la ferestre şi tocuri, la capetele paturilor, pe pereţi, pe case, pe scoarţe, pe uşi, pe scaune ş.a.m.d. Era lumea în care trăiau cei care puneau troiţe la fiecare răscruce, cei care aveau grijă să sfinţească nu doar casele şi curţile, ci şi ogoarele, turmele, livezile şi pădurile, păşunile şi chiar apele, în care totul trebuia sfinţit: de la unirea dintre soţi la trecerea în Veşnicie.
În această civilizaţie renunţarea la Cruce era o apostazie şi o intrare sub puterea Celui Rău, era un act de o răutate şi gravitate extremă. Inacceptabil, cerând o pocăinţă fierbinte şi lungă, şi care nu se făcea decât foarte rar, de oameni aflaţi în chinurile unor anti-creştini, sau hotărâţi să meargă pe drumul răului prin acte abominabile.

Desigur, schimbările sunt fireşti. Oamenii se schimbă, împrejurările se schimbă, popoarele se schimbă. Şi, odată cu acestea, şi cultura. Este de înţeles ca mulţi dintre Românofonii de astăzi să aibă altă credinţă şi alt sistem de valori decât cel ţinut de Români două mii de ani. Problema cea mare este confuzia.
Confuzia între ceea ce sunt astăzi cetăţenii României şi ceea ce au fost Românii din trecut. Confuzia între ceea ce este o persoană sau un grup de persoane şi ceea ce este o naţiune. Confuzia între dreptul de a te rupe de Naţiunea ta, de Străbuni şi de Credinţa lor, şi ne-dreptul să minţi că ei au fost altfel decât au fost.

Cine se face frate cu dracul poate fi românofon; poate să vorbească romgleza de azi, poate să aibă unele cunoştinţe istorice. Dar s-a rupt de Străbunii care pentru Credinţă au înfruntat imperii şi cele mai cumplite prigoane, s-a rupt de ceea ce a fost totdeauna esenţa Românismului: Ortodoxia Românească.

Mihai-Andrei Aldea

Trei proverbe româneşti… şi o mică faptă bună

  • De trei oameni să te fereşti: de datornicul rău, calicul fudul şi prostul care se socoteşte [pe sine] deştept.
  • Nevoia nu te întreabă ce vârstă ai.
  • A nu fi de folos nimănui înseamnă a fi mort.

Am cunoscut odată o femeie ce trecuse prin abuzuri şi chinuri cumplite, greu de înţeles şi cu atât mai greu de dus. Mai ales că veneau de la cei mai apropiaţi oameni, de la cei care ar fi trebuit să-i fie familie; dar îi erau, de fapt, torţionari. Pe măsură ce crescuse în mijlocul acelor nesfârşite bestialităţi, într-un iad ce părea fără capăt, se gândise adesea la sinucidere. Şi, pe neaşteptate, a venit şi clipa în care a putut să iasă dintre cei care îi făceau rău, s-a putut elibera şi a început o nouă viaţă. La care, dacă s-ar fi sinucis, nu ar fi ajuns niciodată. Totuşi, de ce nu s-a sinucis? Pentru că odată, mergând pe stradă, o bătrână a oprit-o, i-a zâmbit cu drag şi i-a dat o floare.
– N-am ştiut în prima clipă dacă e nebună sau ce are… Apoi m-a izbit în inimă un gând care m-a făcut să plâng: există şi oameni buni! Aproape nu-mi venea să cred că pot să gândesc aşa ceva. Mă îndoiam de gândul ăsta zi de zi… mai ales atunci când se întâmplau unele lucruri… Dar ideea că ar putea să existe oameni buni m-a făcut să nu mă sinucid, să sper că, poate, există şi, poate, îi voi întâlni. Şi, până la urmă, aşa a fost.

Putem fi de folos altora, oricât de neputincioşi ne-am crede, atâta vreme cât suntem buni. Un zâmbet bun, un cuvânt bun, o mică faptă bună, toate fac o lume mai bună; şi pot salva vieţi.

M.A.A.