Există multe pagini de istorie ce nu sunt doar necunoscute, ci chiar umitoare; mai ales atunci când stau împotriva anumitor idei pe care le credem „de la sine înţelese”.

Au fost Anglia sau Britania, vreodată, ortodoxe?
Da.
Atunci când Învăţătura Creştină a sosit în Insula Britania a fost adusă de misionarii Bisericii Universale, fiind Credinţa Ortodoxă pe care o mărturisea pe atunci şi Patriarhia Romei, alături de celelalte patriarhii şi biserici locale.
Ortodocşi erau, de pildă, călugării şi mirenii care, la sfârşitul secolului al VIII-lea, începutul secolului al IX-lea, au avut de suferit cumplitele atacuri de jaf ale Vikingilor. Numărul martirilor din acea vreme este foarte mare – cu siguranţă mii şi mii de călugări şi mireni au murit pentru Hristos, adesea în chinuri cumplite. Chiar şi tânărul rege Edmund (841-869 d.Chr.) a ales calea muceniciei, încercând astfel să-şi salveze ostaşii de la moarte. Predându-se Vikingilor în biserica în care se ruga, a fost bătut cumplit, fără a putea fi făcut să îşi lepede credinţa. Murind în vreme ce chema numele Mântuitorului, căpătat numele de Sfântul Rege Edmund Mucenicul.

Dar semen est sanguis Christianorum! (Sângele Creştinilor este sămânţă!)

Prin lucrarea lui Dumnezeu s-a ivit în Britania Sfântul Episcop Dunstan (909-988 d.Chr.), adevărat părinte al Ţării şi al Bisericii.
Ajutat de cei care îi urmau învăţătura şi viaţa, Sfântul Dunstan a ridicat din ruina adusă de crimele Vikingilor păgâni peste 30 de mânăstiri, a refăcut viaţa călugărească, a îngrijit săracii, a jutat bolnavii, a înfiinţat ateliere, a răspândit învăţătura. În întunericul răutăţii invaziilor vikinge şi al unei nobilimi mai mult anti-creştine decât creştine el a fost o lumină de la care s-au aprins făcliile multor alte suflete. Prăznuirea sa se săvârşeşte pe 19 Mai.

Printre ucenicii săi s-a numărat şi Regele Edgar cel Paşnic (943-995 d.Chr.), de asemenea canonizat, a cărui fiică, Sfânta Edith din Wilton (963-984 d.Chr.) a intrat în mânăstire la 15 ani, iar când, după câţiva ani, i s-a oferit tronul l-a refuzat simplu: „Sunt călugăriţă!”
A trecut la Domnul la numai 21 de ani, trupul i-a rămas nestricat, iar curăţia vieţii ei, credinţa ei şi minunile ce au urmat plecării ei din această viaţă i-au adus canonizarea. Este prăznuită pe 16 Septembrie.

Fratele Sfintei Edith, copilul-rege Eduard, a urcat pe tron la numai 13 ani, de asemenea ucenic al Sfântului Episcop Dunstan era un conducător de adevărată nobleţe. Căldura sufletului său era atât de binecunoscută încât întreg poporul îl iubea, ştiind că este iubit aşa cum Dumnezeu ne-a iubit înainte de a-L iubi noi. Regele Eduard, cu toată frăgezimea vârstei lui, părea să unească toate calităţile unui conducător desăvârşit: dragoste pentru cei sărmani, sete de învăţătură, îndemânare în pregătirea de luptă, evlavie sinceră.
Faţă de toate aceste daruri – foarte limpede şi repetat recunoscute de cronicile vremii şi de cele ce le-au urmat – este cu atât mai monstruoasă, de necrezut aproape, fapta pe care mama sa vitregă împreună cu mai mulţi nobili au săvârşit-o în anul 978 d.Chr. După cum se poate uşor – şi trist – înţelege, aceştia l-au asasinat pe tânărul domnitor, în vârstă de numai 16 ani.
La mormântul acestuia s-au făcut numeroase minuni, şi poporul s-a putut convinge curând că cel care îl iubise în viaţă îl iubea şi de dincolo de moarte. Sub numele de Sfântul Eduard Martirul acest rege a intrat în sinaxare, fiind prăznuit pe 18 Martie.

Printre sfinţii acelor vremi se numără şi episcopii Ethelwold de Winchester (912-984 d.Chr.) şi Oswald de Worcester. Merită amintit că acesta din urmă era de origine vikingă, ceea ce nu l-a împiedicat să fie un creştin desăvârşit, astfel încât a murit aşa cum trăise, chiar în timpul în care spăla picioarele săracilor – obiceiul său de fiecare zi. 29 Februarie devine, astfel, ziua se de pomenire.

Este bine să înţelegem că fundalul acestor vieţi închinate iubirii, bunătăţii, înţelepciunii, facerii de bine şi celorlalte virtuţi creştine este constituit de luptele pentru putere, de războaiele, jafurile, crimele, distrugerile, comploturile etc. săvârşite neîncetat de cei care fie respingeau categoric Credinţa în Christos, fie o acceptau doar formal. De la nobilii din Britania la forţele străine – mai ales vikinge/normande, dar nu numai – toate aceste grupuri contribuiau la suferinţele popoarelor britanice şi luptau împotriva Bisericii. Pe care aveau, în cele din urmă, să o distrugă după 1066, prin armele Normanzilor.

Cred că cei mai mulţi dintre cititori pot recunoaşte cinstit că nu s-ar fi gândit că nume precum Edmund, Dunstan, Edgar, Edith, Eduard, Ethelwold sau Oswald pot să fie ale unor sfinţi ortodocşi; şi cu atât mai puţin ale unor sfinţi ortodocşi din vechime. Şi totuşi… Iată, mai jos, icoana Sfinţilor din Insulele Britanice şi Irlanda, preluată de pe un site ortodox, drept mărturie a acestei realităţi atât de necunoscute şi în contradicţiile cu ideile comune despre Britania!

Cred că de mare folos pentru cei care vor să ştie mai multe despre această istorie necunoscută şi uimitoare este cartea Vieţile sfinţilor ortodocşi din Apus. Sfinţii Insulelor Britanice, apărută cu binecuvântarea minunatului „Leu al Ardealului” Bartolomeu Anania, sub semnătura Vlad Benea, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă