ÎNTRUNIREA DIN CRETA. CONCLUZII. DUPĂ 10 ANI

În Iulie 2016 făceam publice ”Concluziile” trase de mine după consultarea documentelor produse de Sinaxa din Creta, denumită oficial ”Sfântul și Marele Sinod din Creta”. Parafrazându-l pe Runciman, ”Sfântul și Marele Sinod din Creta”, după pregătire, desfășurare și documente, se dovedea a nu fi nici sfânt, nici mare, nici sinod: a fost o mică sinaxă în care s-a încercat instaurarea unui papism fanariot.
Mi s-a plâns cineva că și amintitele ”Concluzii”, dar și alte cuvinte publicate de mine pe subiect, încep să dispară ”miraculos” de pe internet.1
Că o fi sau nu adevărat, această plângere mi-a adus aminte că (a) nu am publicat acele ”Concluzii” pe blogul meu (în 2016 încă inexistent) și că (b) dat fiind că au trecut zece ani de la Sinaxa din Creta ar fi de folos ca cititorii interesați de teologia ortodoxă să revadă părerea mea; și să o compare cu ”marile rezultate” și ”frumoasele roade” aduse de sinaxa în cauză.
Sintagmele ”mari rezultate” și ”frumoasele roade” nu îmi aparțin, ele fiind produsul unor mari lingușitori ai ”ierarhiei” și, prin consecință, ai acțiunilor acesteia, oricât de discutabile. Dar care sunt aceste rezultate și roade, înainte de a le pune adjective?
A. Ieșirea din BOR, sub numele inițial ”întreruperea pomenirii” a multor clerici și a mult mai multor mireni râvnitori.
B. O ruptură tot mai adâncă, oricât de mult ar fi cosmetizată, între BOR și bisericile locale care au respins Sinaxa Cretană într-o formă sau alta, aici intrând inclusiv unele biserici locale participante.
C. Încurajarea și promovarea unei pseudo-teologii dominată de un limbaj de lemn, profund anti-ortodox, dominată de lingușeli față de ierarhie și, în cel mai ceaușist stil, de descrierea unor ”realizări” în fapt inexistente (este, de fapt, încurajarea și promovarea unei teoologiri, după terminologia folosită de mine pentru evidențierea unei realități crunte).

În ceea ce mă privește, nu am reușit să văd nici măcar un câștig al Bisericii în general și al Bisericii din România în particular de pe urma Sinaxei din Creta. Deși m-aș fi bucurat foarte mult să existe.
Dimpotrivă, am văzut cum ”nepomenitorii” devin tot mai mult și mai radical schismatici; o primejdie asupra căreia am prevenit repetat în 2016, când am îndemnat, rugat și argumentat clar împotriva practicii nepomenirii. O practică ce duce totdeauna la schismă și erezie în lipsa unui îndrumător de excepție. Din păcate, mulți s-au crezut Maxim Mărturisitorul, Teodor Studitul sau Marcu Eugenicul, cu toate că însăși această încredere în propria capacitate stă împotriva Ortodoxiei. Aici ar fi multe de spus, și dureroase, pentru că mai mulți dintre corifeii nepomenirii au fost totdeauna departe de o pricepere fie și măcar apropiată de înălțimea râvnei – o împerechere extrem de primejdioasă, căci râvna trebuie domolită de smerenie astfel încât totdeauna să fie sub înălțimea priceperii.
Pentru cei care invocă ”iubirea ecumenică” drept argument esențial al Ecumenismului, aceste alunecări și căderi au fost și sunt prilej de bucurie: ura față de frați și iubirea față de străini, disprețul față de frați și admirația oarbă (= snoabă) față de străini, iată două din principiile fundamentale ale ”iubirii” ecumeniste.
Însă pentru cei care vor sincer să fie păstori ai Bisericii este cutremurătoare fie și pierderea unui singur suflet, căci păstorii dau socoteală pentru fiecare suflet aflat sub păstorirea lor. Ierarhii nu sunt ”de capul lor”, cum afirma un prea puțin cunoscător pe internet: ierarhii răspund pentru ce au făcut înaintea Înfricoșătorului Judecător, și răspund cu de zeci de mii și sute de mii de ori mai mare pedeapsă ori răsplătire decât un preot – la rândul lui cu o răspundere de mii de ori mai mare decât a unui călugăr sau mirean.

Îmi doresc din tot sufletul să văd părțile implicate – ierarhii râvnitori, nepomenitorii râvnitori, ecumeniștii de toată mâna și toți ceilalți – dând un pas înapoi din obișnuințe și uitându-se către Fiul lui Dumnezeu, Care S-a suit pe Cruce pentru a ne mântui.
Moștenirea Sinaxei din Creta este alcătuită din dezbinare, puternice resentimente (din prea multe părți) și un limbaj de lemn care asemenea prietenilor lui Iov invocă teologia fără să o poată reda, pentru că trăirea este pierdută în patimi.
Sau, cel puțin, așa văd eu că se întâmplă.

Poate greșesc.
Poate nu.
Las cititorul să străbată documentul de acum (peste) zece ani, și să se folosească de cele spuse în el, după priceperea sa.
Îmi cer anticipat iertare pentru toate greșelile de editare: editorul wordpress este pentru mine extrem de greu de folosit, plin de setări stranii și bug-uri.

autorul

ÎNTRUNIREA DIN CRETA. CONCLUZII

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh,
Cerând mila și harul lui Dumnezeu pentru a face și propovădui voia Lui,

Mărturisesc următoarele:

După ce am încercat să arăt greșelile teologice, abaterile dogmatice și alte probleme din pregătirea, documentele și regulamentul așa-numitului „Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei”, am așteptat, în rugăciune, desfășurarea lui și reacțiile ce au urmat.

În aceste clipe cred că pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să trag unele concluzii.

1. Au fost prezentate multe mărturii în privința organizării și desfășurării întrunirii din Creta. Rămâne dovedit absolut clar faptul că nu s-au respectat principiile fundamentale ale unui sinod ortodox:

a) invitarea tuturor episcopilor ortodocși din aria dorită a fi acoperită de sinod;
b) privirea și tratarea lor ca urmași ai Apostolilor și cu puteri egale;
c) libertatea tuturor episcopilor de a vorbi, argumenta, contra-argumenta și vota;
d) așteptarea cu răbdare a lămuriri tuturor problemelor teologice înainte de a închide lucrările sinodului (ajungându-se chiar la reluarea lucrărilor sinodului atunci când (re)apăreau nelămuriri);
e) deschiderea sinceră a sinodului către pleroma Bisericii2;
f) preocuparea fundamentală de a cunoaște și a împlini voia lui Dumnezeu, pentru frământările, problemele și durerile Bisericii Sale.

Dimpotrivă, întrunirea din Creta s-a caracterizat din acest punct de vedere prin următoarele:

a) invitarea unui număr limitat de episcopi, cu excluderea categorică a celorlalți;

b) împărțirea tuturor episcopilor ortodocși în trei categorii sau trepte (cea inferioară, fără drept de prezență la întrunire, cea mijlocie, cu drept de prezență și vot strict consultativ1, cea superioară, cu drept de prezență și de a vorbi mai mult, de a conduce voturile consultative etc., precum și cu vot real, decisiv – inclusiv drept de veto), categorii sau trepte cu totul străine Ortodoxiei (ceea ce, cu durere o spun, este o inovație dogmatică și canonică eretică);

c) limitarea drastică a dreptului de a vorbi, argumenta, contra-argumenta și vota (în primul rând pentru primele două trepte de episcopi, așa cum sunt văzute ele de teologia cretană, dar nu numai);

d) limitarea dincolo de irațional – în sens negativ – a timpului în care s-au putut discuta; în toate sinoadele ortodoxe, dar mai ales în cele ecumenice, s-a discutat pe larg și amănunțit, reluându-se tot ceea ce era neclar până la deplina lămurire; prin contrast, în Creta s-a impus un timp extrem de scurt, împănat și de ceremonii – inclusiv laice – care nu a permis discuțiile teologice profunde ce ar fi trebuit să aibă loc;

e) secretomanie, închidere ne-ortodoxă și mai mult decât suspectă față de pleroma Bisericii (a spune că și ședințele C.C. al P.C.R. erau mult mai deschise publicului este doar constatarea unei triste realități); plângerile pe temă ale jurnaliștilor sunt doar un exemplu al unei situații profund anormale: o dezbatere teologică cinstită se face deschis, public, astfel încât oricine să poată vedea argumentațiile și felul în care se ajunge la concluzii;

f) în sfârșit, dar departe de a fi ceva secundar, preocuparea fundamentală a organizatorilor și conducătorilor lumești ai Sinodului din Creta – începând și terminând cu grupul Patriarhiei de Fanar – a fost exteriorul Bisericii, a fost felul în care văd ne-ortodocșii Biserica; atât cunoașterea și împlinirea voii lui Dumnezeu cât și nevoile interioare ale Bisericii, durerile ortodocșilor sau oricare alte lucruri au fost total ignorate sau, în „cel mai bun caz”, subordonate de aceștia problemelor de imagine publică externă; s-a ignorat total martiriul cumplit al Bisericii Antiohiei și al altor biserici locale2, s-a ignorat total persecuția anti-creștină la nivel mondial, s-au ignorat frământări teologice grave – de la cele privitoare la raporturile între calendarul liturgic și cel astronomic și până la tulburările provocate de felurite influențe eterodoxe în Biserică (de la cele masonice3 sau ecumenice la cele new-age-iste sau de altă origine).

2. Delegația Bisericii Ortodoxe Române a încercat să apere Ortodoxia. Mărturiile directe arată că s-au dat adevărate bătălii din partea Patriarhului și a Mitropolitului Moldovei, mai ales, pentru a se obține exprimări cât mai ortodoxe, pentru a se înlătura ambiguități și formulări necanonice etc.; chiar și mesajul final, cel mai ortodox document cretan – de departe4 – datorează enorm delegației BOR.

Limitele succesului delegației BOR, lacunele ortodoxe – uneori uriașe – ale documentelor și în primul rând riscul uriaș al acceptării îngrozitoarei inovații dogmatice și (ne)canonice a treptelor episcopale și sinoadelor restrânse mă fac să cred, mai departe, că Biserica noastră ar fi trebuit neapărat să ceară amânarea întâlnirii până la momentul acceptării principiilor sinodalității ortodoxe. Și că acum trebuie să găsească mijloace pentru a obține ceea ce nu a putut câștiga în Creta, adică păstrarea neschimbată a Învățăturii lui Christos, înlăturarea inovațiilor dogmatice și celorlalte abateri strecurate sau impuse prin Sinodul din Creta.

3. În locul unor discuții teologice serioase părțile pro-Creta promovează masiv stereotipii și prejudecăți, uneori naive sau ridicole, dar adesea extrem de anti-ortodoxe. Câteva dintre ele (cu scurte răspunsuri ortodoxe) sunt:

– „Este primul (mare) sinod ortodox după 1300 de ani”; o afirmație fără acoperire, dat fiind că de la Sinodul de la Iași până la Sinodul din 878 – amintit și de Enciclica din Creta – sunt o mulțime de sinoade ortodoxe cu participare largă; mai mult, dat fiind că în Creta vot real au avut doar 10 episcopi nu poate fi considerat un „mare sinod”, ci unul mititel;

– „Nu s-a ținut în Istanbul din cauza ambițiilor rusești”; de fapt au fost motive de securitate clare, iar recentul atentat de la Istanbul arată clar că motivele au fost corecte; să crezi că un sinod ortodox internațional nu ar fi fost în vizorul teroriștilor este cel puțin absurd;

– „Rostul Sinodului din Creta a fost de a arăta lumii puterea și unitatea Ortodoxiei”; un sinod care are un asemenea rost sau scop este categoric ne-ortodox; scopul sinoadelor este de a apăra până la venirea lui Christos Învățătura Sa neschimbată, dar și slăvirea cea dreaptă a lui Dumnezeu, „în duh și Adevăr”!; după Cuvântul lui Dumnezeu puterea Ortodoxiei se vede în trăirea ei de fiecare zi, iar unitatea tot acolo (Matei 5.16); rostul sinoadelor este de a rezolva problemele teologice – canonice și dogmatice – apărute în bisericile locale sau, în cazul sinoadelor ecumenice, în părți largi ale Bisericii, nu de a promova anumite imagini publicitare;

– „Miza Sinodului din Creta a fost unitatea Ortodoxiei”; afirmație de un ridicol total în condiția în care s-a refuzat participarea tuturor episcopilor, a fost ignorată total pleroma Bisericii, a fost disprețuită cererea de amânare a unor biserici totalizând mai mult de jumătate din ortodocșii lumii etc.; nu, miza de substanță a fost, de fapt, încercarea Fanarului de a prelua, anti-canonic, puterea în Biserica Ortodoxă, prin înființarea unui „colegiu episcopal” cu valoare de „colegiu al cardinalilor Ortodoxiei”5, condus de „Papa de la Istanbul”; atribuțiile ne-ortodoxe și dictatoriale atribuite Patriarhului de Fanar, grupului întâi stătătorilor și „Sfântului și Marelui Sinod” atestă categoric aceste intenții; faptul că Patriarhul de Fanar și secretarul său și-au permis, după cum atestă mitropoliți participanți la Sinodul din Creta, să modifice arbitrar documentele în timpul discuțiilor – și în afara lor – este numai un exemplu al liniei dictaturii totale spre care Fanarul încearcă să tragă Ortodoxia;

– „Rusia nu a luat parte pentru a nu recunoaște autoritatea Patriarhiei Ecumenice”; afirmația este de trei ori falsă; întâi, pentru că Rusia nu a retractat semnătura sa de pe numeroasele documente pregătitoare prin care recunoaște această autoritate a Patriarhiei Fanarului; în al doilea rând pentru că motivele invocate oficial de Patriarhia Rusă sunt cu totul diferite, iar pretenția ca supozițiile, bănuielile sau prejudecățile personale (fie ele politice sau de orice altă natură) să fie socotite argumente și adevăruri este neortodoxă; în al treilea rând, pentru că din punct de vedere politic acceptarea autorității Fanarului în cadrul grupului de întâi stătători este exact pe linia politicii Moscovei – ca autoritate de stat, inclusiv în raport cu Ortodoxia – și ar deschide calea către conducerea Ortodoxiei pentru Patriarhia Rusă (e cazul să amintim că un atentat ca cel de pe aeroportul din Istanbul ar distruge complet minuscula Patriarhie fanariotă și e nevoie să spunem cine i-ar lua atunci locul?);

– „Patriarhia Antiohiei nu a venit în Creta din cauza conflictului pentru Qatar”; o afirmație rușinoasă – și vinovată – pentru orice ortodox care o vehiculează, câtă vreme textele oficiale ale Patriarhiei Antiohiei prezintă o largă explicație și argumentație a gestului, ca o continuare a unei atitudini ce datează dinainte de conflictul privitor la Qatar; menționăm doar (în afară de exemplul din acest link: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22846-comunicat-patriarhia-antiohiei-nu-recunoaste-marele-sinod-ortodox-din-creta.html)3 faptul că Patriarhia Antiohiei nu a semnat unele din documentele preliminare și a ridicat de-a lungul vremii obiecții la care nu a primit răspuns;

– „Discuțiile privitoare la recunoașterea Sinodului din Creta sunt un conflict est-vest, un conflict între pro-ruși (estici) și pro-greci (vestici)”; afirmația este atât de ridicolă încât este greu de categorisit civilizat, câtă vreme ierarhii și teologii greci sunt primii care s-au ridicat împotriva Sinodului din Creta și primii care refuză să îl recunoască (un exemplu dintre multe: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22856-grecia-clericii-calugarii-si-teologii-ortodocsi-de-renume-nu-recunosc-marele-sinod-din-creta.html); atunci când nu este o josnică încercare de manipulare, această frază este doar exprimarea unui rasism extrem care cere ortodocșilor să fie anti-ruși indiferent dacă poziția rusească este corectă sau nu și vrea să determine o reacție doar prin manipularea acestui rasism (etnofiletism); merită amintit că Patriarhia Rusă a luptat pentru Sinodul din Creta împotriva propriilor credincioși, preoți și chiar episcopi, folosind în această luptă măsuri extreme (și neortodoxe) și renunțând la ea doar în urma unei masive opoziții a pleromei; astfel că poziția sa de-a lungul anilor și până în ultimul moment, după aberanta frază a est-vest-ului, a fost categoric vestică…; în fapt, este vorba despre o dispută teologică ortodoxă complexă purtată în toate bisericile locale;

– „Lipsa unor biserici locale nu delegitimează Sinodul din Creta”; de fapt, conform actelor fundamentale, chiar îl delegitimează total, de vreme ce – ne-ortodox! – la bază s-a așezat doctrina inovaționistă a unanimității!6; altfel spus, fără unanimitate „Sinodul din Creta” este nul de jure și de facto, conform propriilor acte pregătitoare și propriului regulament; iar unanimitatea nu a existat nici măcar la actele preliminare, pe care nu le-au acceptat toate bisericile autocefale, cu atât mai mult la întrunire; deci, exact pe dos, lipsa unor biserici locale delegitimează total Sinodul din Creta;

– „Lipsa unor episcopi sau lipsa votului unor episcopi (absenți) nu delegitimează ortodox Sinodul din Creta, pentru că și la (alte) sinoade, chiar ecumenice, nu au venit și deci nu au votat toți episcopii și toate bisericile locale”; acest sofism se bazează pe confuzia intenționată între interzicerea participării/votării sau boicotul argumentat canonico-dogmatic și respectiv neparticiparea (implicit și ne-votarea) din motive neutre; la Sinodul din Efes (449), la Sinodul de la Stejar (403) și la alte sinoade tâlhărești s-a urmărit ca anumiți episcopi să nu poată lua parte, astfel încât au fost din start invalidate; la sinoadele ortodoxe episcopii care lipsesc o fac din încredere în cei care vin, din lipsă de interes față de subiecte sau din alte motive independente de organizatori; deosebirea este gigantică și, ca urmare, lipsa unor episcopi datorită interzicerii prezenței lor anulează orice pretenție de „ortodoxie” a Sinodului din Creta; dacă mai amintim practicile de a forța tăcerea tuturor criticilor față de acest sinod, tipică parabolanilor și talibanilor, avem încă un argument pentru lipsa de legitimitate ortodoxă a întrunirii din Creta.

– „La Sfântul și Marele Sinod nu s-au discutat [nu se vor discuta] probleme dogmatice și canonice și nu se vor face inovații dogmatice și canonice”; este una dintre cele mai repetate și dintre cele mai incorecte afirmații pe tema Sinodului din Creta; a pretinde că ecleziologia nu ține de dogme și canoane este complet ne-ortodox; mai mult decât ne-ortodox, de-a dreptul irațional, este a pretinde că organizarea Bisericii, criteriile de acordare a autonomiei sau autocefaliei, raporturile dintre pleromă, cler și sinoade, raporturile dintre sinodalitate și infailibilitatea Bisericii și alte asemenea aspecte prezente la Sinodul din Creta nu țin de ecleziologie; de asemenea, a crede că raporturile Bisericii cu lumea nu țin de dogmatică – și de canoane, evident – este complet absurd;

– „Hotărârile Sfântului și Marelui Sinod sunt obligatorii pentru toată Biserica”; această afirmație este, o spun cu toată tristețea, eretică și absurdă; este eretică pentru că nu există nici un mecanism ortodox prin care un alt organ în afară de un sinod ecumenic să poată da hotărâri obligatorii pentru toată Biserica, și acestea devin obligatorii doar dacă – și după ce – pleroma Bisericii îl recunoaște drept ecumenic; iar Sinodul din Creta, după cum au recunoscut toate bisericile participante, nu este un sinod ecumenic; ceea ce face ca acea afirmație să vină în directă contradicție cu ecleziologia ortodoxă neschimbătoare; este o afirmație absurdă, întrucât lipsa unanimității existența Sinodului din Creta vine în contradicție cu propriul regulament și cu actele pregătitoare, ceea ce îl face să fie lovit de nulitate totală chiar după propriile principii de organizare și funcționare – și cu atât mai mult sunt lovite de nulitate și „hotărârile” lui.

Acestea sunt câteva din sintagmele total neadevărate pe care le-au propagat o serie de adepți fanatici ai Sinodului din Creta, în lipsa unor argumente logice sau factuale.

Mai poate fi amintită aici și aberația desăvâșită – și profund rasistă – după care

– „Contestatarii Sfântului și Marelui Sinod sunt pro-ruși/agenți ruși/îndoctrinați de ruși”; afirmație care frizează demența – responsabil vorbind! – în condiția în care Patriarhia Rusă a susținut necondiționat Sinodul din Creta până în ultimul moment, retrăgându-se doar din pricina episcopilor și preoților care au încetat pomenirea Patriarhului Kiril, exact din pricina politicii pro-sinod a acestuia și a sprijinitorilor lui (inclusiv Putin); în fapt, înființarea unui „colegiu de cardinali”… scuze, a unui „colegiu de întâistătători” – superiori în drepturi celorlalți episcopi – având un papă… scuze, un președinte cu puteri absolutiste, era puternic agreată de Patriarhia Rusă (care deja are o asemenea practică în teritoriul ei!); rămasă fără credincioși și fără resurse, Patriarhia de Fanar putea fi distrusă extrem de ușor, iar odată înlăturată, „Președinția” Ortodoxiei ar fi fost preluată, evident, de către biserica locală având cel mai puternic sprijin politic, adică de Moscova; oprirea participării Patriarhiei Ruse la Sinodul din Creta a fost o mare biruință împotriva implicării politicii în Ortodoxie în general și în Ortodoxia rusă în special, a fost o blocare nu doar a ambițiilor ne-ortodoxe ale Fanarului, dar și ale unor politicieni ruși (cu sau fără reverende) și poate să deschidă calea către înlăturarea unor practici neortodoxe introduse în spațiul rusesc în secolul al XVIII-lea.

4. Existența Sinodului din Creta este o rușine pentru Ortodoxie. Acesta a fost organizat după principii ne-ortodoxe, cu încălcarea flagrantă a dogmaticii și canonicii ecleziale, cu anularea principiului ortodox fundamental al egalității episcopilor, într-un total dispreț față de pleroma Bisericii.

În același timp, el este o victorie pentru Ortodoxie, exact prin nereușitele lui. Întrunirea lui prin încălcarea propriului regulament de organizare și funcționare, întrunire forțată și grăbită, l-a făcut să fie lovit de nulitate chiar și după propriile reguli. Totodată, el a dat prilejul unor mărturisiri puternice, după modelul Sfântului Marcu al Efesului, a trezit conștiința multora și a adus la suprafață probleme grave ce musteau până acum prea departe de lumină.

Vom arăta îndată cele mai mari dintre aceste probleme, așa cum au fost ele evidențiate de către cele întâmplate înainte de, în timpul și după Sinodul din Creta. Concluziv, se poate constata faptul că bazele organizării acestui sinod și a documentelor lui sunt constituite de teologia eterodoxă a ecumenismului, clericalismului și etnofiletismului. Astfel,

4.1. Etnofiletismul7 și clericalismul8 sunt sursa fundamentală a născocirii „treptelor episcopale” (cele trei amintite de noi la punctul 1); etnofiletismul a alimentat lupta pentru putere a Fanarului (și altor biserici locale) și, în combinație cu clericalismul – care a adus aroganța pozițiilor administrative la nivelul anulării egalității dintre clericii de pe aceeași treaptă harică – a produs fractura între tradiția ecleziologică ortodoxă și cele trei trepte episcopale ale Sinodului din Creta.

4.2. Etnofiletismul și ecumenismul (care nu este altceva decât o negociere comercială a credinței9) sunt la baza respingerii prezenței bisericilor autonome; paradoxal, rușinos și vinovat este faptul că au fost acceptați observatori eterodocși – inclusiv în spațiul și activitățile liturgice ale Sinodului din Creta, iarăși practică total ne-ortodoxă și unică în Istoria Bisericii10 – dar au fost respinși categoric circa 500 de episcopi ortodocși.

Adevărul este că toate disputele privitoare la jurisdicția locală aparțin combinației între cele două concepții, etnofiletismul și ecumenismul, cu unele nuanțe clericaliste; dacă s-ar respecta principiul fundamental ortodox al organizării Bisericii după structura statului în care aceasta ființează s-ar limpezi repede lucrurile în multe țări (Italia, Franța, Spania, Germania, Marea Britanie, Moldova, SUA etc.) prin organizarea ortodocșilor din cuprinsul lor în biserici naționale (sau statale, dacă preferăm să le spunem așa), după cum este firesc pentru Ortodoxie; dacă s-ar respecta principiul fundamental al slujirii în limba credincioșilor – principiu, de altfel, biblic – multe alte certuri jurisdicționale ar înceta.

Merită amintit aici că egalitatea episcopilor și libertatea de asociere a episcopiilor era atât de clară în primele secole creștine încât într-un singur stat, Romania (aka Imperiul Roman) găsim în secolul IV d.Chr. cel puțin șapte biserici autocefale (a Ierusalimului, a Antiohiei, a Alexandriei, a Romei, a Constantinopolului, a Armeniei, a Ciprului), altele nefiind prea departe de acest statut. La ele se adăugau Biserica din Gruzia, cea din Persia, cea din India, cea din Etiopia etc. Contradicția cu setea de putere și jurisdicție a multor biserici locale de astăzi este zguduitoare. Consecințele, de la suprapuneri de episcopi ortodocși în aceleași localități, provincii și țări, până la nenumărate neînțelegeri, dispute, mutări de la un episcop la altul – adesea total anti-canonice, dar îndreptățite de dragul „creșterii episcopiei” etc – sunt îngrozitoare și străine unei adevărate trăiri ortodoxe. Lipsa de ortodoxie a Sinodului din Creta în această privință este mai mult decât zguduitoare.

4.3. Clericalismul, ca autoritarism care nu acceptă nici egalitate, nici răspunderea în fața treptelor „inferioare”, dar și ecumenismul (ca negoț religios acoperit prin discursuri pietiste) au determinat de-a lungul deceniilor secretizarea pregătirii „Sinodului Panortodox” redenumit „Sfântul și Marele Sinod”.

Afirmațiile pro-Creta privind așa-zisa publicare a materialelor pe temă sunt profund necinstite.

În primul rând, în timpul comunismului asemenea materiale erau quasi-necunoscute chiar și clericilor sau teologilor care nu erau implicați în discuții, cu atât mai mult pleromei Bisericii.

În al doilea rând, chiar și după căderea comunismului materialele în cauză au fost publicate rar, în tiraje limitate, difuzate în cercuri restrânse, fără mediatizare, fără dezbatere publică.

În al treilea rând, de câte ori cineva, ajungând să parcurgă materialele sau să afle conținutul lor, încerca să le pună în discuție critic era redus la tăcere. Chiar și în cazul în care era vorba despre teologi de cel mai înalt nivel, care participaseră ani de zile la discuțiile ecumeniste și ale căror concluzii negative ar fi trebuit să fie ascultate cu cea mai mare grijă (cazul Părintelui Dumitru Stăniloae, de pildă). În cel mai blând caz se folosea pretextul „sunt documente în discuție, nu sunt finale, nu are rost să le discutăm acum, în această formă”.

Pentru ca atunci când s-au declarat formele finale să se pretindă că „nu pot fi discutate pentru că sunt forme finale și nu pot fi modificate”!11

Dincolo de această contradicție avocățească și total neortodoxă, rămâne faptul că pleroma Bisericii nu a fost nici înștiințată și nici consultată în privința pregătirilor a ceea ce avea să devină „Sinodul din Creta din 2016”.

Iar această practică se încadrează perfect practicii așa-zisului „dialog ecumenic” (corect, ecumenist), care a dus la dezvoltarea în timp a ceea ce chiar practicanții au numit „theologia oecumenica”, un nou tip de teologie, eterodoxă, în care pleroma Bisericii nu a avut niciun cuvânt de spus.

Trebuie recunoscut public faptul cunoscut de oricare cleric și credincios practicant: orice dialog intra-ortodox în privința „dialogului ecumenic” [de fapt, ecumenist12] a fost sabotat sistematic, atât pe principii clericaliste cât și comerciale; de la mituiri cu plecări în străinătate sau funcții până la amenințări și sancțiuni, s-au folosit toate mijloacele ne-ortodoxe pentru a se opri orice discuție cinstită, deschisă, ortodoxă, frățească pe această temă. Predicile, conferințele, interviurile și scrierile anti-ecumeniste ale unor părinți ca Iustin Popovici, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu și alții asemenea au fost practic îngropate, promovându-se în schimb, forțat și neortodox, un singur punct de vedere, cel pro-ecumenist.

Ca urmare „theologia oecumenica” a intrat în limbajul și mentalitatea multor teologi și studenți ortodocși, a multor clerici ortodocși, fără a se respecta principiile fundamentale ale consultării sinodale deschise și clare, fără a respecta principiul fundamental al consultării pleromei Bisericii.

Ceea ce a dus și la bazele anti-ortodoxe ale organizării și funcționării Sinodului din Creta.

4.4. Acestea, de altfel, sunt singurele roade reale ale ecumenismului!

În o sută de ani de „dialog ecumenic” [de fapt, ecumenist] singurele roade – Christos ne-a cerut să judecăm asemenea lucruri după roade! –, și repetăm, singurele roade sunt infiltrarea în Biserică a unor sisteme de gândire și a unor termeni străini Ortodoxiei.

Nu s-au apropiat de Ortodoxie nici Anglicanismul, nici alte culte ci, dimpotrivă, au introdus noi și noi inovații dogmatice, canonice și liturgice, îndepărtându-se și mai mult de Învățătura Ortodoxă. Și atrăgând în mișcarea lor centrifugă ortodocși – teologi sau nu – într-un sens exact opus rostului declarat al ecumenismului. Ceea ce arată că așa-zisul dialog ecumenic nu este doar sterp, ci de-a dreptul dăunător.

În fața acestei realități Patriarhia de Fanar, cea care a impus organizarea – pripită, forțată și ne-regulamentară – a Sinodului din Creta, a îndrăznit totuși să laude și să promoveze mai departe ecumenismul, fără absolut nicio explicație logică și/sau ortodoxă, fără nici una din observațiile critice minim necesare, fără propunerea unor soluții pentru rezolvarea sterilității așa-zisului dialog, fără a putea prezenta măcar o realizare ortodoxă în cadrul lui; lăudare și promovarea pe mai departe a ceea ce sfinții secolului XX, de la Justin Pârvu sau Paisie Aghioritul și până la Justin Popovici sau Ioan Maximovici, au osândit limpede și categoric, repetat și profund argumentat, s-a făcut în Creta, de către Patriarhia de Fanar doar pe temeiul unui limbaj de lemn tipic ecumenist; obținând o inexplicabilă aderență din partea celorlalți participanți, cu excepția notabilă – și remarcabil superioară celei de la Ferrara-Florența a cel puțin șase episcopi (dacă nu cumva avem o falsificare a prezentării situației și numărul opozanților este, de fapt, și mai mare13); nici nu mai stăruim aici asupra ereziei de a administra, fățarnic și anti-ortodox, o Sfântă Taină cuiva care nu crede în ea, sau asupra altor alunecări din documentele adoptate, toate subsumate, în fapt, celor prezentate până acum (și în primul rând influenței masive a celor trei mari rătăciri, ecumenismul, etnofiletismul și clericalismul).

Prin toate aceste aspecte Sinodul din Creta a scos la iveală răul imens făcut Bisericii de felul în care s-au desfășurat atât așa-zisul dialog ecumenic dar și pregătirile așa-zisului Sinod Panortodox.

Dacă la sinodul de tristă amintire de la Ferrara-Florența căderea din Ortodoxie a fost impusă din afară, inclusiv prin forță brută, la noua Ferrara-Florența, adică la „Sinodul din Creta”, căderea a venit prin infiltrarea în Biserică a învățăturilor anti-ortodoxe ale ecumenismului, clericalismului și etnofiletismului.

Patriarhia de Fanar s-a situat, din păcate, în poziția conducătoare a unei tabere teologice care urmărește schimbarea fundamentală a ecleziologiei ortodoxe și altor așezări dogmatice și canonice veșnice. Învățăturile străine susținute de ea marchează o cădere pe care o privim ca fiind chiar mai gravă decât aceea din timpul unionismului de la Ferrara-Florența, pentru că nu reprezintă „doar” o uniune cu o altă religie pe baza unui „minim” de puncte, ci alterarea fundamentelor Bisericii, astfel încât orice modificare teologică poate fi impusă dictatorial.

Vindecarea este și acum aceeași ca și atunci:

5. Se impune respingerea Sinodului din Creta care, în ciuda neparticipării multor biserici, în ciuda hotărârilor unor sinoade naționale – ca cel al Bisericii Greciei sau cel al Antiohiei – și în ciuda luptei unor delegații – precum cea a Bisericii Ortodoxe Române – a fost și rămâne un exemplu strălucit de anti-sinod sau de sinod anti-ortodox.

Se impune categoric necesitatea renunțării, clar și asumat, la clericalism, etnofiletism și ecumenism și revenirea la principiile ecleziologice ortodoxe pe toate planurile.

Este absolut necesar un sinod ecumenic organizat pe aceste baze ortodoxe, un sinod bazat pe consultarea pleromei în privința documentelor și problemelor ce urmează să fie dezbătute și pe egalitatea în participare, exprimare și vot a tuturor episcopilor ortodocși.

Retragerea din CMB și din alte asemenea manifestări ecumeniste, precum și inițierea unui dialog pentru organizarea canonică a bisericilor locale din Apus – Franța, Germania, SUA etc. – cu asigurarea nevoilor fiecărui neam din hotarele statelor respective sunt pași necesari și demni de poziția BOR.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române poate și trebuie să joace un rol hotărâtor în aceste privințe. După ce a încercat, fără succes, să îndrepte lucrurile prin colaborare cu astăzi evident ne-ortodoxa Patriarhie a Fanarului, este în punctul din care nu poate merge decât fie către delimitarea de aceasta și alunecările ei, fie către – ferească Dumnezeu! – alăturarea în cădere cu aceasta. Ceea ce nădăjduim să nu se întâmple în veci!

Mulțumind lui Dumnezeu pentru toți cei care au muncit și au luptat pentru Ortodoxie în pregătirea, amânarea, desfășurarea și respingerea Sinodului din Creta, mulțumind lui Dumnezeu pentru ieșirea la iveală a ereziilor ce musteau până acum fățarnic în Biserică,

ne rugăm Lui spre îndrumarea tuturor celor care Îl iubesc, astfel încât să rămână mai departe mădulare vii ale Bisericii pe care porțile Iadului nicicând nu o vor birui.

Cu dragoste, credință și nădejde,
Preot al lui Christos,
Mihai-Andrei Aldea

Notele documentului original

1 Conform Mitropolitului Irineu de Backa, Irineu, “toată diferența dintre un episcop ortodox și un observator eterodox, la Sinod, a fost că primul putea lua cuvântul, pe când cel de-al doilea nu, însă niciunul dintre ei nu putea decide asupra niciunei chestiuni.”

2 Simpla și vaga mențiune făcută în Mesajul Sinodului din Creta, este îndreptată spre exterior și nu atinge – cu atât mai puțin rezolvă – problema interioară a martiriului și consecințelor lui. Este foarte departe de a fi o „grijă profundă”, de vreme ce nu a produs nici măcar un document pe subiect, iar Patriarhia martirică a Antiohiei nici măcar nu a fost menționată. Nu s-au menționat persecuțiile comuniste și nu au fost lăudați, așa cum era firesc, martirii acestei încă neîncheiate persecuții (care cel puțin în România încă merge mai departe).

3 Nici măcar nu a fost atinsă problema grupărilor masonice și a încercărilor de infiltrare în și controlare a bisericilor locale și a Bisericii în general, cu toate că pozițiile pe temă ale Bisericii României și Bisericii Greciei ar fi îndreptățit această preocupare. Nu s-a atins problema grupărilor centrifuge care, în temeiul abaterilor de la Ortodoxie a multor ierarhi, tind să creeze structuri schismatice tot mai numeroase. Nu s-a atins problema impunerii de către state a unor politici publice și educaționale anti-ortodoxe și anti-creștine. Etc., etc., etc.

4 De fapt punctele atinse de Mesaj, departe de a fi lămurite de Sinodul din Creta (multe fiind total ignorate de discuțiile purtate în cadrul lui, altele foarte neclare) ar fi trebuit să fie teme de sine stătătoare și chiar puncte de plecare în organizarea și lucrările sinodului…

5 De fapt, Mitropolitul Irineu de Backa folosește termenul „adunare de papi”…

6 Niciodată în istorie sinoadele nu au fost organizate și nu au votat pe principiul unanimității. Principiul egalității episcopilor – negat de Sinodul din Creta și organizatorii lui – a fost completat de acela al dezbaterilor teologice profunde și oricât de lungi era nevoie, clarificările ducând la o majoritate categorică în temeiul căreia se dădeau hotărârile. Niciodată, repetăm iar și iar, niciodată nu a existat acest principiu absurd al unanimității. Culmea este că a fost încălcat chiar de către cei care l-au impus.

7 Etnofiletismul este rătăcirea prin care sentimentele naționale sunt puse mai presus de Credința lui Christos, devenind primordiale în alegeri care ar trebui făcute pe criterii ortodoxe, nu etniciste. Printre manifestările etnofiletismului se numără folosirea credinței ca mijloc de deznaționalizare, impunerea limbii naționale în Biserică și celor care au altă limbă (încălcându-se poruncile biblice în această privință!), folosirea sentimentelor naționale pentru extinderea jurisdicției în țări străine (așa cum se întâmplă în Franța, Germania, SUA etc., unde, strict pe criterii etnofiletiste, structurile ortodoxe se suprapun cu totul necanonic) etc.

8 Clericalismul este tendința de a impune un primat ierarhic neortodox. În Ortodoxie treptele preoției încep, de fapt, cu catehumenii, care nu fără harul lui Dumnezeu sunt în chemarea lor către Biserică, și urcă mai departe prin mireni, monahi, citeți, ipodiaconi, diaconi și preoți până la treapta episcopiei, într-o continuitate organică (mărturisită repetat de Sfintele Scripturi și, ulterior, de către Sfinții Părinți și Sinoadele Ecumenice, precum și de către toți continuatorii lor până în veac). Prin contrast, clericalismul înlătură parțial sau fundamental organicitatea Bisericii și continuitatea treptelor, transformându-le în caste cu autoritate discreționară față de cele socotite „inferioare”. Răspunderea treptelor unele față de altele este înlocuită printr-o simplă și dictatorială subordonare a celor de jos față de cele de sus. Consecințele sunt cumplite, iar născocirea unei diviziuni chiar și la nivelul episcopilor – în cele trei clase arătate de Sinodul din Creta – este doar un exemplu între multe.

9 Pentru a dovedi falsitatea ecumenismului ca așa-zis mijloc de înțelegere între religii, să observăm doar două fapte. Primul, existența unor sisteme foarte bune de înțelegere inter-religioasă – cu toate limitele necesare unei vieți sociale sănătoase – mult înainte de apariția ecumenismului, dar total ignorate de acesta și adepții lui. Moldova secolului al XVII-lea este un exemplu, fiind un loc în care de la ortodocși la mozaici și de la monofiziți la catolici toți cetățenii își exercitau liber cultul (inclusiv la nivelul, necesar, de confruntare ideologică de bun-simț). Al doilea, realitatea că înțelegerea între religii presupune existența lor, nu dizolvarea lor într-o ciorbă „comună”, o mega-corporație religioasă ambiguă și monopolistă, așa cum preconizează ecumenismul.

10 Ar trebui să reluăm aici faptul că orice sinod adevărat – și mai ales ecumenic – începe de la recunoașterea canoanelor sinoadelor ortodoxe anterioare, începând cu Canoanele Sfinților Apostoli și ale Sinoadelor Ecumenice. Această recunoaștere este absolut necesară pentru a așeza în Ortodoxie și sinodul respectiv și lucrările lui. La Sinodul din Creta această recunoaștere inițială a lipsit, ceea ce îl așează în afara Ortodoxiei, fapt dovedit categoric de prezența total necanonică, total neortodoxă și cu totul fără precedent în istorie, a reprezentanților unor religii străine în spațiul cultic ortodox, în timpul serviciilor religioase ortodoxe. Prezență refuzată, în același timp, episcopilor ortodocși „de rangul trei”, care nu au avut voie nici măcar să vină la acest sinod. Bazele eterodoxe ale Sinodului din Creta nu pot fi substituite de Mesajul dat la insistențele BOR.

11 Pretext invocat repetat de Patriarhia de Fanar în 2016, inclusiv în privința „Regulamentului de organizare și funcționare…” a Sinodului din Creta, declarat și el imposibil de modificat, dar încălcat categoric prin organizarea întrunirii în ciuda lipsei unanimității prevăzute de același regulament.

12 Denumirea de dialog ecumenic este anti-ortodoxă și se bazează pe amestecarea teologiei ortodoxe cu teologia protestantă. În vreme ce ecumenic înseamnă în teologia ortodoxă a toată Biserica lui Dumnezeu, adică a toată Biserica Ortodoxă – pentru că, evident și elementar, Biserica este definită prin și de Învățătura lui Christos – în ecleziologia protestantă sunt pretinși a face parte din „Biserică” toți cei care pretind că ar „slăvi pe Iisus”, indiferent de apartenența lor religioasă și oricât de îndepărtat de Unul Iisus Christos, Omul-Dumnezeu, ar fi acela slăvit de ei (în multe cazuri imaginea lui „Iisus” fiind în parte sau fundamental reluarea unor erezii de demult, de la dochetism la arianism). Această concepție protestantă a avut inițial ca rol să atenueze sofistic izbitoarea contradicție între pretenția garanției prezenței Duhului Sfânt în interpretarea liberă a Scripturii și învățăturile divergente ce s-au născut din aplicarea pretenției. Ulterior, a devenit mijlocul prin care, sub numele de „dialog ecumenic”, s-a încercat scăderea tensiunilor dintre cultele neo-protestante americane și realizarea unei „unități în diversitate” fățarnice, cu totul inacceptabilă ortodox. Pentru că între a accepta dreptul celuilalt de a greși sau păcătui și a declara bune greșeala și păcatul este o prăpastie similară celei dintre mântuire și osândire. Ca urmare, nu se poate socoti că este vorba în așa-zisa „Mișcare Ecumenică” (denumire protestantă) și în așa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” (denumire protestantă) despre un „dialog ecumenic”, posibil ortodox strict în Biserica Universală, ci despre un „dialog ecumenist”.

13 Deja s-au prezentat în presa ortodoxă noi nume de ierarhi care nu au semnat… Iată că, deși am avut răbdare să așteptăm informațiile post-sinod, date noi continuă să apară. Dovedind mereu aceeași problemă a depărtării de Ortodoxie a Sinodului din Creta, inclusiv la nivel declarațiilor publice.
Mai mult, la câteva zile după ce am terminat forma primă a acestei mărturisiri, observăm că numărul episcopilor sârbi și de altă naționalitate care nu au semnat documentul „Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” este mult mai mare decât se știa (http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22904-marele-sinod-din-creta-noi-dezvaluiri-privind-semnaturile-oficiale.html).
Dat fiind că lumina nu are părtășie cu întunericul și Adevărul nu are părtășie cu minciuna, practicile cretane de ascundere și alterare a adevărului, aflate pe o linie proorocește criticată biblic (Tit 1.12 ș.u.), dovedesc tot mai puternic lipsa de Ortodoxie a organizării, desfășurării și prezentării Sinodului din Creta în fața lumii.

Note adăugate pentru această ediție

  1. Pregătind republicarea textului de față am constatat că majoritatea link-urilor pe care le-am folosit în 2016 au dispărut ”miraculos”, fără a putea fi găsită cea mai mică alternativă pentru ele (cu excepția celor de pe teologie.net). ↩︎
  2. Prin pleroma Bisericii se înțelege deplinătatea Bisericii cu mireni, monahi și cler, cu bărbați și femei, copii, maturi și vârstnici, adică întregul trup al Bisericii. Pleroma Bisericii este cea care hotărăște în fapt și până la urmă dacă un sinod este valid sau nu, pleroma Bisericii pecetluiește ortodoxia ori lipsa de ortodoxie a inovațiilor liturgice locale (precum majoritatea celor opt glasuri), a unor păreri teologice și a teologumenelor, a sinoadelor etc. ↩︎
  3. ”Miraculos”, link-ul nu mai este funcțional. O altă prezentare a poziției Patriarhiei Antiohiei privind Sinaxa din Creta la https://www.teologie.net/2016/06/07/antiohia-adunare-creta-sinod-panortodox/. ↩︎

Despre extremismul religios grecesc (IV)

prima parte aici
a doua parte aici
a treia parte aici

Atunci când află despre crimele monstruoase ale extremismului religios grecesc Românii au o reacție de groază scârbită, dar și de refuz al adevărului.
„Nu se poate!”, pretind unii. „Sunt doar excepții!”, pretind alții.
Și trec, vor să treacă, peste faptul că purtarea extremistă a Grecilor este o constantă istorică, nu o excepție.

Pentru că am amintit de Martirii Atanase Papanace și Haralambie Balamace cu cei împreună cu dânsul pătimitori, să mai consemnăm câteva „excepții”.

Anarții, militari greci trimiși în Imperiul Otoman sub acoperirea de „voluntari”, erau finanțați de Grecia și de Patriarhia de Fanar (inclusiv cu banii culeși de la Români „pentru Locurile Sfinte”).
Între „faptele eroice și exemplare” ale Anarților (cum se învață în Grecia!), se numără și

  • atacarea de către treizeci de Anarți a unei cete de… șapte copii însoțiți de profesorul lor Trandafir Nicolau; profesorul și elevii au fost bătuți bestial de ”eroicii” Anarți, cu bâtele, unul dintre elevi fiind grav rănit la cap; „vina” cetei era că mergea la școală, care era Liceul Românesc din Bitolia (Macedonia).
  • Atacul va fi repetat în 1906 de doi Anarți plătiți de Comitetul Grecesc din Bitolia, asupra altor elevi de la Liceul Românesc de aici, doar că de această dată asasinii recurg la lovituri de cuțit și împușcături
  • Pe 12 Februarie 1907 are loc, la cererea Mitropolitului Grec local, martirizarea Preoților Români Teodor și Hristu din Negovan (în apropiere de Florina) și a însoțitorilor lor G. Toma și Șomu Nacu; după uciderea celor patru Anarții le mutilează cadavrele într-un ritual patologic
  • Anarții organizează incendierea localității românești Grămăticova, cu distrugerea a o sută de case, pentru ”vina” folosirii ”blestematei limbi românești” (în apropiere de Veria sau Beria, în Sudul Macedoniei)
  • Bătrânul D. Șumba, ”vinovat” de a fi învățător la școala românească din Băiasa, este atacat chiar în casa sa de către Grecomani și ucis cu lovituri de cuțit.
  • În 6 Decembrie 1905 Mitropolitul de Castoria, un Grecoman fanatic, pune stăpânire prin forță pe Biserica Românească din Vlaho-Clisura (Clisura Română), spărgându-i ușile, și se face stăpân peste ea; instaurează un regim de teroare în toată localitatea
  • Nicolae Gațohi este ucis de Greci în Decembrie 1906 pentru ”vina” de a fi tatăl institutorului român din Pretori
  • Preotul Theodor din Bitolia, ”vinovat”, ca Român, de a folosi limba sa maternă, este atacat și bătut de Anarți; deoarece nu a putu fi intimidat, Anarții îl atacă iar, aruncând peste el apă clocotită; deoarece nu l-au ucis astfel, iar preotul revine la slujire în ciuda rănilor, este atacat iarăși, pe 23 Decembrie 1905, încercându-se din nou asasinarea lui.
  • În data de 2 Mai 1907 este atacată de Grecomani bătrâna Maria Globaru (60 de ani), pentru ”vina” de a fi mama lui Gluma Globaru, Român din Magarova; femeia este ucisă în stradă cu lovituri de cuțit de către vitejii ucenici ai lui Cosma Etolianul.
  • Pe 12 Martie 1906, la îndemnul mitropoliei locale, Grecul Hristo Spiroiani vine cu o bombă la casa lui Iani Papahagi din Grebena; încercarea de a-l ucide pe Român se încheie prin moartea teroristului grec și unele stricăciuni provocate casei; teroristul este declarat de Greci „martir al cauzei elenice”.
  • Chitu Gachi din Spurlita, cu cei doi fii ai săi Ghița și Mușu, sunt decapitați de Anarți în 14 Decembrie 1905 pentru că voiau folosirea limbii lor materne, limba română, în școală și biserică; la fel este martirizat Gheorghe Furca din Perivoli, în același an.
  • Pe 13 Mai 1908, după masacrarea multor Bulgari, bandele de Anarți se distrează ucigând în chinuri, cu spintecarea burții și mutilare de vie, fata de 10 ani a Românului Spiru Fetița din Pleasa; crima abjectă are loc la Costineț; niciunul dintre vinovați nu a fost pedepsit (de autorități).
  • În 10 Ianuarie 1907 bătrânul învățător român Furcianu (peste 70 de ani!) este atacat de Anarți și ucis prin lovituri cu toporul date în cap (și nu numai).
  • În urma asigurării date de clerul elen că Românii din Lipopalți ar lucra cu Bulgarii împotriva Imperiului Otoman (în timp ce Grecii îi sunt deplin credincioși!), Turcii atacă și ard localitatea românească.
  • La cererea Mitropolitului de Demi-Hisar are loc (în 12.01.1907) atacarea lui Dumala Baracli, proprietarul unei școli românești, și a învățătorului de la acea școală, primul fiind ucis iar învățătorul grav rănit; totul în numele grecismului propovăduit de Cosma Etolul.
  • La cererea Mitropolitului Grec local, Anarții atacă și devastează în 13 Mai 1905 școlile românești din Corița (azi Corcea, Albania).
  • Mitropolitul (firește, Grec) din Drama cere înlăturarea lui Tache Papaiani din Drama, care susținea că Românii din Macedonia, Epir, Tesalia etc. ar trebui să aibă dreptul la folosirea limbii române; Anarții încearcă să îl ucidă cu mai multe focuri de revolver, rănindu-l grav (pe 10 Februarie 1907).
  • Acritas, ofițer al armatei Regatului Greciei, venit ca voluntar (plătit!) în Imperiul Otoman, conduce o bandă de teroriști în mai multe acțiuni ale extremismului grecesc; printre altele, pe 22 Septembrie 1905 jefuiește și devastează casele Românilor Tașu Tușa și Toli Pașata din Livezi, ucigându-i pe cei doi în numele Elenismului; apoi merge spre Veria, unde prinde și torturează 24 de ore zece Români din Xirolivadi, ca să-i silească să devină Greci; și Acritas a fost declarat ”erou sfânt al cauzei Grecești” și „întocmai cu Apostolii”.
  • În luna Octombrie 1905 are loc incendierea Satului Avdela, cu distrugerea unui întreg cartier al acestuia; sunt nimicite 135 de case, biserica, școala, joagărele și morile; genocidul este lăudat de ierarhia și presa grecească.

Toate atacurile și crimele din această listă sunt o mică parte din cele săvârșite între 1905 și 1908 sub directa instigare a Patriarhului Ioachim al III-lea al Fanarului, împreună cu mitropoliții și ceilalți clerici greci din Macedonia, Tesalia, Epir, Grecia etc., cu sprijinul direct al Regatului Grec.
Teroriștii Greci au fost lăudați la nesfârșit de ierarhii greci, de presa elenă, de propaganda grecească. Au fost chiar declarați „întocmai cu Apostolii”, exact ca și Cosma Etolul!

Iar crimele și atacurile din 1905-1908 sunt o foarte mică parte din crimele etnice ale Grecilor. Crime desfășurate, sistematic, împotriva Românilor, Bulgarilor, Albanezilor etc. Crime care merg de la torturi și asasinate la genocid. Și care sunt justificate, ba chiar glorificate de propaganda grecească, inclusiv sau mai ales religios! (unele informații esențiale aici)

Harta etnografică a Românilor Sudici (Paris, 1919)

Încheiem partea de față cu unele citate:

„Vlahii – scrie istoricul grec Aravantinos – au păstrat un regim democratic popular, lipsit de orice amestec din partea turcilor, în timp ce vecinii și coreligionarii lor sufereau mii de rele.”
În toată această perioadă, aceste populații vlahe, risipite în munții Traciei şi ai Albaniei, aveau o conștiință populară profundă în legătură cu conștiința lor latină. Cum vom vedea în paginile următoare, faptul este notat de numeroși călători occidentali care au vizitat Grecia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca suedezul Jakob Ionas Bjoernstalis (1779), francezul Pouqueville (1806-1814), E.M. Cousinery etc.
„Toți în genere revendică cu mândrie numele de rumăn sau roman” (Pouqueville).
„Limba lor împiedică de a-i ignora, ei vorbesc mereu latina și dacă-i întrebi ce națiune sunteți? răspund cu mândrie: rumăn” (E.M. Cousinery).

Prima redeșteptare națională a aromânilor a ieșit din această conștiință populară profundă. Scriitorii aromâni din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Ucuta, Boiagi, Roja au scris în dialectul aromân, înfruntând tirania spirituală a Patriarhiei din Constantinopol (Fanar) sub impulsul ideilor de libertate națională difuzate de revoluția franceză și de curentul folclorist inaugurat de Herder în 1776. Clerul grec a reuşit totuşi să înnăbuşe acest curent venit mai ales din diaspora aromână din imperiul habsburgic. A condamnat cărţile editate: Abecedarul lui Ucuta, Gramatica macedo-română a lui Boiagi şi Cercetările istorice ale lui Roja şi a excomunicat chiar pe autori.

În acest interval autoritățile turcești, preocupate de frecventele intervenții rusești în problemele balcanice, au început să se servească de trupele albaneze musulmane călăuzite la început de faimosul satrap din Ianina, Ali Pașa Tebelinul, pentru a anula privilegiile acordate vlahilor, adică diversele zone libere din Balcani. Războiul de independență al Greciei își are originea în rezistenţa vlahilor pentru apărarea libertăților lor.
„În acest fel, notează marele istoric italian Cesare Cantu, în monumentala sa „Istorie Universală,” grecii au reușit să transforme războiul de privilegii al Pindului într-un război de independență pentru Grecia. Astfel încât rândurile armatolilor aromâni au furnizat soldații revoluției grecești, căpitanii săi și cei mai glorioși generali ai acestui război de independență” (Volum XIX, p. 215).

Dar după aceste lupte cu asupritorii păgâni (turci), lupte care impuneau solidaritatea creștină, apăreau antagonisme între aromâni (vlahi) și greci. Foarte simptomatică, în această privință, în timpul revoluției grecești din 1821 – animată tocmai de „Megali Idea”1 – este declarația căpitanului vlah de armatoli, Odiseu din Vlaho-Livada, făcută prințului fanariot Ipsilanti:
„Tu nu ești grec, și oricât de barbari ar fi palicarii noștri, nici unul dintre noi nu este un parvenit în materie de glorie. Fanariotule, născut pentru a slugări și a asupri, ascultă: Crucea, iată stăpânul nostru. Acest pământ stropit cu sângele nostru, acest pământ hrănitor al strămoșilor noștri, acest pământ care are mormintele lor, iată Patria noastră” (Pouqueville, „Histoire de la regeneration de la Grece,” Paris, 1825)

Totodată, cum scrie în 1858 bine cunoscutul scriitor francez Edmond About, în a sa „Grecia contemporană”: „se poate afirma că armatolii din Tessalia sunt cei care, prin sacrificiile lor, au fondat Grecia actuală.”
Pentru aceasta grecii recurg la toate mijloacele pentru a nu pierde acest element sănătos şi dinamic care constituie pentru ei un factor regenerator de prim ordin.
Patrioții români, exilați din Principatele Dunărene, după revoluția din 1848, care eșuase, au început a doua acțiune de redeșteptare națională în cadrul rasei române întregi. Unii dintre ei s-au refugiat în Turcia. Cu această ocazie au putut cunoaște de aproape pe acești aromâni din Peninsula Balcanică. Întorși acasă, au început să agite problema redeșteptării naționale a fraților lor amenințați cu deznaționalizarea. În 1860 s-a creat un comitet la care au participat activ aromâni aflați în Principate precum și oameni politici și scriitori de mare renume ca C.A. Rossetti, D. Brătianu, Cezar Bolliac, general Cristian Tell etc. Ei au adresat un vibrant apel „fraților români din Epir, din Macedonia, din Tessalia și din Albania”, în care „se sublinia ideea că ei formează veriga prin care dacii pot intra în marea familie neolatină” și amintindu-și de gloriosul lor trecut, anunță că „Comitetul și-a luat sarcina de a introduce limba națională în toate orașele și satele românești.”

În 1864 un institutor de origine aromână, Dimitrie Atanasescu, deschide prima școală românească în comuna sa natală, Târnova, lângă Monastir (Macedonia). Un an mai târziu (august 1865), călugărul aromân Averchie, originar din Pind, care se afla în România ca trimis special al organizației Sfântului Munte (Athos), entuziasmat de această idee, a plecat în Macedonia și s-a întors cu doisprezece tineri aromâni pentru a-i pregăti ca profesori. Ei au fost primii apostoli ai redeșteptării naționale la aromâni. Sub conducerea înțeleaptă și energică a lui Apostol Mărgărit, și el originar din Macedonia (Avdela), care deschide în același an (1865) o școală la Vlaho-Clisura, marile dificultăți ale începutului au fost înfruntate și s-au înfăptuit reale progrese.

Ca și în prima redeșteptare națională, Patriarhia greacă din Constantinopol a prezentat obstacolul cel mai mare [s.n.].
„Pretutindeni minunatul cler grec” – scrie fostul ministru grec Averof, în cartea sa „I politiki plevra tou Koutzo-Vlahikou zitimatos” (Atena, 1948) – „în frunte cu patriarhul ecumenic, a luat o atitudine contrară școlilor de propagandă străină… Clerul grec, deloc adormit, ci paznic vigilent al intereselor naționalilor noștri, alarmându-se, a intervenit în chestiune”…
În 1864 clerul solicită apelul Patriarhului ecumenic pentru populațiile aromâne, apel în care s-a cerut închiderea școlii și expedierea din comună a profesorilor străini și a familiei lor. O mare parte a populației a respins acest apel rezistând, încât „Patriarhul s-a adresat autorităților turcești protestând întrucât jurisdicția sa nu era luată în considerație. Autoritățile turcești au ordonat expulzarea lui Apostol Mărgărit, dar numeroși cetățeni au protestat din nou pe lângă guvernul din Monastir care l-a deferit pe Mărgărit la Constantinopol, direct la Marele Vizir.”
Intervenții asemănătoare, conspirații și presiuni din partea Patriarhului Ecumenic care-i costau pe profesorii și ecleziasticii români nu numai expulzarea, ci și arestarea lor, maltratări și închisoare deveniră frecvente… Cu toate acestea ei n-au putut înăbuși curentul de redeșteptare al aromânilor. Chiar ministrul grec amintit recunoaște această ascensiune continuă. Din 1862 până la 1864 au fost editate cinci cărți didactice pentru aromâni. Până în 1877 au fost deschise 11 scoli. După această dată și până la 1880 au fost deschise alte 13 scoli elementare. În 1880, adică acum exact 75 de ani, s-a creat ca persoană juridică „Societatea de Cultură Macedo-Română” la București și liceul român la Bitolia (Monastir).

Închei aici prima serie de citate din lucrarea Originea și conștiința națională a aromânilor, lucrare scrisă de un Aromân, Constantin Papanace. O a doua serie o puteți citi în Post Scriptum, iar mai mult în lucrarea propriu-zisă (pe care o puteți accesa dând click pe titlul menționat mai sus).
Puteți vedea cum sute de mii și milioane de Români au fost persecutați religios și etnic, etnic și religios, de extremismul etnic religios grecesc. Puteți vedea cum prigoana – ce a atins forme de o violență absolut demonică – a fost inițiată, sprijinită, finanțată, lăudată etc. de Patriarhia de Fanar (”Constantinopole”) și clerul grecesc.
Prin urmare, cazurile amintite în episodul trecut sunt departe de a fi „excepții” sau „cazuri izolate”. Dimpotrivă, sunt doar exemplificarea unei atitudini continue, a unei erezii etnofiletiste (adică a unui extremism etnic religios).

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Apare în București, în 1912, o carte aproape imposibil de găsit astăzi: Românii din Macedonia, semnată Alexandru Rubin. Autorul căutase, punându-și viața în primejdie, date și documente privindu-i pe acești Români. Nu doar din punct de vedere lingvistic sau etnologic, dar și din punctul de vedere al prigoanelor grecești. O mare parte din date le culege, paradoxal, din texte ale ”Marii Biserici”, cum își zicea (și își zice) Patriarhia de Fanar, fie că sunt texte ale Patriarhului Ioachim al III-lea, ale unor mitropoliți sau preoți. Laudele patologice adresate de ”Marea Biserică” teroriștilor și criminalilor Anarți, acțiunilor inumane ale acestora, sunt preluate de autor într-un calendar al „acțiunii grecești” sau „elene” dintre iulie 1904 și iulie 1908. Autorul precizează:

„A existat mai înainte un anumit număr de orori, ca masacrul din Negovani. Nu le-am semnalat, cantonat în scurta mea perioadă de informații directe și în sarcina mea de oportunitate actuală. Vor mai fi. Căci de ce s-ar termina atâta timp cât mai există români? Nu voi aștepta mult pentru a îngroșa un total deja prea bogat. Au fost destule pentru a arăta ce înseamnă valoarea, credința, moralitatea, sentimentul creștin al elenilor, destul pentru a face cunoscut ce îndurăm noi – citiți și judecați. În sfârșit ar fi încă prea multe de spus, dar nu îmi voi mai petrece timpul zăbovind printre a ceste infamii în care ființe umane își târăsc fără teamă sufletul. Mi-e greață: n-aș avea nici timpul liber, nici sângele rece de a prelungi acest catalog de abator unde se debitează despre frații mei. La nevoie, pentru faptul de a fi fost atât de scurt și de a fi omis atâtea sărbători vesele, prezint scuzele mele plate Patriarhului, mitropoliților, vicarilor – cer foarte umil iertare elenilor regatului și imperiului, bandelor și comitetelor, băcăniilor și tripourilor. Deși socotit grec – ca toată lumea – în statistici unde totul este grec a priori, pentru a face această lucrare, nu fără strădanie, a trebuit să intru în pielea unui grec naționalist perfect. Cred că până la un punct am reușit; am copiat, după literatura lor obișnuită, maniera de a gândi, de a vorbi și de a se bucura de palicarii lor; efortul a fost aspru, dar aveam modele excelente și am știut să mă conformez. Totuși n-am dus până la capăt exemplul bunilor noștri maeștri – experți în a trunchia numele victimelor, cum au știut să le mutileze cadavrele. Jocul era inutil și m-ar fi întârziat. Ortografia acestor nume a fost dată în cea mai mare parte în românește…”

Calendarul este oferit cititorilor pe luni, cu zilele ce marchează acțiunile consemnate ale extremismului grecesc. Dăm aici doar o pildă (mai scurtă) a faptelor lăudate de Patriarhia de Fanar și înfățișate ca ”glorioase” și ”patriotice” de propaganda grecească:

„Martie
1. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui Gheorghe Şuguniţa, negustor român, de către una din bandele noastre lângă Rapes (1906).
4. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui D. Şumba, bătrân învățător al școlii române din Băiasa; acest pios sacrificiu uman a fost făcut în casa victimei, în plin oraș, cu lovituri de cuțit (1906).
8. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a doi români lângă Licuvişte și a altuia lângă Caraferia (Veria). Se pune pe cadavre un aviz amenințător destinat satului Aio-Marino bănuit de lipsă de zel față de cauza noastră. Zi bună și sfântă (1908).
10. Banda pe deplin demnă de laudă pe care o comandă venerabilul Tegu Bubola din Selea, atentează la viața a trei vlahi dintre care unul este grav rănit (1908).
12. Prea clar, prea binefăcător și prea pios incendiu al morilor lui Tanase Jaca și Traian Pili, susţinători abominabili ai românismului în regiunea Ţărna Reca (1906).
18. Prea virtuos, prea ortodox şi prea elenic asasinat a doi păstori români Duma şi Tonce din Lumniţa, la Sekia (1906). În aceeaşi zi (1906), atentat cu dinamită contra notabilului român din Grebena, Iani Papahagi. Bomba aruncată asupra casei sale de către elenul Hristo Spiroiani, în urma înţelegerii cu vicarul metropolitan, produce doar câteva stricăciuni şi omoară pe purtătorul ei, martir al devotamentului său pentru sfânta cauză. Solemnitate mixtă. Zi de doliu și de bucurie. Ornamente sacerdotale negre și roșii.
19. Prea veselă și prea elenică bătaie până la pierderea cunoștinței a românilor Vanghele și Toma Anastasie la Salonic (1907). Solemnitate mică (deși au fost socotiți uciși și lăsați morți).
În aceeași zi (1908), prea pios asasinat al românului Anastasie Prapa pe malurile lacului Ianiţa.
Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al românului Toli Ghiţi Carafoli la Lutru (1906).
În aceeași zi (1906), prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a românului Dimitri Hagicu la Grizali.
În aceeași zi, prea pioasă, prea elenică omorâre a românului Constantin Bucina la Turia. Cadavrul ascuns cu grijă, de negăsit, printr-o supremă delicatețe. Părinții scutiți de cheltuielile de îngropare. Solemnitate de prim rang; zi de triplă comemorare.
30. Prea pios, prea excelent și prea elenic asasinat a doi păstori vlahi, Panaiot Mangali din Poroi, şi Tegu Guşandra din Lopos (1908).
În aceeași zi (1908), prea grațios jaf și prea milostivă devastare a instalațiilor sericicole ale unui Traian Reica din Ţărna Reca. 1000 fr. pagube.
Este luna postului prin excelență. În timpul celor patru ani care ne servesc să stabilim prezentul calendar, pioasele noastre bande au petrecut-o în modul cel mai edificator. Sfinții noștri tăietori de gâtlejuri nu și-au muiat buzele în cea mai mică în care ar fi fost sânge de animal. Ei au evitat până și uleiul transportat, adesea, cum se știe, în burdufuri de piele. N-au îndrăznit să se atingă de pește decât la 25 martie, zi în care obiceiul îl autorizează.
”

Cam acesta este limbajul folosit de documentele grecești. Desigur, ei nu spun criminalilor „sfinții noștri tăietori de gâtlejuri”, ci „sfinții noștri luptători”. Și nu spun „prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat”, ci „prea pioasă, prea ortodoxă și prea elenică pedepsire”. Etc.


1 Megali Idea sau Megali Ideea sau Marea Idee sau Marele Ideal. Prin Megali Idea se înțelege țelul de a pune sub conducerea Grecilor pe toți cei care își spun Creștini (Ortodocși sau nu doar aceștia), ori „cel puțin” „toate teritoriile ce au fost sub stăpânire grecească”. Iar în cultura greacă modernă se consideră ca teritorii grecești pământurile deținute azi de statele Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Etiopia, Sudan, Israel, Palestina, Liban, Siria, Turcia, Armenia, Georgia, România, Republica Moldova, Bulgaria, Macedonia, Albania, Serbia, Bosnia, Herțegovina, Croația, Slovenia, Ungaria și Italia, precum și părți din pământurile deținute de Rusia, Ucraina – cam 60% –, Spania etc.



Despre extremismul religios grecesc (III)

prima parte aici
a doua parte aici

Partea dinainte s-a încheiat cu o întrebare către Grecofili:
Ați auzit despre Mucenicii Atanase Papanace și Haralambie Balamace și cei împreună cu dânsul?

Totdeauna răspunsul este „Nu, nu am auzit!”.

Sfântul Sfințit Mucenic Atanase Papanace a trăit în secolul al XIX-lea și până la 1906.
El a slujit ca preot pentru Românii din Macedonia.
Acești Români erau îndepărtați de Biserică din pricina grecizării ce se făcea prin ea. Părintele Atanase a promovat însă, în locul grecismului, trăirea Credinței, cu demnitate și răspundere. Acest lucru a atras pe mulți și a dus la întărirea credinței în sufletele multora.
Ca urmare, ierarhia grecească a ajuns să îl numească pe Preotul Atanase Papanace și iconom stavrofor (cel mai mare rang pentru un preot de mir), dar și protoiereu peste șaptezeci de biserici. Desigur, s-ar fi cuvenit să fie uns episcop, dar fiind Român nici nu s-a pus problema.

Părintele Atanase Papanace a dovedit o bună cumpănire și un discernământ apostolic.
Astfel, a sprijinit (inclusiv financiar) școlile de limbă greacă, română sau bulgară, astfel încât fiecare să poată studia în limba sa (ori în cea pe care o dorește).
Dacă acest lucru i-a adus respectul populației și dragostea lui Dumnezeu, a atras și ura Grecomanilor (Grecofonilor).
Aceștia, fiind eretici etnofiletiști, adepți ai doctrinei eretice a lui Cosma Etolul (care spunea că Dumnezeu nu vorbește în română decât cu Satana și îi blestema pe cei care se roagă în română), voiau să impună tuturor „sfânta limbă grecească”.
Amintim că pe atunci Grecia nu stăpânea decât sudul Tesaliei și alte teritorii și mai sudice, Epirul și Macedonia fiind, teoretic, în afara autorității ei. Dar acolo unde Grecia nu ajungea oficial, ajungea prin Patriarhia de Fanar („Constantinopole”), care a acționat de sute de ani ca un instrument al Grecismului.
Ca urmare, această instituție sprijinea acțiunile de grecizare, atât direct prin clerici, biserici, mânăstiri, școli bisericești etc., dar și prin sprijinirea terorismului etnic grecesc.

Acest terorism, despre care în România este practic interzis să se vorbească, a făcut zeci de mii de victime printre Români, Albanezi, Bulgari etc.
Una dintre victime este Mucenicul Atanase Papanace.

Furioși că acesta slujea în limba română într-o parohie de Români (deci nu de Greci!), teroriștii greci au organizat o acțiune de eliminare a lui.
Părintele Atanase Papanace slujea la Biserica Sfânta Maria din Beria/Veria, oraș macedonean format în covârșitoare majoritate din Români (pe atunci; astăzi este masiv grecizat).
Trei echipe de teroriști greci l-au așteptat pe drumul către biserică, fiind duminică și știind că avea să vină, în ciuda vârstei, la Sfânta Liturghie (pe 5 Noiembrie 1906).
Atât Grecii care îl respectau pentru credința și bunătatea lui, cât și alții care aflaseră de acțiune, au încercat să îl oprească de a se duce la slujbă.
El a plecat la Sfânta Liturghie zicând:
„Eu nu mă las intimidat de Greci și o să merg la biserică spre a sluji în limba aromânească. Dacă Grecii sunt hotărâți să mă omoare, aceasta o pot face oricând și în alte împrejurări. Să aveți grijă să îmi luați corpul ca nu cumva grecii să-mi ieie capul și să-l batjocorească!”
Într-adevăr, teroriștii greci l-au împușcat pe stradă, în centrul orașului Veria (Beria), în drumul său către biserică.
Ucis de ereticii greci etnofiletiști, în drumul său către slujirea Sfintei Liturghii, Atanase Papanace s-a adăugat nenumăraților martiri pe care i-a dat Neamul Românesc de-a lungul istoriei.

Însă crima aceasta îngrozitoare, făcută după învățătura ereticului Cosma Etolianul (Etolul) și cu binecuvântarea Patriarhiei de Fanar, este întrecută în răutate de martirizarea Părintelui Haralambie Balamace și a celor împreună cu dânsul!
Ca o trebuincioasă lămurire, să amintim despre Anarți: aceștia au fost teroriști greci, binecuvântați de Patriarhia de Fanar (”Constantinopole”) și feluriți ierarhi greci din Grecia și Imperiu Otoman, după învățăturile lui Cosma Etolul, să impună Grecismul în Tesalia, Epir și Macedonia prin forță. Prin mitele și influența Patriarhiei Fanariote și a rețelei sale de ierarhi și clerici etnofiletiști s-a câștigat sprijinul administrației turcești pentru acțiunile Anarților. Pretextul a fost că Românii, Macedo-slavii, Bulgarii și Albanezii ar vrea să sfărâme Imperiul Otoman, în timp ce Grecii… i-ar fi vrut binele!
Evident, pretextul era absolut absurd, însă în diplomație (să ținem minte!) contează argumentele subtile din spatele pretextului: în acest caz, felurite mite, șantaje etc.
Pe scurt, diplomația grecească a Patriarhiei de Fanar a obținut cel puțin acordul tacit al autorităților turcești pentru Anarți, dacă nu chiar sprijini direct!
Iar acești Anarți, din secolul al XIX-lea până la Războaiele balcanice, au tot terorizat, ars, bătut, ucis etc. în numele Elenismului și al ”Sfântului” Cosma Etolianul!
Acești Anarți au atacat în 1905 (pe 2 August) Biserica Sfânta Maria din Pleasa (Județul Corița/Corcea) și au ars toate cărțile de slujbă, Biblia etc., pentru că erau în limba română.
Demența eretică a acestui act, 100% identic practicilor extremiste ale Inchiziției Catolice, nu a fost un caz izolat (lucru asupra căruia voi reveni mai jos). Și, pentru Românii din Pleasa, a fost doar o parte a martirizării la care au fost supuși de extremismul religios grecesc.

Născut în 1850 în Pleasa („Plasa”) din Județul Corcea/Corița, Epir (azi în Albania), Haralambie Balamace (în altă grafie, Balamaci) făcea parte din Neamul Fărșeroților. Aceștia se socotesc urmașii Romanilor și Tracilor, trăgându-și numele din localitatea Farsala, și își spun Rumâni, fără a-ul inițial din alte dialecte românești sudice (Caragiani, 1929:4-5 ș.u.).
Acești Fărșeroți sunt numiți de Anastase Hâciu (1890-1953) „Rasa cea mai curată de aromâni”, pentru că limba lor are cea mai mare latinitate, cea mai mică influență grecească, slavă ori albaneză dintre dialectele locale (din Epir, Macedonia, Tesalia etc.).
Pe 23 Martie 1914, în Postul Paștilor, Anarții au atacat Biserica Românească din Pleasa. Pentru „vina” de a fi slujit în limba română, Preotul Haralambie Balamace (Balamaci) împreună cu fratele său Sotir și alți doi Români din Pleasa sunt uciși în chinuri de Anarți. Au fost bătuți pe drum, legați de niște copaci de lângă Biserica Sfântul Ilie, bătuți cu patul puștilor ca să li se sfărâme oasele, scuipați, iar Părintelui Haralambie Balamace i s-au smuls fâșii de piele de pe el, într-o încercare de a fi jupuit de viu. Apoi au fost străpunși de zeci de ori cu baionetele.
Mitropolitul grec local și Patriarhia „de Constantinopol” au binecuvântat acțiunea și pe criminali. Inclusiv în numele învățăturii ”Sfântului” Cosma Etolianul.

Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie Balamace
și cei împreună cu dânsul, îndată după martirizare

(fotografie preluată după Proiect Avdhela)

Până în ziua de astăzi în Grecia se pretinde că Anarții au fost niște ”eroi ai Greciei și Bisericii”, că faptele lor au fost ”mărețe și exemplare”. Așa învață copiii Greciei despre aceste crime, așa învață până și urmașii Românilor martirizați de Anarți. Cu binecuvântarea extremismului etnico-religios grecesc.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Căderea Catolicismului din Catolicism

Un fost catolic francez, după ce a studiat izvoarele istorice ale Creștinătății, a înțeles că „primatul papal” și celelalte doctrine papale nu au nicio susținere istorică și doctrinară. Că niciodată nu au fost înțelese de Apostoli și urmașii lor, deci de Biserică, așa cum le prezintă Catolicismul.
Lucrările sale „Papalitatea schismatică” și „Papalitatea eretică” înfățișează alunecarea treptată a Patriarhiei Romei de la Ortodoxie la religia numită până acum Catolicism.

Doar că această alunecare sau cădere nu s-a oprit.
Iar prin Declarația Fiducia Supplicans (aici), despre „Înțelesul pastoral al binecuvântării”, Catolicismul a căzut din Catolicism.
Mai precis, Catolicismul de astăzi devine ceea ce Catolicismul de ieri declara erezie.

În deja clasicul și tristul stil iezuito-dominican Papa pretinde că nu schimbă doctrina Bisericii Catolice, doar „o completează”. Sau, mai precis, „oferă o specifică și inovativă contribuție la înțelesul pastoral al binecuvântării” (cf. Fiducia Supplicans).
Inovativ, oricât de eufemistic s-ar vrea, înseamnă exact o nouă învățătură în privința „binecuvântării catolice”. Care, de la acest document încolo, se poate da și celor care săvârșesc acte interzise de Dumnezeu, chiar pentru acele acte, interzise.

Desigur, a invoca binecuvântarea lui Dumnezeu pentru actele pe care Acesta le interzice ca atare este mai mult decât absurd: este un act de o trufie extremă, care îl așează pe săvârșitor peste Dumnezeu, ca și cum ar putea să Îi impună lui Dumnezeu să își treacă peste Cuvântul Său neschimbător (Matei 24.35; Marcu 13.31; Luca 21.33; Ioan 10.35; 2 Cor. 2.17; 4.2; 2 Tim. 2.9 etc.).

Și, iată, Papa de la Vatican declară, ex cathedra, că se pot binecuvânta cele pe care Dumnezeu le-a interzis cu blestem!
Iar unii preoți catolici au început să facă acest lucru, atât pe ascuns, dar și deschis.
De pildă, la Parohia Catolică Sfântul Paul din Lexington, Kentucky, preotul catolic Richard Watson (paroh și singurul preot) a oferit în locașul de cult „binecuvântarea” indicată de Papalitate unui cuplu de lesbiene; ca amănunt sugestiv, Richard Watson a purtat un „stole” (un fel de patrafir catolic) în culorile curcubeului. ”Ceremonia” s-a desfășurat pe 1 Ianuarie 2024, la câteva săptămâni după apariția Fiducia Supplicans.

Desigur, unii și alții s-au grăbit să precizeze că actul depășește „binecuvântarea permisă” prin Fiducia Supplicans, pe motiv că s-a dat în locașul catolic (ceea ce i-ar conferi caracterul liturgic nepermis de actul menționat). Unele surse neocomuniste au pretins chiar că „Vaticanul plesnește” respectiva biserică catolică sau respectivul preot catolic. Doar că nu există nicio poziție oficială a Vaticanului în această privință. Doar, așa cum am spus, reacții particulare.
Dar și Richard Watson și „parohia” sa nu sunt la primul gest de propagandă LGBT în Catolicism. De ani de zile Catolicii tradiționaliști reproșează propaganda LGBT activă a acestora (inclusiv în rândul copiilor). Iar Catolicismul LGBT reproșează Catolicilor tradiționaliști că respingând păcatele ar fi lipsiți de iubire.
Doar că de acum cei ca Richard Watson și comunitatea sa au sprijinul direct al Papalității. În timp ce Catolicii tradiționaliști stau, volens-nolens, împotriva Papalității.
Catolicismul a căzut, iarăși, din Catolicism.

Era firesc să se ajungă aici, de altfel.
În urmă cu mulți ani de zile un Catolic din Parohia Sfântul Daniil Sihastrul (Covasna, Berceni, București) m-a întrebat:
„Părinte, de ce ziceți că suntem două religii diferite? Mie mi se pare că suntem aceeași religie, cu deosebiri minore!”
„Păi care este deosebirea fundamentală dintre noi?” – l-am întrebat.
„Nu știu!” – a ridicat el din umeri.
„Știți”, i-am răspuns, „doar că nu conștientizați. Uite, o să vă rog să răspundeți scurt și clar, din suflet, la două întrebări. Cine este capul Bisericii Catolice?”
„Papa” – a răspuns el.
„Adevărat ați răspuns!”, îi zic. „Și cine este Capul întregii Biserici Ortodoxe, deci nu a Bisericii Ortodoxe Române sau Grecești, ci Al întregii Biserici?”
„Iisus Christos?” mă întreabă el.
„Adevărat ați răspuns! Iisus Christos. Aceasta este deosebirea fundamentală între noi. De aceea suntem două religii diferite.”

Căci, într-adevăr, scris este:
„Apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)

Și iarăși este scris că după Înălțare, Apostolii
„plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin” (Marcu 16.20)

Deci în Biserică totdeauna este Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, în toate zilele, până la sfârșitul veacului, lucrând totdeauna împreună cu Apostolii și urmașii lor. Iar Iisus Christos fiind de față, desigur că nu poate fi vreun locțiitor, căci locțiitorii sunt pentru lipsă, iar nu pentru prezență.
Iar Papii vrând să fie locțiitorii (vicarii) lui Iisus singuri mărturisesc că nu Îl au pe Acesta. Căci nu poți ține locul (adică să fi locțiitorul) cuiva care este de față!

Astfel că, într-adevăr, Catolicismul este condus de oameni, iar nu de Dumnezeu.
Și asta nu de astăzi, ci de multe veacuri.
Ca urmare, nu este de mirare că a ajuns aici (oricât de tristă ar fi, totdeauna, căderea și decăderea oamenilor).

Aceeași primejdie a apăsat asupra Bisericii în 2016, când complotul Patriarhiei de Fanar, prin care voia să devină „Papalitatea Ortodoxiei”, a dus la Sinaxa din Creta. Era atunci aceeași primejdie de a-L înlătura pe Dumnezeu de la conducere pentru oameni. Într-un fel ca în răzvrătirea Evreilor împotriva proorocilor lui Dumnezeu, dar și mai rău decât atunci.
Din fericire, Cel ce păzește pruncii a păzit și Biserica Sa, așa cum o va păzi până la sfârșitul veacului și dincolo de acesta.

Uitându-ne la căderea Catolicismului din Catolicism să ne temem de căderea noastră din Ortodoxie: adică de orice depărtare de Împăratul și Marele Arhiereu și Învățătorul nostru Iisus Christos!
Căci doar întru El și prin El putem să rămânem ai lui Dumnezeu, să fim păziți de cursele vrăjmașilor și să ținem calea cea strâmtă care duce la viață.

Văzând cum cad din rău în mai rău cei care L-au înlocuit pe Fiul lui Dumnezeu cu oamenii, să ne temem de aceasta: căci este o înclinație ce ne pândește pe toți și pe fiecare în parte.
Și să strigăm cu Sfântul Arhanghel Mihail:
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Luminează, Doamne, întunericul meu! Că Tu ești Lumina cea adevărată și pe Tine te voi urma în toate zilele vieții mele și dincolo de ele, în veci, Amin!

Aromânii Moscopleni şi comerţul veneţian, Valeriu Papahagi, document

În 1935, adică în urmă cu cca. 84 de ani, se publica la Bucureşti, de către Editura Societăţii de Cultură Macedo-Română, cartea Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, de Dr. Valeriu Papahagi, cu o prefaţă de Nicolae Iorga.
Din 240 de pagini, aproape 100 sunt documente. În italiană, greacă, franceză, engleză, germană…
Cartea, un tablou al Cetăţii Moscopole, o cetate românească din Epir, în sudul Albaniei de astăzi, este nepreţuită. Ea redă o lume românească acoperită de vălul necunoaşterii. Aşa cum Românii din Transilvania apar adeseori drept „Unguri” în actele unor străini, în cel mai bun caz drept „Transilvăneni”, la fel şi Românii din Epir, în acest caz din Moscopole, sunt deseori numiţi „Greci” sau, într-un caz mai bun „Epiroţi”. Valeriu Papahagi, unul dintre ei, vine alături de o pleiadă de cercetători şi localnici, mărturisind adevărul: Românii din Epir, urmaşii Traco-Ilirilor ce au îmbrăţişat, cu peste două mii de ani în urmă, latinitatea, sunt cei care au ridicat Moscopolea şi au scris aici secole de istorie.
O istorie bogată. Şi la figurat, şi la propriu.
O istorie în care au dat marinarilor din bazinul Mediteranei „capele” sau pelerinele (mantalele) din lână ce îi apărau de ploi şi frig. În care de la ţesături şi ceară la piei şi arme, Românii produceau, sau cumpărau din diferite părţi şi vindeau Veneţiei uriaşe cantităţi de mărfuri. În care Românii din Moscopole şi împrejurimi ctitoresc biserici, mânăstiri, şcoli, tipografii… Etc., etc. O istorie în care luptele economice, politice, culturale, se întretaie într-o ţesătură adeseori haotică, mai totdeauna tragică, mereu dramatică.

Politicienii, fie slugi ale unor puteri alogene, fie trădători, fie tremurători în faţa străinilor, pun sub obroc, de multă vreme, Istoria Românilor. Pe care o forţează, în fel şi chip, să se oprească la hotarele pe care nevrednicia, neputinţa sau răutatea lor încă nu le-a doborât.
Nici astăzi copiii nu învaţă despre masacrarea Românilor din U.R.S.S. în anii Revoluţiei Bolşevice, precum şi în cei care au urmat, despre păstorii noştri care îşi duceau turmele până în Caucaz, la Volga şi la Marea Caspică, având străzi şi chiar cartiere în Odesa şi Kiev, Astrahan, Sevastopol, Moscova…
Nici despre masacrarea Românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, spre a fi trecuţi cu forţa la Greco-Catolicism, despre cele cca. 300 de mânăstiri şi schituri incendiate sau doborâte cu tunurile, despre preoţii şi credincioşii torturaţi şi ucişi pentru vina – atât de actuală! – de a fi fost Români Ortodocşi („Vlahi Schismatici”, „Ciobani Proşti” etc. în concepţia criminalilor rasişti de atunci, „Români Înapoiaţi”/”Mitici”/”Bizantini” etc., în concepţia urmaşilor lor de astăzi).
Nici despre genocidul dezlănţuit împotriva Românilor din Imperiul Otoman al secolului al XVIII-lea, de către Musulmani, la instigările unui fanatism etnofiletist grecesc în care Patriarhia de Fanar şi-a avut partea sa de instigare – dacă nu mai mult decât doar de instigare.
Scanată în cadrul proiectului „dacoromanica”, lucrarea Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian… este o comoară naţională, ce redă cititorilor măcar o parte din cutremurătoarea şi glorioasa istorie a unei vrednice ramuri româneşti.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Valeriu Papahagi Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian…

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă