Etichetă: Pakistan

China vs. Islam. Sau un exemplu de diplomație

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

diplomația, un cuvânt pierdut pentru Români

Si vis pacem, para bellum.
(Străbunii)

În România puțini – și tot mai puțini – înțeleg ce înseamnă diplomație.
Iar acest lucru face România tot mai vulnerabilă în fața acțiunilor diplomatice.

Dar ce este diplomația?

O ediție DEX pretinde că diplomația ar fi ”Totalitatea mijloacelor, metodelor și formelor de activitate a reprezentanților unui stat în alt stat”.

În realitate, diplomația este

Activitatea de promovare a intereselor naționale în cadrul altor state prin orice mijloace în afara confruntării militare directe.

Din acest punct de vedere Clausewitz avea absolută dreptate să pună semnul egal între război și diplomație cu excepția mijloacelor folosite de cele două activități umane.

Diplomația este războiul dat în interesul națiunii (sau, în cazul statelor dictatoriale, în interesul statului) fără confruntări militare directe.
Războiul este continuarea activității diplomatice prin mijloacele confruntării (confruntărilor) militare directe.

contradicția politicilor Chinei față de Islam

Atunci când se observă politicile Chinei față de Islam se constată existența a două linii diametral opuse (ceea ce este de negândit pentru Români, pentru că ei habar nu au ce este aia diplomație):

a) politica internă a Chinei privește Musulmanii și Islamul ca pe dușmani ai Chinei;
b) politica externă a Chinei privește Islamul și statele islamice ca pe aliații sau chiar ”frații” Chinei.

Pentru litera a), să amintim faptul că promovarea politicienilor musulmani este mai imposibilă în China decât promovarea femeilor chineze în politică. Sau de faptul că au existat plângeri din partea populațiilor Chanhui1 și Hanhui privind tratamente discriminatorii și, se pretinde, chiar genocidare, din partea statului chinez.

Pentru litera b), să amintim despre Autostrada Frăției sau Autostrada Prieteniei, după două nume folosite de China și Pakistan. Autostrada în cauză are 1,300 km (810 mile) și leagă Provincia Xinjiang din China de Pakistan prin Trecătoarea Khunjerab (4600 m altitudine).
De altfel, Pakistanul și China au sărbătorit de curând (pe 21 Mai, de Sfinții Împărați Constantin și Elena) 75 de ani de relații diplomatice, unul dintre supranumele pentru această legătură fiind ”Frații de Fier”.

Fără a intra într-o descriere istorică, vom menționa – spre a lumina puțin rosturile diplomației – că relația a fost legată de dorința Marii Britanii de a sfărâma India. Respectiv, de nevoia ”Indiei Musulmane” de a avea un aliat, o contra-pondere față de India propriu-zisă. Mai ales că două părți mari din noul stat erau separate de partea principală: Bhutanul și Bangladeshul, primul aflat, asemenea Nepalului, între India și China.

O situație asemănătoare există în zona relațiilor dintre China și Afganistan, ori dintre China și Iran.

Foarte interesantă este relația Chinei cu Indonezia!

Chinezii constituie o populație persecutată aici, mai ales din pricina ”naționalismului islamic” (= din pricina Islamului, totdeauna intolerant când are puterea).
Chinezii Indonezieni sunt declarați oficial a fi în jur de 3 milioane în 2024.
Ministrul de externe indonezian Adam Malik recunoștea în 1973 o populație de 5 milioane de Chinezi Indonezieni. Ceea ce ar duce astăzi la o populație de 10-15 milioane Chinezi Indonezieni.
Persecutate în Indonezia sunt și religiile principale ale Chinezilor: Budism, Confucianism, Creștinism.

Față de această situație, gândirea nediplomatică și păguboasă a Românilor ar vedea ca normală o relație de ostilitate între China și Indonezia, dacă nu mai rău.
În realitate, Republica Populară Chineză este cel mai important partener economic extern al Indoneziei.

Relații foarte bune a avut sau are China și cu Irakul, cu Arabia Saudită, sau cu alte state și puteri musulmane – până și cu Mișcarea Houthi.

Față de această realitate, sunt două întrebări ce merită puse și merită un răspuns:

1. De ce China are o politică internă cel puțin rezervată, dacă nu agresivă, în privința Islamului?
2. De ce statele islamice au relații bune și chiar excelente cu China, în ciuda politicii sale interne anti-islamice?

de ce China nu vrea Musulmani în cuprinsul său

Islamul a ajuns în China atipic, adică mai ales pe cale pașnică: prin negustori și grupuri de Musulmani care s-au stabilit în teritoriile administrate de China într-o epocă sau alta.
Și nu a avut vreun mare succes, pentru că populația chineză avea deja o cultură străveche, în care liniile principale de gândire și spiritualitate – precum Taoismul, Confucianismul și Budismul – erau la sute de kilometri deasupra Islamului din toate punctele de vedere.
Ca urmare, nu doar că au existat foarte puține convertiri la Islam, dar mulți dintre Musulmani s-au asimilat atât lingvistic, dar și, nu de puține ori, chiar religios.
Islamul supraviețuind în China, multă vreme, în primul rând prin enclavizare și prin import de populație musulmană din afară.

Trecem aici peste năvălirile unor migratori de religie musulmană, așa cum și Musulmanii și-ar dori să facem. Dar nu din cauza asta facem trecerea, ci pentru că năvălirile în cauză sunt irelevante în context: China și Chinezii au fost obișnuiți cu felurite năvăliri străine și au efectuat la rândul lor numeroase năvăliri atât în Antichitate cât și în Evul Mediu. Altfel spus, în lipsa unui Jihad propriu-zis, năvălirile islamice nu s-au distins față de alte năvăliri.

Ca urmare, sute de ani Islamul a fost acceptat în China.
Alături de numeroase alte ”religii minore”.
Și chiar s-a ajuns ca o practică.. stranie (ca să nu zicem patologică) a Islamului să fie preluată: folosirea eunucilor pe post de oameni de încredere ai împăraților.
Ceea ce părea să deschidă Islamului noi porți în cadrul societății chineze.
Desigur, câtă vreme Islamul putea să tolereze pluralitatea religioasă și conceptuală chineză.

Adică până în secolul al XIV-lea.

Este un secol în care influența musulmană în conducerea Chinei atinge vârful.
Eunucii și/sau mamelucii – cum au fost numiți în Egipt și Franța –, adică sclavii musulmani ajung să fie oamenii de încredere ai împăraților.
Era vremea dominației mongole, în care Dinastia Yuan (înființată în 1271) controla și China. În aceasta din urmă se stabilise Dinastia Ming, în bună parte printr-o strânsă colaborare cu facțiunea islamistă din cadrul Dinastiei Yuan.

Pe acest fundal, reprezentantul facțiunii islamiste al Dinastiei Yuan, Ma He2, va ajunge la Curtea Imperială a Chinei. Deși statutul său era, declarativ, de ”sclav”, în realitate a fost de la început un conducător militar – ce beneficiase de o masivă și foarte scumpă educație în domeniu3. El va sprijini pe Împăratul Yong Le (Zhu Di; n. 1360, d. 1424), atât pentru a urca pe tron (în 1402), cât și pentru a-l păstra.
Totul, după cum se va vedea mai târziu, pentru un proiect islamist masiv, care începe cu renumirea sa drept Zheng He și așezarea sa ca amiral al flotei sudice a Chinei (în 1405); sau, după o denumire consemnată istoric, „Amiral al Mărilor Vestice”.

Aici ne izbim, în încercarea de a găsi adevărul, de contrastul dintre fapte și propagandă.

Propaganda islamistă îl prezintă pe Zheng He (fostul Ma He) drept un sfânt al Islamului, care „a răspândit Islamul pe cale pașnică”.
Propaganda islamistă pretinde că flota militară chineză condusă de Zheng He „nu avea nici tunuri, nici lanțuri, ci doar porțelan, mătase, calendare”. Și mai pretinde propaganda islamistă că Zheng He s-ar fi condus după și ar fi îndeplinit principiul chinez „Extindeți stăpânirea virtuții și pacificați pământurile îndepărtate prin bunăvoință”4.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He și flota lui, oriunde au fost, nu au înființat nicio colonie, nu au făcut nicio convertire forțată, nu au jefuit nicio localitate.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He a fost deosebit de tolerant cu toate religiile.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He a slujit cu credință și pricepere China.

Faptele arată că orice flotă oficială a Chinei era înarmată.
Faptele arată că flota lui Zheng He era puternic înarmată!5
Orice navă avea între 10 și 30 de arbaletieri; ei foloseau mai ales arbalete grele pentru a trimite săgeți incendiare pe navele dușmane – sau în obiectivele terestre care puteau lua foc – și arbalete cu repetiție împotriva trupelor inamice6.
Orice navă avea între 10% și 20% din echipaj înarmat cu arme de foc: mai ales chong, adică tunuri/puști/bombarde portabile din bronz (”hand cannons”) și lansatoare de săgeți incendiare (huo jian) sau lansatoare de rachete incendiare (huo long chu shui).
Orice navă avea 50% din echipaj înzestrat și pregătit de luptă cu sulițe sau halebarde, cu spade ori săbii, cu felurite scuturi (grele pentru apărare de proiectile puternice, ușoare pentru lupta între trupe).
Multe nave – mai ales medii sau mari – aveau catapulte pentru bombe, sisteme mecanice care aruncau vase ori alte ”pachete” umplute cu praf de pușcă, otrăvuri sau amestecuri incendiare.
Navele mari și unele din navele mijlocii aveau wan kou pao (tunurile cu gura bol), piese masive de artilerie, din fier (fontă, oțel) sau bronz, cu țeavă scurtă și o gură foarte largă, folosind ca muniție fie ghiulele din piatră ori fier, fie mitralii din pietriș sau/și schije metalice (cu care se producea ”măturarea” punților sau țărmurilor dușmane)7.
Concluzie: pretenția că Zheng He a fost un fel de apostol creștin al Islamului, care a navigat ”fără arme” și ”fără trupe”, ba chiar ”fără lupte” este o minciună absolută.

Faptele arată că Zheng He și-a folosit poziția de amiral pentru a impune război împotriva Vietnamului – care, ”întâmplător”, se împotrivea răspândirii Islamului. Război soldat cu zeci de mii de victime și, până la urmă, aducând înfrângerea Chinei ce fusese târâtă de eunucii musulmani în această inumană aventură.
Faptele arată că Zheng He a folosit pretextul ”politicii imperiale” pentru a lichida orice putere non-musulmană din teritoriile invadate de el, și în primul rând din Indonezia de astăzi și Sri Lanka. Statele hinduse ori budiste au fost defavorizate comercial, flotele lor au fost distruse de Zheng He și în mod repetat au fost organizate incursiuni împotriva acestora – cu implicarea forțelor islamiste locale, dar sub conducerea lui Zheng He.
Faptele arată că Zheng He cu flota lui și cu trupele transportate de aceasta a masacrat peste zece mii de oameni în Indonezia, incluzând aici Chinezii Taoiști sau Confucianiști, precum și reprezentanții statelor non-musulmane.
Faptele arată că în urma ”războaielor drepte” ale lui Zheng He (cum le declară Musulmanii atunci când sunt forțați să recunoască existența violențelor lui Zheng He) în mod ”miraculos” a rezultat islamizarea zonelor vizate de aceste conflicte.
Pe scurt, faptele arată că Zheng He a islamizat Indonezia prin înfometare, jaf, masacru, violuri și celelalte mijloace tipice Jihadului.

Faptele arată că Zheng He deși a venit în Sri Lanka de astăzi declarându-și ”deschiderea” față de toate religiile acceptate în China: Budism, Hinduism, Islam (Stela din Galle8), în realitate pretutindeni a sprijinit Islamul prin toate mijloacele avute la îndemână.
Faptele arată că Zheng He a înființat numeroase colonii musulmane în teritoriile vizate, impunând căsătoria femeilor locale cu musulmanii din flota sa – cu totul întâmplător majoritar islamică.
Faptele arată că Zheng He a „mediat conflictele locale” astfel încât Islamul să aibă câștig de cauză, indiferent de dreptate, fie imediat, fie pe termen mediu sau lung.
Faptele arată că Zheng He se declara Budist în China, dar se arăta Musulman în călătoriile sale. Această practică duplicitară este poruncită de Islam pentru Musulmani dacă ajută la răspândirea Islamului. Se numește adesea taqiyya (ta’chiia – ca pronunție) și este promovată atât de Coran cât și de Hadith și ulema9.
Faptele arată că activitatea de amiral a lui Zheng He, deși teoretic dedicată bunăstării Chinei și promovării culturii chineze, a adus pierderi financiare și militare uriașe Chinei, a promovat în realitate Islamul și a oprimat cultura chineză non-musulmană.
În concluzie, Zheng He a fost un Musulman fanatic, un prigonitor al religiilor și culturilor non-islamice, un genocidar ce a impus Islamul prin forță în Indonezia și în alte părți.

Pretextele propagandei islamiste pentru lăudarea lui Ma He (Zheng He) sunt foarte ușor înlăturate de confruntarea cu faptele.
În realitate, bestialitățile săvârșite de Ma He (Zhong He) întru promovarea Islamului au fost atât de mari, încât au dus la consecințe puternice pentru gândirea politică a Chinei, păstrate până astăzi.

În 1433, când Ma He (Zheng He) a murit, funcționarii confucianiști și taoiști (daoiști) au putut în sfârșit să îl scoată pe Împăratul Yong Le de sub vraja acestuia.
I-au prezentat raportul între cheltuielile făcute de imperiu cu flota și politica lui Zheng He (peste șase milioane de taeli de argint, circa 30% din venitul anual al Chinei), pe de-o parte, și câștigurile practic nule aduse de Zheng He, pe de altă parte.
Deși teoretic Zheng He ”înregistrase” drept ”state tributare Chinei” peste 30 de așa-zise regate, câștigurile aduse de acestea erau în realitate zero.
Asta și pentru că Zheng He deviase veniturile acestor state către propagarea Islamului prin toate mijloacele, incluzând constituirea de trupe musulmane organizate după model chinezesc.

Mai rău, funcționarii au putut prezenta Împăratului Yong Le, inclusiv pe baza jurnalelor lui Zheng He, încălcarea sistematică a principiilor diplomatice și culturale ale Chinei!
Aici intrând provocarea războiului cu Vietnamul, colonizarea Musulmanilor în Indonezia și Sri Lanka, măcelărirea non-musulmanilor din Indonezia și multe alte asemenea acte.
Toate aflate în directă opoziție cu principiul ”extinderii stăpânirii Chinei prin virtute și bunăvoință”, cu principiul chinez al toleranței religioase și culturale, cu interesele directe ale Chinei.
Scrisorile oficiale trimise de Zheng He în China pretindeau realizarea ”armonizării mărilor”, în timp ce jurnalele sale dezvăluiau acțiuni logistice sistematice de promovare a Islamului (cu instalarea ca guvernatori chinezi exclusiv a Musulmanilor, cu favorizarea comercianților musulmani și boicotarea celor de alte religii sau chiar exterminarea lor etc.), ajungând nu rareori la acțiuni de maximă violență – Jihad.
Prin distrugerea sistematică a centrelor de putere hinduso-budiste (precum Mahapahit sau Palembang), cu impunerea centrelor de putere musulmane, Zheng He a subminat deliberat și sistematic politica externă a Chinei.
S-a putut dovedi astfel folosirea resurselor chineze pentru promovarea Islamului cu directul și foarte aplicatul dispreț față de interesele Chinei și valorile acesteia.

În fapt, jurnalele lui Zheng He au fost atât de îngrozitoare, încât Împăratul Yong Le a poruncit arderea lor, astfel încât nici el, nici China, să nu poată fi legate de faptele lui Zhong He și ale flotei sale.

Din 1433 și până astăzi China a ținut minte concluziile fundamentale ale aventurii Ma He (Zhong He):

a) Între valorile Chinei și valorile Islamului există contradicții radicale și insurmontabile.
b) Musulmanii vor trăda totdeauna interesele țării în care se află dacă li se pare că acestea contravin intereselor Islamului.

Aici se află originea poziției Chinei față de prezența Islamului și Musulmanilor în cuprinsul său.

de ce statele musulmane au relații bune și chiar excelente cu China în ciuda politicii sale interne anti-musulmane?

În primul rând, pentru că așa lucrează diplomația: acolo unde nu ai putere să intervii, zâmbești și pretinzi că totul este bine… până când poți să intervii.
Eventual folosind mijloace ocolite pentru a ataca politica în cauză.

Dar dincolo de acest principiu fundamental al diplomației – pe care Românii, îndoctrinați comunist, greu îl pot înțelege – mai există două motive esențiale pentru relațiile foarte bune ale statelor musulmane cu China anti-musulmană intern.

Unul dintre ele este existența intereselor comune.
Aici se aplică un principiu chinezesc fundamental, la care ar fi bine ca Românii să cugete îndelung:

Nu există prietenie sau dușmănie eternă, etern este doar interesul/profitul.

Este un principiu de asemenea fundamental al diplomației oricărui stat care nu este condus de demenți.

Iar diplomația chineză – în opoziție cu pseudo-diplomația zis românească – știe să urmărească profitul Chinei astfel încât și partenerii Chinei să simtă că au de câștigat (mult!)10.

Al doilea motiv specific pentru care statele musulmane au relații bune cu China, în ciuda politicii sale interne anti-musulmane este politica statornică a Chinei de neamestec în treburile interne ale altor țări.
Politică ce convine extrem de mult statelor musulmane, cel puțin până când vor ajunge – speră ele – la dominația mondială prin care vor putea impune Islamul inclusiv Chinei.

Ca o paranteză esențială, un rezultat al politicii externe a Chinei de neamestec în treburile interne ale altor țări este salvarea României de la distrugere, de două ori, de către diplomația chineză: în 1968 și în 1989-1990.
Acțiuni pe care orice Român ar trebui să le știe și să le păstreze în inima sa.
Acțiuni ce arată și printr-un exemplu practic felul în care China a știut să își apropie diplomatic țări sau state de culturi sau religii diferite ori chiar opuse celor proprii.

concluzii

În ”analizele” politice din România – de obicei de un ridicol tragic – există mereu, de la nivelul omului de rând sau al Fierăriei lui Iocan, până la cel al ”experților” un purism ideologic și analitic absolut distrugător.

Succesele diplomatice extraordinare ale Chinei arată faptul că în realitate diplomația se desfășoară pe alte coordonate.

Cum spunea cineva, diplomatul trebuie să fie gata de absolut orice imoralitate pentru a susține interesul național.

Și, diplomatul care nu este gata de absolut orice imoralitate pentru a susține interesul național este un trădător, așa cum diplomatul care nu susține interesul național este un trădător.

Pentru a înțelege acest lucru amintim de sintagma pe care am folosit-o repetat: propaganda islamică.
Aceasta este propaganda care, am arătat, îl prezintă pe Zhang He drept un personaj pozitiv – de-a dreptul un Creștin al Islamului.
Propagandă aflată, am mai arătat, în directă contradicție cu faptele.
Ei bine, spre șocul cititorilor puriști, voi menționa și faptul că diplomația chineză de astăzi îl prezintă pe trădătorul Zhang He drept personaj pozitiv în toate relațiile sale cu statele islamice.

Deci, factual, avem așa:
– Zhang He a organizat și condus cea mai mare trădare a Chinei, totul pentru promovarea Islamului
– ca urmare a lecției Zhang He politica internă a Chinei privește din 1433 și până astăzi Islamul și Musulmanii ca incompatibili cu armonia Chinei
– pentru interesele Chinei diplomația chineză a organizat și obținut relații bune sau excelente cu statele musulmane
– pentru interesele Chinei diplomația chineză îl prezintă în afară pe Zhang He ca personaj pozitiv, trecând sub tăcere, sistematic, toate faptele negative ale acestuia.

Așa lucrează o diplomație de calitate.
Așa a lucrat diplomația și în timpul Sfinților Împărați Constantin și Elena.
Așa a lucrat diplomația și în timpul oricărui sfânt împărat din istoria noastră.
Pentru că așa lucrează diplomația de calitate,
iar dacă nu se lucrează așa se ajunge la război, sclavie, distrugere, genocid.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Canhui este denumirea locală pentru Musulmanii Turcici și Mongoli din China, Hanhui fiind numele local pentru Musulmanii de alte origini (precum chineză, arabă ori persană). Pentru Canhui o subdiviziune este denumită Huihui, indicând Musulmanii din China ce sunt originari din Asia Centrală (mai ales Uzbeci sau alți turcici). ↩︎
  2. Tatăl și bunicul său, aflați între conducătorii facțiunii islamiste din Dinastia Yuan, fuseseră inclusiv în pelerinaj la Mecca și Medina. Aceste pelerinaje dovedesc atât islamismul foarte puternic al acestora, dar și resursele uriașe de care dispuneau. Pelerinajul în cauză va fi efectuat și de Ma He (Zhang He), după 1405.
    Numele Ma He este o transliterare tipică la Hanhui pentru Mahomed. Propaganda islamistă în China pretinde că Ma He ori Zheng He (cum va fi numit după 1404) ar fi fost Hanhui, deci Chinez Musulman. În realitate nici Ma/Zheng He, nici părinții săi, nu erau Chinezi, nici nu țineau de etniile persană ori arabă, ci erau Canhui – sau Huihui, după termenul specific folosit pentru membrii Canhui din Asia Centrală. Poate părea un detaliu neînsemnat, dar este paradigmatic pentru nivelul de înșelăciune practicat de propaganda islamistă. ↩︎
  3. Educația fiind primită în parte în familie, iar după 1382, când familia sa cade în apărarea stăpânirii mongole în China (sic!), va fi inclus între eunucii musulmani din Palatul Imperial și va fi educat mai departe în aceeași cultură islamistă și militaristă cu ajutorul acestora. ↩︎
  4. Sau: Extindeți stăpânirea chineză prin virtute și cu bunăvoință pacificați îndepărtatele ținuturi. ↩︎
  5. Flota condusă de Zheng He a variat între 250 și peste 300 de nave. Să îți închipui că aceste nave transportau mătase, porțelanuri, argint și aur fără trupe și arme de pază înseamnă să fantazezi patologic. ↩︎
  6. Aceeași arbaletieri erau instruiți în lupta cu spada, cu sabia sau cu alte arme scurte, pentru momentul în care se ajungea la lupta corp la corp. ↩︎
  7. Wan kou pao erau folosite, de asemenea, pentru comunicarea în vremuri sau locuri cu vizibilitate redusă – ceață, ploi dese, ape cu insule și insulițe stâncoase (înalte) etc. Pentru acest scop nu se foloseau, de obicei, proiectile, ci doar detonări ale unor grupuri de tunuri prin care se păstra legătura între navele flotei. ↩︎
  8. Stela în cauză a fost făcută în China și plasată în Sri Lanka în anul 1409, perioadă în care Zheng He încă pretindea că urmează interesele Chinei. ↩︎
  9. Coranul este o scriere pe care Califul Uthman a realizat-o și a proclamat-o în 853 drept canonică pentru adepții lui Mahomed. El a folosit circa 20 de versiuni diferite ale Coranului, unele având capitole în plus ori în minus în raport cu celelalte. Cele mai cunoscute sunt: Ibn Mas’ud, Ubayy ibn Ka’b, Abu Musa al-Ash’ari, Ali ibn Abi Talib, Aisha bint Abi Bakr, Hafsa bint Umar, Umm Salamah, Ibn Abbas, Zayd ibn Thabit, Ibn al-Zubayr, Salim (fostul sclav al lui Abu Hudhayfah), Mu’adh ibn Jabal, Anas ibn Malik, Abu Zayd și Ubayd ibn Umay, alături de versiunea Abu Bakr pe care Uthman a declarat-o singura valabilă, poruncind distrugerea celorlalte. Singurul argument pentru alegerea sa a fost faptul că așa a vrut el. După circa 200 de ani de la moartea lui Uthman s-a inventat un așa-zis ”lanț de custodie” care să valideze alegerea sa, doar că nici el nu a invocat un asemenea lanț, nici vreo dovadă istorică nu există pentru el.
    Hadith sunt scrieri considerate normative în Islam, un fel de completări ale Coranului, care deși obligatorii sunt declarate a nu fi de același nivel cu acesta.
    Ulema sunt analiștii islamici priviți ca normativi. Ad-litteram „învățații”. ↩︎
  10. În ce măsură câștigurile sunt reale, ori sunt avantajoase pe termen lung, în ce măsură ascund alte lucruri etc., iată aspecte pe care doar o diplomație reală poate să le cântărească. ↩︎

Încadrarea penală a acţiunilor Ambasadorului României în Pakistan şi a oficialilor Ministerului de Externe care îl susţin – mic studiu realizat de Mihai-Andrei Aldea

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Incadrare juridica 002

Pun la dispoziţia autorităţilor micul studiu pe care l-am realizat în aceste zile ca urmare a constatării existenţei, în conformitate cu surse credibile, inclusiv oficiale, ale unor acte extrem de grave, prin care se atentează la siguranţa naţională şi se incită la săvârşirea infracţiunii de genocid.

Studiul poate să fie descărcat de oricine.
Mi-aş fi dorit ca afirmaţiile iniţiale – precum cele apărute în 17 Aprilie 2019 în „Times of Islamabad” – să fie infirmate ulterior. Din păcate, au fost infirmate. Iar declaraţiile „liniştitoare” ale MAE şi purtătorului de cuvânt al Guvernului se dovedesc a fi intoxicări ale opiniei publice. Şi contraziceri ale actelor oficiale ale autorităţilor din Pakistan (culmea, invocate drept „dovezi” ale declaraţiilor autorităţilor române).

Faţă de aceste acte este necesar să ia poziţie atât Parchetul, CSAT-ul şi alte asemenea organe de stat, cât şi întreaga societate românească.
Înainte să fie prea târziu.

Deşi redau mai jos întregul text, recomand descărcarea documentului şi studierea lui ca atare. Mai ales că există riscul să „cadă întâmplător” site-ul de faţă, există primejdia ca „din întâmplare” să dispară pagina etc.
Îmi cer iertare pentru orice greşeli de tastare ce apar în text. Scuza este una evidentă: un volum uriaş de muncă într-un timp foarte scurt – în paralel cu multe alte treburi – şi într-un domeniu de specialitate nefamiliar.
Nădăjduiesc în preluare muncii mele de către persoane de specialitate care să completeze toate golurile – juridice, de tehnoredactare etc. -, dar mai ales care să oprească un fenomen care ameninţă însăşi existenţa României.

Dacă se va putea dovedi că întreaga problemă este o „intoxicare pakistaneză” (extrem de greu de imaginat, dar singura variantă ce ar scoate din cauză autorităţile române), mă voi bucura să aflu că infracţiunile prezentate nu au avut loc. Deocamdată această variantă pare însă o fantezie totală.

 

Islamabad 001bCaptură de ecran cu articolul din „Times of Islamabad” din 17 Aprilie 2019. În stânga este Ambasadorul României în Pakistan, Nicolaie Goia

 

Încadrarea penală a acţiunilor Ambasadorului României în Pakistan şi a oficialilor Ministerului de Externe care îl susţin

mic studiu realizat de Mihai-Andrei Aldea

Prin prezentul studiu încerc să aduc în atenţia Parchetului, CSAT, Preşedinţiei, Parlamentului şi tuturor organelor competente o serie de acţiuni extrem de grave ce constituie în opinia mea infracţiuni împotriva siguranţei naţionale şi chiar infracţiuni de genocid şi crime împotriva umanităţii, respectiv tentative de săvârşire a acestor infracţiuni şi incitare la săvârşirea lor. Deoarece nu am studii juridice este foarte posibil ca unele dintre aspectele prezentate să fie incomplete. Completarea lor este datoria celor care au competenţa necesară. Prin publicarea acestui studiu consider îndeplinită datoria cetăţenească stipulată de Art. 410, pct. (1) din Noul Cod Penal şi de alte prevederi legale similare.

I. Prezentarea acţiunilor şi declaraţiilor publice privitoare la importul de populaţie (muncitori) din Pakistan iniţiat de Ministerul de Afaceri Externe al României prin Ambasadorul României în Pakistan, Nicolaie Goia

În data de 17 Aprilie 2019 “Times of Islamabad” a publicat un articol intitulat Pakistan gets a big offer from this European Country. Articolul afirmă, textual, următoarele:

”The Ministry of Overseas Pakistanis and Human Resource Development Wednesday agreed to export over 0.5 million Pakistani workforces to Romania in different trades by 2020.
The development came in response to the offer made by Romanian Ambassador to Pakistan, Niculaie Goia who was called on Special Assistant to Prime Minister on Overseas Pakistanis and Human Resource Development Sayed Zulfikar Abbas Bukhari.
In a view of the recent development in Romania and migration of Romanian human capital to European countries for prospective job opportunities, Niculaie Goia said it would be seeking as many as one million workforces from the various countries.
“Romania is ready to import over 0.5 million of Pakistani workers by 2020 due to a shortage of human resource at home,” the envoy informed the Special Assistant.The Ambassador said the labour market of his country was offering a large number of job opportunities for Pakistanis in various sectors including Information Technology, construction, Doctors, Engineers and others. […] Criticizing the past regimes, he said the previous governments had failed to import Pakistani workforce to Romania.
Both the dignitaries held a thorough discussion to devise a mechanism for safe and secure export of Pakistani skilled, semi and non-skilled manpower to Romania.
Bukhari said that despite huge opportunities were available for Pakistan in terms of foreign employment, there was still a need to formulate a legal framework to ensure safe and legally protected migration of Pakistani workers.
The Ambassador said as the country required some 40,000 drivers, it would keen to hire the maximum number of drivers from Pakistan.
The Special Assistant requested the envoy to accommodate the maximum number of repatriated emigrants for the purpose.
Both the dignitaries also agreed to work out a plan by making a working group consisting of officials of the Romanian Mission and the Overseas Ministry to derive out a mechanism that could help eliminate workers exploitation in the host country.”

”Times of Islamabad” conform propriei prezentări:

”Times of Islamabad (Pvt) Limited is a registered News Agency and Publisher with the Securities and Exchange Commission of Pakistan (SECP) having the Corporate Universal Identification No. 0099198. It is the premier online English News Agency of Pakistan and a source of authentic national, regional and international news. Times of Islamabad is registered subscriber of the Associated Press of Pakistan (APP) and its associated Agence France-Presse (AFP).”

Este evident că „Times of Islamabad” reprezintă o sursă clară a poziţiilor oficiale ale autorităţilor din Pakistan. O încălcare a respectului faţă de aceste poziţii ar duce la desfiinţarea imediată a publicaţiei şi la răspunderi penale grave din partea Statului pakistanez.

În ciuda acestei surse autorizate, în 18 Aprilie 2019 Ministerul de Externe al României a încercat intoxicarea opiniei publice româneşti, prin declaraţia publică următoare:

„18.04.2019

Cu privire la informațiile apărute în presă, conform cărora România urmează să primească 500.000 de muncitori pakistanezi pentru reducerea deficitului de pe piața forței de muncă, facem următoarele precizări:
La 17 aprilie 2019, ambasadorul României la Islamabad a avut o întrevedere cu asistentul special al prim-ministrului Imran Khan pentru diaspora pakistaneză și dezvoltarea resurselor umane, cu rang de ministru, Sayed Zulfi Bukhari.
Menționăm că este vorba de o primire de curtoazie în cadrul căreia au fost abordate mai multe subiecte, inclusiv plasarea de forță de muncă din Pakistan din perspectiva interesului părții pakistaneze pentru regularizarea și eficientizarea exportului de forță de muncă și a respectării legislației relevante. Precizăm că discuțiile nu au inclus stabilirea unor cote sau cifre cu privire la un eventual transfer de forță de muncă din Pakistan și nici a vreunui plan concret de acțiune în acest sens.
În context, subliniem că, în conformitate cu legislația în vigoare, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 34/2019, contingentul alocat pentru lucrătorii extra-comunitari pentru anul 2019 la nivel național este de 20.000.
De asemenea, subliniem că, urmare a demersurilor ambasadorului României la Islamabad, comunicatul oficial a fost amendat în cursul zilei de ieri astfel încât să reflecte o prezentare corectă și fidelă a discuțiilor.
Regăsiți mai jos forma actualizată a comunicatului oficial al Ministerului Informațiilor din Republica Islamică Pakistan: http://pid.gov.pk/site/press_detail/10794.”1

Dovada primară a intoxicării se găseşte chiar în comunicatul revizuit al Ministerului Informaţiilor din Republica Islamică Pakistan, al cărui link este furnizat chiar de comunicatul Ministerului de Externe al României:

„Revised PR No.120 Romania keen to import workers from Pakistan, Zulfi Bukhari Islamabad: April 17, 2019
His Excellency, Nicolae Goia, Ambassador of Romania to Pakistan, called on Zulfikar Bukhari, Special Assistant to Prime Minister on Overseas Pakistanis & Human Resource Development, to discuss issues of mutual interests. Both the dignitaries discussed the export of manpower to Romania and agreed upon deriving out a mechanism for safe and secure migration of Pakistani workers to Romania. Romanian Ambassador apprised SAPM of the recent developments that have taken place in his country and the scenario that is going to shape up post-Brexit. The Ambassador said that Romania is in need of the workforce and that Romania has the potential of importing as many as one million skilled and unskilled workers from around the globe. Romania can utilize the expertize of maximum numbers of skilled and unskilled labor from Pakistan in this regard, he added. The Ambassador laid down the details of the labor market of his country and informed the Special Assistant that Romania needs thousands of drivers. In addition to that, doctors, engineers, construction workers and I.T specialists will be required. The current demand in Romania presents an unprecedented opportunity for Pakistan, he added. Zulfikar Bukhari said that we are working with Germany to export the most skilled workforce as per the 2020 vision of the country. Earlier this year, Germany vowed to take in experts in robotics and other advanced fields from Pakistan. Bukhari said that we are focusing our attention towards skills development in Pakistani labor. International Donor Agencies are onboard to invest in vocational training institutes. The demands of the global labor market are being taken into account to equip the workforce with modern technological expertise, he added. Previous governments did not make strategic decisions, the incumbent government is inclined towards policy making on strategic level, he said. Bukhari said that despite the fact that an unprecedented opportunity is being presented to Pakistan, we still need to work on the legal framework which will ensure the safe and legally protected migration of Pakistani workers. Both the dignitaries agreed to work out a plan by making a working group consisting of officials of the Romanian Mission and the Overseas Ministry to derive out a mechanism that eliminates workers exploitation in the host country. Bukhari also emphasized the need to adjust drivers coming back from gulf countries in Romanian market. The Ambassador agreed to adjust as many drivers as possible as soon as official demand is forwarded by the Romanian Mission and the mechanism is worked out.”

Este evident că Ambasadorul României, Nicolaie Goia, într-adevăr a avut o întrevedere la nivel înalt cu Guvernul Pakistanului. Întrevedere în cursul căreia s-au vehiculat, împotriva a ceea ce a declarat ulterior MAE al României, cifre. Comunicatul pakistanez vorbeşte despre „un milion de muncitori calificaţi şi necalificaţi” şi despre „mii de şoferi”. Ca cifră pentru Pakistan textul oficialilor din ţara islamică spune că Ambasadorul României a solicitat „numărul maxim de muncitori calificaţi şi necalificaţi” pe care această ţară îi poate trimite în România. În afară de „mii de şoferi” au mai fost ceruţi „doctori, ingineri, muncitori în construcţie şi specialişti I.T.”, ca parte a muncitorilor calificaţi pakistanezi care urmează să vină în România.

Ca urmare, comunicatul oficial actualizat al Ministerului Informaţiilor din Republica Islamică Pakistan confirmă, aşa cum era de aşteptat, articolul din „Times of Islamabad”. Şi infirmă categoric declaraţia Ministerului de Externe al României în toate punctele sale esenţiale.

Singurul aspect neclar este dacă cifra de 500.000 (cincisutedemii) de Pakistanezi chemaţi în România a fost înaintată de oficialul român Nicolaie Goia sau de interlocutorul său pakistanez, Sayed Zulfi Bukhari. Fie că acesta din urmă a prezentat această cifră ca potenţialul pe care îl poate asigura Pakistanul, fie că cifra a fost propusă de Nicolaie Goia, ea reprezintă jumătate din cifra totală de muncitori străini ce urmează să fie aduşi într-un an de zile în România; cifră (de un milion de oameni) oficial recunoscută de Pakistan ca menţionată de Ambasadorul României.

Ca urmare, se confirmă documentat, oficial, indirect chiar şi de către Ministerul de Afaceri Externe al României, direct de către Republica Islamică Pakistan, că articolul din „Times of Islamabad” este corect. Că într-adevăr Ambasadorul României în Pakistan, Nicolaie Goia, a cerut oficial un număr cât mai mare de imigranţi pakistanezi în România (dintr-un total de un milion imigranţi programaţi pentru România în următorul an). Cifra de 500.000 de mii reprezintă, în lumina acestor documente, o cifră minimală. Deşi cea de un milion este mai corectă, ne vom opri, totuşi, în următoarele pagini, la cifra minimală.

II. Prezentarea premizelor legale, economice, culturale, religioase, etnice, demografice şi sociale

II.1. România şi Românii

Republica România are în ultimele trei decenii o emigraţie record ce trece de 5.000.000 (cincimilioane) de oameni. Etnici români, germani, unguri, evrei, ţigani etc. care au familiile rupte de această situaţie. Consecinţele sunt foarte grave, la toate nivelurile. Sunt afectate comunităţile rurale şi urbane, tradiţionale şi ne-tradiţionale. Tradiţii străvechi sunt întrerupte sau pierdute total. De la sate de meşteşugari la cartiere cu un caracter specific, nenumărate sunt structurile etnice, culturale, religioase lovite de acest fenomen. Repatrierea cât mai multor cetăţeni români ar trebui să fie o prioritate naţională. Şi este, la nivel declarativ, în fiecare campanie electorală. Fenomen care validează o clară voinţă populară de repatriere, care arată că Românii au plecat nu de plăcere, ci de nevoie.

Motivul covârşitor al emigraţiei este, conform tuturor studiilor, cel economic.

Altfel spus, forţa de muncă românească, fie că este calificată sau necalificată, pleacă în străinătate din motive economice, adică pentru a-şi găsi de lucru.

Investiţiile în noi locuri de muncă, preferabil permanente sau cel puţin pe termen mediu, dacă nu lung, sunt o necesitate fundamentală din acest punct de vedere.

Lipsa de forţă de muncă pe piaţa românească este o realitate contradictorie, în situaţia dată.
Pe de-o parte, salariile mici din România pot să pară o motivaţie.
Dar în acelaşi timp în orice ţară cu salarii mici şi cheltuielile sunt mici.
Altfel spus, trebuie să existe o diferenţă economică masivă între două ţări pentru ca cetăţenii uneia să migreze, în căutare de locuri de muncă, în cealaltă. Pentru că o parte din banii câştigaţi se duce, obligatoriu, către cheltuielile personale – proporţional crescute în noua locaţie – şi alta se duce, obligatoriu, către întreţinerea familiei lăsată în urmă. Deci, dacă nu există o diferenţă masivă, care să facă foarte scăzute cheltuielie din ţara de origine comparativ cu venitul din ţara ţintă, migraţia nu este justificată economic.
România nu prezintă un decalaj economic îndeajuns de mare faţă de celelalte ţări europene – sau SUA, Canada etc. – pentru a justifica un nivel de emigraţie record.
Problema reală este fiscalitatea excesivă din România, care face ca acest stat să fie excesiv de scump în raport cu veniturile.
Ca urmare, scăderea fiscalităţii este cea care va relansa piaţa muncii şi creşterea afacerilor în România, în paralel cu determinarea revenirii Românilor emigraţi din motive economice.
Aceste premize clare au fost prezentate repetat nu doar de mulţi economişti şi multe studii, dar chiar de oficialităţile române (ce-i drept, în campanii electorale mai ales, cu învinuirea „celorlalţi” pentru nepunerea lor în practică).
Merită observat şi că în lipsa forţei de muncă soluţia comună, practicată cu succes de nenumărate ori şi în trecut, şi în contemporaneitate, este externalizarea producţiei. Metoda a fost şi este folosită cu mult succes în întreaga lume.

Românii sunt o populaţie străveche, a căror apariţie etnică se situează cel târziu în secolul al VI-lea d.Chr., înainte de invazia slavă din 602 (care ar fi dus la slavizarea populaţiei locale dacă aceasta nu ar fi fost deja închegată etnic).
Rădăcinile lor sunt în principal Romanii şi Traco-Ilirii, două populaţii indo-europene străvechi, la care se adaugă puternice elemente venite de la Celţi şi Scito-Sarmaţi, alte două populaţii indo-europene străvechi. Adstratul este dat de Slavi, adăugându-se aici o serie de influenţe minore (Greci, Turci, Germani etc.).
Creştinarea Românilor începe de fapt prin înaintaşii lor, în secolul I d.Chr., când Evanghelia este vestită în Asia Mică, Peninsula Balcanică, Panonia, Dacia, Sciţia – adică în toate zonele esenţiale pentru etnogeneza românească.
Creştinismul românesc este unul particular atât prin forme artistice şi filosofice specifice, cât mai ales printr-o capacitate unică de armonizare cu felurite culturi şi religii străine. Principatele Române Moldova şi Muntenia sunt singurele ţări europene medievale în care au existat Creştini Ortodocşi (Români, Gruzini, Armeni, Slavi etc.), Evrei şi Turcici Mozaici, Monofiziţi (mai ales Armeni), Catolici (Germani, Secui, Armeni, Unguri, Polonezi etc.) şi Protestanţi (mai ales Unguri, Germani şi Cehi) fără conflicte inter-religioase şi/sau etnice. Fenomenul este cu atât mai uimitor cu cât se produce în prezenţa unor agresiuni externe motivate religios şi etnic.

Singura excepţie o constituie Islamul, respins categoric de Ţările Române dintr-un motiv simplu: războiul religios permanent al Islamului împotriva tuturor non-islamicilor.
Chiar şi atunci când Ţările Române capătă statutul foarte special de Casa-Păcii – ţări non-islamice socotite prietene de către Imperiul Otoman, principala forţă islamistă a vremii – construirea de moschei este interzisă şi stabilirea Musulmanilor în Ţările Române de asemenea.

II.2. Pakistanul şi Pakistanezii2

La origine o parte a Indiei, Pakistanul se separă de aceasta întâi religios, prin adoptarea Islamului. Aceasta are loc în urma cuceririi regiunii de către Arabi, în 711 d.Chr. şi impunerea prin forţă a noii religii.
Aceasta devine sursa unui război fratricid neîncetat: Pakistanezii au încercat şi încearcă să impună prin forţă Indiei adoptarea Islamului.
Cu peste 200.000.000 (douăsutedemilioane) de locuitori ca populaţie – cifră aflată în permanentă creştere – Pakistanul reprezintă a doua ţară islamică din lume după Indonezia.
Constituţia Pakistanului este fundamentalist islamică, practic pecetluind Coranul şi Sunnah drept sursele fundamentale de drept ale statului şi ţării.
Nu doar că însăşi numele ţării este Republica Islamică Pakistan, dar cei 1% dintre locuitori care sunt adepţi ai Ahmadismului sunt consideraţi ne-islamici şi trataţi ca „necredinincioşi” datorită formei particulare de Islam pe care o practică. Suniţii sunt 80% din populaţie, iar Şiiţii în jur de 15%, cca. 2% dintre locuitori fiind – în ascuns – adepţi ai unor culte creştine, budiste etc. După alte cifre Suniţii sunt 90% iar Şiiţii 6%.
Pentru mărturisirea publică a altei credinţe decât Islamul pedeapsa obişnuită în Pakistan este moartea – în cazul femeilor după violarea lor, repetată, de grupuri de musulmani. Biciuirea femeilor pentru felurite greşeli este aici o practică obişnuită. La fel uciderea celor care pun la îndoială ori doar sunt acuzaţi că pun la îndoială învăţăturile Islamului, Coranul, pe Mahomed etc. Femeile care se îmbracă „indecent” (adică li se văd mâinile sau alte părţi ale corpului interzise de Islamul riguros) sunt în cel mai bun caz violate (public) şi biciuite, adeseori fiind ucise cu pietre, prin spânzurare sau prin ardere.
Acţiunile teroriste în Pakistan sunt din ce în ce mai multe.
Doar între 2001 şi 2011 se recunoaşte oficial uciderea a peste 35.000 (treizecişicincidemii) de Pakistanezi în acte teroriste.
Acţiunile teroriste sunt în primul rând ale majorităţii sunite împotriva Şiiţilor, Ahmediştilor şi oricăror adepţi ai altor religii sau curente religioase, dar şi datorate intoleranţei etnice – triburile şi etniile pakistaneze, chiar dacă sunt, de pildă, sunite, ajung adeseori să se lupte între ele până la genocid.
Pakistanezii împărtăşesc în cea mai mare parte convingerea că Pakistanul are misiunea de a unifica lumea islamică sub conducerea sa şi astfel a ajunge să impună Islamul întregii lumi.
Economia pakistaneză este una în plină dezvoltare, cu o agricultură bine pusă la punct, activităţi IT din ce în ce mai largi şi mai avansate, investiţii în cercetare etc.
Pakistanul este putere nucleară militară, singura putere nucleară militară islamică.

Principalele probleme (materiale) ale Pakistanului sunt intoleranţa religioasă şi etnică, terorismul, corupţia, incultura şi suprapopularea. Principala problemă spirituală a Pakistanului este impunerea Islamului în întreaga lume.

III. Prezentarea situaţiei juridice

Cererea Ambasadorului României în Pakistan pentru venirea a 500.000 (cincisutedemii) de Pakistanezi în România, “ca forţă de muncă”, constituie un act foarte grav deoarece:

  • Există cel puţin 5.000.000 (cincimilioane) de Români plecaţi la muncă în străinătate

  • Readucerea acestor Români în ţară, crearea de locuri de muncă şi oportunităţi economice pentru ei este o datorie fundamentală a Statului român

  • Aceşti Români acoperă cererea de forţă de muncă din România atât ca număr cât şi ca pregătire, din acest ultim punct de vedere fiind categoric superiori nivelului de pregătire al forţei de muncă din Pakistan

  • Integrarea socială, economică, politică, etnică şi religioasă a Românilor plecaţi la muncă în străinătate este nu doar posibilă, ci şi naturală şi foarte ieftină, în vreme ce integrarea socială, economică, politică, etnică şi religioasă a Pakistanezilor este cel puţin improbabilă şi extrem de costisitoare

  • Aducerea unei populaţii străine în România (fie sub pretextul, clar ireal, al “nevoii de forţă de muncă”, fie sub alt pretext) încalcă total Constituţia României – a se vedea Art. 3, pct. (4) şi Art. 1, pct. (5) – şi, prin consecinţele etnice, constituie un genocid împotriva Românilor.

  • Lipsa forţei de muncă se poate rezolva decent atât prin readucerea în România a cetăţenilor români emigraţi cât şi prin externalizarea producţiei, redimensionarea corectă a bugetului de stat etc., colonizarea de populaţii străine fiind o soluţie anti-constituţională, genocidară şi falimentară economic.

În afară de Constituţia României (mai ales Art. 1, pct. (5) şi Art. 3, pct. (4)) aici se aplică şi Noul Cod Penal, Articolele 394 (lit. b), c) şi d), posibil şi a)), Art. 402, Art. 403, Art. 405 pct. (2), Art. 410 pct. (1), Art. 412 pct. (1) şi (2), precum şi Art. 438 pct. (1) (lit. c)), pct. (3) şi (4), Art. 439 pct. (1) lit. b), e), f) şi j).

Articolul 394 (NCP) prevede

“Trădarea

Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin:

a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;

b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;

c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;

d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile împotriva securităţii naţionale,

se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

Ambasadorul Nicolaie Goia a luat legătură cu o putere străină, cu organizaţii şi agenţi ai unor organizaţii străine, pentru o acţiune de strămutare în România a unei populaţii străine uriaşe (jumătate de milion!), cu încălcarea Constituţiei României şi producerea următoarelor efecte:

  • subminarea economiei, a stabilităţii politice şi a capacităţii de apărare a statului (a se vedea precedentele din Franţa şi Germania)

  • aservirea României faţă de Pakistan şi faţă de organizaţiile islamice pakistaneze

  • favorizarea organizaţiilor islamiste pakistaneze în pătrunderea în România, crearea de baze şi desfăşurarea de activităţi de propagandă, racolare, pregătire para-militară etc. pe teritoriul României

    Aceste acţiuni deschid, foarte clar, calea către provocarea unor conflicte armate între autorităţile române şi islamiştii pakistanezi; conflicte ce pot duce uşor la implicarea militară a statelor musulmane apropiate (Albania, Bosnia şi Herţegovina) sau învecinate (Turcia). Ceea ce ţine de Art. 394 lit. a).

Articolul 402 (NCP) prevede

“Atentatul contra unei colectivităţi

Atentatul săvârşit contra unei colectivităţi prin otrăviri în masă, provocare de epidemii sau prin orice alt mijloc, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

Aducerea unei populaţii străine, prin încălcarea Art. 3, pct. (4) din Constituţia României este, totodată, un atentat direct împotriva colectivităţilor – de etnici Români, Ţigani, Unguri, Evrei etc. – în care vor fi aşezate comunităţile străine.

Este evident că şi la un număr de 10-20 de mii de imigranţi aceştia vor fi aşezaţi în grupuri, ceea ce constituie evident strămutarea unei populaţii străine şi colonizarea ei în România.

Totodată, este evident că aceste strămutări şi colonizări vor destabiliza colectivităţile de cetăţeni români (etnici Români, Ţigani, Unguri, Evrei etc.) în care vor fi aşezate – fie şi limitrof – aceste grupuri străine.

Experienţa Franţei, Suediei, Germaniei, Olandei şi altor ţări apusene arată foarte clar că toate comunităţile în care au avut loc asemenea strămutări şi colonizări au fost grav afectate. Echilibrul etnic a fost distrus, echilibrul religios a fost distrus, cultura locală a fost grav afectată, numărul de infracţiuni – în primul rând acte de violenţă, inclusiv violuri – a crescut foarte mult etc.

Faptul că această situaţie va îngreuna sau împiedica exercitarea puterii de stat în zonele de strămutare/colonizare este o realitate clară. Existenţa zonelor “no-go” în amintitele state europene – şi altele asemenea –, faptul că autorităţile nu îşi mai pot exercita acolo atribuţiile, faptul că Poliţia, Salvarea şi Pompierii nu mai pot intra acolo decât sub paza unor forţe speciale (inclusiv a unor blindate), iată doar câteva precedente clare, categorice.

Articolul 403 (NCP) prevede

“Actele de diversiune

Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare, în întregime sau în parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a instalaţiilor industriale, a căilor de comunicaţie, a mijloacelor de transport, a mijloacelor de telecomunicaţie, a construcţiilor, a produselor industriale sau agricole ori a altor bunuri, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

Cf. Art. 412 pct. (2), “Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 395-397, art. 401-403, art. 408 şi art. 399 raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului.”

Este evident că Ambasadorul Nicolaie Goia, prin cererea sa, a produs şi procurat mijloace şi instrumente şi a luat măsuri care, conform precedentelor existente în Franţa, Germania, Suedia, Olanda şi alte ţări europene vor duce la distrugeri ca cele prevăzute de Art. 403. Ceea ce încadrează fapta sa la infracţiunea de tentativă de săvârşire a unor acte de diversiune.

Articolul 405 (NCP) prevede

“Propaganda pentru război

(1) Propaganda pentru război de agresiune, precum şi răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate, în scopul provocării unui război de agresiune, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în alin. (1), săvârşite în scopul provocării unui război de agresiune împotriva României sau a unui conflict armat intern.”

Acţiunile armate şi de distrugere săvârşite de islamiştii imigranţi în Marea Britanie, Franţa, Germania, Suedia etc., constituie un “conflict armat intern”. Aducerea a 500.000 de islamişti din Pakistan în România constituie în mod clar o acţiune care iniţiază cel puţin conflicte armate interne – faptă prevăzut la Art. 405, pct. (2) – deşi este evident că poate duce şi la agresarea României de către Turcia sau alt stat islamic – faptă prevăzută de asemenea la Art. 405, pct. (2).

Articolul 410, pct. (1) (NCP) prevede

“Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale

(1) Fapta persoanei care, luând cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 şi art. 406-409, nu înştiinţează de îndată autorităţile se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.”

Dacă Ambasadorul Nicolaie Goia a acţionat din proprie iniţiativă denunţarea lui este obligaţia oricărui cetăţean care a luat cunoştinţă de faptele lui. Dacă a acţionat la cererea altei persoane, cf. Art. 410, pct. (1) avea obligaţia să înştiinţeze de îndată autorităţile.

Articolul 412 (NCP) prevede

“Sancţionarea tentativei

(1) Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul titlu se pedepseşte.

(2) Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 395-397, art. 401-403, art. 408 şi art. 399 raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului.”

După cum se poate vedea, acest articol se aplică repetat gestului săvârşit de Ambasadorul Nicolaie Goia, dacă nu este considerat (gestul) ca săvârşirea infracţiunilor prevăzute în Art. 394 (lit. b), c) şi d), posibil şi a)), Art. 402, Art. 403, Art. 405 pct. (2) şi Art. 410 pct. (1) din Noul Cod Penal.

Articolul 438 (NCP) prevede

“Art. 438

Genocidul

(1) Săvârşirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, a uneia dintre următoarele fapte:

a) uciderea de membri ai grupului;

b) vătămarea integrităţii fizice sau mintale a unor membri ai grupului;

c) supunerea grupului la condiţii de existenţă de natură să ducă la distrugerea fizică, totală sau parţială, a acestuia;

d) impunerea de măsuri vizând împiedicarea naşterilor în cadrul grupului;

e) transferul forţat de copii aparţinând unui grup în alt grup,

se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) sunt săvârşite în timp de război, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă.

(3) Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

  1. Incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid, comisă în mod direct, în public, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

Acţiunea Ambasadorului Nicolaie Goia se încadrează cel puţin la pct. (1), lit. a), b) şi c), pct. (3) şi pct. (4) din Art. 438 al Noului Cod Penal, adică la infracţiunile de genocid, înţelegere în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid şi incitare la săvârşirea infracţiunii de genocid.

Deoarece este evident că

strămutarea/colonizarea a jumătate de milion de islamişti într-o ţară creştină va provoca o serie de conflicte grave, inclusiv crime şi violuri,

şi va afecta fundamental comunităţile locale, structura etnică şi religioasă a ţării,

aşa cum s-a întâmplat în toate ţările în care au avut loc asemenea strămutări/colonizări,

deoarece motivarea gestului ţine în mod absolut clar de o discriminare etnică şi religioasă categorică (Românii nu sunt sprijiniţi să revină în ţară, dar Pakistanezii sunt sprijiniţi să colonizeze România),

fapta se încadrează la Art. 438 pct. (1) lit. a), b) şi c). Deoarece este vorba despre o acţiune care încă nu a dus la producerea faptelor prevăzute la Art. 438 pct. (1) lit. a), b) şi c) gestul Ambasadorului Nicolaie Goia se încadrează la Art. 438 pct. (3) şi (4), respectiv înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid şi incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid.

Articolul 439, pct. (1) (NCP) prevede

“Infracţiuni contra umanităţii

(1) Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte:

a) uciderea unor persoane;

b) supunerea unei populaţii sau părţi a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau în parte, la condiţii de viaţă menite să determine distrugerea fizică, totală sau parţială, a acesteia;

c) sclavia sau traficul de fiinţe umane, în special de femei sau copii;

d) deportarea sau transferarea forţată, cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere;

e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferinţe fizice sau psihice grave, ce depăşesc consecinţele sancţiunilor admise de către dreptul internaţional;

f) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituţie, sterilizarea forţată sau detenţia ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forţat, în scopul modificării compoziţiei etnice a unei populaţii;

g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane;

h) provocarea dispariţiei forţate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecţia legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deţinere, la ordinul unui stat sau al unei organizaţii politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată de libertate sau de a furniza informaţii reale privind soarta care îi este rezervată ori locul unde se află, de îndată ce aceste informaţii au fost solicitate;

i) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional;

j) persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional;

k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice,

se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

Gestul Ambasadorului Nicolaie Goia se încadrează cel puţin la literele b) şi j) ale Art. 496, deoarece

  • strămutarea/colonizarea a 500.000 de Pakistanezi în România va produce supunerea populaţiei la condiţii de viaţă menite să determine distrugerea fizică a acesteia; fenomen deja petrecut în mai multe locuri din Europa în care au avut loc asemenea strămutări/colonizări (Art. 439, pct. (1), lit. b));

  • folosirea pretextului lipsei de forţă de muncă pentru a aduce imigranţi străini în locul repatrierii Românilor plecaţi la muncă în străinătate constituie persecutarea Românilor, o discriminare evidentă şi radicală a acestora; gestul de a investi în aducerea unor imigranţi (ceruţi!) în locul de a investi în readucerea în ţară a cetăţenilor plecaţi din motive economice constituie o discriminare evidentă, o persecutare extremă a Românilor în favoarea Pakistanezilor (Art. 439, pct. (1), lit. (j)).

  • Trebuie observat în aceste ultime aspecte juridice faptul că venirea a jumătate de milion de islamişti într-o ţară europeană, conform precedentelor unanime, duce la creşterea (explozivă a) numărului de violuri, cu traume cumplite asupra victimelor şi familiilor acestora, ceea ce se încadrează la Art. 439, pct. (1), lit. e), f) şi g).

În încheiere trebuie observat că gesturile de intoxicare a opiniei publice săvârşite de Ministerul de Externe şi purtătorul de cuvânt al Guvernului constituie fie dovezi clare ale complicităţii mai multor persoane din Guvern la săvârşirea infracţiunilor menţionate aici, fie dovezi clare ale unei incompetenţe totale, a unei totale ignorări a unei discuţii oficiale şi conţinutului ei. (Discuţie declarată, în contrast cu poziţia părţii pakistaneze, drept „de curtoazie”, cifre declarate, în contrast cu poziţia părţii pakistaneze, a nu fi existat.)

Cercetarea şi sancţionarea persoanelor vinovate de aceste acte, stoparea tentativei de distrugere a României prin strămutarea/colonizarea de populaţii străine constituie o urgenţă absolută.

Aici intră inclusiv tentativa de intoxicare săvârşită de Ministerul Afacerilor Externe şi de purtătorul de cuvânt al Guvernului.

În cazul – extrem de improbabil, dar nu total exclus – în care Ambasadorul Nicolaie Goia a indus în eroare autorităţile pakistaneze şi române, MAE şi Guvernul fiind complet necunoscători de discuţiile purtate de acesta cu Guvernul Pakistanez (şi de cifrele şi propunerile avansate de acesta) infracţiunile rămân cel puţin la nivelul persoanei în cauză.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Asupra acestei intoxicări a opiniei publice s-a revenit ulterior, prin alt comunicat, de această dată venit din partea Guvernului prin purtătorul de cuvânt Nelu Barbu. Deoarece afirmaţiile privitoare la subiectul în discuţie sunt identice cu cele din comunicatul anterior (cu excepţia link-ului către comunicatul pakistanez), nu mai prezint aici întregul comunicat al Guvernului României, intitulat „Executivul a stabilit contingentul alocat pentru lucrătorii extracomunitari pentru acest an la 20.000”. Primul comunicat al MAE a fost preluat de Agerpres şi de aici de întreaga mass-medie românească.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă