Noapte de lumină
(Cu plecăciune lui Mihai Eminescu)
Stele de-argint,
Născute în valuri,
Atinse de maluri
Șoptite se sting.
Flutură-n vânt
Umbre tăcute,
Frunze pierdute
De aripi de cânt.
Se văd ca-n oglindă,
Prin nouri de vreme,
Legende, poeme
Și cânt de colindă.
Din zboruri de înger
Cuvinte de Cer
În taină se cer
Pe ramuri de sânger.
În Noapte lină
Din cețuri răsare
Străveche cărare
De blândă lumină.
Pășesc printre stele:
Și herburi, și vremi,
Cleștar și poieni,
Și visele mele.
Cuvinte tăcute
Duios se rotesc
Tărâm oglindesc
De vremi neștiute.
Mihai-Andrei Aldea
Nu înțeleg – și am început cu „nu” ca să accentuez – nu înțeleg în ce fel se fac, în multe locuri, corecturile operelor literare.
Într-una dintre edițiile în care a apărut Noapte de lumină am avut două variante: „aripi de cânt” și, respectiv, „aripi de gând”. Spre mirarea mea, lucrarea a apărut cu o a treia variantă, „aripi de vânt”.
În altă ediție „în taină se cer” a devenit „în taină se cern”. Care nu doar că strică rima, dar mai cu seamă schimbă (strică) înțelesul.
La fel, nu de puține ori m-am trezit cu rândurile din Drumul spre Vozia ”cumințite”, adică fiind înlocuite felurite jocuri de cuvinte cu forme comune, din care jocul pierise.
Și s-a întâmplat ca manuscrisul trimis editurii să ajungă la aceasta cu uluitoare schimbări (editura mi-a retrimis meilul (sic!), și am putut vedea că schimbările nu fuseseră făcute de editură. Cineva a glumit: ”Au vrut securiștii să ”corecteze” manuscrisul!” Dar, dincolo de gluma evident nerealistă, taina schimbării (de fapt, schimbărilor) mi-a rămas nedeslușită până astăzi.
