Născut în Galați, am copilărit într-un cartier din București. În care am cunoscut Țigani de mai multe feluri. Cu care m-am jucat, am învățat, m-am bătut, am fost la scaldă etc., ca și mulți alții. Am prins și câteva cuvinte, ba chiar fraze, în țigănească. Nu și înjurăturile, pentru că nu înjuram în nicio limbă – era o „ciudățenie” de-a mea. După Revoluția din Decembrie (1989), m-am trezit că s-a ivit întâi în „presă”, apoi la televizor și radio, un nou nume pentru Țigani: Romi sau Rromi.
Țiganii pe care îi cunoșteam, dar și cei străini, făceau mișto de noul nume etnic.
– Băi, dă-mi o sticlă de Țigan! Ăăă… am vrut să zic Rrom! Ha, ha, ha!
Aceasta era una dintre frazele lor preferate. În loc de „sticlă” putea să fie „o măsură” sau altceva asemănător; oricum, gluma era populară.

Era, atunci, o vreme în care tot băteam drumurile țării. În tren sau pe jos, în vreo căruță sau rată, dorind să îmi cunosc țara. Am putut să cunosc, printre altele, mai multe feluri de Țigani. De la cei care se îndeletniceau cu bătutul cazanelor sau cu spoitoria până la cei pentru care furatul era singura „meserie” lăudabilă. Toți, și repet, toți, erau străini de numele de „Rom” sau „Rrom”. Mulți chiar îl urau, privindu-l ca pe o încercare de ștergere a identității, ca pe un mijloc de asimilare etnică – pentru care îi suspectau pe Români. Unii chiar spuneau că „Rrom se zice la Țiganul ce s-a românizat”. Alții, după cum am amintit, îl priveau ca pe o denumire caraghioasă, ca pe un subiect de bășcălie. Oricum, niciunul nu și-l asuma. Exista o singură excepție: activiștii (neo)comuniști. Aceștia din urmă erau cei care țineau lungi discursuri despre „persecuția” și „discriminarea” Țiganilor, dându-le numele de Rromi, iar și iar, la nesfârșit.

Acum câțiva ani am cunoscut un preot; un om bun, harnic, citit, deștept. Și, din întâmplare, Țigan. Care folosea și el termenul de Rrom. Mi-am zis, „el o să mă lămurească!”. Și l-am întrebat:

– Părinte Marius, am copilărit alături de Țigani, am cunoscut cel puțin sute de Țigani, din zeci de triburi. Toți își spuneau și își spun Țigani. De ce folosești termenul ăsta de Rrom? De unde a apărut?
– Părinte Mihai-Andrei, termenul ăsta exista la vreo două sau trei triburi, pe lângă cel de Țigan. Așa că e corect de folosit.

Atât.
Se oprise din „explicație”, lăsându-mă și mai nedumerit.

– Cum adică? De ce să impui oamenilor din zeci de triburi numele folosit, secundar, de numai două sau trei?

Și a urmat „explicația” uluitoare:

– Pentru că numele de Țigan are conotații negative.

– Poftim?!?!

– Pentru că numele de Țigan are conotații negative. Așa că e mai bine să folosim un nume nou.

M-am gândit, m-am răzgândit: tot fără cap și coadă mi se părea ideea.

– Părinte Marius, numele de Român are conotații negative la multe popoare, de la Ruși la Unguri. Că e propagandă rasistă ori că există îndreptățire, faptul rămâne. Schimbăm și numele de Român?

– De ce să-l schimbăm? – s-a mirat el.

– Păi de ce să schimbăm numele de Țigan? Nu e mai bine să-i schimbăm renumele?

A deschis gura să zică ceva, apoi a închis-o. Era nedumerit.

– Părinte Marius, crezi că obiceiul multor Țigani de a fura, de a înșela, de a sări la scandal, țipete, bătăi, are și el vreo vină în renumele prost de care ai zis?

A ridicat din umeri:

– Sigur că are!

– Păi și atunci de ce să nu luptăm să îndreptăm lucrurile astea, în loc să schimbăm numele unui întreg popor? Că dacă obiceiurile rele rămân, și noul nume tot conotații negative o să aibă. Plus pe aceea de fugă de adevăr, de răspundere, de străbuni până la urmă.

A rămas pe gânduri. Nu-i plăcea, se vedea, că îi puneam la îndoială ideea atât de bine înfiptă – că Rrom ar schimba renumele neplăcut al Țiganilor. Dar, ca om cinstit, nici nu putea să mintă precum Comuniștii, să pretindă că adevărul este minciună.

– Uite, i-am zis. Adu-ți aminte de versurile lui Alecsandri, când zice, „Ne dase nume de curcani/ Un hâtru bun de glume,/ Noi am schimbat lângă Balcani/ Porecla în renume”. Și gândește-te la cum sună numele de Țigan atunci când vorbim despre lăutari, despre virtuozitate. Cine nu știe cât de buni, cât de iscusiți, cât de talentați sunt Țiganii care sunt lăutari sau muzicieni? Iată că se poate schimba renumele, în bine sau rău. Dacă nu schimbi renumele, degeaba schimbi numele. Doar schimbarea renumelui rezolvă problema.

Nu a mai zis nimic.

Până astăzi, toți Țiganii pe care i-am cunoscut – în cei aproape 25 de ani de slujire și în afara lor – au folosit și folosesc etnonimul Țigan. Cu sau fără conotații negative. Termenul de Rrom continuă să fie unul exterior, impus de o propagandă străină. Și care mi se pare 100% irațională, dacă nu chiar anti-țigănească, rasistă.

Este între ridicol și patologic felul în care se raportează la această realitate activiștii neocomuniști. Cităm din (Petcuț, 2017:5):

„Poate cel mai mult face polemică [sic! n.n.] întrebarea: De ce spunem rromi și nu țigani?, întrebare ce conține în ea însăși răspunsul; pentru că este corect, din punct de vedere istoric, să folosești oricare dintre cei doi termeni.”

Textul, demn de personajele ridicole ale lui Caragiale, nu este totuși o glumă. Este doar nivelul de gândire și propagandă comunistoidă (și nazistoidă) al acestor activiști:

Este corect să folosim oricare dintre acești doi termeni (Țigan și Rrom), așa că impunem folosirea doar unuia dintre ei!

Asta în condiția în care însuși autorul citat recunoaște că termenul de Țigan era folosit pentru a se denumi de Țigani însuși până cel puțin în secolul al XVI-lea (Petcuț, 2017:26-27ș.cl.)! În timp ce acela de Rrom apare ca etnonim abia în scrierile cărturarilor de secol XIX!

Dar, dincolo de speculații istorice, același autor mai găsește ca „argument” (ibidem) faptul că în limba țigănească ar exista rom pentru soț(ul unei femei). Ca și cum ar fi corect ca un neam să înlăture din denumirea sa etnică pe femei!

Din păcate, această lipsă de logică a fost preluată de către mulți oameni buni – ca Părintele Marius, amintit mai sus. Din păcate – repetiția de față are un rost! – mulți Țigani buni, care vor o ridicare pentru cei din propria etnie, văd ca singură ieșire supunerea în fața acestor activiști și a programelor lor. Chiar dacă Țiganii înșiși, în cea mai mare parte, le privesc, pe bună dreptate, cu suspiciune. Sau chiar cu dispreț – ca pe instrumente de deznaționalizare.

Am avut prilejul să aud tristețea unui asemenea activist, în fața păstrării de către Țigani a vechiului termen pentru propria etnie: „Cât de proști sunt!”. Și mi s-a părut cea mai strălucită sinteză a gândirii de Stânga: cei care nu se supun propagandei de Stânga, oricât de absurde, sunt declarați în cel mai bun caz „proști”. Dacă nu „sabotori”, „agenți străini”, „dușmani”, „rasiști” etc. Asta în situația în care activiștii au nerușinarea și extremismul de a schimba cu de la ei putere numele unui întreg popor!

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea