Etichetă: Dacism

Noi suntem Români. Mihai Eminescu şi dacismul. Un răspuns minciunilor deznaţionalizatoare (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

A. Despre deznaţionalizarea Românilor. Scurtă înfăţişare a unor principii universale

Încercările de deznaţionalizare a Românilor merg, natural, pe două linii: prin forţă şi prin viclenie.
Facem o paranteză, arătând că practica deznaţionalizării este un instrument politic folosit – prin forţă şi/sau prin viclenie – de toate puterile (mici şi mari), împotriva celorlalte puteri. În acelaşi timp, dezvoltarea conştiinţei naţionale este parte a unui sistem de apărare elementar împotriva acestei practici (aplicată de străini). Deci, să fim înţeleşi, nu ne victimizăm. Constatăm o realitate universal-umană, ce a dus la deznaţionalizarea foarte multor oameni, fie ca indivizi, fie ca grupuri şi chiar în masă, de nenumărate ori de-a lungul istoriei. Şi care, evident, se manifestă şi astăzi.
Încheind paranteza, revenim la observaţia că, asemenea altora, şi Românii sunt supuşi unor puternice încercări de deznaţionalizare. Fenomenul are un înţeles strategic evident: apropierea unei populaţii străine de cultura ta deschide căi ale unor avantaje economice, militare, culturale etc. ce pot merge până la extinderea etnică şi statală în cazul asimilării depline. Dezbinarea obţinută prin deznaţionalizarea parţială este un alt avantaj strategic – sau un mare dezavantaj pentru populaţia ţintă, depinde de punctul de vedere…
Şi, revenind, încercările de deznaţionalizare a Românilor au mers şi merg, natural, pe două linii: prin forţă şi prin viclenie.

Un exemplu clasic este al Transilvaniei din secolul al XVIII-lea, când deznaţionalizarea s-a bazat pe folosirea forţei – care a distrus peste 300 (trei sute) de mânăstiri, schituri şi bisericii de parohie româneşti ortodoxe, care a pedepsit Românii pentru „vina” de a fi Români etc. – dar şi prin viclenie – prin promovarea prin intermediul unui instrument deznaţionalizator, „Biserica Greco-Catolică„, a unui aşa-zis „naţionalism”, bazat pe un pretins „latinism pro-românesc”. În cadrul acestui aşa-zis „naţionalism” al Uniatismului se promovau idei false, prin care se obţinea despărţirea Românilor trecuţi la Greco-Catolicism de ceilalţi Români: un „latinism” bazat nu pe ceea ce au fost Latinii, ci pe ceea ce erau Papalitatea şi ideologia acesteia; un dispreţ fundamentalist faţă de „barbari” (adică faţă de cei care nu erau incluşi în sistemul religios-politic şi cultural apusean); un dispreţ fundamentalist faţă de Ortodoxie şi adepţii ei – asimilaţi „slavismului”, „grecismului”, „balcanismului” şi altor termeni similari etc. În acest context, Maghiarii, Austriecii, Germanii şi Papalitatea, autorii masacrelor anti-româneşti din Moravia, Marmaţia (Maramureş), Galiţia, Banat, Transilvania etc. erau deja „mutaţi” viclean în planul „civilizator” şi „salvator”; deveneau, viclean, din autorii răutăţilor anti-româneşti (chiar atunci trăite, multe dintre ele!), „sursa redescoperirii şi reinventării naţionale„. Iar mulţi Români – la început dintre cei deveniţi Catolici sau Greco-Catolici, apoi şi dintre ceilalţi – au ajuns să preia aceste idei ale propagandei anti-româneşti, uitând să gândească logic:
Dacă „redescoperim” şi „reinventăm” naţiunea română, înseamnă că am pierdut Naţiunea Română aşa cum a fost până acum!
O logică simplă, de bun-simţ; pe care unii au avut-o, refuzând cântecele de sirenă ale „latinismului papal”.
(Pentru ce era, de fapt, romanitatea românilor, câteva mici lămuriri aici, aici, aici, aici … Pentru o parte dintre efectele distrugătoare ale Uniatismului sau Greco-Catolicismului, câteva mici lămuriri aici şi aici)

Un alt exemplu clasic este acela al Românilor din Dalmaţia, Croaţia, Slavonia, Bosnia-Herţegovina şi alte părţi ale Iliriei, din Banat, din Dardania şi vestul Moesiei (azi Serbia). Toţi aceştia, prinşi între folosirea forţei pentru islamizare din parte Turcilor (şi Albanezilor) islamişti, respectiv folosirea forţei pentru catolicizare (de către Veneţieni, Unguri şi Germanii Austrieci), au fost atacaţi şi prin viclenie, de către Sârbi şi Greci. Aceştia au folosit statutul de ocrotiţi în faţa acestor folosiri ale forţei – mai ales în zonele controlate de Unguri sau Austrieci – pentru a le oferi Românilor rămânerea în Ortodoxie, cu preţul renunţării la naţionalitate.
Este drept, înainte de a fi orice altceva suntem ai lui Dumnezeu. Şi dacă este de ales între Neam şi Dumnezeu Îl alegem, categoric, pe Dumnezeu. Doar că Dumnezeu nu cere niciodată o asemenea alegere! O asemenea alegere este impusă de viclenia duşmană a oamenilor – sau a altora.
În situaţia amintită Românii aveau de aplicat cuvântul lui Dumnezeu: pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!
Adică aveau datoria de a-şi duce mai departe şi Neamul, şi Credinţa.
Din păcate, mulţi au lăsat neamul, devenind fie Sârbi, fie Greci – precum o mulţime de familii aromâne, inclusiv multe ale căror localităţi de origine (Aminciu, Moscopole ş.a.) fuseseră distruse de Islamişti la instigarea Grecilor din Fanar (care îi şi plătiseră pe Musulmani pentru asta…).
Una dintre roadele otrăvite ale acestei viclenii şi căderii în capcana ei a fost lupta Croaţilor de origine română împotriva Sârbilor de origine română în luptele din Iugoslavia. În loc să mai fie, ca în trecut, factor de unitate în Balcani, urmaşii deznaţionalizaţi ai Românilor de altădată au devenit parte a dezbinării.

În sfârşit, un alt exemplu clasic este al Comunismului care, instalat în România prin forţă (de către Sovietici), s-a trezit în faţa rezistenţei armate anti-comuniste româneşti (unică în lume) şi în faţa rezistenţei „pasive” anti-comuniste româneşti (foarte complexă şi încă prea puţin analizată, adesea trecând, neaşteptat pentru străini, la rezistenţă în forţă).
Dincolo de impunerea prin forţă, care a însemnat puşcărie şi lagăre de exterminare şi muncă forţată pentru sute şi sute de mii de Români (dar Comunismul este legal în România de astăzi!!!), s-a folosit şi impunerea prin viclenie.
În faţa naţionalismului românesc, ce respingea implicit Comunismul deznaţionalizator, s-a folosit viclenia unui „naţionalism reinventat, comunist„. Din care Biserica, Maica Neamului Românesc, a fost înlăturată, la fel şi multe alte principii fundamentale… Dar care se pretindea naţionalism „românesc” („doar” că era comunist!, „doar” că nega principii naţionale româneşti fundamentale, „doar” că presupunea renunţarea la ceea ce însemnase „Român” pentru mii de ani). Şi s-a orchestrat o vicleană opoziţie între comunismul internaţionalist şi comunismul naţionalist prin care acesta din urmă să capete simpatia Românilor.
Şi aici era uşor de aplicat acelaşi raţionament de bun-simţ: dacă adoptăm un nou naţionalism, dacă trecem la o „naţiune română reinventată„, înseamnă că am renunţat la Naţiunea Română veche!
Însă, după cum se ştie, mulţi şi tot mai mulţi, cu trecerea timpului, au ascultat şi cântecul de sirenă al Comunismului, deznaţionalizându-se şi trecând în populaţia românofonă, de naţionalitate incertă, ce este majoritară în Republica România de azi.
(A se vedea şi materialele despre urmările comunismului în România, aici şi aici).

Dar de câteva decenii s-a răspândit tot mai mult o altă viclenie deznaţionalizatoare.
Ca şi cele trei amintite, şi acesta vine tot ca „ofertă bună” în faţa unor presiuni complexe, atât prin forţă, cât şi prin viclenie. Faţă de neocomunismul internaţionalist, impus şi prin forţă, şi prin viclenie, faţă de felurite alte ideologii, această nouă viclenie vine cu o ofertă zis naţionalistă. „Doar” – iarăşi! – că cere câteva renunţări şi reinventări.
Această viclenie deznaţionalizatoare este Dacismul. Şocant?
Nu este Dacismul naţionalism românesc? Nu este Dacismul o formă de patriotism românesc?
Din păcate, nu este. Ne-am dori să fie asta.
Dacii, şi în general Tracii, sunt Străbunii noştri. Îi iubim, îi respectăm. Şi, după principiul românesc fundamental cele rele să se spele, cele bune să se-adune, vrem să păstrăm şi să înmulţim tot ceea ce este bun în moştenirea lor; de la vitejia lor până la priceperea lor în felurite meşteşuguri şi legătura lor cu natura. Evident, lăsând deoparte cele rele, de la păgânismul ucigaş de oameni şi până la dezbinarea ce le-a fost caracteristică (şi pe care o păstrăm, din nenorocire).
Dar Dacismul nu îi respectă pe Daci! Pretinde că îi respectă, cu viclenie, dar în fapt îi reinventează, după pofta unuia sau altuia dintre ideologii dacişti (care, în acord cu Dacismul ca tendinţă, se contrazic zdravăn şi chiar cu ură în nenumărate „amănunte esenţiale”).
Mai mult, Dacismul nu îi respectă pe Români! Sub pretenţia vicleană a unui naţionalism ori patriotism (de tip comunist, de fapt) se promovează dispreţul sau ura faţă de ceea ce este românesc, se promovează o „naţiune reinventată„. Se ajunge până la ura directă faţă de numele de Român, faţă de numele de România. Lipsa de logică a acestui curent este izbitoare, dar viclenia declaraţiilor despre „iubirea de neam”, „iubirea de ţară”, „lupta cu sistemul” etc. orbesc pe mulţi cetăţeni români care îşi caută rădăcinile.
Totuşi este de bun simţ: cine este duşman al numelui de Român şi România este anti-român! Nu e nevoie de cine ştie ce analiză complexă ca să înţelegi asta! Cel care vrea ca Românii să renunţe la numele de Român, cel care vrea ca România să înceteze de a mai fi România este anti-român! E simplu şi clar! Nu ai cum să fi de partea a ceva pe care vrei să îl desfiinţezi! De vreme ce vrei să îl desfiinţezi, eşti împotriva lui! Iar dacă eşti împotriva numelui de Român sau România, eşti anti-român. Deci promovezi deznaţionalizarea Românilor şi a României, transformarea lor în altceva! Este ceea ce face Dacismul – bine susţinut din afară: încearcă să distrugă Românitatea, să-i facă pe Români – sau cel puţin pe o parte dintre ei -, să renunţe la a mai fi Români, să devină „Dacii” lui X sau Y, „Geţii” unuia sau altuia, „Tracii” lui cutare sau cutare, „Agatârşii” lui X sau Y etc., etc. Orice, doar să nu mai fie Români! O fi Dacismul un grup de „naţionalisme” (neo-naţionalisme neocomuniste, mai exact), dar este categoric antiromânesc şi, pentru Români, deznaţionalizator.

În acelaşi fel, pe linie comunist-internaţionalistă sau comunist-„naţionalistă”, Dacismul promovează renunţarea la Biserică, Maica Neamului Românesc, şi adoptarea ori a unui păgânism, ori a unei noi religii pseudo-creştine. Acest păgânism ar trebui să fie, după unii politeist; după alţii, ar trebui să fie „zalmoxianist”. Totul după ideile unora sau altora ce au inventat, după cheful lor, forme zis „dacice” – în fapt, total moderne – de păgânism (politeist sau monoteist, cum i-a trăznit pe ei pofta), Pseudo-creştinismul amintit este fie un „ortodoxism zalmoxianist”, fie un „zalmoxianism” pretins pre- sau ante- sau supra- creştin (toate aceste secte venind cu un ”Zalmoxe” – ori „Zamolxe” – inventat, ca şi în amintitul neo-păgânism, de sau după cheful unora, nu prezentat după mărturiile istorice).
În acelaşi fel se vine şi cu felurite reinventări ale „culturii populare româneşti”, care numai populară şi românească nu mai este în născocirile acestora, şi cu felurite alte „mici” renunţări la tot ceea ce suntem în esenţă, noi, Românii.
Toate aceste linii deznaţionalizatoare, pe care cu viclenie le promovează grupurile daciste, au rădăcini în „naţionalismul comunist” şi corespund ideologiei politice a acestuia (a se vedea şi aici, aici, aici şi aici materiale pe temă).

Este evident că între aceste forme de „nou naţionalism” promovate de Dacism şi Românitatea veche nu există nicio legătură. După cum spunea Mihai Eminescu, pentru cine are urechi de auzit şi suflet de înţeles, noi suntem Români şi punctum. Dar chiar dacă nu există legătură, viclenia o va născoci. Folosindu-se de orice sofisme şi falsificări cu putinţă, ca să-i păcălească pe toţi Românii care îşi caută rădăcinile.
Iar unul dintre cei folosiţi de aceşti propagandişti ai deznaţionalizării Daciste este Mihai Eminescu. Prezentat de ei, desigur, drept „dacist”, drept „de-al lor”. Ciuntindu-se afirmaţiile şi gândirea lui Mihai Eminescu, minţindu-se despre ce a vrut şi a zis acesta.
Dar, cum minciuna are picioare scurte şi adevărul o ajunge, vom înfăţişa cititorilor adevărul despre Mihai Eminescu, Românism şi Dacism. Pe textul eminescian.
Vom putea vedea că, asemenea oricărui Român cu gândire sănătoasă, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci, i-a privit ca parte a moştenirii româneşti, dar i-a iubit şi respectat şi pe Romani, i-a privit ca parte a moştenirii româneşti şi a punctat exemplar un adevăr simplu şi veşnic:
Suntem Români şi punctum.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. III. Puşcăria comunistă

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Spre a înţelege de unde s-a ivit minciuna urii dintre Daci şi Romani, am amintit de începutul făcut prin legenda romantică masonică a eroilor tragici Decebal şi Traian (aici) şi efectele asupra Istoriei produse de închisoarea naţională creată de ultra-naţionalismul extremist de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de după (aici).

În 1944, prin graţia lui Mihai I şi a sfătuitorilor săi, România pierde înţelegerea semnată de Aliaţi cu Ion Antonescu (care garanta României hotarele din 1939 şi ieşirea onorabilă din război, în neutralitate).
Ţara este ocupată de sovietici.
Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Basarabia, cea mai mare parte din Maramureş, Pocuţia, Podolia şi Vozia sunt răpite de U.R.S.S. (fiind astăzi sub stăpânirea Ucrainei sau Rusiei).
În România – devenită din 1948 republică – Naţiunea Română şi Credinţa ei, Ortodoxia, sunt prigonite sistematic. Din 21 de episcopi ortodocşi români, în câţiva ani 17 sunt înlăturaţi. Din 8.000 de preoţi ortodocşi români 5.000 sunt închişi, ucişi sau înlăturaţi prin alte metode. Peste 100.000 de Români ortodocşi intră în puşcăriile comuniste din pricina religiei lor sau a iubirii de Ţară şi Neam.
Rezistenţa anti-comunistă română, unică în istorie, se desfăşoară fără niciun sprijin din afară. Dacă mujahedinii afgani vor primi, peste ani, miliarde de dolari, în bani, armament, muniţie, echipament militar, medicamente etc. ca să lupte cu sovieticii; dacă în Coreea sau Namibia sprijinul anti-comunist este direct şi evident, inclusiv prin trupe, dar şi în bani, muniţie, armament ş.a.a., Românii luptă singuri, fără niciun sprijin, vreme de peste 15 ani, împotriva comunismului.
Sau, cel puţin, unii Români! Alţii, dimpotrivă, colaborează cu ocupanţii deveniţi peste noapte cetăţeni români, se preocupă doar de carieră – în sistemul comunist – şi de interese mizere. Mulţi devin colaboraţionişti, intrând în organele „de masă” create de comunişti şi împingându-şi copiii pe aceeaşi cale. Unii dintre ei fac asta spre a putea lovi sistemul din interior, fiind de fapt parte a Rezistenţei anti-comuniste. Dar cei mai mulţi sunt ori devin adepţi semi-convinşi ai comunismului. Nenumărate scursori sociale – criminali, violatori, hoţi etc. – sunt promovaţi în funcţii, de la cele de gardieni de închisoare – unde se dezlănţuie asupra Românilor închişi aici – şi până la funcţii „de răspundere” în Partid(ul Comunist „Român”) şi toate structurile sociale.

Acesta este fundalul pe care se… dezvoltă, să spunem, şi Istoriografia oficială.
Spre a înţelege „obiectivitatea ştiinţifică” a comunismului, cităm un exemplu anecdotic.
Ana Pauker, la o întâlnire cu activiştii de partid – dedicată pregătirii acestora – pune o întrebare simplă:
– Tovarăşi, cât face 1 plus 1?
Activiştii se uită unii la alţii nedumeriţi. Unul ridică timid mâna şi întreabă:
– 2?
Ana Pauker dă din cap dezamăgită:
– Greşit, tovarăşe, greşit! Aceasta este o concepţie burgheză.
Toţi se holbează îngroziţi – concepţiile burgheze garantau drumul către puşcărie.
– Deci, întreabă ea iar, cât face 1 plus 1?
Alt activist ridică mâna:
– Cât hotărăşte Partidul?
– Exact, tovarăşe! Exact! Aceasta este gândirea comunistă!

Istoriografia merge pe acelaşi drum.
Care începe de la forme încă apropiate de gândirea sovietică, trecând pas cu pas către naţionalismul comunist.
La început şi Dacii şi Romanii devin în mod egal „răi”: aveau nobili, aveau sclavi.
„Buni” sunt doar haiducii – dar nu cei anti-comunişti, ca cei legionari sau din alte grupări anti-comuniste şi anti-sovietice, aceştia sunt, evident, foarte răi! – şi unele personaje istorice precum Fraţii Grachi sau Spartacus. Toţi fiind zugrăviţi ca un fel de înaintemergători ai comunismului.
Ca popor sau naţiune, singurii buni sunt – pentru comunismul sovietic – Slavii şi în special Ruşii.
Tot ce poate fi pretins a avea origine slavă este bun. Restul este cel mult „umplutură”, dacă nu negativ.

În 1958 ocupaţia sovietică directă ia sfârşit. Trupele sunt retrase din România.
Comuniştii din România încep, treptat, construirea unui „comunism naţional”, care să le dea o mai mare putere internă şi o poziţie mai bună în relaţiile externe – şi mai ales în negocierile cu Moscova.
Sistemul comunist era un sistem de puşcării în puşcării. Fiecare ţară era o puşcărie mare, în care se aflau multe, foarte multe, mai mici. Prin sistemele de supraveghere, prin ordinea riguroasă impusă, prin sistemul de tolerare a abuzurilor privilegiaţilor („şobolanii roşii”), prin sistemul de sancţiuni pentru orice nesupunere în faţa sistemului, fiecare organizaţie – de la sindicat la cele pentru copii – funcţionează ca o puşcărie.
„Comunismul naţional” trebuia să funcţioneze în cadrul acestui sistem şi după regulile sistemului.
Avea nevoie de ziduri, iar acestea erau „zidurile de stat”. Ca urmare, „Dacia” comuniştilor trebuia să corespundă României Socialiste. Tracii din afara ei sunt excluşi din Istoria Românilor, Sciţii din interiorul sau exteriorul ei sunt ignoraţi, Celţii sunt trataţi ca nesemnificativi. Complicau lucrurile! Mai grav, depăşeau limitele, zidurile în care trebuia închis Poporul Român.
Cu atât mai mult o făceau Romanii, întinşi din Caucaz la Atlantic, din Insulele Britanice în Mesopotamia, din Germania în Africa. Absolut clar, Romanii nu corespundeau naţionalismului comunist, nu corespundeau puşcăriei ce devenise România Socialistă. Deci, erau răi!

Legenda romantică a eroilor Decebal şi Traian de asemenea nu corespundea. În primul rând, era opusă ideologiei comuniste sovietice, în care masele sunt esenţiale. În al doilea rând, prezenta favorabil pe un reprezentant al Romanilor, Traian, ceea ce putea duce gândurile Românilor peste hotare. Poate chiar către Românii din Iugoslavia sau Bulgaria, din U.R.S.S. ori Ungaria, aflaţi în plin genocid. Ca urmare, această legendă romantică trebuie, conform intereselor Partidului, eliminată.
Însă formele de transfer identitar între realităţile politice contemporane şi situaţia din Antichitate sau Evul Mediu corespund perfect!
Ca urmare, se începe realizarea unui asemenea transfer identitar între România Populară/Socialistă şi „Dacia”. Aceasta din urmă încetează să fie o realitate istorică obiectivă, determinată de izvoarele istorice şi devine… ceea ce vrea Partidul!

Un exemplu tipic este „discursul lui Burebista” din filmul realizat în 1980 („Burebista”). Un rege trac născut de clasa nobiliară dacică – tarabostes – şi care supune manu militari teritorii întinse, măcelărind orice opoziţie, este prezentat în film ca un „reprezentant al poporului” şi ţine un discurs de activist comunist.

Campaniile de cucerire ale lui Burebista devin, în propaganda comunistă, eforturi – conştiente! – de „unificare naţională”. Evident, nu există nicio atestare istorică pentru asemenea idei, dar cine poate contrazice Partidul?
Decebal – şi el exponent al clasei nobiliare şi puţin apreciat de mulţi dintre supuşii săi, după cum atestă izvoarele istorice – devine, în propaganda comunistă, un alt „luptător pentru popor”.

Despărţirea de U.R.S.S. garanta nomenclaturii comuniste din România puteri lărgite asupra ţării – adică posibilităţi mari de jaf, viol, crimă etc. fără pedeapsă ori întrerupere, fără concurenţă.
Propagandistic, ea este întruchipată de comunişti prin inventarea urii dintre Daci şi Romani, între Dacia şi Romania [a.k.a. „Imperiul Roman”], prin care se făcea transferul identitar între România Socialistă şi Uniunea Sovietică.
Oficial „Imperiul Roman” invadator ar fi simbolizat S.U.A., dar propaganda internă sugera adesea o altă direcţie. Simpla colaborare cu S.U.A. la realizarea filmelor „istorice” de propagandă „dacistă” schimba paradigma şi arăta că „duşmanul” trebuie căutat în altă parte. Nu că S.U.A. ar fi fost cu adevărat un stat prieten pentru comunismul din România, dar „umbra marelui Urs” era mult mai densă, mai apropiată; învecinată chiar.
Poporul trebuia să sprijine nomenclatura comunistă din Ţară împotriva oricărei intervenţii externe. Faptul că această nomenclatură fusese impusă extern trebuia uitat. Faptul că această nomenclatură nu era românească trebuia uitat. Trebuia uitat şi că această nomenclatură distrusese sistematic România, jefuise ţăranii de pământuri şi îi prigonise cumplit, ucisese bestial sute de mii de Români, colaborase la genocidul anti-românesc din URSS, Bulgaria, Ungaria etc.
Nomenclatura comunistă trebuia văzută ca esenţială pentru România şi Români. Trebuia înveşnicită.

Pentru atingerea acestor scopuri se folosesc o serie de şabloane istorice fundamental false, dar simple şi, astfel, uşor de ţinut minte.
Unul dintre şabolane este cel amintit, acela al „urii” dintre Dacia şi Romania, dintre Daci şi Romani.
Sunt invocate repetat, în romane, nuvele şi alte opere literare, în filme şi alte asemenea producţii propagandistice, ideile unui naţionalism dacic născocit.
Într-o opoziţie permanentă cu Romanii care, subtil, sunt tot mai mult asimilaţi Sovieticilor.
Lupta dintre Daci şi Romani devine o paradigmă a luptei dintre Români şi Sovietici.
Atacurile lui Decebal asupra Romaniei lui Traian devin „rezistenţa Daciei în faţa invaziei romane”.
Jafurile dacice în Romania, de pe urma cărora suferă în primul rând populaţia aşezărilor simple, ţărăneşti – adică Traco-Romanii – devin „lupte de eliberare naţională”, „atacuri împotriva cotropitorilor” etc.

Ultima fază a transformărilor istoriografiei comuniste are loc în anii ’80 ai secolului XX.
Treptat Ceauşescu, sigur de poziţia lui în România şi în gândirea Românilor, începe să se extindă în afară. Capătă influenţă, îi place, vrea mai multă. Începe să adune în jurul României ţări mai mici şi mai slabe, pe care le sprijină şi le încurajează. Îşi creşte puterea internaţională.
Dar pe ce bază ideologică, din punct de vedere istoric?
Până atunci paradigma „Românii şi Sovieticii = Dacii şi Romanii” opusese „naţionalismul” comuniştilor români „imperialismului” (şoptit „sovietic”).
Dar extinderea influenţei politice, pe ce bază istorică se putea susţine?
În „Magazinul istoric” există un material folositor: „Neamuri şi triburi tracice”.
Ion Popescu-Puţuri scoate la iveală, fascinant pentru cititori, surse istorice până atunci ocultate de autorităţi, în seria „Pe urmele strămoşilor”.
Şi zugrăveşte pentru prima dată legături între Daci şi Sciţi, între Daci şi Sarmaţi, între Daci şi Traci, între Traci şi Parţi etc., urmărind aceste legături pe întinderi cât mai mari.
Alt om al Partidului, din diaspora, lansează o carte care devine celebră în România – cu sprijinul aparatului de stat, desigur: „Noi, Tracii”.
Tot pas cu pas, cum se făcuse trecerea de la „Slavii cei măreţi” la „Dacii naţionalişti proto-comunişti şi anti-imperialişti”, se inţiază şi o altă optică, aceea a unei „înfrăţiri tracice” – sau traco-scitice – întinsă pe o mare întindere. Prezentată de comunişti ca foarte democratică – proto-comunistă – şi opusă „imperialismului” şi „sistemului” constituit de Romani.
Este o nouă formă a ideologiei urii dintre Daci şi Romani, extinsă.

Dar Regimul Ceauşescu nu apucă să definitiveze această nouă propagandă istorică.
În 1989 o lovitură de stat dată de KGB-işti „în adormire” – cică! – precum Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan şi alţii asemenea include şi asasinarea lui Nicolae Ceauşescu.
Liniile politice se aşează puţin diferit.
Ca urmare, şi istoriografia oficială.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Între Latină şi Tracă sau Dacă, după Ovidiu Naso

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

În secolul I d.Ch., în Sciţia Mică, la Tomis, a fost exilat un mare poet latin, Publius Ovidius Naso. Lucrările scrise de el în exil, Trista (Tristele) şi Epistulae ex Ponto (Ponticele) sunt strigătele poetului către lumea caldă a Italiei pe care o părăsise forţat, oglindind pe alocuri frânturi din tărâmurile aspre pe care fusese nevoit să poposească. Aceste frânturi sunt insuficiente în ele însele pentru o reconstituire amănunţită a peisajului Daciei Pontice în acea perioadă, dar arhisuficiente pentru a vedea în ce măsură Traca nordică, adică Daca sau Geta, se înrudeau sau nu cu Latina.
Şi pentru a apela direct la izvoare, iată afirmaţiile pe care le face Ovidius – excepţional cunoscător, desigur, al limbii sale natale, latina – asupra limbii geţilor şi raporturilor dintre aceasta şi latină1:

“eu cu barbarii de-aici  nu pot să intru-n vorbă” (op. cit., p. 69)

“rar om din ţara noastră să treacă peste mare, / Rar om să vie-aice, pe-un ţărm făr’ de liman! / Dar, ori va şti greceşte ori limba cea din Laţiu / (Mai drag mi-ar fi aceasta din urmă s-o aud) … “ (op. cit., p.72)

“S-asculte-a mele versuri şi să le înţeleagă, / De i-aş citi din ele nu-i nimene pe-aici.” (op. cit., p.76)

“Şi numai traci pe-aice şi sciţi s-aud în juru-mi, / mai aş putea în limba cea getică să scriu” (ibidem)

“Cui să citesc eu însă din versurile mele? / Căci pentru limba noastră pe-aice nu-s urechi!” (op. cit., p.78)

“Nu-s chinuit atât de frigul care-i veşnic, / De glia care-i arsă de gerul cel cărunt, / De graiul cel sălbatic, străin de limba noastră, / Şi care biruit-a şi vorbele greceşti…” (op. cit., p. 102)

“Puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get. / Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” (op. cit., p. 110)

“Eu sunt aice barbar: nu mă pricepe nime / Şi geţii râd ca proştii de graiul meu latin.” (op. cit., p.115)

“Ah, ca să uit durerea din inima mea tristă, / Şi boii cei sarmatici i-aş pune eu la plug, / Aş învăţa şi limba de care ei ascultă” (op. cit., p. 145)

“Pe voi vă ştiu acuma şi geţii şi sarmaţii […] / Căci eu, de-atâta vreme, şi limba le-o vorbesc” (op. cit., p.180)

“De au cumva cusururi [versurile], să nu te miri de ele, / O, Carus, căci poetul aproape că e get. / Ah, mi-i ruşine-a spune: am scris în graiul getic, / Cuvintele barbare le-am pus în vers latin! / A şi plăcut poemul; tu poţi să mă feliciţi: / Aici, între sălbatici, am nume de poet […] / Când le citi-i poemul, scris, vai! în altă limbă…” (op. cit., p.220)

Sublinierile ne aparţin. Ele ne dovedesc fără urmă de îndoială că limba geţilor era cu totul alt idiom decât limba latină vulgară sau cultă. Nu numai că nu ştia limba latină nimeni – poetul ducându-i evident dorul – dar nu exista nimeni care să ştie nici cel mai obişnuit cuvânt latinesc. Ori dacă, după cum visează protocroniştii, “găină” ar veni nu din latină ci din getă, şi la fel “ţară”, “apă”, “pâine”, “câine”, “bou”, “vacă” ş.a.m.d., iar aceasta pentru că latina vulgară şi geta ar fi fost aceeaşi limbă, nu ar fi putut Ovidiu să scrie ce a scris2. Când sunt diferenţe dialectale nu poţi spune “ Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” Când sunt doar diferenţe dialectale – şi câte asemenea diferenţe erau chiar în Italia! – nu poţi vorbi de “altă limbă”. Cel mult ai spune, cum spune Ovidiu despre greacă “puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get”. Şi încă n-ai putea spune “puţini”, dacă ar fi dialect vorbit de geţii care “covârşesc pe greci”3.

Este evident, prin urmare, că o afirmaţie ca cea a pretinsei identităţi dintre latină (fie ea şi vulgară) şi tracă ori getă, lipsită de orice urmă de atestare istorică dar contrazisă de izvoare de mare autoritate4 nu se poate accepta nici măcar pe post de ipoteză.

Mihai-Andrei Aldea

1 După traducerea lui Teodor Naum, Publius Ovidius Naso – Scrisori din exil, Ed. Mondero, Bucureşti, 2000

2 nu ar fi putut scrie căci minciuna nu l-ar fi putut ajuta, ci din potrivă, i-ar fi făcut rău; de altfel, în poemul adresat lui Graecinus, el ia drept martor pentru adevărul descrierilor sale chiar pe fratele lui Graecinus, Flacus, ce fusese pro-pretor în Moesia – care includea atunci şi Sciţia Mică – şi care cunoştea bine regiunile pontice; este de altfel de remarcat că el îl ia drept martor pentru asprimea oamenilor şi a climei şi pentru renumele său cel bun, dar nici o clipă pentru diferenţa de limbă: aceasta era ştiută de toţi.

3 op. cit., p.110

4 am apelat doar la Ovidiu, dar sunt şi alte asemenea izvoare ce arată clar diferenţa categorică dintre latină şi tracă (de exemplu, Dicţionarul lui Hischios din Alexandria, care traduce în elină cuvintele scito-trace folosite în dramaturgie; în acest Dicţionar se pot constata fapte de limbă edificatoare pentru deosebirile dintre latină şi tracă)

O minciună sfruntată. Cât din Dacia a devenit romană?

Mihai-Andrei Aldea25 comentarii

În războiul pentru adevăr există propagandă și propagandă. Propaganda adevărului și propaganda minciunii. Dacă vrem să fim în adevăr, trebuie să învățăm să-l căutăm, să-l deosebim de minciună, să-l păstrăm și să-l dăm mai departe. Adevărul împărtășit nu se împuținează niciodată, ci în vreme ce se răspândește aduce roade frumoase și bogate.

În disputele despre formarea Neamului Românesc s-a ivit, de cca. 80 de ani încoace, o mare și nouă temă. Romanizarea, negată în trecut de extremiștii unguri sau slavi, a început să fie negată și de oameni care, patrioți zicându-și, pretind că ne tragem exclusiv din Daci. Cu toate că în nordul Dunării trăiau și ramuri de traci-așa ziși sudici – precum Bessii, de la care Părintele Dumitru Stăniloaie derivă, argumentat, nume ca Besarab și Besarabia. Cu toate că în nordul Dunării trăiau și ramuri ilire – mai ales în Banat și Apuseni – dar și multe triburi ale Sciților – ca Iazigii între Dunărea de Mijloc și Carpații Bănățeni sau Apuseni, Agatârșii între Apuli și izvoarele Oltului și Mureșului, Roxolanii în estul Munteniei de azi etc.

Unul dintre argumentele lor – argument sau minciună? – este afirmația după care „Romanii au ocupat doar 14% (17%) din Dacia”. Afirmație asortată cu pretenția nedreptățirii lui Decebal de către „istoria/istoriografia oficială. Și în contrast cu pretenția acelorași că Dacii și Romanii vorbeau aceeași limbă, deci erau același neam.
Cifra de 14% (ori 17%) este reluată de sute de texte de internet – articole, comentarii, afirmații în dispute etc. Și, dacă este reală, ridică o problemă extrem de grea teoriei romanizării traco-ilirilor ca parte a nașterii Românilor.

Ca să lămurim lucrurile, trebuie să răspundem la două întrebări:

1. Care era întinderea Daciei?

2. Cât din această întindere a intrat în Imperiul Roman, sau Romania?

1. Deci, care era întinderea Daciei?

Cuvântul Dacia are mai multe înțelesuri.

a. Zona locuită majoritar de Daci. Aceasta corespunde, conform izvoarelor istorice, spațiului dintre Dunăre, Tisa și Prut, cel mult Nistru.
Ramuri dacice ajung mult mai departe. În spațiul celtic sau germanic, spre Nord și Apus, enclave dacice sunt presărate în multe părți ale Panoniei, în mai puține din Noricum, dar încă apar, ici și colo, până la izvoarele Dunării sau Vistula de Mijloc. Alte insule dacice sunt și în sud, până în Dardania și Tracia. Sub stăpânirea romană Daci ajung și mai departe, în Iliria, Dalmația, Epir etc., ba chiar și în Britania, Egipt sau Mesopotamia.
Dar, în toate aceste părți, Dacii erau o minoritate. Nobilă și valoroasă, dar fără a putea transforma acele ținuturi în spații dacice.

b. Dacia ca termen geografic. Ptolemeu este cel mai citat în domeniu. Hotarele indicate de el ar fi Tisa, Dunărea și Prutul sau Nistrul. Impreciziile ptolemaice au fost înlăturate cu timpul, iar din punct de vedere geografic prin Dacia se înțelegea geografic mai ales pământul dintre Tisa, Dunăre și Nistru. Iar prin Daci se desemnau geografic locuitorii acestuia (uneori precizați ca Sciți sau de altă origine, ori dovediți astfel arheologic). Desigur, faptul că cel puțin partea sudică a zonei dintre Prut și Nistru era mereu socotită ca parte a Sciției Mari complica – și complică – lucrurile. Ca și faptul că Sciția Mică – numită mai apoi Dicia sau Dobrogea – este inclusă de unii în zona geografică a Daciei (de care zonă geografică nu a aparținut niciodată).

ptolemeu-harta-lumii

Harta lumii după Ptolemeu, cu Dacia în vestul Pontului Euxin

Dacia ptolemaicăDacia după Ptolemeu

c. Dacia lui Burebista. Pe multe hărți aceasta este înfățișată între Dunărea de Mijloc și Nistru, ba chiar și dincolo de acesta, din Carpații Păduroși în Haem (Munții Hem sau Balcani). Dar în ce măsură s-a numit această țară Dacia? În Decretul lui Acornion Burebista este înfățișat ca cel mai mare dintre regii Traciei (sic!). Să fi fost acesta numele ținuturilor stăpânite de Burebista? Sau era cel de Dacia? Dat fiind că centrul stăpânirii lui – fie aflat în Muntenia, fie în Țara Hațegului – era nord-dunărean, cel mai probabil era că, totuși, Dacia era numele întinderilor peste care domnea Burebista.

Dar care era hotarul acestora?

Dacia Burebista 01

Hotarele stăpânirii lui Burebista după cele mai multe hărți/atlase moderne

Această hartă este extrem de ciudată, dat fiind că Scordiscii au fost supuși de Burebista, iar colțul de nord-est al zonei nu se cunoaște să fi fost sub stăpânirea acestuia. Ca urmare, credem că următoarea hartă este mai exactă

Dacia Burebista 02

Dacia sub Burebista (întindere maximă)

Trebuie să observăm faptul că aceasta este întinderea maximă posibilă pentru stăpânirea lui Burebista.
De pildă, trecerea sa la sud de Munții Hem (Haemus ori Balcani), de pildă, este atestată doar în zona Apolloniei. Dar admitem această întindere maximală ca cel puțin posibilă.

d. Dacia lui Decebal. Este al doilea stat denumit Dacia atestat istoric. Între Burebista și Decebal avem regi daci, teritoriul dintre Dunăre și Maramureșul de astăzi fiind împărțit în cel puțin patru regate, fără a socoti părțile din Moldova actuală, stăpânită de Sarmați, Bastarni, Carpiani și Carpi. Numele regatelor amintite nu ne este cunoscut.

Decebal este socotit de unii ca nedreptățit de istoriografia românească oficială (aprobată de autoritățile de stat). Și au dreptate! Dar nedreptățirea lui Decebal este alt subiect. Acum ne preocupă hotarele Daciei lui Decebal.

Care este granița de apus?

Limes Iazigi 02.png

Harta hotarelor romane în Panonia și vestul Daciei

În această hartă se observă cele patru valuri de apărare pe care Iazigii Metanaști le-au ridicat, cu ajutorul inginerilor romani, înspre răsărit și miazănoapte. Iazigii Metanaști, Sarmați așezați în estul Dunării de Mijloc, constituie un regat clientelar roman în secolul I d.Chr. Cu ajutorul Romanilor, acești Sarmați au construit un sistem de apărare complex, ale cărui urme se păstrează până astăzi. Și care, fiind hotarul Regatului Iazig, ne arată și hotarul de apus al Daciei lui Decebal.

Dacia Decebal 01Dacia sub Decebal (culoare galbenă)

Sarmații Roxolani și Bastarnii (Germanici? Celți? Celto-Germanici?) vor fi aliați cu Decebal în timpul războaielor declanșate de acesta. Nu erau, deci, sub stăpânirea lui. Nici Carpianii, Carpii, Costobocii, Dacii Mari (aflați la nord de Costoboci) nu au fost sub conducerea lui Decebal, nici nu s-au implicat în războaiele acestuia.

Deci Dacia lui Decebal cuprinde in integrum Oltenia și Transilvania de astăzi, vestul extrem al Moldovei de azi, nord-vestul Munteniei, părți muntoase estice din Banat și Crișana.

e. Dacia închipuită. Există surse care născocesc o „Dacie” care nu a existat niciodată. Eventual întinsă până spre izvoarele Dunării, departe dincolo de Nistru etc.

Dacia imaginară 01
Dacia imaginară a unor pagini web

Doar că pentru acea Dacie nu există nici izvoare istorice, nici arheologice.
Dimpotrivă, creatorii se bazează pe foarte multă imaginație și ignorarea faptelor clar atestate (de exemplu, majoritatea celtică, apoi celto-romană, foarte puternică, din Noricum, azi Austria, caracterul celtic al Boemiei, al cărui nume vine chiar de la ramura celtică numită ”Boii”, caracterul covârșitor ilir, apoi romano-ilir, al nordului… Iliriei, etc. toate aceste teritorii fiind prezentate, absolut fantasmagoric, drept ”dacice”).

===============================

După cum vedem, avem nu mai puțin de cinci variante ale termenului Dacia, cu hotare diferite…

2. Cât din întinderea Daciei (Daciilor) a făcut parte din Romania [Imperiul Roman]?

Dăm aici, în primul rând, harta întinderii maxime a Romaniei [Imperiul Roman]:

Romania 01

Romania în întinderea sa maximă

Spre a ușura comparația, oferim o selecție mai restrânsă:

Romania - Dacia

Comparația hârților arată o includere în Romania a 100% din Dacia lui Decebal (plus alte teritorii). Pentru Dacia lui Burebista includerea este undeva între 70 și 80%, în funcție de poziția – încă neclară astăzi – a hotarelor nord-estice ale stăpânirii acestuia. Pentru Dacia lui Ptolemeu și zona de majoritate etnică dacică avem o proporție de cca. 75-80%, în funcție de așezarea hotarului de răsărit al Daciei pe Prut sau Nistru. Pentru Dacia imaginară avem un procent de includere în Romania de cca. 70%.

Ca urmare, este absolut clar faptul că cifrele de tipul 17 sau 14% atribuite Daciei Romane sunt un neadevăr izbitor. Sau, cum se spune popular, o minciună sfruntată.
Iar dacă încercăm să vedem granițele influenței romane, constatăm că cifrele devin o minciună și mai sfruntată!

Merită observat că mult înainte de Burebista zona Carpaților devenise dominată de denarul roman – autentic sau imitat local – și de mărfurile romane. Influență Romaniei pătrundea la sute de kilometri depărtare, zonele învecinate (pe o adâncime de cca. 100 de km sau mai mult) fiind zone în care se găseau mulți negustori romani, aventurieri romani (foști militari, meșteșugari etc.) care încercau să facă avere pe seama „barbarilor” etc. Sunt atestate multe cazuri în care înalți militari și funcționari din zona limesului roman își construiau domenii dincolo de frontieră, sub conducătorii „barbarilor” sau cu totul independent. Aceste „Romanii” în miniatură erau organic legate de cultura și civilizația romană.

Creștinismul de limbă latină adus de Sfinții Apostoli și întărit de ucenicii lor și urmașii acestora se va răspândi și mai departe. Simpla comparație între Palestina și puncte extreme ale propovăduirii apostolice (ca Spania și India), ne arată puterea de răspândire a Evangheliei.

Am amintit aceste elemente deoarece ele arată faptul că zona de influență romană puternică trecea masiv dincolo de hotarele administrative ale Romaniei. Prezența denarului roman și altor elemente de cultură materială (și, implicit, și spirituală) romană în nordul Daciei lui Burebista și mai departe, la peste 800 și chiar peste 1.000 de kilometri de hotarul (administrativ al) Romaniei este lămuritoare.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Îndem la luptă