Războinici sau resemnaţi

În urmă cu destul de mulţi ani – la scara vieţii omeneşti – un site neocomunist îşi anunţa indignat cititorii că un preot ortodox vrea să le transforme copiii în războinici. Asta fiind, pentru mintea lor comunistă, o acuzaţie. Preotul acela sunt eu, site-ul era, ca mai toate site-urile anti-ortodoxe, condus din străinătate (parte a unei reţele de site-uri neocomuniste răspândite în aproape întreaga lume) iar acuzaţia este o laudă. Şi, da, aş vrea să vă transform în războinici. Nu doar pe copiii voştri, ci şi pe voi. Pentru că suntem în război, iar cei care nu sunt războinici sunt sclavi.

George Coşbuc spunea O luptă-i viaţa, deci te luptă!, într-un poem numit chiar… Lupta vieţii.
Mihai Eminescu ori Ion Luca Caragiale au fost amândoi implicaţi în munca şi lupta naţionalistă, românească, a vremii lor. A fost, de altfel, unul din capetele de acuzare ale stângiştilor de atunci.
Pe scurt, orice personalitate culturală românească am alege, din orice secol, vom găsi că a fost parte a luptei patriotice româneşti a vremii lui. Dacă nu cumva este o falsă personalitate culturală românească, fiind în fapt o personalitate anti-românească, ce a luptat împotriva Românilor (precum cei care i-au atras pe Români către Catolicism, Calvinism, Islamism, Rusism, Maghiarism, Elinism şi alte asemenea izme).
Dar acum?

Am lângă mine teribila carte a lui Anatol Munteanu, Eroii de la Nistru. O mărturie – înăbuşită de laşitatea şi comoditatea românofonă – a luptelor pe care acum, în anii de după 1989, le-au dat şi le dau Românii. Căutaţi-o şi citiţi-o, plângeţi şi treziţi-vă!
Sau puteţi să vă uitaţi şi la Românii din Găgăuzia, aflaţi sub o presiune cumplită, turcească, într-o aşa-zisă „ţară liberă şi independentă” (Republica Moldova, aflată încă sub control rusesc). Cum spunea Svetlana Stoinov, Directorul Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” din Comrat, „lupta pentru identitatea românească se duce zi de zi”.
Sau puteţi să vă întrebaţi câte şcoli româneşti există pentru Românii din Grecia, Albania, Bulgaria, Serbia etc.
Sau puteţi să vă întrebaţi ce s-a ales din sutele de mii de Români din Ungaria anului 1921.
Sau puteţi să vă întrebaţi ce viaţă duc Românii din Ucraina, din Crimeea, din Kazahstan etc., etc.

Sunt milioane de dureri de fiecare zi ale Românilor îngropaţi de resemnarea Românofonilor.
A! Să reamintesc:

Român este cel care cunoaşte, ţine şi duce mai departe moştenirea culturii creştin-ortodoxe pe care au zidit-o sfinţii şi eroii Neamului Românesc. Este un războinic.

Românofon este cel vorbeşte o limbă (oarecum) românească, fie ca limbă maternă, fie ca limbă însuşită mai târziu, dar care nu cunoaşte, nu ţine, nu duce mai departe moştenirea românească. Un asemenea om este cel mult un resemnat, dacă nu deja un duşman al vieţii, trăirii, culturii româneşti, al Bisericii, sfinţilor şi eroilor.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Resemnat este cel care şi-a trădat camarazii, datoriile de luptă, legea, aşezându-se sub alt semn, devenind sclav.

20171210_130309_075 mic

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Despre genii şi talentele de curte

Se spune că în (Republica) România geniile sunt preţuite doar după ce mor. Artiştii de curte, intelectualii de curte şi alţii asemenea acoperă cu îndârjire orice talent real (mai ales liber). Chiar şi atunci când au parte de ceva recunoaştere în viaţă aceasta este totdeauna umbrită de gloria celor protejaţi (şi promovaţi) de politicieni.
Dovezi ale acestei realităţi se găsesc mereu.
Eminescu a murit sărac, internat pe motive politice şi asasinat (accidental sau nu…).
Caragiale a fost persecutate politic (pe motiv de… naţionalism).
Coşbuc a fost persecutat politic (printre altele pentru poezia „Noi vrem pământ”).
Toţi trei au avut parte de felurite campanii de calomniere, atât în viaţă, cât şi după moarte. Printre acuzele comune sunt unele ca: „nu e român (adevărat)”, „e agent străin”, „e plagiator”, „e naţionalist” şi, bineînţeles, „scrie (foarte) prost”.
La un secol (şi ceva) depărtare, cei trei rămân unele dintre cele mai mari genii ale Românimii. Doi, poeţi excepţionali, unul, dramaturg excepţional, unul, analist (politic şi nu numai) de excepţie, toţi trei patrioţi adevăraţi.
Comparaţi sprijinul pe care l-au avut cei trei din partea statului cu premiile, bursele şi alte ajutoare de stat acordate unor „promiţătoare” nulităţi. O să vedeţi în epocă felurite recenzii literare, premii şi felicitări aduse unor opere cel mult mediocre. Şi, revin pentru că este nevoie, nenumărate atacuri la care au fost supuşi cei trei.
Astăzi politicul sprijină – şi a sprijinit – o mulţime de literaţi şi intelectuali de curte. Scriitori cel mult mediocri – mereu în alergare după premii -, poeţi pe care nu îi apreciază decât rudele şi feluriţi cointeresaţi, filosofi fără filosofie etc., etc.
Talente mari, chiar uriaşe, de la Radu Gyr şi Nicolae Steinhardt la Demostene Andronescu şi Bartolomeu Anania sunt îngropate în uitare; dacă nu în atacuri şi calomnii (precum „nu e român (adevărat)”, „e agent străin”, „e plagiator”, „e naţionalist” şi, bineînţeles, „scrie (foarte) prost”).
Se pare că unele dintre cerinţele esenţiale pentru a fi politician de frunte este imbecilitatea: indivizii de astăzi nu conştientizează că peste veacuri vor fi priviţi cu aceeaşi scârbă totală, istorică, precum corupţii secolelor trecute.
Iar geniile, talentele, oamenii de valoare vor fi recunoscuţi ca atare. Volens, nolens.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Noi şi Biserica, de I. L. Caragiale

Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber–cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor astfel decât mamele, adică liber-cugetători!

Dar să nu exagerăm!

Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să audă, dacă nu chiar să asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.

De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam tare.

O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.

Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.
Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei. Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să comentez aici, în fuga condeiului, câteva observaţii, pe cari le fac de mult.

Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe mai multe duminici – ce se-ntâmplă în altă parte?

Ia să vedem.

Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi.

Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!

Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.

Sunt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei.

Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş. Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea A-tot-Ţiitorului. Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii noştri, cari dorm sub umbra Crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi voi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor, pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele voastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închină-se Asia – bătrână înţeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii!

Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!
Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni.

Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!

Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Cosntantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:

– Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu părinte, i-am răspuns, nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de-a face cu o lume, care nu crede în Dumnezeu? cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în pușcării locașurile sfinte, închinate credinței străbune, unde zac osăminte de măreți voevozi?

Se va mai schimba lumea noastră românească? va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la dânsul?
Dumnezeu știe!
Deocamdată, copiii noștri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem școli românești, în care urmează înaltele învățături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze și să ni-i crească.

Din aceste școli naționale, ies pe fiece an sute și mii de viitori cetățeni luminați, toți liberi-cugetători, plini de despreț pentru vechea rătăcită credință creștină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată!

Ei au învățat o religie mai omenească decât cea creștină, o religie care predică nu mila și îngăduința, nu blândețea și omenia; o religie aspră, care predică omului:

Ești o fiară! Ghiarele tale și colții tăi sunt deșteptăciunea și șiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! 
Nu te uita o clipă în sus spre cer; aci, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca și cum ai avea patru picioare; aci pe pământ se isprăvește tot pentru tine.
Ești fiară, fii fiară.Fiarele n-au biserică, fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu!

Ion Luca Caragiale
(în Universul, 7 Ianuarie 1900)

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă