Am cunoscut, cândva, un ghid montan foarte bun. Ca să aibă cât mai puțină treabă cu Securitatea lucra doar pentru grupuri de tineri din România.
Dar, după multe călătorii în care nu a primit nicio atenție de la cei călăuziți, un superior în meserie l-a luat la ceartă. Nu de alta, dar din atenții și ghizii trebuia să dea atenții mai sus. Iar dacă nu primeai, ce să dai?
Desigur, nu se așteptau la ”ghizii de Români” să aibă atențiile ghizilor de străini. Dar ceva, ceva, tot trebuia să pice!
Și, luându-l la întrebări, a constatat cu uimire că ghidul în cauză respecta toate regulile călătoriilor pe munte.
Dacă se mergea în codru, se lua echipamente de codru. Dacă se făcea creastă, se lua echipamentul de creastă. Dacă nu se lua echipamentul potrivit, ghidul schimba traseele cu cele cuvenite pentru echipamentul existent. Etc.
Atât studenții, cât și tinerii muncitori, îl antipatizau, pentru că li se părea ”cârcotaș”, ”prea aspru”, ”prea exigent”, ”prea prăpăstios” etc.
Când ”șăful” a înțeles care era mersul, s-a supărat și mai tare.
Și i-a dat ordin, scris, să fie mai îngăduitor cu clienții, să asculte mai mult de cererile lor.

În următoarea călătorie, tinerii au vrut să meargă, în plină toamnă ploioasă, pe un traseu pentru care nu aveau echipament.
Ghidul i-a rugat să îi dea o cerere scrisă, „ca să o aprobe șeful”; șeful a aprobat-o.
Au mers pe traseu și au urmat mai multe accidentări, inclusiv a ghidului care, deși avea echipament, a fost zdravăn rănit încercând să îi salveze pe cei alunecați de pe potecă.
A fost salvat de pușcărie numai de actele scrise pe care avusese inspirația să le dosească – pentru că șeful, când a aflat de accidentări, s-a grăbit să distrugă exemplarele pe care le avea la dosar.

Lecția este că o călăuză adevărată este neplăcută, pentru că ne va cere lucruri la care nu ne așteptăm, pentru care nu suntem pregătiți, pentru care suntem chiar orbi – din lipsă de experiență, înțelegere, deschidere etc.

Iisus Christos a zis către frații săi adoptivi – copii lui Iosif, logodnicul de protocol al Fecioarei Maria –, atunci când aceștia l-au ispitit (Ioan 7:3-5), și aceste cuvinte:

Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe mine Mă urăște, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele. (Ioan 7:7)

Cuvintele Mântuitorului sunt adânci, sunt adevărate, dar sunt și tăioase pentru cine le aplică sie-și.
Ceea ce rareori se întâmplă, pentru că mândria noastră – ori înșiși dracii – ne aduc în minte pe cineva căruia i se potrivesc foarte bine cuvintele de mustrare ale lui Dumnezeu.

Dar dacă ne întoarcem la noi înșine, ne vom întreba de câte ori ascultarea de Dumnezeu ni s-a părut grea, neplăcută, depășită, învechită, exagerată, demodată etc., etc.
Ne vom întreba de câte ori am suferit sufletește pentru că ni se părea greu sau incomod sau prea mult să mergem la slujbă – mai ales ”de la ora asta”.
Ne vom aminti de câte ori n-am avut chef sau ne-a plictisit să citim din Biblie – mai curând să ne uităm la televizor, ori pe internet, ori să jucăm un joc…
Și, tot așa, vom vedea că între noi și Dumnezeu este un raport invers față de cel dintre Christos Iisus și lume:

Noi urâm sau respingem adesea lucrurile lui Dumnezeu pentru că sunt bune iar noi suntem obișnuiți cu relele.

Am văzut acest lucru de nenumărate ori la mine.
Și l-am văzut la mai toți ceilalți.

O formă specifică a acestei purtări este răzvrătirea față de duhovnicul care ne spune lucruri bune pe care nu vrem să le facem.

De câte ori nu au fost oameni care s-au supărat pe preotul care îi învăța că în timpul slujbei nu se vorbește, ci se cântă cântări Domnului și se roagă împreună toți cei din biserică!
De câte ori nu am văzut oameni încântați de „marele duhovnic” la care mergeau, desigur un „preot cu har”, „nu ca ceilalți”; oameni care își idolatrizau duhovnicul – oricât ar fi încercat acesta să îi domolească –; și care pentru un cuvânt care nu le pica bine, se despărțeau de el, se lepădau de el, ajungeau să îl urască și să îl bârfească.
Și câte alte forme ale acestei alunecări nu există!

Așa cum există și idolatrizarea preoților mincinoși, care batjocoresc Legea lui Dumnezeu în felurite chipuri: unii ”deschizând cartea” (= vrăjitorie cu cele sfinte, păcat de moarte), alții acoperind curvia și adulterul ca și cum ar fi îngăduite, alții făcând pe proorocii etc., etc.
Pe aceeași linie fiind și adulatorii ”marilor propovăduitori” din felurite secte născute de trufia omenească, împotriva Bisericii pe care Iisus Christos a înființat-o.

Sunt, iată foarte multe feluri în care diavolii ispitesc pe om să își aleagă o călăuză plăcută, care să îi spună ce vrea să audă.

Așa cum sunt, de pildă, doctorii mincinoși care asigură bolnavul că l-au făcut bine până când acela moare de la boala nevindecată: i-au spus lucruri plăcute, pe care voia să le audă, însă astfel l-au omorât.

Duhovnicul bun este cel care împlinește îndatoririle enumerate de Duhul Sfânt prin Apostolul Pavel:

propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura (I Timotei 4:2)

Doar că acestea toate se fac celor care vor să se mântuiască, pentru că nu are cum duhovnicul să propovăduiască, stăruiască, mustre, certe, îndemne etc. pe cei care nu vor să asculte!

Pentru aceia nu doar că Duhul Sfânt are multe cuvinte de certare și prevenire asupra Iadului ce îi așteaptă. Dar are Dumnezeu și cuvinte de oprire a Creștinilor de a stărui pe lângă cei hotărâți să asculte de poftele lor.

Ca urmare, în noi nu avem puterea de a birui păcatul sau patimile, dar avem puterea de a alege o călăuză bună, pe care să o ascultăm.
Și să o ascultăm mai ales atunci când călăuzirea ei lovește în împătimirile noastre.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Măicuța Domnului a avut o carieră – venită din ascultarea ei față de Dumnezeu – pe care orice femeie de astăzi ar urî-o: a fost lăsată de mică de părinți la Templul lui Dumnezeu, pentru că fusese făgăduită Domnului; a crescut în Templu iubindu-L mult și tot mai mult pe Dumnezeu; pentru că a ajuns la vremea firească a fetelor a fost nevoită să plece de la Templul lui Dumnezeu; pentru că părinții îi muriseră a fost dată ”în logodnă” (singura formă de adopție posibilă la vârsta ei) unui unchi bătrân, cu copii de o vârstă cu ea sau mai mari; în această situație grea, în care o fată evreică ar fi așteptat cu nerăbdare o căsătorie eliberatoare, a fost prevenită de Arhanghelul Gabriel că va fi însărcinată de la Dumnezeu, cu Dumnezeu; unchiul ce o primise în logodnă a vrut să se despartă de ea, crezând-o căzută în păcat trupesc; oamenii o disprețuiau, crezând că a rămas însărcinată cu unchiul care trebuia să o ocrotească până la căsătoria cu un tânăr; a fost purtată pe drumuri, deși însărcinată; a născut în frigul iernii într-o peșteră ce era staul de vite; a avut parte de câteva clipe de strălucire (îngeri, păstori, magi) pentru ca apoi să fie puși pe fugă de răutatea lui Irod; a băjenit în Egipt, iar apoi din Egipt în Iudeea, iar de aici în Nazaret; a crescut Copilul pe care Îl avea cu Dumnezeu ca și cum ar fi copilul bătrânului teslar; și-a văzut Copilul plecând la propovăduire, înconjurat de iubitorii de minuni și de iubitorii de fericirea de după arătarea lui Mesia (așa cum și-o închipuiau ei), dar și de urâtori, invidioși, lacomi, ucigași; Copilul ei făcea minuni, vindeca bolnavi, dădea vedere orbilor, îndrepta păcătoșii, chiar învia morții; și pe măsură ce făcea asta creștea ura împotriva Lui din partea tuturor celor care puseseră piciorul pe gâtul Poporului lui Dumnezeu; așa că până la urmă L-au osândit, chinuit și ucis pe Dătătorul Binelui și Vindecătorul Bolnavilor, iar Maria Fecioara L-a văzut osândit, chinuit și ucis, având dureri atât de mari ca și cum o sabie era înfiptă în inima sa; dar sabia a trecut odată cu Învierea; și cu toate că și-a văzut Fiul înviat, Maria Fecioara a știut că va trebui să aștepte în lumea plină de răutate, după ce El se va înălța, până când El o va chema la Sine; și a muncit, gătind, torcând, împletind și făcând nenumărate lucruri spre a fi de folos cât mai multora; până Fiul a chemat-o la El.
Viața Maicii Domnului este o viață care îngrozește orice om lumesc, și tot ce este lumesc într-un om.
Viața Maicii Domnului este viața care a făcut-o pe aceasta Născătoare de Dumnezeu și Împărăteasa Cerurilor.

Viața Maicii Domnului ne arată că Dumnezeu este o călăuză care de multe ori este departe de a fi plăcută. Pentru că voia Sa mereu se izbește de obișnuința noastră cu răul.
Dar ne mai arată și că ascultarea de Călăuza Veșnică aduce bunătăți care depășesc orice putem noi gândi.
La fel și călăuzele de El rânduite, dacă le ascultăm.