Armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

Dacorum falces 01.jpg

Lucrez de mult la un vechi proiect numit Cum luptau Românii?, o încercare de reconstituire a vastului tablou al spiritualităţii (şi practicii) marţiale a Românilor din trecut – mai ales dinainte de 1715.
Pentru un asemenea proiect rădăcinile spiritualităţii şi practicii marţiale româneşti sunt ceva ce nu poate să lipsească. Ceea ce înseamnă că, dincolo de bogatul material privitor la Romani, am avut nevoie de un material cât mai serios privitor la Scito-Sarmaţi (la noi Vitalie Bârcă având o admirabilă operă pe această temă), privitor la Celţi (îl amintesc doar pe regretatul şi strălucitul profesor Alexandru Barnea) şi, desigur, la Traco-Iliri, preferabil cu o aplecare deosebită asupra Dacilor.

Din acest punct de vedere, al rădăcinilor tradiţiilor şi practicilor marţiale româneşti, al tradiţiilor şi practicilor marţiale tracice, dar mai ales dacice, lucrarea lui Cătălin BorangicDacorum falces : armele încovoiate ale dacilor [1], este una fără de care, de acum, nu se mai poate!
Desigur, afirmaţia poate să pară (să pară!) exagerată.
Oricine ştie că de la Xenopol şi Pârvan la Aurel Rustoiu şi Valeriu Sîrbu sunt foarte multe nume ale istoricilor şi arheologilor, filologilor, numismaţilor şi chiar etnologilor care s-au aplecat asupra Traco-Ilirilor, sau numai asupra Dacilor. Cu tot respectul faţă de munca şi realizările tuturor acestora, trebuie să subliniem că în fiecare generaţie se ivesc oameni care aduc eforturile înaintaşilor la un nou nivel. Ceea ce se întâmplă, din fericire, şi în acest caz.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este unul din tipurile de literatură ştiinţifică de cea mai mare însemnătate – literatura de sinteză şi prezetare enciclopedică.

De obicei acest domeniu este sub-apreciat în România modernă şi contemporană.
Nici măcar rolul strălucit al unei asemenea lucrări (Proverbele românilor…, de Iuliu Zanne) în tratativele de pace de după Primul război mondial nu a vindecat intelectualitatea românească de boala dispreţuirii acestui domeniu.
Ca urmare, s-a ajuns la nenumărate „dicţionare” traduse direct, fără niciun discernământ, din limbi străine, preluându-se o mulţime de greşeli, prejudecăţi, rasisme, goluri de prezentare etc. Unele fiind atacuri directe chiar la adevăruri istorice fundamentale pentru existenţa Românilor şi a României.

Este adevărat, lucrările de tip enciclopedic cer foarte multă muncă. Şi, totodată, nu au strălucirea originalităţii accentuate a altor tipuri de lucrare. Însă au, adesea, o valoare mai mare decât a acestora, deoarece devin baza pe care se construieşte mai departe.
De la Dicţionarul lui Scriban, părut uitat, dar tot mai valorificat în ultimele decenii, până la imperfectele dar atât de căutatele DEX-uri, de la Atlasul zoologic şi până la felurite programe de tip enciclopedic, nenumărate sunt dovezile acestei realităţi.
Lucrările de tip enciclopedic au o valoare continuă, care adeseori poate să fie perenă.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este o lucrare enciclopedic de primă mână.
Aşteptăm – autorul însuşi doreşte – completări fireşti în ediţiile viitoare. Dar chiar şi ediţia „de buzunar” din 2015 este extrem de valoroasă în lipsa celei din 2016. Pentru că informaţiile conţinute sunt cea mai accesibilă şi complexă prezentare a armelor încovoiate ale Dacilor. Fără a se uita, extrem de lăudabil, menţionarea armelor drepte ale Dacilor – şi chiar prezentarea câtorva.

Merită spus că lucrarea este parte a proiectului mult mai mare Enciclopedia Dacica, un proiect de asemenea excepţional şi care merită lăudat şi promovat. Dacă nu aţi văzut, vă atrag atenţia că numele (Enciclopedia Dacica) conţine un link activ către acest proiect. Vizitaţi-l! Timpul pe care îl veţi petrece străbătându-l va fi unul câştigat, unul investit în cunoaşterea acelor Străbuni ai noştri pe care îi cunoaştem ca Daci, Daco-Geţi sau Geţi. Şi nu doar a lor, ci şi a altora dintre înaintaşii noştri.
Seriozitatea proiectului Enciclopedia Dacica este ceea ce îndrăznesc să numesc adevărata iubire faţă de Străbuni.
Nu falsificările hiperbolice – fie în laudă, fie în critică – sunt cele care arată iubirea noastră faţă de cineva. Încercarea sinceră de a-l cunoaşte, de a-l înţelege, de a păstra şi fructifica ceea ce are (a avut) bun, aceasta este adevărata iubire.
Or şi Enciclopedia Dacica, şi Falces dacorum… sunt încercări sincere de a-i cunoaşte, de a-i înţelege pe Traco-Iliri în general, pe Daci în special; şi de a păstra şi fructifica ceea ce au avut bun. 

Cea mai mare parte din materialul înfăţişat de Cătălin Borangic în Falces dacorum : armele încovoiate ale dacilor îmi era cunoscut; asta pentru că „străbătusem”, cu mari eforturi, sute şi sute de articole de arheologie şi istorie, sute de cărţi pe temă. Un efort foarte mare, delicat spus. Cel care obţine cartea lui Cătălin Borangic este eliberat de această caznă – autorul a îndurat-o pentru el.

Există, desigur, meritul mai mult decât evident al sistematizării, al adunării şi orânduirii datelor ştiinţifice despre armele încovoiate ale Dacilor.
Cătălin Borangic a folosit sursele scrise, imaginile de pe marile monumente, vasta ofertă a numismaticii şi, desigur, feluritele interpretări de specialitate.
La care, ca o mare plus-valoare, se adaugă datele preţioase ale încercărilor de reconstituire, fie că sunt ale autorului sau ale unor prieteni, apropiaţi, cunoscuţi etc. Încă foarte puţin practicată la noi faţă de necesarul ştiinţific, reconstituirea – atât ca tehnici de obţinere a obiectelor antici cât şi de folosire a lor, simplificată sau în context istoric – este o disciplină (sau un buchet de discipline) de cea mai mare importanţă.
Mai mult, Cătălin Borangic a încercat – şi, ca principiu, a reuşit – punctarea cadrului social, economic, spiritual etc. de folosire a armelor încovoiate ale Dacilor.

Ca notă personală, trebuie să mulţumesc autorului şi lucrării şi pentru confirmarea unei ipoteze de lucru din cadrul amintitului proiect Cum luptau Românii?. Mă refer la armele rotilate, cum erau numite în trecut, cu un termen astăzi aproape complet uitat.
În ciuda panopliei bogate de arme drepte sau uşor încovoiate (spadă, sabie, pală, paloş, cuţit, pumnar, jungher etc.), folclorul vechi românesc menţionează o „tradiţie locală” ce apare insular în Carpaţi, Hem (Balcani), Dalmaţia etc.: purtarea de către vitejiarmelor rotilate. Respectiv spadă rotilatăsabie rotilatăpaloş rotilatcuţit rotilat etc.
Faptul că Vitejii au fost la Românii Vechi o categorie dedicată artelor marţiale (în înţelesul corect al noţiunii – a se vedea şi Ortodoxia şi artele marţiale) este deja bine atestat. Chiar dacă, de obicei, se vorbeşte despre pregătirea lor de luptă, despre pasiunea lor pentru aceasta sau despre iscusinţa lor în luptă, despre curajul şi priceperea lor de luptători ocolindu-se noţiuni fundamentale, precum şcoala de armearte marţiale, mistica marţială etc.
Dar preferinţa – manifestată relativ insular în tot spaţiul Românimii – pentru arme rotilate este mai puţin luată în seamă. Ipoteza „mea” a fost aceea a unei folosiri a acestor arme şi ca însemn, ca parte a statutului marţial şi social de vitejiArmele rotilate, adică armele puternic încovoiate, mi se păreau a fi un fel de simbol al apartenenţei la categorie.
O ipoteză impusă de realitatea istoric-etnologică, dar departe de imaginea istoriografică obişnuită a Românilor ca luptători. O imagine în care asemenea tradiţii, puternic articulate, sunt în cel mai bun caz marginale, dacă nu lipsesc total. Ca urmare, am şovăit să o includ în lucrarea ce se pregăteşte pentru publicare. Dar…
Dar Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor demonstrează strălucit – printr-o ştiinţifică integrare a contextului arheologic şi surselor scrise – că şi la Traci, ca şi la Dacii secolelor I-II d.Chr., armele încovoiate erau un semn al statutului, al apartenenţei la o castă (sau la caste) de războinici; sau, cum ar mai fi zis Românii Vechi, de viteji.
Ceea ce face ipoteza impusă de sursele etnologice şi istorice nu doar o ipoteză confirmată, ci şi o mărturie a unei continuităţi spirituale milenare: pentru Românii Evului Mediu armele încovoiate (puternic) erau încă simbolul apartenenţei la o elită războinică.

Evident, interesul meu faţă de această demonstraţie adusă de Cătălin Borangic este subiectivă, este dată de interesul meu de cercetător pe un anumit subiect. Alt cititor va fi mult mai interesat de felul în care marile arme încovoiate s-au răspândit, de felul în care se foloseau în luptă, de întâlnirea dintre armele încovoiate ale Dacilor şi armele şi armurile Romanilor etc., etc.
Cartea Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor oferă cititorilor toate acestea şi încă şi mai multe.
Mi se pare strălucită calitatea imaginilor; atât la nivel tipografic, dar mai ales la nivel ştiinţific. Dacă o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, sutele de imagini de arme, luptători, monezi, hărţi etc. sunt singure de ajuns pentru o lucrare enciclopedică de mare valoare.
Din fericire, avem şi imaginile, şi prezentarea, într-un întreg ce nu poate să lipsească din biblioteca oricărui Român interesat de istoria Dacilor, de începuturile istoriei Românilor, de tradiţiile marţiale (militare) al Românilor şi/sau Dacilor etc., etc.
După cum am spus de la început, lucrarea lui Cătălin Borangic este un sine qua non, este una fără de care, de acum înainte, nu se poate ca o bibliotecă istorică sau o bibliografie pe această temă să poată fi întreagă.

Ca să închei, după obiceiul meu, într-o notă personală, îi mulţumesc autorului în numele cititorilor prezenţi şi viitori! Munca, seriozitatea ştiinţifică şi dragostea faţă de înaintaşi ne-au dăruit tuturor o lucrare enciclopedică de mare valoare! Mulţumim! Şi mult succes şi spor mai departe!

Mihai-Andrei Aldea


[1] Cartea despre care vorbim este Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic, apărută în 2016 la Editura Altip, Alba Iulia (România).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Între război, eroi şi popi (II)

Adunarea Naţională cu smerenie se închină
memoriei acelor bravi români care, în acest
război, şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea
idealului nostru, murind pentru libertatea şi
unitatea naţiunii române.

Hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia,
Punctul 7

În prima parte a acestor pagini am plecat de la locul în care suntem astăzi. Şi, în încercarea de a ne regăsi, am amintit câteva nume de părinţi care, în vremurile Primului război mondial, au fost alături de fiii lor, sub focul duşman, în mijlocul răutăţilor, în prizonierat, în lupte, în viaţă, în moarte. Vom călători mai departe printre aceste amintiri. Dar, înainte de ele, o să redăm acel cuvânt înainte, numit „Unde suntem?”. Poate a fost deja uitat, poate cititorul nu va avea răbdare să meargă la prima parte a acestor pagini…
(rândurile preluate din paginile mai vechi le-am trecut cu verde închis, celelalte sunt cu obişnuitul cenuşiu ca şi acestea)

I. Unde suntem?

Românii sunt rupţi de ei înşişi.
Este un adevăr trist, dar care se vede zi de zi, adesea cu foarte urâte roade.
Se vede în milioanele de Români ce au plecat din Ţară după 1989 (după estimări credibile, peste zece milioane de oameni, cel mai mare exod post-belic din Europa şi bazinul Mării Mediterane).
Se vede în demenţa în care trăiesc mulţi, îngropaţi în gălăgie, curvie şi haleahă, ca nişte sub-animale ce nu se pot ridica deasupra unor necesităţi fiziologice devenite manii în cel mai patologic înţeles.
Dar se vede şi în suferinţa adâncă, uneori dincolo de orice cuvânt, a celor care au rămas în Ţară şi încearcă să fie Români; atacaţi de autorităţile anti-româneşti, atacaţi de mass-media, atacaţi de mafia aflată mână în mână cu autorităţile corupte.

Una din ţintele preferate ale atacurilor – adesea de-o abjecţie fără margini – este Biserica. Aici intrând şi toţi care au „vina” de a crede în Dumnezeu după Învăţătura Ortodoxă ori, de neiertat!, încearcă să trăiască firesc, româneşte, cu bun-simţ.
De ei îşi bat joc şi mass-media – în cel mai infracţional mod, inclusiv la nivelul dreptului internaţional -, dar şi Poliţia, OPC-ul, DNA-ul şi oricare altă instituţie de stat. Orice abuzuri pe care le suferă sunt prilej de altă bătaie de joc din partea autorităţilor.
De exemplu… se sună la 112 pentru urletele demente ale unei cârciumi – poreclită „cafenea”, „restaurant”, „han” sau oricum altfel? Ei bine, Poliţia anunţă cârciuma că vine să îi verifice; cu 5 minute înainte de sosirea „apărătorilor legii”, prin miracol, gălăgia încetează; Poliţia mustră sau chiar amendează pe cei care au făcut sesizarea, refuzând chiar şi obligaţia legală de a consemna mărturiile privitoare la gălăgie, refuzând chiar şi înregistrările – cu dată şi oră – ce arată adevărul. Bineînţeles, la 5 minute după ce poliţiştii pleacă, urletele reizbucnesc. Cei care au făcut sesizarea sunt, bineînţeles, daţi în gât chiar de poliţişti şi se trezesc apoi cu ameninţări, înjurături, scuipături, lovituri, cauciucuri de la maşini tăiate etc. Asemenea cazuri au fost documentate amănunţit, în toată Ţara, dar fără să se îndrepte ceva.

Însă, desigur, în cea mai total bolşevică manieră, pe cea mai fanatic-extremistă linie comunistă, cei mai atacaţi sunt clericii ortodocşi.
Care sunt declaraţi a avea absolut toate defectele şi viciile posibile; chiar şi cele pe care (neo)comuniştii le laudă, atunci când sunt găsite (real sau închipuit) la clericii ortodocşi, devin crime cumplite, de gravitate extremă. Şi, desigur, se pretinde că nici nu au vreun merit, nici n-au avut vreodată.
Deşi organizaţiile ateiste, neocomuniste etc. nu au înfiinţat nicio şcoală, nu au înfiinţat niciun spital şi, de fapt, trăiesc prin stipendii de la forţe străine şi din bugetul Statului, atacă fără de ruşine Biserica, ignorând cele peste 40 (patruzeci) de unităţi spitaliceşti înfiinţate de aceasta, ignorând şcolile renovate, susţinute sau înfiinţate de aceasta, ignorând zecile de mii de elevi ţinuţi în şcoală de Biserică etc., etc.
Şi, la fel cum se ignoră prezentul, se ignoră şi Istoria Neamului Românesc.

Nu eu, care sunt (şi) preot, ar fi trebuit să scriu cele ce urmează.
Într-o Ţară sănătoasă, într-un Neam sănătos, într-un Stat românesc – nu anti-român -, asemenea rânduri ar fi avut ca autori mireni sau laici, aşa cum au avut ca autori şi rândurile de mai jos:

Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu)

Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. […]
De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească. […]
… Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi. […]” (Nicolae Iorga)

Aceste ultime citate, după cum se poate vedea, îi aparţin unui om care niciodată nu s-a distins prin religiozitate, unui om dedicat studiului, dar mai ales şi mai presus de toate studiului IstorieiNicolae Iorga. E greu de spus în ce măsură acest om poate fi definit ca mirean sau laic, dar cuvintele acestea – şi altele asemenea – i-au fost concluzia unor cercetări ce au cuprins zeci de mii de documente, mii şi mii de întâmplări, mari şi mici, din Istoria Neamului Românesc.
Printre aceste întâmplări sunt şi unele pe care le amintim mai jos, foarte pe scurt.
Amintiri ale unui eroism, ale unui martiriu desăvârşit al preoţilor români ortodocşi.
Amintiri dinadins uitate, dinadins trecute sub tăcere de „tagma politică„.
Adevăruri pe care, ca Români, avem nevoie să le ştim. Ca să ne regăsim, ca să ne reîntregim. […]

Adăugăm aici primele rânduri ale următoarei secţiuni, cea în care ne reamintim de eroi şi popi (sau popii eroi) din Marele Război pentru Reîntregirea Patriei. Ca să aşezăm următoarele file de istorie, de viaţă şi moarte, de luptă şi eroism, în locul în care este firesc să fie…

II. Amintiri despre război, eroi şi popi

A fost o vreme când Românii Vechi înţelegeau prin popă străvechiul sens al cuvântului, de origine latină (papa): părinte.
Un părinte al tuturor, un părinte ce trăia o viaţă cu fiecare copil duhovnicesc, un părinte ce îşi punea viaţa pentru copiii săi duhovniceşti.

Pentru Români, Primul război mondial – numit şi Marele război – a avut, de fapt, un alt nume. Astăzi mai rar ştiut… Războiul de reîntregire sau Marele Război pentru Reîntregirea Patriei.

A fost un război extrem de greu pentru Români.
Şi atunci „iubiţii politicieni” au fost la fel de „cinstiţi”, „pro-români” şi „competenţi” ca cei de astăzi: la doi ani de la începerea luptelor, după doi ani de neutralitate ştiindu-se că se va intra în război, clasa politică aruncă în război România complet nepregătită militar. Pe scurt, o înarmare mai proastă ca a Armatei Române nu avea nicio altă armată europeană; de fapt niciuna nu avea una care măcar să se apropie de starea jalnică a trupelor române. Ca singur exemplu, la o armată de aproape 800.000 de oameni, industria militară producea până la un maximum de… 6 milioane cartuşe – de toate tipurile – zilnic. Vi se pare mult? Asta însemna, de fapt, că prin această producţie soldaţilor infanterişti li se asigurau până la 6 (şase) cartuşe pe zi. (Am scăzut din cifră cartuşele destinate mitralierelor, revolverelor etc.) Excepţional 10 (zece) cartuşe pe zi.
Tunurile erau ridicol de slabe, majoritatea având între 30 şi 45 de ani vechime, nu doar total depăşite – şi tehnic, şi ca putere -, dar şi uzate până la extrem. Etc., etc., etc. […]

*

Pierderile uriaşe ale Românilor în timpul Marelui Război ar fi fost mult mai mari fără luptele aproape de necrezut ale medicilor şi sanitarilor români. De la cei din prima linie, care au înfruntat moartea de milioane de ori, la propriu, trecând prin ploi de gloanţe şi schije spre a izbăvi din moarte cât mai mulţi răniţi, până la cei din spitalele de campanie sau permanente. Aici, printre sute şi mii de suferinzi şi muribunzi, în mirosul amestecat de sânge, puroi, fecale, urină, vomă şi altele asemenea, medicii şi sanitarii – ori surorile medicale – treceau ca nişte îngeri ai vieţii luminând în haosul Iadului. Printre aceştia sute de călugări şi călugăriţe.

Doar marele Mitropolit Pimen (Georgescu) al Moldovei – şters din manuale şcolare de comunişti şi neocomunişti – a organizat, în cei doi ani de neutralitate, pregătirea sanitară a peste 200 (două sute) de călugări şi călugăriţe. Sub conducerea Arhimandritului Teoctist Stupcanu s-a organizat misiunea călugărilor infirmieri.
Această misiune a cuprins cca. 120 de călugări ce au lucrat în anii războiului ca sanitari sau medici în cinci spitale ale Crucii Roşii. Statisticile acestei organizaţii notează sec faptul că răniţii şi bolnavii îngrijiţi de aceşti călugări totalizează peste 60.000 (şaizeci de mii) de oameni. În medie, fiecare dintre ei, în cei doi ani de război, a îngrijit peste 500 (cinci sute) de oameni. Îngrijire ce a cuprins totul, de la schimbat plosca la îngrijirea arsurilor, de la tratamente medicale sau hrănire până la sprijinul moral şi religios.
Aceia dintre călugări ce erau hirotoniţi – adică ieromonahii – au avut în acelaşi timp şi misiunea Spovedaniilor, Liturghiilor şi celorlalte slujbe ale spitalelor.
Reamintim că aceşti călugări veniseră în această lucrare ca voluntari.

Tot voluntare erau şi cele peste 80 de călugăriţe ortodoxe ce au îndeplinit misiuni asemănătoare. Sub conducerea Maicii Eupraxia Macri au urmat cursurile speciale de infirmerie de la spitalul din Târgul Neamţ, mergând apoi la spitalele din Moldova, unde au făcut aceeaşi lucrare titanică precum călugării amintiţi mai sus.

În Muntenia, sub răspunderea Maicii Ana Ghenovici, cursurile au fost urmate de către maici în primul rând în cadrul Institulului Surorilor de Caritate din Bucureşti.

Şi în Muntenia, şi în Moldova, au fost călugări şi maici care au făcut asemenea cursuri în cadrul mânăstirilor propri, fie sub îndrumarea unor medici din sistemul de stat, fie sub a unor medici călugări. O serie de mânăstiri din Regat au fost, după vechea tradiţie a bolniţelor mânăstireşti, puse la dispoziţia răniţilor încă de la începutul războiului, slujind astfel drept spitale. Hrana, încălzirea, apa şi multe materiale sanitare au fost asigurate de mânăstiri.
O lucrare aproape cu totul uitată este îngrijirea de către călugări, călugăriţe şi preoţii de mir atât a Românilor aflaţi sub ocupaţie, cât şi a ostaşilor români ce se ascundeau de prizonierat, încercând să supravieţuiască în teritoriul inamic. Atunci când vom ajunge la purtarea ocupanţilor cu monahii şi clericii ortodocşi din România ocupată vom înţelege puţin mai bine eroismul gigantic al acestei lucrări.

Un total este cu neputinţă de făcut, pentru că foarte mulţi călugări şi călugăriţe au lucrat în spitalele de campanie şi în linia întâi, adică în locuri în care statisticile erau fie imposibile, fie, în cel mai bun caz, foarte parţiale. Putem totuşi să spunem că cel puţin – şi este o cifră extrem de mică! – cel puţin 150.000 (o sută cincizeci de mii) de ostaşi români îşi datorează viaţa îngrijirilor date, cu multă jertfă, de călugării şi călugăriţele Bisericii Ortodoxe Române.
O îngrijire plătită adeseori scump, pentru că unii/unele au căzut sub gloanţe încercând să salveze Românii răniţi în cele mai imposibile situaţii, prin adevărate baraje de artilerie sau mitralieră, în mijlocul luptelor…
Există, de asemenea, zeci de călugări şi călugăriţe morţi din pricina tifosului exantematic, holerei şi altor boli luate de la cei cărora le purtau de grijă. Sunt cazuri în care căzuţi în boală călugării şi măicuţele făceau încă eforturi supraomeneşti spre a-i îngriji şi alina pe cei din jurul lor. Se ridicau din pat şi, clătinându-se, ştergeau fruntea şi udau buzele arse ale celor din jur, le făceau rugăciuni, îi încurajau până în ultima clipă.

Amintite în rapoarte ale ofiţerilor români şi în cele bisericeşti, aceste jertfe nu au fost niciodată cinstite aşa cum se cuvine. Pentru Biserică, erau ceva firesc, pentru cei din afara Bisericii, erau ceva prea incomod. Ura faţă de Biserică era un scop al clasei politice de atunci, ca şi a celei de astăzi; ca urmare, tot binele făcut de Biserică trebuia îngropat. Şi a fost îngropat. Niciunul dintre eroii şi mucenicii despre care am amintit – nominal sau general – nu are un loc în Calendar, nu este în manualele şcolare, nu este cunoscut publicului larg.

Uitate sunt şi multe jertfe, dar şi marile răutăţi ale adversarilor noştri din Războiul de Reîntregire.
Bestialităţile săvârşite de Germani, Unguri, Bulgari şi Turci împotriva Românilor sunt nu doar uriaşe, dar şi trecute, sistematic, sub tăcere. Poate vom izbuti să le readucem în cunoştinţa şi conştiinţa Românilor de astăzi, pentru dezvoltarea unui discernământ naţional atât de necesar, pentru a scăpa de măcar o parte din etnofobia ce domneşte astăzi la noi.
Inumanitatea cu care au fost trataţi prizonierii români – în contrast cumplit cu decenţa Românilor faţă de prizonierii luaţi de ei – este un exemplu. Purtarea în teritoriile ocupate – în contrast cumplit cu purtarea Românilor în teritoriile eliberate din Transilvania, Banat etc. – este şi mai îngrozitoare.
Dar vom reveni asupra acestora, nădăjduim, în paginile următoare.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea