Etichetă: Adrian Făgeţeanu

Din ispitirea Bisericii. Călugării împotriva unirii soților. Două cazuri

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Ispitirea Bisericii

Încă de la începuturi diavolul a lucrat împotriva Bisericii, începând cu lupta împotriva Capului Bisericii, Iisus Christos.
Iar după Pogorârea Duhului Sfânt (la Cincizecime) lucrarea dracilor împotriva Bisericii, lupta lor împotriva Creștinilor, a devenit tot mai îndârjită.
Istoria primelor veacuri creștine, ca și a următoarelor – până astăzi –, ne arată un fenomen pe care l-am putea numi curios: ispitirea Bisericii din afară i-a făcut totdeauna mult mai puțin rău decât ispitirea din lăuntru.

De pildă, pe măsură ce se întăreau persecuțiile împotriva Creștinilor, numărul acestora creștea. De unde și expresia o sămânță este sângele Creștinilor (semen este sanguis Christianorum).

Dar pierderi mari ale Bisericii, foarte greu de reparat, au fost prin rătăciri precum Montanismul, Arianismul, Macedonianismul, Iconoclasmul și altele asemenea.

Ca urmare ispitirea Bisericii din lăuntru, oricare i-ar fi chipul, este prima asupra căreia trebuie să veghem. Nu pentru că ar păți ceva Dumnezeu prin aceste ispitiri, ci pentru că noi înșine putem oricând să cădem din pricina lor1.

De aceea am scris rândurile de față: pentru așezarea întru adevăr a noastră, a tuturor.
Voi sublinia aici faptul că și eu am preluat și am crezut ca adevărate multe dintre ”micile rătăciri” care circulă în Biserică.
Și nu au cum să nu circule, nu doar pentru că este rânduit să fie, ci și pentru că prea mulți dintre clerici suntem prea mult administratori și prea puțin duhovnici, prea mult birocrați și prea puțini trăitori și mărturisitori ai Credinței.

Și această atmosferă îi atinge chiar pe cei mai buni dintre noi, chiar și pe sfinți.
Căci, până la urmă, și prietenii lui Dumnezeu greșesc și chiar păcătuiesc, după cum s-a văzut de nenumărate ori – și în Vechiul Testament, și la noi, în Noul Testament.

Trufia călugărească

Am auzit această sintagmă (trufia călugărească), de la mari preoți-călugări, precum Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Iustin Pârvu etc. – o parte dintre ei deja canonizați.
Este o ispită a înălțării datorită apartenenței la cinul monahal (din pricina hainei, se zicea cândva); care, dacă prinde, îl face pe cel ispitit să se vadă mult peste ceilalți. Viziune care duce la lansarea de rătăciri sub acoperirea poziției, nu a izvoarelor canonice.
Desigur, asemenea ispitiri ale trufiei există pentru toate stările omenești.
Însă rar au atâta înrâurire asupra Bisericii ca trufia călugărească.
Și vom vedea îndată două exemple tragice.

Două cazuri de intrare a călugărilor unde nu au voie

Titlul acesta este susceptibil multor interpretări – slavă lui Dumnezeu pentru limba română! – și aceasta este și dorința mea.
Dar din toate interpretările cu putință, mă opresc astăzi la două intrări aflate în unele Îndreptare de spovedanie sau lucrări despre spovedanie (de obicei ale unor călugări, sau preluate de la aceștia):

  • Este (mare) păcat să se unească soții mai mult de o singură dată în 24 de ore.

  • Este (mare) păcat să se unească soții ”în alte poziții”, precum animalele.

A doua ”acuzație” am auzit-o de la începuturile venirii mele la Biserică. Și m-a făcut să râd în hohote, pentru că eram foarte pasionat de biologie: practic nu există poziție în care să se unească soții și care să nu fie folosită de vreo specie de animale. Urșii, de pildă, practică frecvent ”poziția misionarului”, astfel că – după rătăcirea citată – cei care se unesc astfel o fac ”precum animalele”.
Dincolo de iraționalul frazei, mai mulți duhovnici mari erau supărați de nerușinarea acelor călugări care intră acolo unde nu se cuvine.
Într-adevăr, unul dintre lucrurile care m-a făcut să râd în hohote a fost imaginea unui călugăr ce pândește soții ca să le verifice pozițiile.
Dar este de râs? Ori este de plâns?
Vom vedea puțin mai departe.

Primul exemplu dat este al unui păcat absolut aparținând creatorului (creatorilor) și răspânditorilor textului.

NU există în Învățătura Bisericii nicio limitare a numărului de uniri dintre soți într-un timp anume.

Ceea ce, evident, face din fraza respectivă o rătăcire, pentru că NU este după Învățătura Bisericii.

Dimpotrivă, Dumnezeu poruncește:

Se va uni bărbatul cu femeia sa și vor fi amândoi un singur trup. Și ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să NU despartă! [subl.n.] (Matei 19:5-6; Marcu 10:6-9)

Ca și cum nu ar fi de ajuns aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt mărturisește prin Sfântul Apostol Pavel, despre unirea trupească a soților:

Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. (I Corinteni 7:4)

Astfel încât în tot Noul Testament se găsește obligația soților de a se uni între ei după nevoia și dorința lor, dar NU se găsește nicio limitare cantitativă standard2.

Altfel spus, și aici a intrat cineva acolo unde nu avea voie să intre. Și iar putem avea imaginea călugărului care se uită pe gaura cheii să vadă de câte ori se unesc cei doi soți.

Este de râs?

E bine dacă putem râde și îndrepta lucrurile – ridendo castigat mores. Dar adevărul e că avem de-a face cu două rătăciri de origine catolică, unde au fost preluate din erezia catară.

Există această rătăcire fundamentală, după care unirea trupească este, chiar și între soți, ceva rușinos, ceva care ține de păcat și de cădere.

Însă unirea soților este ceva intim, nu rușinos în sensul de indecent. Este ceva între cei doi, rușinoasă fiind încălcarea hotarelor puse de Dumnezeu3.

Căci, da, duhovnicul trebuie să vegheze, mai ales în zilele noastre, ca între soți să nu apară unirea peste fire (perversiunile). Și nu pentru că vrea el, ci pentru că așa a rânduit Dumnezeu – fiind rânduite de Duhul Sfânt severe canoane pentru acelea. Și întrebarea se pune cu măsură, fără iscodiri ce echivalează cu uitatul pe gaura cheii.
Dar cât de des ori în ce poziții se unesc soții este ceva care ține de ei. Dumnezeu le-a lăsat aici libertate. Primejdia exagerărilor – mai ales în veacul nostru sexualizat – există. Dar la fel există și ispita despărțirii soților, ascezei trufașe sau altora asemenea.
Ca urmare, duhovnicul adevărat nu se poate amesteca în asemenea aspecte decât dacă i se cere ajutorul de către cei doi sau de către unul dintre ei. Dacă se întâmpla asta, însă, e un caz particular și fără legătură cu încadrarea la păcate a unor lucruri firești.

Pentru că este firesc, dacă soții vor, să fie împreună de mai multe ori într-o zi. Mai ales când, mulți dintre ei, au destule zile în care nu pot, așa că le face bine să dea și primească mai mult tandrețe atunci când e vreme și loc. Iar cum sunt ei împreună, Dumnezeu a rânduit așa: în orice fel le place câtă vreme respectă rostul organelor, adică atâta timp cât nu cad în nefiresc.

Și va fi cel puțin un cititor care va zice:

Părinte, nu este rușine să scrieți despre asta, mai ales pe un site public?

Într-adevăr, mulți dintre cei care nu se pot opri de la ocheade către femeile mai mult dezbrăcate de pe stradă ori din mass-media devin ”profesori de pudoare” în fața Bisericii și a preoților.
Mulți dintre ei, între prieteni sau și în public, nu se rușinează să folosească cel mai spurcat limbaj. Dar sunt atinși la sensibilitate și devin teribil de pudici dacă un preot spune adevărul despre asemenea lucruri.

Totuși, voi recunoaște că nu îmi place să scriu despre asemenea lucruri. Așa cum nu îmi place să scriu despre niciuna dintre ispitele care ne încearcă, despre niciuna dintre răutățile noastre. Dar este nevoie să scriu despre ele, căci sunt medic de suflete, iar asemenea boli se vindecă doar prin tratarea cu adevărul.

Ca să concluzionăm, vedem că cele două așa-zise păcate sunt păcate doar pentru promotorii lor.
Ele sunt străine Învățăturii lui Dumnezeu și fac parte dintr-o rătăcire de tip catar ce disprețuiește căsătoria și unirea dintre soți.
Aici intră și indicații foarte străine adevărului, precum „oprirea de la împreunare” în zilele de Luni, Miercuri, Vineri, Sâmbătă și Duminică, proclamată ca obligație pentru Creștini (și chiar pentru cei care nici măcar nu se pot împărtăși!)4.

Roadele otrăvite ale opririi unirii soților

Încălcarea poruncilor dumnezeiești în privința unirii soților, practicată de unii preoți-călugări – și chiar de admiratorii lor mireni – duce la multe distrugeri ale armoniei în familie, și chiar la divorțuri. Căci după ce că sunt atâtea greutăți și ispitiri din afară ale familiei, este greu să mai reziste după ce este otrăvită cu ispite din lăuntru – venite chiar de unde ar trebui să vină întărirea și luminarea.

Pentru că nu există canoane care să le sprijine ideile catare (montaniste), pentru că nu există texte biblice care să le susțină pozițiile amintiții practicanți de despărțire a soților de la fireasca unire au trei mijloace de convingere:

  • ascunderea născocirilor catare (montaniste) în mijlocul unor texte sau liste ortodoxe, astfel încât să treacă cu turma;

  • apelul la autoritate (trufie călugărească) prin care oamenii sunt forțați să accepte ideile în cauză fără să raționeze – încălcându-se total porunca lui Dumnezeu de la I Tesaloniceni 5:21

  • însăilarea unor false argumentații, în care cazuri excepționale – mai ales din Vechiul Testament – sunt prefăcute irațional și imoral în ”regulă”, ignorându-se poruncile lui Dumnezeu privind unirea soților și interdicția despărțirii lor.

După cum se poate vedea cu ușurință, toate roadele unor asemenea învățături rătăcite sunt otrăvite.
De aceea și marii duhovnici ai României au luptat împotriva acestor înclinații catare sau montaniste – oricum eretice.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

1 Pentru cei care nu cunosc acest fapt, menționăm pe scurt câteva exemple: (a) ridicarea mai marilor lui Israel împotriva lui Mesia, astfel încât să Îl trădeze lui Irod, renumit criminal față de oricine ar fi putut să pară că i-ar amenința tronul (Marcu 1:4-5); (b) instigarea lui Irod în uciderea tuturor pruncilor din stăpânirea sa „de doi ani și mai în jos” (Marcu 1:16-18); ispitirea Fiului lui Dumnezeu de către Satana (Marcu 2:1-11); instigarea fariseilor, cărturarilor, fariseilor, irodianilor etc. împotriva Sa – de pildă la Ioan 8:2-7ș.cl. Vedem în aceste exemple faptul că diavolii au atacat pe cei care ar fi trebuit să fie ai Bisericii (precum arhiereii, preoții și cărturarii lui Israel), încercând distrugerea din lăuntru a Poporului lui Dumnezeu. Iarăși, că au întărit mândria și răutatea celor care ar fi trebuit să fie mirenii aleși, adică cei mai buni din popor în afara clerului. Și, la fel, că au încercat ispitirea personală a Celui care stătea bine – în loc să se ia după rătăcirile răspândite în Israel.

2 După cum bine a predicat Sfântul Ilie Cleopa, ispitele – deci și ispitirile – se pot împărți în șase chipuri: de dreapta, de stânga, de sus, de jos, din față și din spate. Ispitele de dreapta sunt cu facerea necugetată (nepricepută) a binelui (a se întinde mai mult decât îi este pătura; au râvnă dar le lipsește priceperea; binele nu este bine dacă nu este bine făcut). Ispitele de stânga sunt cu răutatea, cu facerea voită a răului. Ispitele de sus sunt cu înălțarea de sine (adică toate formele de trufie, inclusiv cele pseudo-duhovnicești) și cu transformarea bunătății lui Dumnezeu în pretext pentru păcate (eu știu mai bine – decât oricine – ce este rău și ce este bine; Dumnezeu trebuie să mă ierte). Ispitele de jos sunt cu nerecunoștința față de darurile primite, complexele (care sunt o formă foarte rea de trufie, inversată, în care omul face rău celorlalți pentru că îi invidiază), deznădejdea. Ispitele din față sunt cu închipuirea dulceții păcatului (ce bine va fi când voi face acest lucru – chiar dacă este rău). Ispitele din spate sunt cu uitarea răului adus de păcat și aducerea aminte doar a plăcerii aduse de el.

  1. Să ne amintim că erezia Filioque, care anulează realitatea unimii treimice a lui Dumnezeu a apărut ca reacție la altă erezie, Arianismul. Deci rătăcirile ne pot otrăvi și prin ele însele, dar și prin reacții exagerate la ele – adesea plecate din bune intenții. ↩︎
  2. Limitarea este dată de alte rânduieli ale lui Dumnezeu, de asemenea firești, precum a nu face rău celuilalt și a nu transforma unirea trupească într-o patimă – problemă delicată, de obicei rezolvată de la sine atunci când cei doi muncesc, dar foarte greu de vindecat dacă unul dintre ei nu muncește. ↩︎
  3. Pentru cine nu înțelege acest fapt, putem da exemplul spălării intime. Este un act firesc și sănătos, o necesitate. Dar este un act intim, nu unul public. ↩︎
  4. Am spus „chiar și pentru cei care nu se pot împărtăși” pentru că se dă explicația ”genială” a ”nevoii” de ”a sta curat” înainte și după Împărtășire. Ceea ce înseamnă că se crede că unirea dintre soți, poruncită de Dumnezeu, este necurată. Adică se pretinde că Dumnezeu este izvor de necurăție – evident, în numele evlaviei! Față de această blasfemie, pare și neînsemnat să mai subliniem că oprirea în cauză pentru cei care nu se Împărtășesc este absurdă. Totuși, o facem, mai ales că unii autori de îndrumare de spovedanie au găsit și o motivație și mai ”genială” pentru despărțirea soților în zilele de Sâmbătă, Duminică și Luni: pentru ”a sta curați” înainte și după Sfânta Liturghie, altfel fiind nevrednici de a participa la aceasta. Adică în mintea acestora unirea soților poruncită de Dumnezeu ar fi atât de spurcată încât depășește toate celelalte păcate în afară de erezie și altele similare. Căci pentru niciun păcat nu există oprire de la Sfânta Liturghie decât pentru erezie și altele de același calibru. Și ne întoarcem iarăși la faptul elementar că Dumnezeu a poruncit unirea soților și la consecințele gândirii catare. ↩︎

Amintiri de Buna Vestire

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Buna Vestire 01c
Buna Vestire

În urmă cu mai mult de un sfert de veac, pe când, nou venit în Biserică, învăţam cât puteam, am auzit o vorbă.
Spuneau unii cum că Fecioara Maria ar fi rămas însărcinată mirosind un crin. Adus din Rai de Arhanghelul Gavriil. Că prin parfumul crinului ar fi primit harul zămislirii fără de bărbat. Şi că de aceea în unele icoane este arătată cu un crin în mână.

Mi s-a părut ceva nelalocul lui în toată această vorbă: dacă era aşa, de ce nu apărea crinul – esenţial în această poveste – în toate icoanele?

Am mers la Părintele Adrian Făgeţeanu, duhovnicul meu, să îl întreb.
A zâmbit şi a pufnit în acelaşi timp.
– Frate Mihai, cum poţi să crezi aşa ceva? Doar scrie limpede în Scripturi cum a venit îngerul, a vestit Fecioarei Întruparea cea minunată şi ea a rămas însărcinată de la Duhul Sfânt.
– Da, părinte, m-am gândit şi la asta. Pare limpede. Însă nu înţeleg de ce în unele icoane Maica Domnului este zugrăvită ţinând în mână un crin.
– Pentru că această floare, crinul, simbolizează curăţia deplină şi minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu. Fiind, totodată, şi simbol al împăraţilor şi împărăteselor, căci este împăratul florilor. Iar Maica Domnului a fost şi este deplin curată, prin minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, devenind prin Naşterea sa cea dintâi dintre sfinţi, adică Împărăteasă.
– Înţeleg. Este minunată lucrarea lui Dumnezeu! Dar de ce s-a ivit şi s-a răspândit printre credincioşi această basnă cu zămislirea prin mirosirea crinului?
– Din prea puţina cunoaştere a lui Dumnezeu. Ştii cum este scris: Rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Dacă oamenii nu citesc Sfintele Scripturi şi prooroceştile tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi, pleacă urechea spre tot felul de născociri şi pierd mult din frumuseţea adevărului dumnezeiesc.

Buna Vestire este o clipă unică, greu de înţeles.
Prin credinţa deplină a unei tinere ce, prin smerenie, a biruit toată ispita, cumpăna lumii s-a îndreptat.
De la căderea lui Adam şi Eva cumpăna era plecată înspre Iad. Şi, după cum cei doi se supuseseră Satanei, lumea întreagă era sub stăpânirea acestuia. Stăpânire mărginită de pedepsele pe care – spre mântuirea lumii – Dumnezeu le dăduse după cădere. Dar această stăpânire asupra lumii era – şi este – întărită de fiecare om care se despărţea de Dumnezeu, alipindu-se răului. Astfel, nu doar că toţi oamenii se duceau, după moarte, în Iad, dar şi stricăciunea lumii creştea tot mai mult. S-au scurtat anii omului, s-au ivit bolile, s-au ivit crimele, jaful, războaiele şi toată răutatea. Întunericul a acoperit lumea din ce în ce mai mult. Şi cei care, în această beznă, căutau lumina lui Dumnezeu erau urâţi, dispreţuiţi, prigoniţi. Omenirea stătea în întuneric, în umbra şi latura morţii.
Şi totuşi se mai iveau oameni buni.
Nu doar iscusiţi, îndemânatici, voinici, curajoşi. Din aceştia erau mulţi în toate taberele celor răi.
Buni.
Printre ei, o mică evreică din neamul lui David – Maria (Mariam).
Ea a avut înţelepciunea deplină, raţiunea desăvârşită, adevărata logică dreaptă, de a se face cu totul ascultătoare de Dumnezeu. Căci, într-adevăr, ce poate fi mai înţelept, mai raţional sau mai logic decât a asculta de Cel care este izvorul binelui, izvorul bucuriei, curăţiei, adevărului, cunoaşterii, tuturor darurilor?
În clipa în care îngerul a vorbit cu ea şi i-a dat crucea extrem de grea a zămislirii, a pus-o în faţa chinurilor şi morţii.
Pentru Evreii de atunci desfrânarea şi adulterul se pedepseau prin bătaia cu pietre până la moarte. În cel mai blând caz, vinovaţii erau alungaţi din localitate, urmând să ducă o viaţă foarte grea, plină de batjocuri şi lovituri. Nu de puţine ori unele dintre fetele astfel izgonite deveneau prostituatele cu care păcătuiau „drepţii” care le judecaseră şi pedepsiseră. Era o soartă cumplită.
Pentru o fecioară plină de curăţie, străină de păcat, intrarea într-o asemenea judecată şi osândă, în chinurile cumplite şi atât de nedrepte care urmau era ceva de neacceptat. Era o nebunie, o urâciune. Cum să îţi închipui că aşa ceva este de la Dumnezeu?
Dar cea care Îl iubea dintotdeauna pe Dumnezeu, cea care învăţase cuvintele Sale şi le urmase din toate puterile ei, a primit. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea. (Luca 1.38)
Această acceptare a unei osânde absurde după toată puterea omenească de înţelegere, această smerenie deplină a adus lumii Mântuirea.
Căci, primind Fecioara Maria crucea zămislirii de la Duhul Sfânt, a deschis calea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Şi cumpăna lumii, înclinată spre Iad, s-a îndreptat.
Şi, astfel, Omenirea, care stătea în întuneric, a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit (Mt. 4.16).

Toată nădejdea şi bucuria mântuirii noastre începe de la smerenia deplină a iubirii de Dumnezeu trăită de această mică evreică atât de mare!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luaţi aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge.  Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte”.
Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi. Apoi dacă am avut pe părinţii noştri după trup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă? Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui.
Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii. Pentru aceea, „îndreptaţi mâinile cele ostenite şi genunchii cei slăbănogiţi. Faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre”, aşa încât cine este şchiop să nu se abată, ci mai vârtos să se vindece. Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul, veghind cu luare aminte ca nimeni să nu rămână lipsit de harul lui Dumnezeu şi ca nu cumva, odrăslind vreo pricină de amărăciune, să vă tulbure, şi prin ea mulţi să se molipsească. Şi să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut. (Evrei 12.1-16)

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19

Sfintitul-Marturisitor-JUSTIN-de-la-Petru-Voda_icoana-realizata-de-maicile-de-la-man.-Paltin-Petru-Voda

Cumva lucrurile s-au aşezat.
O dată rotundă, atât ca formă – 19.03.19 –, cât şi ca timp de la prima conferinţă de la Iaşi despre Sfinţii Închisorilor.
O pleiadă a mărturisitorilor de astăzi a luat cuvântul, având înaintea lor moaştele şi icoanele unora dintre Sfinţii Închisorilor, dar şi ale unor sfinţi mai dinainte, precum Sfânta Ecaterina şi Sfinţii Apostoli.
Au cuvântat, din suflet şi cu duh, ieromonahi, preoţi, mireni. Ucenici ai Părinţilor Iustin Pârvu, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc. S-au citit din versurile adânci şi pline de har ale lui Radu Gyr, Demostene Andronescu şi ale altor martiri din Prigoanele Comuniste. S-au văzut filmele scurte, minunat alcătuite de Andrei Negoiţă, închinate Părinţilor Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Iustin Pârvu.
Dar cel mai tare au cuvântat SFINŢII!
Atât cei de ieri, cât şi cei de demult.
Din moaştele Sfinţilor de la Aiud, din moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina, din icoana Părintelui Iustin Pârvu, din moaştele Sfinţilor Apostoli – de fapt din toate moaştele aflate de faţă – a izvorât mir, iar încăperea atât de mare s-a umplut pur şi simplu de aroma sfinţeniei.

Sfinţii de demult şi sfinţii de ieri, împreună, au mărturisit pe Dumnezeu, Cel care dă har celor care Îl iubesc şi se aşează în lumina Sa.
Sfinţii de demult şi sfinţii de ieri, împreună, au mărturisit că vie este Biserica lui Dumnezeu, că dincolo de căderile unora, invidia şi ura altora, bârfele multora, Dumnezeu este cu poporul Său.
Sfinţii de demult au mărturisit că Sfinţii Prigoanelor Comuniste şi ei sunt una: prietenii lui Dumnezeu, cei care şi-au pus viaţa pentru Cel Care ne-a dat totul şi Care este totul.

Unimea Bisericii, unitatea sfinţilor – în acea diversitate copleşitoare şi chiar smintitoare pentru puţinătatea iubirii – şi veşnicia Evangheliei, iată ceva din foarte multa mărturisire făcută de Sfinţii lui Dumnezeu în seara zilei de 19 Martie 2019, la Iaşi.

I-am mulţumit şi îi mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi pentru că am primit darul de a fi şi eu la Iaşi, la această conferinţă dedicată Părintelui Iustin Pârvu şi Sfinţilor Închisorilor. Alături de cca. 200 de oameni, am putut să ascult mărturiile celor de astăzi şi să văd, să simt, mărturia Sfinţilor de ieri şi a celor de demult. Totul într-o unime care a aşezat particularităţile într-o armonie a Duhului Sfânt.

Canonizarea Sfinţilor Prigoanelor Comuniste s-ar putea să mai întârzie. Se prea poate să trăim ruşinea de a vedea alte Biserici locale recunoscându-i deschis pe aceşti Sfinţi, înaintea Bisericii din România. Dar fericiţi sunt şi suntem cei care îi cinstim acum. Dispreţuiţii martiri ai primelor veacuri creştine, aruncaţi de prigonitori în gropi comune, în gropi de gunoi, în râuri, lacuri sau mări, stau iarăşi mărturie a repetării istoriei. Şi ei au fost iubiţi, preţuiţi şi cinstiţi pentru dragostea lor de Dumnezeu, mult înaintea oricărei recunoaşteri oficiale.
La Iaşi, pe 19.03.19, din nou, Sfinţii şi-au arătat unimea, au mărturisit harul lui Dumnezeu, nesfârşita iubire a Acestuia pentru noi. Şi ne-au arătat Calea, Adevărul şi Viaţa: ascultarea şi trăirea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu, viaţa deplină în Biserica Dumnezeului celui Viu, stâlp şi temelie a Adevărului.
Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi Neamul său nu va fi învins niciodată, chiar de va muri. S-a revăzut, în seara de la Iaşi, adevărul veşnic al acestui cuvânt.

Pentru rugăciunile iubiţilor Săi prieteni, Sfinţii Prigoanelor Comuniste,
şi ale tuturor Sfinţilor,
Dumnezeu să ne miluiască şi să ne mântuiască!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Unii rătăciţi au răutatea fie de a vorbi despre ce nu ştiu, fie de a lupta conştient împotriva lui Dumnezeu; şi unii, şi alţii, înşelând lumea, vorbind cum că este greşit, ba chiar interzis, să cinsteşti Sfinţii „înainte de canonizare”. Această învăţătură eretică, născocită de unii protestanţi (încă în secolul al XVII-lea) ca parte a campaniilor împotriva Bisericii lui Dumnezeu, este cu totul străină Ortodoxiei. Dimpotrivă, evlavia populară – în care intră şi facerea de icoane şi rugăciuni dedicate Sfinţilor – este unul dintre criteriile fundamentale ale canonizării Sfinţilor în Ortodoxie. (A se vedea şi Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor.) Prin oprirea cinstirii sfinţilor „necanonizaţi” s-a încercat şi se încearcă doar strangularea vieţii duhovniceşti în Biserică, oprirea de la vederea, cunoaşterea, recunoaşterea şi cinstirea noilor sfinţi pe care Dumnezeu îi ridică. Astfel încât duşmanii Bisericii să poată zice că Biserica a devenit stearpă şi nu mai dă sfinţi! Să dea Dumnezeu întoarcere la adevăr şi pocăinţă sinceră celor care au răspândit sau răspândesc asemenea înşelăciuni!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă