Am amintit mai demult de

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Am publicat de-a lungul anilor o serie de materiale despre artele marţiale româneşti, orientate în primul rând către trecutul acestora, dar amintind şi de prezent. Printre altele,
– cartea Ortodoxia şi artele marţiale;
– despre artele marţiale pe care e bine să le practice copiii noştri;
– despre ceea ce înseamnă pe scurt arte marţiale şi alte asemenea noţiuni generale;
–  despre animalele ce au însoţit îndeletnicirile marţiale ale Românilor, precum caii şi altele;
– despre folosirea sabiei la noi, despre ghioagă, buzdugan şi bâtă, despre cuţit şi folosirea lui, despre lance, suliţă şi alte arme;
– despre Sfântul Mucenic Alexandru şi artele marţiale romane
etc., etc.

Nu am vorbit aproape deloc despre faptul că există grupuri de oameni care încearcă să ducă mai departe moştenirea Străbunilor în această privinţă.
O chemare interioară simte, în această privinţă, tot Românul. De aceea mai fiecare bărbat – şi foarte multe fete – încearcă măcar să practice o artă marţială. Fie că aceasta este o formă sau alta de karate, de wushu, de box, de kick-boxing, ju-jitsu etc. Mult mai puţini sunt, încă, cei care merg la tir (cu arcul sau arme letale), la scrimă, la lupte libere sau trântă (acolo unde acestea încă se practică).
Dar, după cum se vede, se merge aproape numai pe linia unor forme străine. Nici măcar „împământenirea” practicată de Francezi la denumiri nu se prea întâlneşte la noi.
Cu atât mai puţin vezi la noi săli în care să se predea lupta cu pumnii, într-o formă românească – fie ea de Ruginoasa, Constanţa sau Târgu Mureş -, chiar dacă Francezii au făcut din savate (adică felul de bătaie al marinarilor din Marsilia) un stil cu mii şi mii de practicanţi.

În jurul nostru sunt, în privinţa artelor marţiale, schimbări mari.
Ungurii au – şi de mult încă! – Baranta, în care au grupat ceea ce numesc ei „arte marţiale maghiare„. Aici intră sabia maghiară, aici intră tirul cu arcul (desigur, tot „maghiar”) şi multe altele.
Bulgarii au şcoală de sabie bulgărească şi altele asemenea.
Ucraineenii au şcoli de sabie ucraineană sau căzăcească, la concurenţă cu cele ale Ruşilor. Dar, de asemenea, au propriile şcoli de luptă corp la corp, încercând să pastişeze cumva sambo, systema şi alte creaţii ruseşti.
Asemenea mişcări se întâlnesc, de fapt, în întreaga Europă.
HEMA, Historical European Martial Arts câştigă tot mai mult teren.
Un club s-a deschis şi în Bucureşti. Un club în care se practică stiluri apusene de luptă, nu ca la alţii, stiluri proprii.

De unde arte marţiale româneşti? 
De unde, câtă vreme toată lumea ştie că nu există?
Răspunsul este simplu: de acolo de unde pot fi găsite.
Dacă ne uităm la apariţia karate-ului, avem un exemplu clasic. Luptele de Okinawa, sau bătaia de Okinawa era un amestec între tot felul de tehnici de luptă din kempo şi alte stiluri chinezeşti diferite, practicate adesea „după ureche”. Unite de „bătăuşii” din arhipelag – unii chiar bătăuşi, tâlhari etc., alţii doritori să se apere de aceştia sau îndrăgostiţi de arte marţiale. Un critic acid ar putea dispreţui liniştit Okinawa-te (ad literam înseamnă „mâna de Okinawa”, de fapt ar însemna „bătaia stil Okinawa”); ar putea-o declara „o varză”, un „amestec primitiv” etc. De fapt mulţi samurai, mii şi mii, au privit-o altfel. Ce puteau vedea? Forme de „trânte” sau „lupte libere” (tegumi), populare şi nesistematizate, forme de folosire a „armelor ţărăneşti” (Okinawa kobudo) şi forme de „bătaie cu pumnii şi picioarele” (Okinawa te), în care se amestecau elemente chinezeşti, japoneze, filipineze etc. Totul era departe de rafinamentul şcolilor de luptă din Japonia propriu-zisă. Ceea ce, la prima vedere, îndreptăţea dispreţul…
Până când Gichin Funakoshi a vizitat marii luptători din Okinawa – azi le zicem maeştri – şi a sintetizat, cu multă muncă, o formă pe care a prelucrat-o ani de zile, până la forma „definitivată” (relativ) în 1922.

Este important să reţinem, din experienţa lui Gichin Funakoshi cu maeştrii săi de Okinawa Te, frustrarea faţă de felul în care se preda stilul: mii de repetări a ceea ce se vedea la maestru.
Tot ceea ce înseamnă sistematizare a fost făcut, pe model japonez, de Gichin Funakoshi. Nu de la zero, cum s-ar putea spune, ci de la formele bogate dar haotice din Okinawa Te.
Părea imposibil ceea ce îşi propusese acest tânăr samurai sărac din Okinawa: să unească moştenirea japoneză, chinezească şi okinaweză într-un stil unitar, coerent, specific.
Vechiul Karate, denumit mai apoi Shotokan, este imposibilul devenit realitate.
Iar „varza” dispreţuită a devenit astăzi o „moştenire bogată” la care toţi se raportează cu respect.

Artele marţiale româneşti vechi sunt în aceeaşi situaţie.
Moşteniri de la veteranii de război care au făcut sabia de luptă a ofiţerilor români din Armata Regală – duelgii sau adevăraţi pasionaţi de scrimă -; forme de bătaie cu pumnii (şi picioarele) practicate de ţăranii din felurite părţi ale ţării; forme de bătaie şi dat cu cuţitul practicate în puşcării sau porturi; forme de luptă cu bâta la ciobani sau văcari; forme de luptă cu cuţitul la moroşeni, oşeni, bosănceni etc.
Sunt o mulţime de forme, este o „varză” după unii, sau o „moştenire bogată”, după alţii.
Este o bază de la care se poate construi mult şi frumos. Ce-i drept, cu foarte multă muncă.

Pentru Gichin Funakoshi esenţială a fost practicarea – foarte serioasă – a luptei cu sabia în şcoala Jigen-ryu, de la care a învăţat elementele fundamentale de sistematizare a poziţiilor, loviturilor, eschivelor etc. Pe care le-a aplicat în dezvoltarea a ceea ce astăzi cunoaştem  drept karate şi, mai ales, shotokan.
În acelaşi fel, maeştrii ce au adunat o experienţă solidă în arte marţiale străine – de la karate la escrima sau bjj – pot construi stiluri româneşti pe baza informaţiilor istorice şi adunării de informaţii (tehnici) din popor.

Începuturi există.

Fotografia este de la un stagiu de arme dacice (sică, dacă) pe care maestrul Gabriel Hajas-Bucher (8 dan Shotokan) l-a ţinut în Bucureşti, pe 28 Octombrie 2017, la o sală de arme româneşti (sabie, cuţit, bâtă, topor).
De peste un an de zile maestrul Gabriel Hajas-Bucher şi-a folosit deceniile de experienţă în karate pentru ca, studiind imaginile de la Adamclisi şi de pe Columna Traiană, să observe specificul marţial dacic. Sute şi mii de fotografii, cercetate, comparate între ele, spre a se vedea asemănările şi deosebirile cu armele şi posturile romane (mult mai bine cunoscute).
Descoperirile sunt fascinante şi constituie un început bogat. Poziţiile de gardă folosite de Daci în imaginile de la Adamclisi şi respectiv Columna lui Traian arată schimbările mari apărute în tehnicile de luptă dacică în doar câţiva ani de zile. Folosirea armelor de două mâini de către elita dacică prezentă alături de Sarmaţi în luptele din Sciţia Mică este înlocuită de arma de o mână însoţită de scut în luptele din Dacia. O serie de poziţii joase ale picioarelor sunt folosite de Daci în imaginile de pe amândouă monumentele. La fel o serie de poziţii de gardă – cu flaxul de o mână sau de două mâini – dar şi o serie de mişcări de atac (peste sau pe lângă scutul roman etc.).
Pe baza experienţei din karate şi a studiilor făcute pe imaginile amintite, maestrul Gabriel Hajas-Bucher a realizat o serie de înlănţuiri sau, cu o denumire din karate, de kata, dedicate acestor arme dacice.
După cum însuşi spune, este un început.
Un început de la care se va merge mai departe, cu multă muncă şi mult studiu.
Aşa cum au făcut Japonezii cu judo-ul sau karate-ul, aşa cum au făcut Ungurii cu Baranta, aşa cum face orice naţie care vrea să construiască ceva propriu, de valoare.

Ca întotdeauna, există invidii. Există acel gen de oameni care se simt arşi atunci când alţii fac ceva. Şi cu cât mai puţin au făcut în viaţă, cu atât mai agresivi sunt faţă de cei care fac ceva.
Bineînţeles, dacă ar avea logică şi bun-simţ fie ar face ei ceva mai bun, fie s-ar abţine de la şopârle; dar cum ar putea o reptilă să se abţină de la şopârle?
Merită amintit că au existat asemenea oameni totdeauna. Şi au existat purtări de acest fel – agresive, distructive – şi faţă de maeştrii precum Funakoshi, Oyama, Kano etc. Timpul a trecut, iar cei care au construit ceva au rămas în Istorie. Chiar şi atunci când urmaşii lor au corectat masiv primele forme. Cârcotaşii distructivi au fost uitaţi şi doar biografiile detaliate ale maeştrilor mai amintesc, uneori, de răutăţile acestora.

Este evident pentru orice om raţional că nu avem posibilitatea de a ne întoarce în timp, spre a-i înregistra pe Daci sau Românii Vechi în luptă sau antrenament. Ar fi minunat, dar este imposibil.
În materialul arheologic avem o mulţime de indicii despre ceea ce a fost: tipuri de armă, harnaşamente, accesorii; imagini din bătălii, de la cele ale luptelor din Sciţia Mică (101-102, Adamclisi) şi până la cele de la Posada; imagini de luptători, felurite informaţii de luptă din izvoarele scrise etc. Alte indicii, neaşteptat de bogate (paşi, posturi, deplasări etc.) există la nivel etnologic, iar informaţii clare în cele câteva forme – populare sau instituţionalizate – existente încă (de la trânta practicată încă oficial pe alocuri în Republica România şi larg în Republica Moldova şi până la tradiţiile de bâtă ale ciobanilor, de cuţit ale moroşenilor, oşenilor sau sucevenilor, marinarilor, mahalalelor etc.).
Unirea dintre experienţa din artele marţiale contemporane – de la scrima europeană, cu formele ei, şi până la vajramushti ori escrima de azi – şi indiciile oferite de sursele istorice constituie temeiul pe care se pot realiza stiluri marţiale specifice. Cu o rădăcină românească – şi dacică, romană, traco-celtă, scito-sarmată – cât mai puternică. Având, evident şi necesar, influenţe externe – orientale sau occidentale, după caz.
Aşa au făcut Ruşii – cu şcoli de sambo, systema şi altele, inspirate din arte marţiale din întreaga lume -, aşa au făcut Evreii cu krav-maga, aşa au făcut Ungurii cu baranta etc.
Nu este ceva nemaivăzut în sine, este o practică naturală pentru orice popor care are ambiţia de a dezvolta linii propri într-un domeniu atât de important ca acela al artelor marţiale.

Pentru noi, este şi o refacere a legăturii cu Străbunii.
Care au practicat lupta cu sabia, dar şi lupta cu cuţitul, sau lupta cu bâta şi alte arme, trânta şi altele asemenea, unind fără discriminare ceea ce au văzut practic în stilurile de luptă ale Tătarilor, Turcilor şi altor orientali, ale Germanilor, Polonezilor, Valonilor, Ungurilor şi altor occidentali, altoindu-le toate pe moştenirea autohtonă.
Din formele româneşti, existente până în timpuri apropiate sau chiar în vremurile noastre, din experienţa celor care au practicat serios karate, mma, kick-boxing, wushu etc., etc., sau, respectiv, trânte, lupte-libere, scrimă ş.a.a., din izvoarele istorice şi etnologice amintite, se vor construi, pas cu pas, şcoli româneşti. Noi şi vechi totodată. Noi ca expresie, vechi ca inspiraţie.

În clipa de faţă artele marţiale româneşti, cu toată tradiţia lor milenară, sunt la început, la un nou început, după nimicirea începută de Fanarioţi şi desăvârşită sub Comunism. Un început greu, ca orice început, ca orice (re)întemeiere.
Cu atât mai mare va rămâne, peste ani, meritul celor care se implică acum.
Artele marţiale româneşti au un trecut, dar au şi viitor. Deschis tuturor celor care vor să fie părtaşi la el.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă