Pentru că am fost întrebat iar de câţiva cunoscuţi ce arte marţiale să facă băiatul/fata de câţiva ani (între 3 şi 7 ani, după caz), dau mai jos un răspuns. Vreau să subliniez că nu o fac decât în calitate de om ce are o anume, să-i zicem, şcoală a vieţii şi care preţuieşte valorile creştine, între care intră şi grija faţă de toţi talanţii daţi de Dumnezeu – deci inclusiv cei trupeşti. Fiecare trebuie să treacă sfaturile pe care le dau prin cumpăna propriei gândiri.

1. Băieţi (am luat-o alfabetic, nu în ordine cavalerească, îmi cer iertare!)

a. vârstă mică (până la 8-10 ani)

Ar trebui să facă în primul rând gimnastică (un sport complet, minunat, câtă vreme este făcut profesional şi NU pentru competiţie, aberantă la o asemenea vârstă; desigur, pot fi „concursuri” hazlii, fără tensiuni şi mize absurde). În al doilea rând plimbările/drumeţiile cu părinţii şi prietenii lor, pe trasee uşoare, corespunzătoare vârstei şi capacităţilor personale. Înotul, călăria (chiar pe deşelate, la ţară), ţurca, oina, faţa ascunselea, ţintarul, şahul, săniuşul sunt câteva din sporturile secundare, însă foarte necesare totodată.

b. între 10 (8) şi 14-16 ani

Ar trebui să nu uite niciodată exerciţiile de gimnastică, dar să treacă la lupte libere sau trântă, eventual judo sau forme de jiu-jitsu fără brutalitate. Oasele, tendoanele şi alte părţi sunt în creştere, solicitările exagerate pot face foarte mult rău pe termen lung. Recomand evitarea oricăror săli în care se merge pe o linie de agresivitate. Băieţii tind oricum să fie agresivi la această vârstă, astfel că efortul trebuie să fie de echilibrare şi canalizare a energiilor într-o lucrare serioasă, pe termen lung, nu în izbucniri dăunătoare.

Este, de asemenea, vârsta la care ar trebui să înceapă drumeţiile adevărate (ah, ce frumos a fost în munţi la această vârstă!).

La înot, călărie, şah şi celelalte sporturi amintite mai sus aş adăuga din vreme în vreme tirul cu arcul, paintball sau airsoft. Practicarea tirului cu arcul înainte de 10 ani nu este recomandată. Chiar şi tirul cu arme airsoft sau paintball poate dăuna înainte de 10 ani (dacă se face cu o solicitare prea mare şi prea îndelungată a corpului, de pildă cu arme prea grele, prea puternice, pe o durată prea mare).

Un sport frumos şi de mare ajutor este escalada pe structuri artificiale; încă prea puţin practicat la noi în ţară, faţă de beneficiile uriaşe pe care le aduce (rezistenţă, coordonare, maturizare, gândire etc.).

c. de la 14-16 ani

Autoapărare adevărată. Desigur, prefer formele româneşti de luptă, dar până la urmă există foarte multe forme eficiente şi venite din afară, de la HEMA sau jiu-jitsu la savate (frumosul box francez) ori kickboxing. După ceea ce există în localitate, după calitatea antrenorului şi după preferinţele şi posibilităţile noastre, putem alege.

Drumeţiile, înotul, călăria, tirul şi celelalte sporturi ocazionale trebuie menţiunte.

2. Fete (aş zice că cei din urmă vor fi cei dintâi, dar adevărul este că de multă vreme la noi fetele luptă şi muncesc mai mult decât băieţii şi obţin şi roade mai frumoase în foarte multe domenii)

a. vârstă mică (până la 8-10 ani)

Ar trebui să facă în primul rând gimnastică artistică (aceea cu cerc, minge, măciuci, panglică…). Este ideală pentru agilitate, rezistenţă, coordonare, îndemânare, simţ artistic, ritm etc. Mi-aş dori să văd o gimnastică pe aceeaşi linie şi pentru bărbaţi. Subliniez şi aici faptul că TREBUIE să ne ferim de competitivitate între copii: până la urmă esenţială este dezvoltarea personală PE TERMEN LUNG, nu diplome sau premii luate la câţiva ani cu riscul distrugerii sănătăţii şi echilibrului pe viaţă.

Şi pentru fete plimbările cu părinţii în natură, înotul, călăria, şahul şi alte asemenea activităţi sunt foarte importante (şi foarte necesare).

b. între 10(8) şi 14 ani

Păstrându-şi vreme pentru a-şi aminti ce au învăţat la gimnastică, ar fi bine să facă sporturi specific feminine de autoapărare şi luptă cu armele, de la scrimă la krav maga. Sabia uşoară (scurtă), bastoanele scurte şi alte asemenea arme uşoare vor fi uşor de stăpânit după câţiva ani de gimnastică artistică. Fetele se dezvoltă mai repede decât băieţii, astfel că au nevoie mai devreme de echilibrul şi înţelepciunea pe care le dau artele marţiale practicate aşa cum se cuvine. Desigur, buna alegere a profesorilor este esenţială – şi ţine mai ales de părinţi.

Evident, TIRUL CU ARCUL este recomandat din plin la această vârstă, şi cunosc multe fete care au fost mai mult decât fericite să primească de la părinţi DARUL unor şedinţe de tragere cu arcul cu săgeţi.

Înotul, călăria, şahul etc. sunt de asemenea binevenite, ca şi drumeţiile. Escalada pe structurile artificiale, amintită mai sus, este de asemenea o alegere strălucită.

c. după 14 ani

Evident, autoapărare la un nivel mai înalt. Fie continuând sportul deja practicat, fie trecând la altul, după cum simte fiecare. Dacă sportul se potriveşte persoanei, schimbarea la această vârstă nu îşi are rostul. Un sport practicat serios – nu competiţional! – cere măcar 6-8 ani pentru maturizarea practicantului. Dacă însă fata simte că, să spunem, vrea să treacă de la jiu jitsu la savate, pentru că i se potriveşte mai bine, e bine să încerce.

Drumeţiile, înotul, călăria, şahul, tirul şi celelalte sporturi ocazionale e bine să fie menţinute.

Acesta este un răspuns la întrebarea „ce arte marţiale să facă băiatu meu/fata mea?”. Întrebare ce mi s-a pus deja de cel puţin câteva sute de ori, aşa că am zis să fac răspunsul meu public.

Desigur, şi răspunsul meu este un răspuns personal şi având caracter general, din care fiecare poate alege pentru sine şi copiii săi ce i se pare potrivit.

Evident, de asemenea, că dacă avem copii cu pasiune şi talent pentru vioară, canotaj, pictură sau călărie, pentru matematică, olărit, chimie sau informatică, a-i sili să facă musai arte marţiale şi musai serios este greşit.

În cazul în care copilul are chemare pentru activităţi ca şahul, go-ul, cântatul la un instrument muzical etc., trebuie să-l încurajăm în această direcţie şi să găsim mijloacele pentru a combina chemarea lui cu nevoia medicală de mişcare în aer liber, de sport.

Cred că sporturile şi jocurile de echipă sunt valoroase. De la Căluş ori oină la rugby sau fotbal, sunt multe asemenea activităţi. Care au beneficiile lor. Şi merită practicate de asemenea, după chemarea şi talentul fiecăruia.

Practicarea sporturilor trebuie însoţită de o creştere spirituală pe măsură. De la cea duhovnicească la cea intelectuală. Şi, într-o educaţie bună, se împletesc, se sprijină, se completează reciproc. Valorile morale cerute de sporturi – muncă stăruitoare, disciplină şi iniţiativă bine cumpănite, răbdare şi optimism etc. – ajută foarte mult în dezvoltarea celorlalte calităţi intelectuale şi sufleteşti. Desigur, dacă sunt folosite pentru aceasta.

Închei subliniind faptul că NU am discutat nimic despre sportul de performanţă şi cel profesionist, exceptând recomandarea de a nu intra într-un asemenea domeniu prea devreme. Nu am discutat despre asta şi pentru că întrebarea era alta, dar mai ales pentru că NU MĂ PRICEP în aceste domenii. Nu am practicat sporturi de performanţă (am alergat ca amator la „Dacia” în clasa a IX-a şi cam atât), chiar dacă am fost, ca amator, la judo, atletism, paraşutism, tir etc. Deosebirea dintre noi şi practicanţii de performanţă sau profesionişti era foarte mare, de aceea nu-mi permit să vorbesc nimic pe această direcţie.

Aceasta este, pe scurt, părerea mea. Cum spun bătrânii, cine ştie mai bine, mai bine să spună!

Sănătate tuturor copiilor noştri, sănătate tuturor, o viaţă frumoasă şi mântuire!