„Acțiunea se desfășoară rapid, nelăsând loc de odihnă nici celor trei tovarăși, nici cititorului, care sub nicio formă nu poate intui ce se va întâmpla mai departe. Orice mică ipoteză este emisă în zadar și nu este loc de presupuneri ori scenarii, cu toate că acestea ar fi multe, însă clar nu te poți apropia de adevăr, imaginația autorului și modalitatea prin care își încearcă personajele fiind extrem de ingenioasă.”
Restul pe blogul autoarei…
Pentru iubitorii de pescuit pe apa curgatoare din cateva judete din Ardeal, Somesul in aval de orasul Dej, a fost si este atat din punct de vedere al locurilor frumoase pentru petrecut cateva zile pe malul apei, cat si din punct de vedere al rezultatelor la pescuit o optiune buna.
In aproape toate localitatile cuprinse intre Dej si Jibou sunt zone colindate de pescari, fiecare avand in principiu locurile lui de pescuit, unii pescari pastrand secretul acestor locuri cu sfintenie, pentru ca nu cumva si alti pescari sa le descopere.
In anul 2002 in luna Septembrie, dupa o poluare accidentala, din cate se pare de la Combinatul de celuloza si hartie din Dej, pe o buna portiune a raului cuprinsa intre Dej si Jibou fauna piscicola a fost serios afectata trebuind sa treaca cativa ani pentru ca ea sa-si revina cat de cat la normal.
Pe langa acea poluare a…
Vezi articolul original 898 de cuvinte mai mult
„Colindăm Basarabia”. De Crăciun, un grup de tineri din România își propune să treacă Prutul pentru a colinda în casele din R. Moldova “Un grup de tineri din România își propune să aducă lumină în casele din Republica Moldova. în ajun de Crăciun, în perioada 4-11 ianuarie 2018, tinerii de la Mănăstirea Oașa, din Sibiu, […]
via Mulțumim, fraților și surorilor! — Prietenii Manastirii Oasa
Cei pe care Nicolae Iorga îi numea corăbierii români ai uscatului, Păstorii Români de altădată, sunt astăzi legaţi în lanţurile unor hotare mai straşnice ca niciodată.
Asemenea închisoare nu a fost nici în vremea năvălirii migratorilor, nici în vremea bântuită de cete de tâlhari, nici în vrmea lacomelor imperii medievale sau moderne.
Acum 7.000 (şapte mii) de ani, înainte ca Indo-europenii să fi venit şi zămislirea Scito-Sarmaţilor, Traco-Ilirilor, Celţilor şi Romanilor să fi început măcar, deja din Alpi şi până departe în Răsărit se creşteau vite, capre, oi şi porci, existau câini ciobăneşti şi turmele roiau căutându-şi păşunile.
Pădurea cea Mare se întindea atunci de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific, presărată de fâşiile mai mici sau mai întinse de ierburi şi tufişuri. Uriaşele turme de zimbrii şi de bouri încă străbăteau această lume veche, alături de cele de tarpani (cai sălbatici), saigale (antilopa cu botul lat), coluni (măgari sălbatici), elani sau plotuni, cerbi, căpriori şi altele. Leul european încă vâna aici, împărţindu-şi căutarea prăzii cu ursul – răspândit din creierii munţilor la ţărmurile mărilor -, râsul, lupul, iar din Caucaz către Răsărit cu tigrul (care îl şi înlocuia, apoi).
Din acele timpuri străvechi şi până în secolul XX păstorii au călătorit cu turmele, cirezile şi ciurdele lor; fie fără a avea o aşezare anume (nomazi), fie de la satul de iarnă la cătunele de vărat sau înapoi (transhumanţi), fie numai în jurul satelor sau cetăţilor de care ţineaau (locali).
Pe urmele acestor Străbuni au mers şi Oierii Mărgineni, cu turmele lor, ajungând până în Împărăţia Turcească, în Împărăţia Muscălească şi dincolo de acestea, în ţinuturile mai libere ale Sarmaţiei (Kubanului), Ceceniei, Caucazului…
S-au putut înţelege cu administraţiile vremii şi cu localnicii, pentru că toţi aveau nevoie de brânză, lapte, carne de oaie, blănuri de oi, piele, lână. Iar aceşti Români Mărgineni, cu o minte ascuţită şi o hărnicie nespusă, nu au şovăit să facă şi negoţ, să înfiinţeze şi hanuri, cătune, sate… Ţinând totdeauna legătura cu locurile de baştină, alcătuind o adevărată reţea de legături între Românii cei mai îndepărtaţi şi această inimă a Românismului, Ardealul.
Am amintit aici mai ales de Oierii Români din Mărginimea Sibiului. Dar nu au fost singurii Păstori Români din aceste locuri. Oierii Români din Carpaţii Moldovei şi-au păscut de sute şi mii de ani turmele în păşunile de la Nistru, Bug, Pripiat, Nipru, Ing, Inguleţ şi alte ape ce astăzi sunt, cele mai multe, parcă deplin străine. Şi alţi Păstori Ardeleni au trecut Carpaţii înspre Răsărit. Dar dacă aceştia au avut parte de lucrări atât de serioase şi frumoase ca cele făcute de Profesorul Nicolae Dragomir pentru Oierii Mărgineni, noi încă nu le-am găsit…
Din secolul al XIX-lea închisoarea naţională taie drumurile păstorilor, ferecând frontierele cu sârmă ghimpată şi puşti, apoi şi cu mitraliere.
Cu paşapoarte, cu trenuri, cu vapoare, cu mituirea grănicerilor, Oierii Mărgineni încearcă să-şi ţină mai departe moştenirea. Şi izbutesc, pe alocuri. Alungaţi din Dobrogea luată de Bulgaria, se mărginesc la cea nordică, din România. Trăiesc mai departe în Rusia Ţaristă, ba chiar o duc bine, dacă nu punem la socoteală lipsa şcolilor şi bisericilor de limbă română. Dar aici deosebirea nu era mare faţă de Ardeal, unde maghiarizarea forţată era lege. Folosind cărţi cumpărate în Regatul României, îşi păstrează limba, credinţa, neamul.
Apoi vine Războiul, urmat de Revoluţie… Şi se instaurează, pas cu pas, regimul sovietic.
În URSS Păstorii Români sunt urâţi de moarte de regimul. Sunt oameni simpli care, prin muncă cinstită, au o viaţă bună, chiar averi mari; ceea ce contrazice Comunismul, crimă de neiertat. Mai grav, sunt Români, o altă crimă de neiertat. Distrugerea este iminentă.
Unii sunt destul de ageri încât să-şi vândă sau părăsească turmele, fugind în România, Polonia, Cehoslovacia sau peste ocean, în SUA. Alţii îşi închipuie că pot să se înţeleagă şi cu regimul bolşevic, aşa cum s-au înţeles, de-a lungul mileniilor, cu atâţia conducători nebuni, extremişti. Dar nu au habar de cât de adâncă este nebunia comunistă!
Zadarnic se înfiinţează asociaţiile Păstorilor Români („Saiuz”-uri) înfiinţate la Simferopol (pentru cei din Bosforul Cimerian, Crimeea de azi), la Taganrog şi la Mariupol (pentru cei din Cimeria sau Molojna), la Rostov pe Don, la Salschi şi la Platavschi (pentru cei din Sarmaţia sau „Caucazia de Nord”). Tolerate de Comunişti până prin 1927-1929, ele vor fi pe rând înecate în sânge. Păstorii Români sunt torturaţi pentru a fi storşi de absolut toată averea, sunt închişi în lagăre. Unii izbutesc să fugă, prin eforturi supra-omeneşti şi adevărate şiruri de minuni. Alţii mor. Alţii, după trecerea prin tocătorul bolşevic… devin „instructori”, întemeind în Caucaz şi Asia Centrală, sub supravegherea Partidului Comunist, centre sovietice de prelucrare a brânzei. Un fel de „deţinuţi la locul de muncă”. Tot aşa cum, sub Ţarism, Românii din Moldova reîntemeiaseră în aceleaşi zone industria vinăritului, într-un regim adesea asemănător.
Aceste pagini de epopee sunt aproape cu totul uitate.
Mii de ani de istorie pastorală, viaţa unei Românii Străvechi de o bogăţie şi frumuseţe uluitoare, sunt aproape cu totul pierdute.
Chiar intelectualii patrioţi din România abia dacă ştiu despre Păstorii Români din Sud (Macedo-Români, Epiroţi, poate despre cei din Peninsula Istria). Dar şi despre aceştia puţin, fără nimic despre drumurile acestora în Europa şi Asia, despre legăturile dintre Pind şi Carpaţi, dintre Pind şi Caucaz… Cu toate că şi Sfântul Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, din aceeaşi spiţă românească se trage…
Dar despre Păstorii Români din Nord – „de lângă noi!” – nu se mai ştie aproape nimic.
O imagine face cât o mie de cuvinte, se spune.
Mi-aş dori ca această mică hartă să valoreze cât o mie de pagini… şi tot ar fi prea puţin pentru Străbunii uitaţi pe care încerc să-i readuc în amintirea noastră.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Am amintit mai demult de
„Din greşeli, omul învaţă”
un proverb românesc vechi, al cărui corolar este că cel care nu învaţă din greşeli este neom (aka nu e om, nu se află în starea de apartenenţă reală la omenire/umanitate).
Acum m-aş opri la un alt proverb, apropiat,
„Cât trăieşte, omul învaţă” („Cât trăieşte, omu-nvaţă”)
Ar fi interesant aici şi folclorul de cartier pe temă, dar îl amân pe altădată. Mai folositor mi se pare corolarul acestui proverb, adică
„dacă omul a încetat să mai înveţe, înseamnă că a încetat să să trăiască”.
Într-adevăr, frumuseţea vieţii este dată de prospeţimea cu care privim lumea.
Uimirea şi bucuria copilului atunci când vede fluturele pentru a 500-a oară este cea care ar trebui să ne însoţească pururea. La fel iuţeala cu care el uită răul, concentrându-se pe ceea ce este frumos, pe ceea ce este de descoperit, de explorat.
Aşa se învaţă!
Nu prin storcirea creierilor într-un efort disperat de a reţine lucruri de care nu ne pasă!
Ci prin privirea lucrurilor – oricât de banale ar putea părea blazării plafonate – ca pe nişte continente noi, ce merită explorate şi aşteaptă cutezătorii descoperitori.
O astfel de privire face ca omul să înveţe mereu, să crească mereu în cunoaştere, în înţelepciune. Şi dă frumuseţe vieţii.
„Cât trăieşte, omul învaţă”
şi astfel viaţa are rost, frumuseţe, bogăţie…
poate chiar şi înţelepciune!
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 