Puţin despre artele marţiale româneşti. Lancea, arcul şi… altele. (VI-VII)

Vom încheia aici mica încercare de reamintire (sistematică) a artelor marţiale româneşti vechi. Consemnăm pe scurt părţile dinainte:
– despre artele marţiale (româneşti) în linii mari (aici);
– despre animalele ce i-au însoţit pe Români în lupte (aici);
– despre spadă, sabie şi alte arme asemănătoare (aici);
– despre ghioagă, buzdugan, bâtă (aici);
– despre cuţit (aici)
În rândurile ce urmează amintim, foarte pe scurt, despre lance, suliţă, arc, arbaletă, arme de foc, lupta cu mâinile goale, praştie, bici, laţ, îmblăciu etc.

e. Lupta cu lancea şi/sau suliţa (lungă).

Sunt arme străvechi, atestate încă din Preistorie. Şi folosite în Antichitate în toată Eurasia şi în nordul Africii.

Cu toate că multora le place să-i vadă în filme pe luptătorii cu sabia sau cu mâinile libere, închipuindu-şi că aşa se lupta în trecut, adevărul este că lancea sau suliţa, în multe forme, au dominat categoric Antichitatea – şi nu numai.

Romanii foloseau suliţe lungi, pentru lupta la distanţă medie-lungă şi suliţe scurte, cu un „gât” din metal subţire, care se îndoia la impact, pentru aruncare (îndoirea gâtului nu-i lăsa pe duşmani să le poată arunca înapoi; după luptă, erau recuperate şi îndreptate de fierari).

Dacii – şi, în general, Traco-Ilirii – foloseau foarte mult suliţa şi lancea care erau cele mai răspândite arme ale lor (după descoperirile arheologice de până acum). Chiar şi Scito-Sarmaţii, vestiţi pentru arcurile lor şi spadele drepte – achinaches – pe care le-au răspândit în întreaga lume, foloseau suliţi şi lănci atât în luptă cât mai ales la vânătoare. De asemenea aceste arme erau folosite şi de Celţi, precum şi de Germanici şi alte popoare.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că lancea şi suliţa însoţesc pe Români totdeauna, până în timpuri foarte apropiate. Unul dintre străbunii mei, voluntar în Războiul de Independenţă, era poreclit „Moş Lance”, pentru că plecase luptase cu o lance pe care o avea „din bătrâni” – şi luptase foarte bine.

De la luptătorii din Botoşani la cei din Apuseni, foarte mulţi sunt Românii care au folosit „coasa de luptă” şi alte forme de lance sau suliţă lungă.

Coasa de luptă era o coasă relativ obişnuită, dar a cărei lamă se putea pune şi în lungimea lemnului, nu doar perpendicular pe acesta. La o lungime a prăjinii de cca. 1 stânjen1, adăugarea în lungime a fierului dădea armei o eficienţă înfricoşătoare. (Desigur, existau şi coase de luptă cu o prăjină mult mai lungă.) De la uciderea urşilor sau mistreţilor şi până la război, acestă formă de lance a fost mult folosită de Români în trecut. Este greu de apreciat în ce măsură daca sau falxul dacic era o coasă de luptă ori era inspirată din coasa de luptă, dar există o legătură clară între cele două arme. Desigur, daca avea un mâner mai scurt – cam la jumătate de stânjen -, ceea ce dădea naştere unor tehnici de luptă aflate la jumătatea distanţei dintre spadă ori sabie şi respectiv lance.

Chiar cu tăişul pus în lungul prăjinii, coasa de luptă folosea încă mişcările de cosit, care tăiau dintr-o lovitură – dacă îşi atingeau ţinta – picioarele cailor sau oamenilor. Dar în afară de tăieri putea fi folosită şi pentru împungeri, cu mare eficienţă încă, fiind cunoscute multe cazuri de oameni străpunşi dintr-o parte în cealaltă, dintr-o singură mişcare. Această folosire a coasei este pricina pentru care, spre deosebire de fierul de coasă din Apus – foarte lat – la Români fierul de coasă era îngust. Pentru că Apuseni coasa nu era concepută ca armă, iar ca unealtă lăţimea îi dădea o rezistenţă şi durabilitate mult mai mare. La Români, în schimb, folosirea coasei în luptă era ceva atât de firesc, încât fierul coasei era făcut dinadins ca să poată împunge şi străpunge cât mai bine.

Un avantaj tehnic uriaş – greu de apreciat în lipsa practicii – îl constituie mânerul din lemn al coasei, care dădea nu doar o putere mai mare şi asigura un efort mai mic mânuitorului, dar dădea şi posibilitatea unor schimbări de direcţie mult mai rapide, mai controlate şi cu un efort mai redus.

Toate aceste elemente, adăugate folosirii îndelungate a coasei în muncă şi a lăncii sau suliţei la vânătoare, făceau din luptătorii cu coasa de luptă o prezenţă teribilă pe câmpul de luptă şi unul din secretele rezistenţei Românilor în faţa unor armate de elită la nivel mondial, precum cele mongole sau turceşti.

Lancea – sau suliţa lungă – propriu-zisă, obişnuită, avea cel mai adesea fierul în chip de frunză de salcie. Se adăugau adesea „opritoare„, bare de fier sau oţel laterale, care împiedicau lancea să intre prea mult în victimă (fiară sau om). În cazul lăncii Românii foloseau covârşitor tehnica străpungerii, învăţând să nimerească fiecare punct ţintit, cu o lovitură puternică. Este pricina pentru care Românii puteau, înarmaţi doar cu o lance şi un topor/cuţit/sabie, să facă faţă fiarelor din Carpaţi şi alte locuri, de care se temeau şi cavalerii străini.

Merită să amintim că pentru Românii din trecut sacrificarea animalelor era o necesitate de viaţă, dar şi un act sacru. Vietatea îşi dădea viaţa pentru ca omul să trăiască, iar omul avea de îndeplinit, la rândul său, trei condiţii sfinte: să sacrifice animalul fără dureri (ţipetele de durere nu erau admise, erau un păcat şi o ruşine îngrozitoare, care nu se spăla ani şi ani de zile), să lase sângele, în care este viaţa animalului, să se scurgă în pământ (este odihna vietăţii sacrificate) şi, desigur, la vremea potrivită să se dea şi el pământului, devenind hrană la rândul său, aşa cum se cuvine.

Pentru îndeplinirea datoriei sacre de a sacrifica animalul fără dureri era nevoie ca uciderea să se facă fulgerător, dintr-o singură lovitură. La animalele mici – precum găinile, gâştele, raţele, miei sau iezii – se practica adesea o tăietură fină, cu un cuţit foarte ascuţit, a „venei de la gât”, tăietură care nici nu era simţită ca atare şi care făcea animalul „să se stingă ca şi cum ar adormi”. La animalele mari – porci, viţei, vaci, bivoli etc. – era nevoie însă de o lovitură de amorţire – cu ciocanul greu, toporul sau, la cei foarte puternici, chiar cu pumnul – după care era o singură lovitură ce aducea moartea animalului. Nu erau admise două lovituri de ucidere – era o ruşine să se întâmple aşa ceva – şi nici ca animalul să se chinuie, să ţipe etc. Lovitura fatală se dădea în inimă sau la încheietura dintre cap şi gât (retezând dintr-o dată şi măduva spinării şi vase de sânge esenţiale). Înlocuită în timpurile moderne de cuţit, în trecut lancea era cea folosită pentru aceste sacrificări de animale mari.

Ca urmare, băieţii ce sacrificaseră păsări şi alte animale mici luau parte la sacrificarea animalelor mari întâi ca ajutoare şi, atunci când se socoteau pregătiţi, ca cei care dădeau lovitura ucigătoare. Odată reuşită această lovitură se ştia că sunt bărbaţi şi pot face faţă la luptă şi vânătoare.

Pregătirea loviturii se făcea şi ani de zile, întâi pe prăjini, buturugi şi copaci uscaţi, apoi prin vânarea cu lancea a unor iepuri sau alte vietăţi agere. Controlul câştigat de tineri era uriaş, dar absolut necesar pentru a compensa emoţiile din ziua sacrificării – şi cu atât mai mult pe cele din război.

Pe scurt, lancea era parte a unui ethos complex, a unui întreg mod de viaţă. La fel cum era şi coasa de luptă, unealtă-armă românească străveche.

Păstrăm câteva rânduri pentru folosirea lăncii de către călăreţi. Românii au avut, în această privinţă, o istorie bogată, începută din Antichitate şi lichidată abia în timpul Comunismului.

Alergările de cai în care călăreţii aveau de luat în lance felurite ţinte erau ceva obişnuit la Românii din nodrul Dunării şi din Dicia (Dobrogea), din părţile Dunării de Mijloc (Panonia) şi până dincolo de Don. Ţintele – dovleci, pepeni, tigve, mere – erau puse pe pari la felurite depărtări, sau atârnate de frânghii. Călăreţii alergau pe rând pe aceeaşi cale hotărâtă pentru toţi, mişcându-şi lancea din mers pentru a străpunge fără greş toate ţintele. Pentru cei mai iscusiţi se foloseau şi ţine mişcătoare, ajungându-se până la aruncarea unora prin faţa sau latura calului, ca să fie străpunse din fugă.

Denumiţi uneori de Polonezi şi Sciţi sau Daci, Românii dintre Nistru şi Doneţ erau vestiţi pentru iscusinţa lor în folosirea lăncii de pe cal, îndemânare pe care au lăsat-o moştenire Cazacilor.

Dacă lancea se păstra nesmintit în mâinile luptătorului, în schimb suliţele erau aruncate. Şi aici călăreţii români aveau întreceri ca cele de mai sus.

Ca un specific românesc, nu existau premii pentru aceste întreceri, în afara simplei – simplă? – recunoaşteri a îndemânării luptătorilor şi, bineînţeles, mai ales a celor din frunte.

Halebarda era un fel de lance având capătul într-o formă complexă, precum aceea de topor sau altele asemănătoare. Era folosită mai ales de trupele orăşeneşti, gărzi etc. Modelul era, de obicei, venit din Apus.

Coasa de luptă, în afară de rostul său în răscoale sau războaie, era o apărare în faţa atacului unor fiare la vremea cositului.

Vânarea mistreţilor, cerbilor, bourilor, zimbrilor sau bivolilor sălbatici şi altor animale mari, dacă nu se făcea cu arcuri mari – practică mai rară, dar nu foarte rară – se realiza cu lancea sau suliţa lungă.
Existau şi vânători obişnuiţi cu folosirea unor suliţe scurte (de origine romană) pe care le aruncau cu mare iscusinţă. Acestea avea adesea un fier mai lung, cu un vârf în formă de frunză de salcie sau de săgeată, care intra adânc în ţintă. Folosirea lor în luptă producea răni grele.

Ţeapa era o formă primitivă de lance sau suliţă, în care fie fierul (bronzul) avea o formă foarte simplă (de con sau cui), fie – mai des – lipsea cu desăvârşire. Făcute din lemn tare, drept, verde sau uscat, acestea erau ascuţite la un capăt astfel încât să străpungă bine dar să se rupă greu. Pentru întărire se practica pârpălirea, adică o uscare-carbonizare parţială a capătului în foc (în jar sau în flacără deschisă, după dorinţa şi priceperea fiecăruia). Ţepele se foloseau fie ca lăncile, fie ca suliţele, după caz. În unele lupte folosirea lor era apropiată de a bâtelor cu deosebiri specifice (date de forma diferită a capetelor).

f. Tragerea cu arcul şi alte arme înrudite

Aceste arte marţiale au rădăcini extrem de vechi. Scito-Sarmaţii, Tracii, Galii şi Romanii aveau toţi trupe naţionale dedicate arcului.

La Români arma aceasta era la fel de firească precum spada, lancea şi altele asemenea. Orice bărbat român ştia, în afară de a răsuci spada şi a călări, să întindă arcul.

Cei care au practicat tirul cu arcul ştiu că, de fapt, în aceste cuvinte se ascunde esenţa tragerii cu arcul.

Până în secolul al XIX-lea Românii au practicat mai multe forme de tragere cu arcul.
Vânătoarea cu arcul a cuprins

– vânatul mic „de pământ” (iepuri, vulpi, nevăstuici etc.)
– păsările mici (prepeliţă, ieruncă, potârniche etc.)
– vânatul iute (căpriori, cerbi, capre negre etc.)
– vânatul mare (mistreţi, urşi, zimbri, bouri etc.)

S-a practicat, de asemenea, şi pescuitul cu săgeata, fie folosită singură, fie trasă din arc. Dar era mai mult un joc sau un antrenament, decât o îndeletnicire comună (aşa cum erau vânătoarea şi lupta).

Ca model, Românii foloseau mai ales arcul scitic (pe nedrept numit de unii „mongol”), atestat la ei din vremuri foarte vechi. Dar se întrebuinţau şi alte forme de arc, de la arcul lung la tot felul de modele străine. Precum în cazul sabiei, şi în arta tragerii cu arcul au fost primite – şi date – nenumărate influenţe.

De asemenea săgeţile variau de la beţele ascuţite folosite de copii pentru arcurile lor simple – de la nuia cu sfoară la unele sculptate cu migală spre a fi cât mai bune – şi până la cele cu tot felul de vârfuri. Desigur, vârfurile de piatră folosite pentru săgeţi în Preistorie – şi bine atestate la noi – făcuseră de multă vreme loc vârfurilor din metal, deşi la nevoie s-au mai folosit şi cel din piatră sau unele din lemn tare.

În multe locuri folosirea arcului era nu doar o tradiţie de familie, ci una regională. Rivalitatea dintre arcaşii de Orhei şi, respectiv, de Soroca, este celebră. Existau şi alte grupuri de arcaşi în toată Românimea – precum arcaşii călare din Tigheciu sau pedeştri cei din bălţile Dunării.
De asemenea, existau mai multe forme de tragere cu arcul la ţintă, mai ales din trapul sau galopul calului.

O formă de harţă (a se vedea şi litera a. din mica noastră listă) era aceea în care oamenii se întreceau în tragerea cu arcul.

De la sfârşitul secolului al XIX-lea tragerea la ţintă fixă devine tot mai mult singura acceptată de autorităţi.

Astăzi, deşi permisă în ţările normale, vânătoarea cu arcul sau arbaleta este cu totul interzistă în România, formele tradiţionale de tragere cu arcul nu se mai practică, iar statul dispreţuieşte făţiş această formă străveche de cultură românească.

Pentru că am amintit de arbaletă, merită spus că această armă se răspândeşte la Români cel târziu în secolul al XV-lea, dar este mult mai puţin folosită decât arcul. Este prezentă foarte rar la vânătoare, socotindu-se, pe drept cuvânt, că încurcă foarte mult la furişatul atât de necesar acestei îndeletniciri. Mai mult, folosirea arcului cu săgeţi pentru vânatul mic – păsări, iepuri etc. – făcea necesară o tragere rapidă mai mult decât una la depărtare. Ori arbaleta, dimpotrivă, asigură o tragere mai bună la depărtare, dar cu o viteză mai mică. Prin urmare, ea a fost folosită cel mai mult în apărarea cetăţilor sau alte forme de război. Şi aproape dispare odată cu răspândirea armelor de foc, ce îndeplinesc aceeaşi funcţie.

armele de foc

Aşezăm aici, alături de arc şi arbaletă armele de foc, deoarce sunt o continuare – cu alte mijloace – ale acestora.

Prin puşti la început Românii înţeleg ceea ce astăzi numim tunuri.

Nu ştim exact data introducerii lor la Români, dar subliniem că ele vin peste o străveche tradiţie de război românească, aceea a maşinilor de luptă.

Acestea din urmă au fost folosite de mai multe popoare antice, dar Romanii au fost, în Vest, maeştrii acestora, după cum au fost şi Chinezii, în Est. (Alt punct în care cele două popoare imperiale se întâlnesc…)

Deşi Tracii nu foloseau maşini de luptă în mod tradiţional, Dacia devenită în secolul I d.Chr. regat clientelar roman învaţă foarte bine această tehnică romană, folosindu-se chiar de inginerii romani trimişi să o ajute să îşi fortifice apărarea.

Ca urmaşi ai Romanilor, şi Românii vor păstra, multe veacuri, felurite maşini de origine romană, de la moară la cele de luptă. Din păcate, mai ales în slujba Grecilor care preluaseră controlul Romaniei şi impuseseră limba lor ca limbă oficială („Imperiul Bizantin”).

Această tradiţie face ca trecerea de la maşini de război la puşti-tunuri să se facă uşor de către Români.

Găsim artilerişti români de excepţie în majoritatea marilor armate şi conflicte din secolele XV-XVII, unul dintre ei fiind, din păcate, cel căruia i se datorează găurirea zidurilor Constantinopolului de artileria „turcească”.

Petru Rareş, ca exemplu, dezvoltă un nou tip de tun, „tunuri-legate” sau, cum a fost numit mai târziu, „tunul-revolver”. Acesta constă în trei sau mai multe ţevi de tun unite între ele prin ţevi mai mici, socotite asfel încât aprinzând pulberea de la o ţeavă să tragă apoi, pe rând, şi celelalte.

Alte tunuri româneşti au fost tunurile populare, făcute din lemn de cireş – eventual bine legat.

De la toate acestea – şi altele pe care nu le mai amintim – se face trecerea la puştile propriu-zise, printre formele vechi cunoscute şi la noi numărându-se în primul rând flinta sau sâneaţa (cu gura mai largă sau mai stânsă, cu lungimi mai mari sau mai mici ale ţevii, cu fitil sau cremene etc., etc.).

Puştile vor înlocui treptat arbaletele, dovedindu-se cu timpul mai bune şi la vânătoare, şi în război. Iscusinţa tragerii la semn trece de la arc – sau arbaletă – la puşcă şi chiar la pistol sau revolver. Merită amintită priceperea deosebită a vânătorilor de munte, vestiţi şi pentru precizia cu care trăgeau cu puşca, dar şi talentul deosebit nu doar în folosirea spadei sau sabiei, ci şi în tragerea cu puşca al Românilor din sud (Epir, Tesalia, Macedonia etc.). Tot aici adăugăm şi ambiţia multor ciobani români dinainte de Comunism de a fi cât mai buni la trasul cu pistolul (revolverul), vânătorii români ai secolelor XIX-XX, care excelează în arta folosirii armelor de foc înclusiv în condiţii grele şi de la distanţe neaşteptate, pasiunea ofiţerilor români pentru tragerile de precizie etc.

Din păcate, şi sporturile sau artele marţiale legate de armele de foc – de la biatlon la tir viteză – sunt mai mult descurajate decât încurajate în Republica România.

Totuşi în ultimii ani şi tirul cu arcul a luat ceva avânt – un merit mare în această privinţă îl au şi Ungurii din Ardeal, pasionaţi de acest sport – iar airsoftul şi paintballul tind să compenseze cât de cât lipsa din domeniu.

g. Lupta cu mâinile libere.

Cea mai cunoscută este tipul de forme de luptă numit „trântă”. Acesta este însă, trebuie să înţelegem, un termen global, ce acoperă multe stiluri vechi. Există mai multe feluri de trântă românească. Există trânta obişnuită, există trânta ciobănească, există harţa ş.a.m.d. Pe scurt, avem următoarele linii:

1. Trânta voinicească avea o serie de limite şi a fost practicată până în anii ’90, inclusiv în cadru oficial (Campionatul Naţional Sătesc de Trântă). Nu folosea piedici. Erau permise apucările, strangulările din picioare, aruncările. Cel pus primul la pământ era socotit învins. Lupta nu se ducea la sol.

2. Trânta propriu-zisă, numită şi trânta ciobănească, se dădea până la imobilizarea adversarului. Orice procedee de prindere, aruncare („proiectare”), presiune/forţare a încheieturilor, răsucire, strangulare etc. erau permise. Nu erau permise loviturile. (gen judo)

3. Harţa sau bătaia adăuga la procedeele din trânta ciobănească şi loviturile – cu cotul, palma, pumnul etc. -, singurele limitări fiind ochii, gâtul şi zona inghinală. (gen jiu-jiutsu)

4. Trânta oltenească, trânta în cruce, trânta ciobănească în cruce (acestea două pleacă dintr-o prindere „în cruce” făcută de cei doi), harţa sau bătaia pe cete şi alte asemenea variante.

O formă de trântă voinicească a fost practicată în România până în anii 90, când s-a renunţat la ea. În Republica Moldova încă se practică, având statutul de sport naţional.

Lupta cu pumnii s-a practicat şi ea, dar apare ca practică de sine stătătoare numai din secolul al XIX-lea – sub influenţa şi forma box-ului. Până atunci era parte din „harţă” sau „bătaie” (litera g), punctul 3. din mica noastră listă) şi multe din luptele începute cu palme sau pumni se terminau în ceea ce numim astăzi „luptă la sol”.

Ca un mic element specific, se folosea adesea „lovitura de ciocan”, un pumn dat de sus în jos, preferabil „în moalele capului”, care scotea din luptă pe duşman pe loc (sau cel puţin încerca asta). A nu se confunda cu „lovitura de topor”, dată cu muchia palmei, un fel de shuto-uchi, shomen-uchi sau yokomen-uchi, folosită de asemenea în harţă.

Cât au iubit Românii lupta cu mâinile goale (libere) se vede şi din versurile care au însoţit răspândirea armelor de foc:

Cin’ se ţine de voinic
Iese seara pe colnic
Fără puşcă ori pistoale
Numai cu palmele goale.

Înfruntarea în luptă dreaptă sau altă formă de trântă era socotită cea mai cinstită cale de încheiere a supărărilor între voinici.

h. Alte practici marţiale.

Aruncarea cu praştia, lupta cu toporul ori securea, folosirea laţului – de pe jos ori călare -, lupta cu îmblăciul, Drăgaica (în trecut „jucată”, asemenea Căluşului, cu săbii scurte, cu cuţite sau cu bâte scurte – sucitoare -), lupta cu furca şi alte asemenea forme au existat de asemenea. Pentru unele dintre ele avem mai multe mărturii şi se păstrează şi astăzi unele forme (ex.: Drăgaica). Altele sunt în întregime uitate (aruncarea laţului, lupta cu îmblăciul etc.).

Praştia – cu cele două forme fundamentale, praştia propriu-zisă şi crăcanul – constituie o formă atât de deosebită de arc încăt am socotit necesar să fie inclusă în altă categorie. Folosită ca armă de război şi vânătoare în trecut, a devenit încă din secolul al XVIII-lea apanajul copiilor, care se distrează cu ea şi astăzi. În trecut era o parte a artelor marţiale.

Lupta cu biciul avea şi ea mai multe forme, unele tipic româneşti, altele de influenţă mongolă (astăzi dispărute). Biciul cu bilă sau biciul cu cârlige erau forme strict de război ale acestei arme. Din păcate, sunt mărturii că în secolele XVIII-XIX unii dintre boieri – urmaşii cavalerilor români din Evul Mediu – foloseau biciul cu bilă pentru a-i bate cumplit pe unii dintre supuşi.

Românii Călători foloseau adesea laţul în prinderea cailor, o practică moştenită de la Scito-Sarmaţi – cunoscuţi pentru folosirea laţului – şi pe care au dus-o în America, în cursul imigraţiilor româneşti din secolele XVII-XIX. Tipic pentru prăbuşirea României vechi, folosirea lui a ajuns să fie aproape cu totul uitată chiar la Români, puţini, foarte puţini fiind cei care mai cunosc ceva din vechile tehnici. În luptă laţul era folosit pentru a lua prizonieri, fiind cunoscută folosirea lui în vremea lui Ştefan cel Mare, de pildă.

Îmblăciul este ceea ce am putea numi forma românească a nunchac-ului. Consta dintr-o prăjină de un stânjen sau mai mult, având legată la capăt, cu o frânghie sau fâşie de piele de câteva palme, o bucată de lemn lată. Unii dintre ţăranii români foloseau în luptele lor această armă teribilă, eficientă împotriva călăreţilor şi altor luptători duşmani. „Morişca” – o mişcare prin care capătul liber, mobil, se învărtea foarte iute perpendicular pe prăjină -, „roata” – o mişcare de rotire în paralel cu prăjina -, „coasa” – o mişcare de rotire în paralel cu prăjina şi solul – sunt câteva din tehnicile specifice acestei arme. În afară de lungimea sa, un alt avantaj era dat de faptul că, spre deosebire de formele extrem-orientale ale acestor arme, îmblăciul nu putea răni pe mânuitor, ceea ce permitea cele mai năpraznice lovituri. Sunt mărturii ale unor îmbălciuri de luptă, care avea capătul (mobil) din bronz ori fier, legat cu lanţ de prăjină (printr-un manşon de asemenea din metal, fixat cu pene şi cuie).

Furca este o armă străveche, antică, existentă şi la Romani şi Traco-Iliri, dar aproape uitată. Folosită cum trebuie ea putea ţine la distanţă sau chiar ucide până şi un urs. În luptă ea era o replică formidabilă pentru lance sau suliţă şi sabia de cavalerie. Ca orice armă lungă de acest tip, intrarea în distanţă a unui spadasin o făcea aproape inutilă. Dar la distanţă – şi era uşor de păstrat distanţa cu un lăncier, suliţaş ori călăreţ – era folosită pentru „prinderea” armei duşmane, după care urma fie dezarmarea, fie o lovitură în lungul armei inamice. O tehnică imposibilă pentru lance, suliţă ori sabie. Unele furci aveau un mâner lateral, din lemn – în felul coasei – care dădea posibilităţi suplimentare de control şi manevrabilitate.

Păpuşa era o formă de antrenament pentru femei, practicată doar de acestea, într-unele din surăţiile româneşti de altădată. Fetele intrate în surăţie primeau o bucată de lemn moale (răchită, salcie, mai rar brad), de formă oarecum dreptunghiulară, dar cu un capăt rotunjit. Aceasta era învelită – nu foarte strâns – într-o pânză de cânepă sau in (cât mai rezistentă). Pânza era legată ca un fel de săculeţ, lăsând o parte ca o “fustă”. Capătul opus trebuia muşcat din ce în ce mai adânc. Ţelul era ca până la urmă fetele să poată muşca dintr-o dată capătul, făcând un rotund în părte sau cu totul desprins de restul bucăţii de lemn şi care reprezenta “capul” păpuşii. Vechea zicală populară muşcăturile sunt pentru fete venea de la acest obicei şi de la rostul lui: în faţa unui agresor care o întrecea ca putere şi îndemânare, fata pregătită cu păpuşa, chiar “dezarmată” în aparenţă, avea în rezervă arma unei muşcături teribile, care putea ucide fără greş dacă prindea zona unor vase de sânge importante (gât, încheieturi etc.).

Desigur, în afară de acestea mai există multe alte arme şi forme de luptă, ca şi de pregătire de luptă (antrenament) pe care nu le-am amintit.
Probabil ar fi trebuit să dedicăm şi capcanelor sau curselor câteva rânduri, însă, oricum, lucrarea a ieşit mai lungă decât ne-am propus.
Încheiem, deci, aici, subliniind iar şi iar:

Aceasta este doar o listă generală a artelor marţiale româneşti mai vechi şi mai noi. O listă modestă, cu rol de informare, fără pretenţii academice. După cum spune cuvântul străbun, cine ştie mai bine, mai bine să facă.

Mihai-Andrei Aldea


1 Un stânjen însemna cam 2,2-2,3 metri.

3 gânduri despre “Puţin despre artele marţiale româneşti. Lancea, arcul şi… altele. (VI-VII)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s