Frica de Dumnezeu. Între lucrătorii viei și Neemia

Pofta păcatului, odată ascultată, naște răzvrătirea.
Într-adevăr, nu putem să ne bucurăm de păcat, fie și închipuit, decât ridicându-ne împotriva Adevărului, împotriva Binelui, împotriva lui Dumnezeu.

Și putem să o facem, căci Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de a alege.
Doar că fiecare alegere a păcatului, adică a răului, ne desparte de tot binele dăruit de Dumnezeu.
Căci Acesta este Cel care aduce toate, și în toate pe care Le aduce Se aduce. Într-un chip sau altul, dar Același fiind și pretutindeni fiind.

Așa încât despărțirea de Dumnezeu înseamnă și despărțirea de darurile Sale.
Într-o măsură sau alta, după cum socotește iubirea Sa de oameni și neîncetata Sa chemare la pocăință.

Împotriva ascultării de pofta păcatului pot sta câteva motivații: frica, nădejdea, credința, iubirea de Dumnezeu.

Dintre acestea, cel mai greu de înțeles și de primit de omul de azi este frica de Dumnezeu.

Voi trece aici peste feluritele pretexte ale respingerii fricii de Dumnezeu.
Întâi, pentru că ar însemna să fac o lucrare prea lungă pentru ceea ce mi-am propus.
Al doilea, pentru că cei agățați în pretexte foarte rar pot să audă adevărul, și cu atât mai puțin pot să îl primească. Pentru că pretextarea păcatului împietrește inima, cugetul și sufletul.

Ca urmare, voi răspunde foarte pe scurt la întrebarea

Ce rost are să ne fie frică de Dumnezeu?

Voi răspunde la această întrebare pentru că cine întreabă încă mai caută adevărul (chiar și dacă nu își dă seama deocamdată).

Deci,

Ce rost are să ne fie frică de Dumnezeu?

Un prim răspuns este pentru că astfel începem să fim raționali.
Dar acesta îl las pentru altă parte – dacă va rândui Domnul să reiau acest subiect.

Un al doilea răspuns este că frica păzește via.

Și îmi cer iertare celor indignați de un cuvânt popular într-o mică exegeză teologică: înțelepciunea populară a Românilor Vechi este infinit superioară diplomelor goale și textelor sterpe ale filosofilor de curte de ieri și de azi.
Această înțelepciune populară și-a tras totdeauna puterea din trăirea Cuvântului lui Dumnezeu (trăirea întru și după Biblie, trăirea întru și după Christos).

La fel este și acest cuvânt, cu numeroasele lui forme1: cuprinde un răspuns esențial la întrebarea noastră.

Căci, într-adevăr, lucrătorii viei cei răzvrătiți2 pierduseră frica de stăpânul viei și, astfel, au lucrat nelegiuire peste nelegiuire.
Căci ascultând ei de pofta păcatului (aici, a păcatului lăcomiei), s-au răzvrătit. Și, ca toți răzvrătiții împotriva Binelui, au început să se mintă că au dreptate și că ce fac ei este bine.
Vedem acest lucru din faptul că nu s-au oprit din răutăți, ci le-au făcut multă vreme, cu toată hotărârea.

Iar bătrânii, arhiereii, cărturarii și Fariseii care au încercat să Îl ispitească pe Domnul (Luca 20:1-2 și Matei 21:23 cu 45) de frică s-au oprit din minciună (Matei 21:24-26 și Luca 20:3-6) și tot de frică nu L-au atacat pe Iisus Christos atunci deși voiau să Îl ucidă (Luca 20:19 și Matei 21:45-46).
Doar că frica lor era nu de Dumnezeu, de care se cuvenea să se teamă, ci de popor, de care nu aveau voie să se teamă… dacă făceau binele.

Pentru frica de Dumnezeu găsim un cuvânt zguduitor – pentru cine are inimă să înțeleagă – în Cartea lui Neemia (zisă și II Ezdra):

Din ziua aceea în care am fost numit eu guvernator al lor în Țara lui Iuda, din anul al douăzecilea până în anul al treizeci și doilea al Regelui Artaxerxe, timp de doisprezece ani, eu și frații mei nu am mâncat pâinea de conducător.
Iar conducătorii de mai înainte apăsau poporul și luau de la el pâine și vin, pe lângă cei patruzeci de sicli de argint; ba până și slugile lor apăsau poporul. Eu însă nu am făcut așa, pentru că mă temeam de Dumnezeu! (Neemia 5:14-15; s.n.)

Atâtea se înțeleg din acest cuvânt!

În primul rând, nemilostivirea conducătorilor Evreilor, care a și dus poporul în robie, dar care și după aceasta i-a apăsat mai departe.
În al doilea rând, iscusința lui Neemia, care a căpătat postul de Guvernator al Iudeii de la Regele Artaxerxe. Este o iscusință politică ce necesită și talent, în primul rând, însă și lucrarea acestuia, plus pregătirea și munca pentru a obține funcția dorită.
Aici se poate spune multe despre Creștinii care nu doar că nu caută funcții pe măsura talentelor pe care le au. Dar și resping asemenea funcții de li se oferă, sub pretextul demonic al smereniei. Astfel încât se leapădă de frații lor, lăsându-i să fie conduși de cei răi. Ba, mai rău, unii și caută alte funcții, care nu se potrivesc unui Creștin.
Dar trecem repede și peste asta, ca să ne îndreptăm către următorul lucru de înțeles din citatul biblic de la II Ezdra 5:14-15.
În al treilea rând, vedem faptul că Neemia, folosindu-și talentul politic pentru a ajunge la putere, conducătorul Țării lui Iuda, a condus cu multă smerenie și dragoste pentru Poporul lui Dumnezeu.
Scena din capitolul 5 al cărții este mai largă: felurite căpetenii locale apăsau poporul cu biruri nedrepte, iar când nu puteau să plătească îl sileau la nelegiuire3.
Neemia lucrează cu o covârșitoare înțelepciune, în care dragostea și adevărul sunt deplin unite. Le face astfel pe căpeteniile locale nu doar să oprească asemenea practici, dar și să îndrepte, pe cât era cu putință, răul făcut. Și, totodată, aduce pace poporului tulburat de prea grele încercări.

Cuvântul de la Neemia 5:14-15 este o urmare a acestei întâmplări, este punerea purtării proprii ca exemplu și paradigmă pentru conducătorii Poporului lui Dumnezeu.

Și care este deosebirea fundamentală între căpeteniile corupte, pe de-o parte, și Neemia cu frații lui, pe de altă parte?

Frica de Dumnezeu.

Neemia însuși o spune: Eu însă nu am făcut așa [ca cei corupți, n.n.], pentru că mă temeam de Dumnezeu (Neemia 5:15).

Într-adevăr, frica păzește via.

Căci dacă lucrătorii viei ar fi avut frica de Dumnezeu a lui Neemia, ar fi rămas lucrătorii viei, ba chiar ar fi devenit parte din Vița cea Veșnică, zidindu-se ca mlădițe ale Acesteia (Ioan 15:5).

Sau, pentru lucrătorii viei de astăzi – episcopi, preoți, diaconi, călugări și mireni –, putem spune la prezent: dacă lucrătorii viei vor avea frica de Dumnezeu a lui Neemia, vor rămâne lucrătorii viei și parte vor fi din Vița cea Veșnică.
Iar dacă nu, voi fi aruncați afară de Împărăția Cerurilor, arzând ca și diavolii în focul veșnic4 (Ioan 15:6).

Dar aici ne izbim de o altă întrebare ce caută să înlăture frica de Dumnezeu și mântuirea venită prin aceasta!
Căci spun unii:

De ce să amintim de frica de Dumnezeu în loc să promovăm dragostea de Dumnezeu?

Răspunsul este evident.
Dar, pentru că de vreme ce este pusă întrebarea, nu este văzut, să ajutăm la găsirea lui:

Din aceeași pricină pentru care dragostea de mama cuiva nu îl oprește de la pornografie. Cum nu îl oprește nici dragostea față de surorile sau fiicele sale.
Ba chiar unii, în numele unei ”iubiri” care numai iubire nu este, cred că se cuvine să învețe la curvie și perversiuni chiar pe cei din familia lor.

După cum se poate vedea din această realitate dureroasă, nici măcar dragostea de părinți sau copii – cele mai puternice pentru omul lumesc – nu îl pot opri pe om de la răutăți foarte mari, inclusiv împotriva celor dragi.

Cu atât mai puțin dragostea de Dumnezeu, Cel pe care omul nu L-a văzut (I Ioan 4:20).
Căci dacă dragostea de Dumnezeu ar ține omul în cele bune, nu am avea ecumeniștii care cred că ”iubirea de Dumnezeu” înseamnă să disprețuiești, să urăști, să prigonești și să blestemi pe cei care nu acceptă Ecumenismul.
La fel, dacă iubirea de Dumnezeu ar ține omul în cele bune, nu am avea zelotiștii care și ei cred că „dragostea de Dumnezeu” înseamnă să disprețuiești, să urăști, să prigonești și să blestemi pe cei care nu se supun ideilor tale.

Iată, iar și iar, adevărul dureros pe care doar mândria îl neagă: foarte rar oamenii au putere de a asculta de Dumnezeu din iubirea de El, pe când frica de El pe mulți i-a mântuit.

Căci dacă omul înțelege Iadul, cu veșnicia lui de chinuri, dacă omul înțelege că toată frumusețea și tot binele sunt numai de la Dumnezeu și doar întru Dumnezeu, se va opri de la rău.
Căci și frica de a pierde tot ce este frumos și bine, dar și mai mult, din păcate, frica de Iad, mult ne pot ajuta să avem puterea de a respinge răul.

Neemia era un om politic iscusit și un luptător de frunte, după cum vedem în Biblie. Era și un om cu multă dragoste față de cei din Poporul Ales.
Și pune înaintea tuturor frica de Dumnezeu pe care o avea.
Pentru că știa că fără aceasta niciodată nu se ajunge la dragostea de Dumnezeu.
Pentru că prima condiție a iubirii adevărate este respectul.
Și respectul adevărat există doar în adevăr.
Adevărul fiind că despărțirea de Dumnezeu duce în Iad, iar căutarea Lui cu sinceritate duce în Împărăția Cerurilor.

Vedem asta la Neemia, vedem asta la lucrătorii viei, vedem asta la noi înșine.
Dacă vrem să vedem!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Se grăbesc mulți să citeze un cuvânt Sfântului Vasile cel Mare preluat cu nesaț și parafrazat repetat. Cuvânt în care acesta zice că

noi ne abatem de la rău fie că ne înfricoșăm de pedepse, și suntem (atunci) în situația sclaviei, fie că împlinim poruncile urmărind câștigurile din leafă, pentru folosul nostru propriu, și prin aceasta suntem la fel cu lefegii, fie (că împlinim poruncile) pentru binele ca atare pentru binele ca atare din dragostea Celui Care ne-a dat Legea … și astfel suntem în situația de fii. (PSB 18, 1989:214)

Mulți, după cum am spus, aduc înainte acest cuvânt ca pretext pentru a disprețui frica de pedepse (frica de Iad), ignorând contextul, adică scrierile Sfântului Vasile cel Mare în care acesta arată nevoia de frica de Dumnezeu.
Da, arată el, plecăm de la starea de sclavie a fricii, ca să urcăm la înălțimea de copii ai iubirii, amândouă de Dumnezeu.
Dar dacă nu plecăm de la prima, nicicând nu vom ajunge la ultima!

Cât despre mine, cu lacrimi de durere și cu tot sufletul strig spre Dătătorul Bunătăților să îmi dăruiască frica de El ca să pot pune începutul cel bun înainte de sfârșit.

Căci la ce îmi folosește să caut cele înalte, când nu am reușit încă să pun piciorul pe scară?
Ca să mă asemăn acelor mulți care căutând cele înalte în loc de a căuta să fie și să devină, au căzut asemenea lui Lucifer în adâncurile Iadului?
Ferească Dumnezeu!

Este infinit mai bine să fiu în sclavia fricii de Dumnezeu și ca sclav al său să mă mântuiesc, decât să caut, trufaș, la cele mai presus de mine și astfel, ferească Domnul!, să mă osândesc veșnic.
La cele mai înalte, dacă le pot duce, mă va duce Domnul când va fi vremea.
Eu cu frica Sa mă voi mângâia, știind că îmi aduce viața veșnică.


Note

  1. Precum frica păzește via, frica păzește dreptatea, frica păzește bostănăria, frica păzește bostanii, frica păzește pepenii etc. ↩︎
  2. Matei 21:33-41 ș.cl. și Luca 20:9-16 ș.cl. ↩︎
  3. De pildă, punându-și zălog viile, ogoarele și casele, ca să poată să se împrumute, uneori chiar de la cămătari, și să poată plăti ceea ce li se impunea. ↩︎
  4. Focul cel veșnic drept parte a Veșniciei Iadului este amintit, printre alții, de Proorocul Isaia, când zice viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge (Isaia 66:24). La fel de Însuși Iisus Christos (Matei 18:8 sau 25:41). Iar că este pentru unii viață veșnică, iar pentru alții osândă veșnică, se știe de la începuturi – Daniel (12:2) fiind numai un exemplu. Până și Talmudul, care adesea amăgește cititorii cu doar 12 luni de chinuri, admite în fapt veșnicia Iadului, după cum se poate vedea la Roș Hanașa 17a sau Chagigah 27a. Astfel încât cele 12 luni se arată a fi de fapt o urmă a învățăturii adevărate că unii dintre cei osândiți pot fi scoși din Iad prin binele făcut – mai cu seamă din iubirea pentru ei – de către urmașii sau ucenicii lor. ↩︎

În Ortodoxie mirenii, monahii și clericii sunt uniți de aceeași evlavie

Fragment din lucrarea Despre cinstirea și canonizarea Sfinților după rânduielile Biserici, de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, Editura Areopag, București, 2024

Mici lămuriri despre depresie și ridicare din ea

Comentatorul Unsimpluomcalator a ridicat următoarea problemă, inspirat de cuvântul Rugăciuni la ispita deznădejdii:

Doamne ajută! Am văzut nota dvs. de subsol și mi s-a părut foarte interesantă, deoarece în spațiul public, nu de multă vreme, a fost o dispută între Pr. Savatie Baștovoi și un diacon, pe numele său Nicolae Hulpoi, alături de alți specialiști, psihologi, șamd. Cei din urmă puneau accentul pe faptul ca depresia nu izvorăște din mândrie, ca este o afecțiune a oamenilor sensibili, empatici… o afecțiune studiată de mii și zeci de mii de oameni care și-au dedicat viața negăsind însă nici o soluție pentru problema. Invoca acest diacon și faptul ca nu pot fi expediate așa simplist, lucruri atât de complicate – cum după dansul, ar fi depresia.
De cealaltă parte, pe scurt, pr. Savatie vorbește despre depresie izvorăște din mândrie, ca este un duh. o asociază și duhului trândăviei, și dansul susține că se alungă prin rugăciune. Încearcă să meargă pe linia patristică. Dar i se reproșează ca ignoră schimbările chimice și hormonale, neuronale care se petrec în omul depresiv.
Ne puteți vorbi mai detaliat despre această “boală” a secolului nostru, numită depresie? Și cum se îmbină, dacă se îmbină în vreun fel, partea trupească (fiziologică) cu cea sufletească/ duhovniceasca?

Dumnezeu cu noi!

În primul rând, trebuie să îmi cer iertare: nu cunosc disputa în cauză. Deci vor răspunde nu despre ea, ci despre cunoștințele mele față de problemă.
Unul dintre principiile mele este să nu vorbesc despre ce nu știu. Mai bine cuvântez despre ce știu.

Deoarece schimbările biochimice din corpurile celor atinși de depresie nu au fost în interesul meu de cercetare, nu pot spune nimic despre ele.
De exemplu, mă feresc de disputa de tipul „oul sau găina” dintre cei care spun că schimbările biochimice produc depresia și cei care spun că depresia produce schimbările biochimice.
Ceea ce pot spune este că, prin mila lui Dumnezeu, am avut copii duhovnicești atinși de duhul întristării și care, prin ascultare, fie s-au vindecat, fie au pus patima sub stăpânire.
Din fericire, limba română are un cuvânt adânc, patimă, ce are atât înțelesul robiei față de o formă a răului, cât și pe acela de suferință.
Este o dualitate duhovnicească, deosebit de folositoare pentru înțelegerea patimilor.

Pe scurt, omul poate avea condiții biologice sau biomecanice ori biochimice care să îi facă foarte grea viața: o boală cromozomială, amputări, probleme hormonale etc.
Eu însumi am asemenea probleme, de la 5 ani și până astăzi, adică aproape o jumătate de secol, având foarte rar zile în care să nu am dureri, dureri care pe alții îi aduc la deznădejde. În timp ce, prin mila Domnului, am fost și rămân bucuros de harul lui Dumnezeu.
Cheia pentru o viață mai bună este înțelegerea, dar mai ales însușirea principiului „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

Principiul în cauză este o puternică sursă de indignare pentru mulți, dar mai ales pentru cei care confundă roadele otrăvite ale răutății omenești cu lucrarea sau impasibilitatea lui Dumnezeu. Ei vor să nu înțeleagă faptul că libertatea aduce răspundere; ei vor libertate pentru ei, inclusiv în relele lor, dar cer ca Dumnezeu să o nege acelora pe care ei îi indică.
Asemănător, omul transformă particularitățile sale trupești într-o pricină de sminteală, de supărare pe Dumnezeu și pe lume.
Mai fiecare om se plânge că nu are lucruri care nu îi trebuie, disprețuind ceea ce are.
Aici intră și bolile, slăbiciunile, invaliditățile și alte asemenea daruri, care fac mântuirea mai ușoară și tind să ne păzească de multe căderi de care cei mai sănătoși sau mai puternic decât noi au parte.

Din acest punct de vedere se poate vorbi despre mândrie ca punct de plecare în întristarea și deznădejdea adusă de felurite necazuri biologice (inclusiv hormonale).
Totuși, într-o discuție terapeutică, o asemenea încadrare este la fel de folositoare ca răspunsul „în Univers” la întrebarea „unde găsesc o biserică ce are hramul Sfinții Români?”. Pentru că mândria are milioane de chipuri, de la unele foarte grosolane până la unele foarte subtile. Și toate acestea sunt legate de specificul omului și al vieții sale.
Prin urmare, a spune că întristarea, deznădejdea sau depresia vin din mândrie este în același timp adevărat și nefolositor, dacă nu dăunător.
Să-i spui unui copil care a furat o linguriță de dulceață „aceasta este o infracțiune” este adevărat, dar de obicei este nefolositor, dacă nu dăunător.
Căci, dacă știe ce înseamnă infracțiune, are toate șansele să cadă în deznădejde (sic!) – ceea ce lucrează împotriva vindecării; iar dacă nu știe, nu îi folosește la nimic.

La fel, dacă tot ce spunem unui om căzut în întristare, depresie, deznădejde, este doar „asta vine din mândrie”, mai bine tăcem.
Căci pentru o persoană cu (ceva) educație creștină, informația că din mândrie este în deznădejde doar va întări deznădejdea, făcând adică lucrul diavolului.
Iar pentru o persoană fără această educație nu va avea niciun sens.

Dar nu despre a minți pe cel întristat, deznădăjduit sau deprimat spun eu acum!
Ci despre a găsi rădăcina specifică a păcatului, ce cuprinde nu doar mândria, nici măcar doar forma specifică a acesteia, cât mai ales motivul și terenul pentru care și pe care a încolțit, crește și trăiește patima!

Voi da un exemplu real, cu care m-am întâlnit repetat: întristarea/depresia venită în urma morții unei persoane dragi.

Cât de părintește sau creștinește ar fi să începi cu: ”Suferi din mândrie!”.
Aș îndrăzni să spun, dimpotrivă, că e lucrarea celui rău să dai cu barda în cel care suferă.

Samarineanul lăudat de Mântuitorul nu a început a certa pe cel care căzuse între tâlhari, a-l învinui că din mândrie sau alte patimi ori păcate i s-a întâmplat asta!

La fel și noi, urmând Învățătura Mântuitorului, ne apropiem întâi de cel căzut în întristare, astfel încât să vedem rănile și să turnăm pe ele untdelemn și vin etc.

Astfel, primul lucru pe care l-am făcut în asemenea împrejurări a fost să fiu de aceeași părere cu persoana în suferință: Da, este greu să rămâi fără un om drag!
De aici urmează anamneza, adică înțelegerea pierderii, care are trei părți principale: cum a fost cel plecat, care au fost legăturile între cei doi și cum a fost plecarea.
La care se adaugă prea des și purtările unora din jur, cu dragoste sau fără dragoste nepotrivite, care uneori sunt foarte puternice în a duce la întristare.

Dacă cel plecat a fost un om bun, voi ajuta pe cel întristat să înțeleagă bunătatea cea dincolo de cuvânt, fericirea perfectă de care are parte cel care a cucerit Raiul.
Dacă cel plecat a fost un om rău, voi ajuta pe cel întristat să înțeleagă faptul că doar prin mântuirea sa îl poate ajuta pe cel plecat.

Iar de aici – și în paralel cu această lucrare, căci de multe ori adevărul se înțelege în timp – începe îndrumarea celui întristat către mijloacele de ieșire din deznădejde (depresie).

Asemănător stau lucrurile și cu alte surse ale întristării (depresiei).

De pildă, este cel puțin nefolositor, dacă nu de la diavolul, să spui unui sportiv devenit invalid, și întristat de invaliditate: Din mândrie suferi!
Pentru că în fapt omul suferă pentru că, dedicându-și viața sportului, nu vede al rost vieții lui.
A discuta despre formele subtile ale mândriei într-o asemenea situație este, de fapt, o formă de mândrie, de exaltare a capacităților intelectuale, pseudo-teologice (teooloage, după expresia preferată de mine).
Căci dacă există fie și doar puțină dragoste pentru acel sportiv, Creștinul îi va spune: Dumnezeu te cheamă la o altă lucrare, mai înaltă și folositoare, din care sportul nu va lipsi, ci va fi altceva!
Și în loc de un om în deznădejde ai un om luminat ca Mihai Neșu.

Sunt doar câteva puncte din experiența mea și a altor preoți, care arată că se poate ridica omul din deznădejde, întristare sau depresie (cum vrem să îi spunem).
Uneori se poate și vindeca de ea; alteori este crucea sa mântuitoare, pe care trebuie să o ducă până la intrarea în Rai.
Rugăciuni luminate sunt de folos pentru ridicare.
Îndrumarea către lucrare bună, către muncă, spre găsirea unor prieteni etc., ajută.
Așa că folosesc ceea ce folosește!

Dumnezeu să ne ajute și să ne lumineze!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Repet faptul că nu cunosc disputa amintită de comentator. Orice susținere involuntară a uneia dintre părți prin spusele mele este, exact cum am zis, involuntară.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Am amintit acum câteva zile despre abuzurile neonaziste efectuate de statul neonazist sub care ne aflăm; despre răspunderea penală a abuzatorilor, dar mai ales despre blestemul lui Dumnezeu care stă peste abuzatori și familiile lor, peste colaboratorii cu abuzatorii și familiile acestor abuzatori. (click aici pentru accesare)

Astăzi vă prezint un cuvânt (cuvânt, nu vorbă) al Purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, Adrian Agachi. Citiți-l, salvați captura de ecran și păstrați-o. Este o pildă a verticalității ortodoxe!

preluare prin captură de ecran de pe facebook (click pentru accesare)

Sfântul Apostol Pavel prigonit și astăzi. Reblog