Categorie: Mistică

Cine știe Biblia, câștigă!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mi se plânge un cunoscut despre faptul că „nu știe cum să răspundă” unui ”prieten” care îi atacă mereu credința. Cunoscutul fiind, să-mi fie iertată expresia, un fel de ortodox ori un ortodox parțial (critică pe care și-a asumat-o cu frumoasă modestie):
– crede în Dumnezeu după Învățătura Ortodoxă, spune el,
– se roagă,
– nu postește,
– nu merge la biserică.
De asemenea, are o părere proastă despre preoți în general – conform declarației lui, fiind numai „câțiva preoți în care are încredere”… dar nu se spovedește la niciunul dintre ei.
Este un tipar foarte comun, o treaptă intermediară în reușita Satanei de a despărți omul de Biserica lui Dumnezeu – o despărțire de Dumnezeu pe care mulți nu o disting astfel.

Revenind, omul mi-a relatat câteva ”mari probleme” ridicate de așa-zisul prieten. Voi reda patru dintre ele, cu răspunsuri și o Încheiere pentru toți.
Adăugând faptul că sper ca același cunoscut să îmi spună în curând că s-a spovedit și a început să citească Biblia.

Deci, care sunt marile probleme care „l-au încuiat”?

1. Că Iisus s-ar fi născut cu 4 ani mai devreme decât anul 0, adică al Nașterii Domnului.

Răspuns:

Aceasta este o falsă problemă, deoarece nu există nicio dogmă privind anul Nașterii Domnului.
Un sfânt român, Dionisie cel Smerit (Exiguul), din Dicia (Dobrogea, pe atunci Dicia sau Sciția Mică), a făcut calendarul confruntând mărturiile evanghelice cu documentele existente la Roma.
Se pretinde modern că a greșit, pentru că Irod cel Mare (Matei 2:3 ș.cl.) ar fi murit cu trei sau patru ani înainte de anul 0 (anul 753 AUC1, față de 750 anul atribuit modern morții lui Irod).
Este evident că problema în cauză ține de cronologie și istorie, fiind lipsită de semnificații teologice.

2. Că nu se știe câți frați și surori a avut Christos, dar a avut.

Răspuns:

Această minciună este legată de confuzia între frate (frați) și frate biologic.
În limba română frate poate să însemne
– frate biologic
– frate vitreg
– frate de cruce
– camarad de arme
– frate adoptiv
– prieten bun
etc.
Cam la fel este și în greaca veche, limba din care se traduce de obicei Noul Testament în română sau alte limbi europene.
Mai mult, ne izbim și de faptul, uitat de mulți, că textul vechi-elin al Evangheliilor este în cea mai mare parte o traducere din ebraica veche și/sau aramaică!
Iar în ebraică se folosea termenul אָח, adică ach, pentru toate rudeniile apropiate de același gen. Ach (אָח) erau și frații biologici, și verii de aproape sau de departe, ba chiar și unchii uneori!2
Și, atunci, cum ne dăm seama dacă frații lui Iisus Christos din Noul Testament sunt frați biologici sau altceva?
Simplu, din ceea ce spun Sfintele Scripturi!

De exemplu, la Matei 1:25 se spune foarte clar că Iisus este UNICUL3 fiul al Fecioarei Maria.
Afirmație repetată și la Luca 2:7.
Și care nu poate fi contrazisă rațional atât din pricina mărturiei tuturor celor care L-au cunoscut pe Iisus – care au creat prin mărturiile lor Sfânta Tradiție –, cât și dintr-un motiv de logică elementară și absolută: dacă Iisus este Unul-Născut înseamnă că nu are frați prin naștere4.
Ceea ce înseamnă că este imposibil ca frații lui Iisus să aibă aceeași mamă cu el.

O evidență absolut clară a singurătății lui Iisus ca Fiu este prezentat la Ioan 19:26-27. Vedem acolo că Iisus o dă pe Fecioara Maria în grija Apostolului Ioan, un act foarte logic dacă ea nu avea alți copii care să aibă grijă de ea, dar imposibil (sau cel puțin imposibil fără mari tulburări) dacă ar fi avut. Amintim că și atunci, ca și până astăzi, Evreii practică un adânc respect față de părinți și consideră o adevărată crimă neglijarea lor. 

Ca urmare, este evident că ei sunt fie fii ai lui Iosif – din căsătoria sa mai veche, dinainte de logodna cu Fecioara Maria –, fie veri ai lui Iisus.5
Primii, prin adopția lui Iisus de către Dreptul Iosif, sunt îndreptățiți să fie numiți frații Domnului, dar prin alianță, nu biologic.
Oricum, este evident că nu există vreo sursă care să ateste vreun frate biologic al lui Iisus, cu atât mai puțin vreo soră.

Deci, se știe foarte clar că Iisus Christos nu a avut frați sau surori biologici/biologice.

3. Că nu se știe unde a fost Iisus până la maturitate, deci se poate să fi fost în Persia ori/și India și să fi preluat de acolo ideile pe care le-a propovăduit.

Răspuns:

După aceeași ”logică” am putea spune și că Iisus “a fost ”se poate să fi fost în Rai învățând de la Dumnezeu ideile pe care le-a propovăduit”.
Ceea ce, de fapt, este în parte adevărat, deși nu așa cum cred materialiștii6.

Dar, ca să răspunde la minciuna fundamentală, se știe unde a fost Iisus toată viața sa: în Statul Clientelar Iudeea7 al Imperiului Roman, cu o scurtă călătorie în Egipt puțin după naștere.
Lucrul acesta este arătat clar în Biblie8 și poate cineva înșela pe temă doar pe cei care nu o cunosc.
De pildă, ni se spune

Și a venit în Nazaret, unde fusese crescut (Luca 4:16)

Până și cei răzvrătiți împotriva Mântuitorului nu spuneau „acesta a adus învățături din străinătate”; ci, dimpotrivă, îl disprețuiau pentru că „îl știau de unde este” (Ioan 7:25-28).

Ca urmare, ideea după care ar fi o perioadă ”necunoscută” din viața lui Iisus este total falsă.
Iar interpretarea ideii drept ”argument” pentru o ”inițiere” străin a lui Iisus Christos, absolut absurdă.

4. Că titulatura lui Iisus ar fi contradictorie, unele Evanghelii numindu-L Mesia ori Christos, altele Fiul Omului.

Răspuns:

Ce spun, de fapt, Evangheliile?

Supranumele Mesia este folosit pentru Iisus de El Însuși la Matei 24:23 , de Apostolul Andrei la Ioan 1:40-41, de Iisus, femeia samarineancă și alții la Ioan 4:25-26 și 40-42.
Acest ultim verset (Ioan 4:42) este foarte folositor pentru cei care vor să înțeleagă problema denumirilor: el arată identitatea dintre termenul Mesia, întrebuințat de Samarineancă, și termenul Christos, folosit de Samarinenii din cetate.
Căci, într-adevăr, Christos este forma grecească pentru Meșaiah, adică Mesia, adică Unsul (lui Dumnezeu).

Iar supranumele Christos apare în toate Evangheliile.

În sfârșit, supranumele Fiul Omului este folosit adesea de Iisus Christos și apare în toate Evangheliile (și în Faptele Apostolilor).

Deci, toate Evangheliile Îl numesc pe Iisus Mesia ori Christos, toate Evangheliile Îl numesc pe Iisus Fiul Omului.

De asemenea mai este denumit și Mântuitor (Luca 2:11; Ioan 4:42; Fapte 5:31 și 13:23 etc.), Învățător (Matei 9:11; 10:24-25; 17:24; 19:16; 23:8 și 10; Marcu 2:16; 5:35; 14:14; Luca 8:49; 18:18; 22:11; Ioan 3:2; 11:28; 13:13-14 etc.), Lumina lumii (Ioan 1:4-9; 3:19-20; 8:12 etc.), Răsăritul cel de Sus (Luca 1:78) etc.

Toate aceste denumiri evanghelice descriu o parte din lucrarea lui Iisus și sunt în deplină armonie între ele.

Încheiere

Aceste patru așa-zise probleme, ca și celelalte ridicate, sunt foarte ușor de dezlegat pentru cine citește cu drag Sfintele Scripturi.
Dar, totodată, sunt o piatră de poticnire, sau cel puțin rămân fără răspuns, pentru cei care nu cunosc Biblia.
Și, de asemenea, pentru cei care nu știu să întrebe pe cei care știu.

Mântuitorul ne-a prevenit:

rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22:29; Marcu 12:24)

Dar nu o spune pentru osândire, ci pentru mântuire, chemându-ne la cunoașterea adevărului:

Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei; și veți cunoașteți adevărul, iar adevărul vă va face liberi! (Ioan 8:31-32)

Se arată astfel că Iisus ne previne asupra neștiinței noastre în cele ale adevărului. Care se poate cunoaște prin citirea și trăirea Sfintelor Scripturi – căci doar prin munca de trăire a adevărului se învață puterea și lucrarea lui Dumnezeu.

Deci, iubiți cititori, citiți Sfintele Scripturi cu sete și dor, ca să aveți viață.
Uitați-vă la mai marii noștri, adică la Sfinții lui Dumnezeu care bine și-au trăit viața și au urmat Credința Domnului. Vedeți că toți aceștia au iubit cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât orice altceva, și astfel au câștigat Cuvântul lui Dumnezeu, și cu el Sfânta Treime, adică tot ceea ce înseamnă ceva.
Citiți Biblia, și citiți felul în care a fost înțeleasă și trăită de Sfântul Ambrozie al Mediolanului, de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Chiril al Alexandriei, de Sfântul Vasile cel Mare etc. Și, mai ales, încercați să urmați toată învățătura cea bună înfățișată acolo, și să vă feriți de tot răul.9

Astfel ispitirile cu ”probleme” ca cele amintite mai sus vă vor părea o joacă.
Dar, mai ales, veți câștiga pacea lui Christos, care aduce cu ea împlinire și așteptarea vieții veșnice.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. AUC = Ad Urbe Condita, adică De la Întemeierea Cetății, adică timpul de la întemeierea Romei. Era cel mai constant calendar al Romanilor până la Sfântul Dionisie cel Smerit (Exiguul). ↩︎
  2. Să ne amintim de faptul că Avraam îl numește pe Lot frate (ach / אָח), deși acesta îi era nepot de frate (Facerea 13:8 și 14:14). ↩︎
  3. Termenul vechi-grecesc folosit aici este πρωτότοκον. Din care πρωτό poate însemna primul, cel dintâi sau unicul. În cazul de față atât contextualitatea biblică, dar și Sfânta Tradiție, arată fără echivoc faptul că înțelesul este de Unicul, adică πρωτότοκον = Unicul Născut. O evidență logică este faptul că lipsește orice mențiune a unei alte nașteri (deși este evident că un frate biologic al lui Iisus ar fi fost extrem de important și ar fi fost menționat). Desigur, argumentum ex silentio are o validitate limitată de context. Însă în acest caz contextul este mărturisirea prin Evanghelii a adevărului mântuitor. Mărturisire ce arată foarte clar lipsa unor alți fii ai Fecioarei Maria, după cum se poate vedea în feluritele argumente privind acest subiect prezentate la Lumina adevărului Sfinții. Maica Domnului (click pentru accesare). ↩︎
  4. Amintesc aici de o afirmație protestantă, care proclamă, absolut fără niciun temei biblic, ideea că Iisus ar fi fost „Unul-Născut” după naștere, dar nu și mai târziu. Eroarea logică este ușor de demontat, dacă ne amintim faptul că Evangheliile sunt scrise după Învierea lui Iisus, nu la Nașterea Acestuia. Altfel spus, termenul „Unul-Născut” este un termen aplicat după încheierea vieții pământești a Mântuitorului, având astfel validitate absolută. ↩︎
  5. A se vedea faptul că la Răstignire, alături de Maria Magdalena și deosebi de Fecioara Maria se află „o altă Marie”, mama lui Iacob și Iosif – cei prezentați drept ach / אָח sau adelfoi / αδελφοί în Evanghelii. Se vede astfel foarte clar că au altă mamă (soția lui Cleopa) decât Iisus Christos. Cf. Matei 27.56, Marcu 15:40, Ioan 19:25… ↩︎
  6. Iisus, ca Dumnezeu, era și întrupat pe pământ, și pe tronul ceresc, precum și dincolo de tot ceea ce se poate știi. Creșterea lui Iisus Christos în înțelepciune și har (Luca 2:52) se produce pentru Omul Iisus Christos atât prin cele ale lumii („la oameni”), cât și prin unirea deplină cu Dumnezeu („la Dumnezeu”). Acestea sunt mai greu de înțeles, pentru că oamenii sunt doar oameni, pe când Iisus Christos este și a fost și Dumnezeu și Om. De aceea El a lucrat cele omenești, dar dumnezeiește, și cele dumnezeiești, dar și omenește. Cea mai apropiată stare o putem vedea la sfinții îndumnezeiți (precum Părintele Sofian Boghiu sau Părintele Justin Pârvu). ↩︎
  7. Statut similar cu al Daciei înainte de Decebal și în timpul său până la atacurile sale peste Dunăre care declanșează războaiele cu Traian. ↩︎
  8. Matei 2:1-23; Luca 2:1-52 arată foarte clar faptul că după Fuga în Egipt Maica și Iosif au venit cu Iisus în locul de origine al Dreptului Iosif, Nazaret (Luca 2:4 și 2:39; Matei 2:19-23; Luca 2:51-52; Ioan 1:45 etc.). ↩︎
  9. În gândirea protestantă și neoprotestantă se pretinde că raportarea la tâlcuirile Sfinților lui Dumnezeu este o rătăcire; că trebuie folosită Biblia și doar Biblia. Doar că aceste pretenții sunt scrise în cărțile autorilor protestanți și neoprotestanți, iar nu în Biblie. Ceea ce anulează total pretențiile în cauză. Pentru cei ai Bisericii lui Dumnezeu este limpede că însăși Scripturile poruncesc asemenea raportare: Și avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceți luând aminte, ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos, până va străluci ziua și Luceafărul va răsări în inimile voastre. Aceasta știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1:19-21). Vedem că Apostolul Petru numește, în Duhul Sfânt, proorocii cuvintele Sfintei Scripturi și cuvânt proorocesc ceea ce Sfinții lui Dumnezeu lămuresc din Scripturi. Deci aceasta este porunca lui Dumnezeu, ca aceia care vor să citească Biblia să nu încerce să o tâlcuiască după voia lor, ci să ia aminte la tâlcuirile Sfinților. ↩︎

Intelectualii de curte și istoria se repetă

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În 1954, Constantin Daicoviciu, într-o lucrare cu subtitlul Monografie arheologică, avea o prefață în care spunea:

„Mulțumită eforturilor de a-mi însuși adevărata concepție științifică despre legile de desvoltare a societății omenești, materialismul istoric, m-am străduit în lucrarea de față să mă desbăr de rămășițele concepției burgheze idealiste de a trata fenomenele social-istorice și să mă sprijin pe bazele sigure ale concepției materialiste despre lume și societate a partidului clasei muncitoare. În această direcție, de un neprețuit ajutor mi-au fost și literatura de specialitate sovietică și unele lucrări recente ale istoricilor români.
Așa se explică, deci, că în multe privințe, în lucrarea de față eu susțin un punct de vedere modificat și chiar opus față de părerile exprimate în lucrările mele anterioare.”

Această sucire radicală, chiar la 180° (după propria mărturisire) avea să îi aducă intrarea în Academia Republicii Populare Române un an mai târziu. Precum și nenumărate privilegii.

În paralel, Sfinți precum Arsenie Papacioc, Ilarion Felea, Dumitru Stăniloae, Iustin Pârvu, Constantin Sârbu, Arsenie Boca și mulți, mulți alții erau torturați în pușcării, împinși către moarte cu toată forța Partidului pe care îl slujea Constantin Daicoviciu.

Social, Constantin Daicoviciu era un om de mare succes, parte a „elitei sociale”. Doar că, murind în religia comunistă, s-a dus în Iad.
Social, Părinții Arsenie Papacioc, Ilarion Felea, Dumitru Stăniloae, Iustin Pârvu, Constantin Sârbu, Arsenie Boca și mulți, mulți alții, erau pleava societății, dacă nu mai puțin decât atât. Doar că, murind în ascultare de Dumnezeu, s-au dus în Rai.

Astăzi istoria se repetă.
Pentru că în 1990 oamenii au votat „Comunismul cu față umană”.
A fost sincer Iliescu: doar fața poate fi umană la Comunism.
Și este umană până își revine la normala-i monstruozitate.

Și astăzi avem filosofi de curte, scriitori de curte, intelectuali de curte. Care se cred și sunt crezuți parte a „elitei sociale”. Doar că, dacă vor muri în religiile mamonice1 în care se află, se vor duce în Iad.
Și astăzi avem iubitorii de Dumnezeu care sunt persecutați, insultați, torturați, declarați „pleava societății” (dacă nu mult mai rău). Doar că, dacă vor ține ascultarea de Dumnezeu până la capăt, se vor duce în Rai.

Ce zice înțelepciunea populară?

Cum îți așterni, așa dormi!

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Mamonic = ceea ce ține de Mamona, dracul sau zeul lăcomiei, zgârceniei, iubirii de bani și de putere. ↩︎

Cruci întreite și modelele înrudite

Mihai-Andrei Aldea11 comentarii

Oferim aici cartea Cruci întreite și modelele înrudite, de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, realizată în lunile martie-mai 2026.
Ea poate fi descărcată liber de către doritori.

Lucrarea urmărește mărturii despre existența crucii întreite simple și a altor modele sau tipuri de cruce întreită, din Preistorie (din Eneolitic / Epoca Cuprului) și până în contemporaneitate.
Desigur, lucrarea doar punctează aceste mărturii, care arată fără absolut nicio îndoială adevăruri pe care prea mulți – inclusiv clerici și teologi – nu le cunosc:

  1. Crucea întreită simplă, singură sau repetată, este o prezență în arta și culturile de pe teritoriul României de astăzi de cel puțin 8 (opt) mii de ani.
  2. Un simbol religios, cultural, artistic, existent anterior unei grupări politice, nu poate deveni proprietatea acesteia doar pentru că l-a folosit și ea.
  3. Încercarea unora de a persecuta Biserica Română pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite este un abuz similar celor naziste și bolșevice, lipsit de orice urmă de echitate sau dreptate juridică și legală. Folosirea unor asemenea tactici extremiste constituie doar tentativă de genocid cultural și religios.

Rog cititorul să se gândească ce ușor poate fi nimicită simbolistica oricărei culturi sau religii dacă folosirea acesteia de către grupări politice duce la interzicerea altui uz decât cel politic!

Dincolo de aceste aspecte utile pentru vâltorile de astăzi, merită cunoscute aceste fragmente din Cultura Veche Românească, o cultură profundă și de o bogăție uluitoare.

Citire cu folos și, vă rog, puneți o rugăciune și pentru autor!

Cu recunoștință marilor mei îndrumători și mai ales Marelui Împărat Iisus Christos,
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Cruci întreite sau înrudite 15-V-2026Download

Misiunea Bisericii în irealitatea virtuală

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Utilizatorul Mihai a trimis acum două zile (adică pe 9-V-2026) acest mesaj privitor la eseul despre Scoaterea Oaselor la 7 ani:

Adevărat a înviat! Sărut mâna, Părinte! Vă mulțumim pentru învățătură!
Ce clară pare robia din încheiere, când ne gândim că aceste șapte dimensiuni pe care Sfinția Voastră le articulați erau, până în urmă cu doar câteva secole, evidente pentru mirean ca efect al unei participări vii la realitatea simbolică a Bisericii.
Părinte, dacă îmi îngăduiți întrebarea, contactul cu sacrul, în înțelegerea patristică, neavând loc la nivelul emoției, ci la nivelul nous-ului, putem oare spune, împreună cu René Guénon, că asistăm astăzi la o decădere aproape totală a acestei participări simbolice, prin care atât Scoaterea Oaselor, cât până și Sfânta Împărtășanie riscă să fie reduse la simple evenimente emoționale, creștinul pierzând astfel contactul cu sacrul propriu-zis?
Putem vorbi astăzi despre o dificultate pastorală fără precedent, și anume aceea că preotul are de păstorit o turmă orbită din punct de vedere metafizic? Căci dacă Sfântul Iustin Martirul își adresa Apologia iudeilor și păgânilor, care, în ciuda rătăcirii lor, locuiau încă într-un cosmos perceput ca sacru, populat de transcendent, mireanul de astăzi este robit de realitatea virtuală în care trăiește, inoculat împotriva sacrului, chiar dacă își păstrează obiceiul social/emoțional de a merge la Biserică.

Răspunsul meu este următorul:

Domnul cu noi!

Da, omul de astăzi – și nu doar creștinul – pierde tot mai mult orice contact cu sacrul, deoarece pierde contactul cu realitatea.

Fenomenul nu este nou.

Dimpotrivă, există de la Cădere și până acum.
Când Irod a fost furat de dansul păcătos oare nu tot asta a fost?

Atunci când arhiereii și cărturarii Poporului Israel au vândut lui Irod celălalt pe Mesia (Matei 2:1-6), erau atât de furați de lăcomie și mândrie, încât nu puteau vedea realitatea: nici că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor, nici că Dumnezeu este Înțelepciunea, nici că viața trece și vor plăti veșnic pentru vânzarea lor. Astfel că, știind răutatea lui Irod, i-au spus unde s-a născut Mesia, ca Irod să Îl ucidă și să rămână ei stăpânii poporului1.
Când David l-a ucis pe Urie, oare nu se desprinsese de realitate, uitând Învățătura lui Dumnezeu pentru pofta sa?
Când Eva a zis că e bun de mâncat ceea ce știa de la Dumnezeu că este aducător de moarte, oare nu tot desprinsă de realitate era?

Deci, să ținem minte, pierderea contactului cu realitatea, care duce la pierderea contactului cu sfințenia/sacrul, există de la Cădere și până la Sfârșitul Lumii.

Însă, într-adevăr, astăzi este mai mult decât oricând un mod de viață, prin minciuna satanică numită realitate virtuală.
Care în uriașă majoritate nu este realitate, ci iluzie.
Sau, cum îi spun adesea, irealitate virtuală.

Cinematograful, radioul, televiziunea, computerele personale, internetul, toate au ca rost covârșitor desprinderea clienților de realitate.

Teoretic, toate acestea se pot folosi spre bine.
Practic, foarte puțin și foarte rar sunt folosite spre bine, fiind covârșitor folosite spre rău.

Iar cel mai mare rău pe care l-au adus este, cu adevărat, desprinderea omului de realitate.

Pentru această lume ierarhia noastră – și, de asemenea, Administrația Bisericească – nu este pregătită.

=====

Da, toți ierarhii noștri știu să întrebuințeze și folosesc un telefon ”inteligent”, un calculator personal, un laptop sau o tabletă. Pentru dorințele și nevoile personale!
Dar pentru misiune?

Primii în această privință au fost unii preoți, apoi ierarhi precum Daniel Mitropolitul Moldovei, Bartolomeu al Ardealului, Andrei la Alba Iulia.
Aceștia au înființat o presă creștină care s-a dorit și pentru cei fără studii teologice. La fel s-au creat posturi de radio – cu multă opoziție din partea autorităților lui Iliescu ori Constantinescu, înfricoșate că Biserica ar putea lumina astfel sufletele oamenilor.

Dar ce s-a întâmplat?
Ierarhii și cei din Administrația Bisericească sunt de formație birocratică – pentru că așa este impusă de la Fanarioți încoace alegerea episcopilor, cu rare excepții.
Ca urmare, se feresc de oamenii vii, care nu au gândirea și reacțiile „după literă”. De aceea nu au ajuns episcopi sfinți precum Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Ilarion Felea și alții asemenea. Știa toată administrația, știau și ierarhii, că sunt oameni iubitori de Dumnezeu până la sacrificiul suprem și dincolo de acesta. Dar nu se încadrau în șabloane!
Și, pe același tipar, presa bisericească destinată maselor, posturile de radio și de televiziune destinate maselor au devenit în foarte mare parte literă moartă.
Se găsesc între articole și emisiuni și destule de frumoasă ținută teologică.
Dar tocmai acestea, care sunt cele mai bune părți ale mass-mediei bisericești, o condamnă: sunt, în covârșitoare majoritate, prea intelectuale pentru omul obișnuit.
Care, să ne amintim, este prin definiție ținta pentru ceea ce se numește mass-media.

Desigur, se poate ca cineva să fie în dezacord cu cele spuse.
Totuși, ca să fim și noi birocratici, „cifrele nu mint”: TV Trinitas are 13-14 mii de telespectatori pe minut, TV Discovery are între 20 și 25 de mii de telespectatori pe minut – ca să facem o comparație cu un post tv de documentare, totdeauna cu audiență mult mai mică decât a posturilor generaliste (cum se vrea TV Trinitas) ori a posturilor de știri.
TV Trinitas fiind, în ideal, postul de televiziune al tuturor românilor ortodocși!

Tot pe această linie observăm că TV Trinitas are un rating anual de 0.084% la nivel național.
Sau, o cotă de piață de 0.462%.

Iarăși va sări cineva în sus, argumentând că este un post tv religios, și că acestea au o audiență scăzută.
Voi încerca să arăt că nu aceasta este explicația.

Și încep subliniind faptul că un post de televiziune bisericesc trebuie să aibă alt rol decât acela al copierii activității liturgice sau catehetice scolastice.
Așa cum viața creștinului se desfășoară covârșitor în afara locașurilor de cult, la fel un post de televiziune creștin ar trebui să reflecte și să stimuleze viața creștină de toate zilele. Partea dedicată vieții liturgice și altor manifestări instituționale trebuie să fie minimă și menită să trezească interesul telespectatorilor, dorința lor de a veni în locașurile de cult.

Una dintre cele mai ușoare emisiuni la posturile de televiziune creștine este redarea slujbelor și predicilor.
Este, totodată, una dintre cele mai păgâne și anti-creștine emisiuni posibile.

Pentru cei care nu pot ajunge la Sfânta Liturghie a așezat Duhul Sfânt Obednița.
Pentru cele Șapte Laude există Ceaslovul din care mireanul ce nu poate ajunge la biserică își citește cu evlavie partea lui.

Așa a rânduit Dumnezeu!

Dar ce fac TV Trinitas și alte posturi?
Transmit în direct sau înregistrează și transmit slujbele, transformând creștinul în spectator la viața Bisericii.
În loc să fie parte din viața Bisericii2, creștinii sunt transformați de asemenea emisiuni în spectatori, care privesc la viața liturgică precum la un spectacol teatral3.

Și, iarăși, vor sări unii cu teoria chibritului, mințind înaintea lui Dumnezeu de profunda rugăciune a unor telespectatori – la transmiterea slujbelor. Ca și cum Dumnezeu ar fi cerut creștinului să se uite la slujbe rugându-se, și nu să fie împreună slujitor cu ceilalți participanți – inclusiv clericii.

În realitatea pastorală preoții știu foarte bine că transmiterea emisiunilor la televizor a dus la lenevirea multor credincioși. Care folosesc transmisiunile ca pretext pentru a lipsi de la slujbă.
Mai mult, această lenevire liturgică se transmite în întreaga viață a creștinului telespectator.
Căci așa cum se mulțumește cu spectacolul slujbelor, fără jertfa efortului participării și fără harurile ce se primesc prin aceasta, la fel face și cu restul vieții lui.

Am întâlnit mulți creștini care ascultă în căști Biblia sau cuvintele Sfinților lui Dumnezeu, dar nu își aduc aminte de aproape nimic din ce au auzit.
Pentru că, de fapt, nici nu ascultă: este doar un zgomot de fond.

Și voi preciza că ascultarea de acest fel este bună doar dacă este însoțită de citirea propriu-zisă.
Pentru că citirea nu se poate face fără o atenție minimală, care poate lipsi cu desăvârșire în fața redărilor audio sau video.

La fel, sunt tot mai mulți creștini care au pe post de împlinirea canonului de rugăciune… ascultarea rugăciunilor în cauză la căști sau difuzoare.
Este, oare, nevoie să amintesc faptul că asemenea ”rugăciune” încurajează împrăștierea minții, lipsa dragostei, pierderea harului?

Și mă opresc aici cu explicarea foarte pe scurt (sic!) a efectelor nocive – pastorale, morale, ascetice, misionare etc. – aduse de transmiterea slujbelor la televizor.

Să punem în contrast o emisiune interactivă, în care episcopi, preoți și mireni cu învățătură bună prezintă un subiect 5-10 minute, iar apoi… răspund întrebărilor telespectatorilor!
Dar răspund întrebărilor spontane, nu celor aranjate cu telespectatori-actori!

=====

Pe aceeași linie stă și folosirea altor mijloace mediatice moderne, de la rețele de socializare până la podcasturi ș.a.a.
Sunt locuri în care se poate face multă misiune, de către oameni care cred viu și pot răspunde spontan întrebărilor reale.
Căci dacă se merge pe controlul întrebărilor și răspunsurilor4, senzația de artificial va eradica pe toți cei care sunt căutători ai adevărului.

Iată deci, răspunsul atât de lung pe scurt:

Da, oamenii sunt vrăjiți de iluziile virtuale care domină, tot mai global, dar Biserica are mijloacele pentru a-i chema și călăuzi către și întru Adevăr.

Rămâne să existe voință.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note:

1 A se vedea și la Marcu 12:1-13. Unde Iisus Christos le spune în față ce au făcut și ce încercau să facă, precum și faptul că Dumnezeu știe toate și va răsturna planurile lor. Însă în loc să se trezească, furați de mândrie și lăcomie, au încercat să Îl prindă, iar temându-se de popor au trimis pe Irodiani să Îl ispitească.

2 Amintesc aici doar de II Petru 2:5, ca mărturie invincibilă a faptului că un creștin ori este parte din Biserică, ori nu este creștin.

3 Și trecem aici peste hrănirea accelerată a orgoliului pentru cei care apar astfel la televizor!

4 A nu se confunda cu medierea, prin care se elimină trolii, tulburații psihic ce vor doar să se audă și alții asemenea.

Românii vechi erau înțelepți (01) Scoaterea oaselor la 7 ani

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Christos a înviat!

Mă întreabă cineva – și nu cu bunăvoință – „de ce Românii își dezgroapă morții la 7 ani”?

Voi răspunde la întrebare amintind în primul rând trei lucruri uitate:

1) În trecut Românii se întindeau, cu sau fără suprapunere cu alte etnii, din Alpi la marginile Caucazului, de la Marea Baltică până în Asia Mică (aici fiind și astăzi Români uitați de Patria și Națiunea lor).

2) Natura era în trecut mult mai puternică în raport cu oamenii decât este acum.

3) Aproape oriunde ar fi fost, Românii aveau parte de o mulțime de persecuții religioase, atât de la păgâni, cât și de la felurite erezii (de la Arianism ori Iconoclasm până la Papism).

Întinderea despre care am amintit este un element important aici deoarece înseamnă că mulți dintre Români au trăit în condiții aspre.
Iar dacă punem acest lucru în legătură cu raporturile vechi cu natura, se poate zugrăvi o pictură amănunțită a ceea ce a fost.

Dar ne vom mulțumi să amintim de Sfântul Dimitrie din Basarabi, ocrotitorul Bucureștilor, și de felul în care mormântul său a ajuns în râu.
Prăvălirile de dealuri sau munți, alunecările pământului, închiderea râpelor din pricina apelor sau cutremurelor, înmlăștinirea locurilor, iată doar câteva dintre fenomenele naturale ce amenințau locurile de veci în trecut. Și, de fapt, cel puțin pe alocuri, chiar și astăzi.
Dacă mai adăugăm fiarele ce puteau dezgropa morții dacă îngroparea nu era bine făcută, înțelegem și mai mult că locurile bune de înmormântare erau mult mai puține decât am crede astăzi.

Mai mult, Românii trăiau și în țări sau ținuturi în care asemenea locuri erau și mai puține.
În bălți, de pildă, mai fiecare bucată de pământ este amenințată de ape.
În locurile pietroase, îngroparea este o provocare; și, din nenorocire, se putea face bine doar în acele puține locuri potrivite pentru grădinărit sau plugărit.

În sfârșit, au fost și sunt păgâni care nu s-au sfiit să pângărească mormintele și cimitirele creștinilor.

Față de toate aceste lucruri, străbunii noștri au gândit mai multe căi de apărare a celor trecuți la Domnul.

Una dintre ele, paradoxal, a fost arderea celor îngropați. Aceasta nu se făcea pe loc, pentru că ar fi stat împotriva legii creștine pentru înmormântare. Deci întâi avea loc îngroparea, iar după o vreme se făcea o dezgropare urmată de ardere.
Astfel rămâneau oasele, care se puneau într-un vas ori într-un sac, făcându-se loc pentru alt trup.
Locurile bune de îngropare deveneau, astfel, refolosibile într-un timp destul de scurt. Iar vitregiile vremii sau răutățile năvălitorilor nu mai puteau atinge trupurile celor dragi plecați în Veșnicie.

De la această practică veche vin acele locuri de veci sau cimitire care uimesc pe arheologii necunoscători ai istoriei Bisericii: cu artefacte și urme creștine, dar cu urme de incinerare.

Totuși, arderea celor adormiți, chiar și după îngropare, nu este o practică plăcută Bisericii.
Este ca și cum ai arde o biserică veche fără să ridici alta în loc – ceea ce, desigur, nu este cu putință omului pentru cei adormiți.

Ca urmare, obiceiul cel mai răspândit la Românii – și preluat și de o parte dintre împreună locuitorii cu ei – a fost acela al scoaterii oaselor.
De obicei la trei ani sau la șapte ani, după felul locului.
Adică, atunci când carnea devenea țărână mai repede, se făcea scoaterea oaselor la trei ani.
Atunci când revenirea cărnii la țărână dura mai mult, se făcea scoaterea oaselor la șapte ani.
Și un colț al mormântului familiei devenea, de fapt, osuar.

Dar cum se făcea scoaterea oaselor?

Înainte merită amintit că după vechea Lege Română (Românească) scoaterea oaselor se făcea doar la cei trecuți în Veșnicie întru Credință.
Pentru cei care muriseră rușinos – de pildă, năvălitori de orice religie –, asemenea lucrare nu se făcea.
Pentru că scoaterea oaselor este mai mult decât un obicei practic, menit să lase liber mai repede locul bun de îngropare.

Scoaterea oaselor este o lucrare sfântă, cu adânci și bogate înțelesuri creștine și românești.

Astfel, în primul rând se mărturisește prin ea credința în Învierea cea de Obște.

Și să ne rușinăm aici, pentru că Românii vechi cunoșteau Sfintele Scripturi, unii dintre ei chiar pe de rost.
Știind, de pildă, vedenia oaselor uscate, refacerii trupurilor și Învierii Obștești de la Iezechiel 37:1-14.

Ca urmare, scoaterea și îngrijirea oaselor – după cum vom vedea mai departe – este lucrarea vie a credinței în învierea promisă de Domnul – la Iezechiel 37:1-14, Ioan 5:24 și 6:40 etc.

În al doilea rând, prin scoaterea oaselor se mărturisește legătura dintre suflet și trup.

Această mărturie se arată prin aceea că dacă legătura între suflet și trup este ruptă cu totul la moarte, trupul mort nu mai înseamnă nimic.
Deci făcând slujba de înmormântare și toate cele cuvenite, precum și îngrijind oasele atunci când trupul s-a topit, mărturisim că într-adevăr sufletul se mântuiește în trup și cu trupul, ori se osândește în și cu acesta.

În al treilea rând, prin scoaterea oaselor se mărturisește eternitatea iubirii și datoriei față de înaintași.

Căci, într-adevăr, chiar de crede cineva în Învierea de Obște și în toate cele ale Bisericii lui Christos, de ce s-ar osteni cineva cu îngroparea și scoaterea oaselor?
Căci sunt acestea lucrări destul de grele și care sunt departe de a fi plăcute.

Dar dragostea toate le rabdă și toate le face după cuviință, cuprinzând, adică, și datoria față de Dumnezeu și oameni.

Iar cel care are iubire pentru Dumnezeu va avea iubire și pentru oameni, începând cu cei care i-au dat viață, cu frații și surorile, cu toate rudele… desigur, dacă aceștia toți nu s-au purtat ca dușmani adevărați ai omului acela.
Prin urmare, grija de înmormântare, pomeni, parastase și scoaterea oaselor este o mărturie a iubirii, a împlinirii datoriei față de oameni și Dumnezeu.

În al patrulea rând, scoaterea oaselor este o mărturie a credinței celui trecut în Eternitate.

Căci, după cum am arătat, scoaterea oaselor – ca și celelalte slujbe mari și mici pentru adormiți – nu se fac la cei morți în afara Credinței.
Iar scoaterea oaselor se face cu aceeași rânduială a scoaterii moaștelor, turnându-se pe oase untdelemn și vin, făcându-se slujba Parastasului, dându-se pomeni.

Se mărturisește, astfel, că cel adormit (cea adormită) se numără cu sfinții lui Iisus Christos – cu care să ne numere și pe noi Dumnezeu Bunul!

Este, desigur, și o scoatere a oaselor utilitară, făcută fără slujbă și pomenire, numai pentru a goli locul de îngropare. Să ne păzească Dumnezeu de a fi vrednici de așa ceva!

În al cincile rând, scoaterea oaselor arată și crugurile vremilor, sau rânduiala firii.

Căci așa cum părinții lasă toate copiilor, așa și cei adormiți mai înainte lasă locul de odihnă pentru cei care vin după ei.

Este o vreme pentru toate lucrurile de sub Cer, spun Scripturile, dar este o vreme și pentru toate cele cerești.
Aici, la scoaterea oaselor, bătrânii fac loc celor tineri; este și o lucrare a dragostei, și o lucrare a datoriei.

Dar, va zice cineva, unde este dragostea celor mai înainte adormiți, de vreme ce scoaterea oaselor se face de către cei în viață?

Răspunsul, ușor de văzut, este acesta:
Prin faptul că ei și-au învățat urmașii să facă scoaterea oaselor, știind că va veni rândul lor să lase mormântul pentru urmași.

Este aici o puternică mărturie a iubirii lucrătoare, ce privește cu încredere în Dumnezeu și schimbările aduse omului de trecerea timpului, și schimbările aduse lumii de vremuri.
Este aici o asumare a acestor schimbări întru Dumnezeu, cale a Vieții Veșnice și pentru cel care își asumă, și pentru urmașii care învață de la el asumarea.

Căci este vreme să trăiești și este vreme să mori; este vreme să înmormântezi și este vreme să fii înmormântat; este vreme să faci scoaterea oaselor înaintașilor și este vreme ca urmașii să facă scoaterea oaselor tale.
Și Românul pune toate vremurile sub și întru Dumnezeu, câștigând Veșnicia.

În al șaselea rând, scoaterea oaselor arată împreună locuirea sfinților și veșnicia legăturilor pecetluite de Credință.

Căci oasele scoase acum se pun alături de oasele mai vechi.
Se adună, adică, împreună oasele celor din același neam și din aceeași Credință.
Așa cum și aceștia se adună împreună în Ceruri.

Aici se cuvine să spunem că în trecut erau cimitire sătești care aveau osuar, loc în care se așezau toate oasele scoase la șapte ani.
Așa cum și mânăstirile vechi aveau – și unele încă au – osuarele lor.

În toate aceste osuare – de familie sau de obște – sunt împreună cei trecuți la Domnul acum șapte ani, opt ani, optzeci de ani, opt sute de ani etc.
Am un străbunic – Monahul Paisie – în osuarul Mânăstirii Cernica.
Nu știu care sunt oasele lui din mulțimea de oase de aici. Dar nici nu îmi trebuie să știu, căci pentru toți se cuvine să mă rog și la toți se cuvine să mă rog să se roage pentru mine.

Iată, Credința ne unește dincolo de viață și de moarte, dincolo de tărâmuri și vremi.
Iar scoaterea oaselor este o mică faptă din această unire și din această Credință lucrătoare.

În al șaptelea rând, scoaterea oaselor este creștere a celor care o săvârșesc.

Prin împlinirea datoriei față de cei adormiți, prin contactul nostru cu vremelnicia vieții în această lume, prin rânduielile Bisericii lui Dumnezeu, creștem întru Christos Iisus.

Căci acolo unde există dragoste darul îmbogățește pe cel care îl dă, jertfa este un câștig pentru cel care o face.

Întru Credința lui Iisus Christos, fiecare împlinire a datoriei ne așează mai bine pe Calea Vieții și ne înaintează către Împărăția Cerurilor.
Deci lucrările pentru cei adormiți – slujbe, pomeni și altele asemenea – sunt o îmbogățire a celor care le lucrează.

În același timp, apropierea de cei adormiți, contactul cu ei, sunt o trezire din amăgirile acestei lumi.
Căci lumea supusă răului face ca cele trecătoare să pară veșnice, momind oamenii în fugărirea iluziilor și despărțirea de Dumnezeu, Unicul Izvor al binelui, împlinirii, fericirii.
Dar la înmormântare, la pomeni și parastase, la scoaterea oaselor, ne aducem aminte că trupul – pe care îl slujim fanatic, adică orbește și nebunește – se duce. Și că sufletul – pe care îl părăsim și disprețuim la fel de fanatic, adică orbește și nebunește – este cel care rămâne.

În fața golului morții Dumnezeu este singura scăpare. Fără El nu putem nimic!
Iar ascultarea față de rânduielile iubitoare, înțelepte și mântuitoare ale Acestuia, ne învață binele, ne așează pe Calea Vieții, ne întărește împotriva ispitelor, ne apără de cei răi, ne duce în Împărăția Cerurilor și la desăvârșire.

=============================================================

Am arătat, iată, de ce fac Românii scoaterea oaselor la șapte ani. Și cele spuse o să pară multor cititori desprinși de realitate niște vorbe – frumoase ori ba, după sufletul fiecăruia. Căci, înrobiți de realitatea virtuală în care trăiesc, ei văd cu greutate faptul că toate cele pe care le-am arătat mai sus sunt fapte.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea