Pe-al nostru steag e scris unire
Ciprian Porumbescu
Pe-al nostru steag e scris unire,
Unire-n cuget și simțiri
Și sub măreața lui umbrire
Vom înfrunta orice loviri.
Acel ce-n luptă grea se teme
El însuși e rătăcitor,
Iar noi uniți în orice vreme
Am fost, vom fi învingători.
Am înarmat a noastră mână
Ca să păzim un scump pământ,
Dreptatea e a lui stăpână,
Iar Domn e Adevărul sfânt.
Și-n Cartea Veșniciei scrie
Că țări și neamuri vor pieri,
Dar mândra noastră Împărăție (sau ”Dar mândra noastră Românie”)
Etern, etern va înflori.
Învingători, cu laur verde,
Noi fruntea nu ne-o-mpodobim
Nici scumpele grămezi de aur
Drept răsplătire nu dorim
Știind că-n viața trecătoare
Eterne fapte-am împlinit
Și chinu’ morții-ngrozitoare
Bogat, bogat e răsplătit.
Textul poemului Pe-al nostru steag e scris unire, de Ciprian Porumbescu, este înfățișat aici în chipul său original, așa cum a fost păstrat de Timotei Popovici (în Pe-al nostru steag e scris unire, Calendarul ”Amicul poporului”, Sibiu, 1904) și de M. Gr. Poslușnicu (în Istoria Muzicei la Români, ”Cartea Românească”, București, 1928).
M. Gr. Poslușnicu subliniază că pentru Ciprian Porumbescu singura împărăție era Românimea. Aceeași Românime sau Românie înfățișată cu dor de Mircea Vulcănescu, Mihai Eminescu și alți patrioți români. Singura veșnică, pentru că era și este singura sub Dumnezeu (în timp ce toate celelalte neamuri se pun deasupra Acestuia). De aceea la început Ciprian Porumbescu a folosit versurile „Dar mândra noastră Împărăție/ Etern, etern va înflori”. Cenzura austriacă a fost îngrozită de gândul că Românii ar putea vedea ”Imperiul austriac” drept împărăția lor; și cu atât mai mult că ar fi vorba despre învierea Romaniei sau României – de care ținuseră toate țările românești din vechime. Ciprian Porumbescu avea două variante la acel vers urât de cenzură: „Iar scumpa Românie Jună” sau „Dar mândra noastră Românie”. Amândouă au fost socotite primejdioase de către Austrieci. Prima pentru că deși se putea potrivi societății ”România Jună” din care Porumbescu făcea parte, se putea înțelege și ca o nădejde în creșterea Regatului României (România Jună, adică tânără, față de România Veche ce avusese capitala la Constantinopol). Iar a doua variantă era și mai „dușmănoasă” din punctul de vedere al administrației austro-ungare. Ca urmare, s-au folosit primele trei strofe, fiind lăsate deoparte celelalte (pentru ca în timp ultimele două, adică strofele 7 și 8, să se piardă cu totul).
Poemul păstrat redă credința în Dumnezeu a autorului și dorința de a-L sluji pe Acesta și ca persoană, dar și ca națiune.
Am redat aici cele șase strofe păstrate, spre întărirea sufletească a cititorului de astăzi și înarmarea lui în slujirea prin Dumnezeu a Neamului Românesc.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
