Categorie: Cultura Veche Românească

Limba noastră – Alexei Mateevici

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată,

Un șirag de piatră rară

Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam ce, fără veste,

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec

Doina dorurilor noastre

Roi de fulgere, ce spintec

Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii

Când de vânt se mișcă vara:

În rostirea ei bătrânii

Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veșnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeșnici.

Limba noastră-i vechi izvoade,

Povestiri din alte vremuri,

Și citindu-le ‘nșirate

Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră îi aleasă

Să ridice slava-n ceruri,

Să ne spuie-n hram și-acasă

Veșnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfânta,

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng și care o cântă

Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,

Ruginit de multă vreme,

Ștergeți slinul, mucegaiul

Al uitării ‘n care geme.

Strângeți piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde

Și-ți avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

Nu veți plânge-atunci amarnic

Că vi-i limba prea săracă

Și-ți vedea cât e de darnic

Graiul Țării noastre dragă!

Răsări-va o comoară

În adâncuri înfundată

Un șirag de piatră rară

Pe moșie revărsată.

Alexei Mateevici

Din cuvintele folosite de Alexei Mateevici în poemul Limba noastră, cca. 80% sunt de origine latină, urmate de cuvinte de origine traco-iliră (precum doină, codru) și de alte origini. Ceea ce face din acest poem o excepțională oglindire poetică a vocabularului fundamental al limbii române – vocabular fundamental latin.

În cu totul altă ordine de idei, încă aștept canonizarea preotului martir Alexei Mateevici.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Datoria și cei 4D

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Am amintit repetat despre cei 4D esențiali pentru existența și creșterea noastră:

Dumnezeu
Demnitate
Dârzenie
Discernământ.

Trebuie să recunosc faptul că a fost puțin răspuns la această amintire și chemare. Puțini m-au întrebat cum se pot pune acești patru stâlpi în viața omului.

Iar celor care m-au întrebat le-am arătat și că cele patru cuvinte esențiale, cei patru stâlpi, pot fi adunați într-un singur cuvânt:

DATORIE.

Și voi adăuga la acesta o singură frază:

Străbunii erau oamenii datoriei, de aceea au dat puhoi de sfinți, de aceea astăzi dacă se mai ridică pe ici, pe colo, câte unul.

Restul e trufie.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Între Pustia Iordanului și Deșertul Sahara. Sau (iar) despre neștiința fudulă. Repostare

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Acest cuvânt are ceva anișori de când a fost scris, respectiv postat. Face parte dintre adevărurile pe care prea puțini le găsesc folositoare, deși minciunile pe temă nasc rătăciri cumplite. Însă, după cât îmi dă Dumnezeu putere, mi-am făcut și îmi fac datoria de a mărturisi adevărul, chiar dacă grăiesc în deșert. Sau în pustie? Cu un șir de corecturi, redau cititorilor mei această mică incursiune în legătura dintre adevăr, minciună, spiritualitate, morală și grai.

“Datul cu părerea” este o boală cumplită a vremii noastre, mai ales pentru că ține prea adesea loc și de gândire, și de cunoaștere. Sunt nenumărate minciuni, bârfe și prostii care umblă drept adevăruri ca urmare a acestui “dat cu părerea” plin de convingerea trufașă a faptului că “trebuie să fie așa”… Este ceea ce Străbunii numeau “prostie fudulă”, aceea care distruge rău de tot.
Desigur, de când este lumea, lume căzută, au umblat prin ea minciunile, bârfele și prostiile drept adevăruri. Dar a existat și căutarea lămuririi, înțelegerii, cunoașterii, discernerii etc. Astăzi însă, pare să fi încetat, pentru că vezi oameni de cultură, la propriu, care preiau cele mai mari stupidități fără nicio șovăire.

În zona (pseudo-)teologică, una dintre acestea este

presupusa egalitate dintre “Pustia” sau “pustiele” (”pustiile”) ori “pustiurile” din Țara Canaanului și deșert.

Altfel spus, există oameni care își închipuie că în Țara Canaanului turmele uriașe de oi ale Vechiului Testament pășteau nisip și piatră, că ținuturile Palestinei erau, în vremea Patriarhilor, în felurile în care se prezintă Deșertul Arabiei în Evul Mediu sau, mai aproape de noi, Deșertul Sahara.
Își închipuie peisaje sahariene – cu nisipuri încinse ori pietrișuri fierbinți – , lipsite de apă și de vegetație, în care corturile și casele sunt construite pe lângă oaze sau de-a dreptul în mijlocul golului de viaţă al deșertului.

Dar nu doar că au această fantezistă imagine! Mai mult, ei ajung și să “tragă” pe temeiul ei concluzii “teologice”, “etnologice” etc. asupra Evreilor, Arabilor, Mozaismului, Islamului etc. Declarând, de pildă, “competent” – și profund absurd – că “monoteismul este rezultatul influenței deșertului asupra Semiților” și altele asemenea. La fel de mincinoase, aceste “concluzii”, ca și închipuirea de la care pornesc.

Știm, desigur, că Românii și-au uitat limba: creolo-româna vorbită de mai bine de un secol, întâi o franco-română, azi romgleză, este mult înstrăinată de Limba Română din trecut. Dicționarele surprind, uneori, definiții contradictorii ale cuvintelor de altădată. Precum sunt cele dintre înțelesurile mai noi și cele mai vechi ale termenilor pustiu sau pustie (substantiv sau adjectiv).
Ca urmare, nu este de mirare dacă cei fără pregătire istorică pot fi înșelați de o așa-zisă egalitate între pustiu/pustie și deșert. Neașteptat și trist este să vezi, după cum am spus, oameni care au – sau pretind că au – cunoștințe istorice și o perspectivă culturală largă, dar care adoptă fără șovăire asemenea stereotipii false.
Pustia Basarabiei sau Pustia Bărăganului sunt două pilde ale folosirii cuvântului pustie, în vechime, în aproape același înțeles cu țelină, dar pentru întinderi mai mari.
Altfel spus, pustia era numele dat pentru marile întinderi de iarbă și tufe.

Pustia Palestinei era o asemenea întindere de iarbă și tufișuri, întreruptă de crânguri și păduri “de apă” (adică aflate pe lângă ochiuri sau cursuri de apă), dar și de păduri propriu-zise.
Una dintre acestea este Pădurea lui Efraim, despre care se spun lucruri minunate, pe care, poate, le vom povesti altădată. Ea era una dintre numeroasele păduri din Gilead, ținut întins între Câmpia Moabului, de lângă Marea Moartă, și Râul Iarmuc, dinspre Lacul (Marea) Galileii.
Alte păduri erau cele din părțile muntoase de la vest de Iordan, din sudul Hebronului până departe în Samaria. Mai la nord, erau alte crânguri și păduri, fie pe malul Iordanului și Mării Galileii, fie pe văile pâraielor sau pe unele înălțimi, împestrițau Galileea până la hotarul cu Fenicia (Liban). De aici începeau vestiții Codrii ai Libanului, atât de iubiți și de cântați și de Evrei, nu doar de Fenicieni și alte neamuri vechi din acele locuri.

Ţara Sfântă

Pădurile despre care am amintit erau, desigur, mediteraneene, cu specii felurite, de la cele de stejar la mirți, roșcovi, smochini sau măslini sălbatici. Trecerea de la tufe la copaci uriași se făcea în ele uneori neașteptat, alteori treptat, după felul pădurii. Deoarece desișurile erau cele care fie se trăgeau din păduri – în care copacii fuseseră tăiați -, fie dădeau naștere pădurilor – atunci când unele dintre specii treceau de la faza de tufișuri la aceea de arbuști sau arbori – delimitarea dintre ele era greu de făcut.
Fie păduri, fie desișuri, toate erau adăpostul unor fiare primejdioase, precum lupii, urșii  sau leii, care ieșeau seara din adâncurile lor în căutarea prăzii.
În câmpiile dinspre mare stăpâneau întinderile de iarbă, ținuturile iubite de păstori și colindate de turmele de oi sau de capre, de stavele de cai, de măgari sau catâri și de cămile – spre a nu mai vorbi de cerbi, căpriori sau alte vietăți sălbatice. Aici tufișurile erau mai rare, la fel și crângurile sau pădurile, mai curând putând fi găsit câte un stejar singuratic sau alt asemenea arbore.

Pentru a înțelege mai bine înfățișarea acestui ținut am putea avea înaintea ochilor Sciția Mică (Dicia sau Dobrogea) în partea ei de miazănoapte, cu pădurile din Munții Măcinului și împrejurimi, tufărișurile și întinderile de iarbă dinspre lacurile de la țărmul mării.
Sau, de asemenea, vechile tărâmuri românești mai joase ale Pindului, ale Epirului, Tesaliei și sudului Macedoniei, cu amestecul lor de păduri, crânguri, tufărișuri și pășuni largi.
Ori, la fel, părțile Crimeii, atât de dragi, cândva, păstorilor Români, cu pădurile din Munții Crimeii și pășunile – am putea spune, salmastre – întinse între țărmurile de apus și Sărături, pe lângă Puturoasa.
Avem asemenea amestecuri de stepă, silvostepă și pădure și înspre Tisa, de la poalele mai blânde ale Apusenilor înspre apus.
Toate aceste ținuturi vechi românești sunt foarte asemănătoare celor din Țara Sfântă, sunt foarte asemănătoare locurilor în care au trăit vechii Evrei, Patriarhii și neamurile amintite în Vechiul Testament.

Confuzia între pustie și deșert, de înțeles între anumite hotare, este ușurată de faptul că astăzi mari părți din locurile cândva roditoare ale fostului Canaan sunt (tot mai uscate). Ținuturi în care demult pășteau turme uriașe sunt astăzi pline de pietre, iar câteva capre cu greu găsesc buruieni din care să trăiască de pe o zi pe alta. Altele sunt cu totul secătuite, piatră goală, seacă, ziua încinsă, noaptea rece, în vreme ce unele au fost înghițite de nisipurile venite dinspre sud, parcă aduse de Islam odată cu Jihadul.

Cei care încearcă să construiască o legătură (intrinsecă) între religiile monoteiste și “deșert”, nu o pot face decât ignorând realitățile istorice. Pentru că Mozaismul și Ortodoxia apar nu într-un ținut deșertic, ci într-unul în care exista un frumos și echilibrat amestec de pădure, silvostepă, tufărișuri și stepă. (La rândul său, Catolicismul apare în Italia, nu în deșert, iar Protestantismul în zonele muntoase din Boemia, Elveția și Franța, Unitarianismul în pământurile mănoase ale Transilvaniei etc.)
Merită amintit, pentru cei care, din cine știe ce pricină, au uitat cum era, de fapt, vechiul Israel, că Țara Făgăduinței mai era numită și “țara în care curge lapte și miere” ; era un pământ bogat, cu livezi și vii, cu păduri și pășuni. Căci, spune Domnul,  pământul la care mergi tu ca să-l stăpânești nu este ca pământul Egiptului din care ai ieșit, unde, semănând sămânța, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. Ci pământul în care treceți ca să-l stăpâniți este o țară cu munți și cu văi și se adapă cu apă din ploaia cerului. (Deuteronom 11.10-11)
Altfel spus, pământul făgăduit lui Avraam era mai roditor decât acele părți ale Egiptului care se fertilizau prin revărsările Nilului.
Iar când iscoadele trimise de Moise ca să vadă cum este această țară au intrat în ea, ajungând la Valea Eșcol (în sudul fierbinte al țării), “au cercetat-o și au tăiat de acolo o viță de vie cu un strugure de poamă și au dus-o doi pe pârghie. Au mai luat de asemenea rodii și smochine” (Numeri 13.24). Pe care le-au adus ca mărturie a fertilității extraordinare a Țării Canaanului – inclusiv în opoziție cu Deșertul Egiptului, pe care Evreii îl cunoșteau bine.

Acele locuri atât de roditoare – și dovedite arheologic a fi fost, demult, foarte roditoare – sunt acum pustiite.
Și în Arabia și părțile Levantului, și în Africa, uscăciunea a înaintat mult – spun unii, odată cu înaintarea Islamului – , cucerind ținuturi uriașe. La fel s-au uscat și multe din vechile păduri și pășuni ale Meziei, Persiei și Partiei, din Iranul de astăzi, precum și alte asemenea ținuturi din Asia Centrală. Desigur, identitatea de timp dintre această pustiire și înaintarea Islamului este, presupunem, o simplă coincidență. Dar una care a făcut să se identifice, cumva, monoteismul islamic și nisipurile, pietrișurile, deșertul.
Parte a lumii islamice, inclusiv a Imperiului Otoman, vreme de cca. o mie de ani, Țara Sfântă a suferit și ea de pe urma acestei coincidențe.
Amintirea țării în care curge lapte și miere, în care sunt ciorchini de struguri ce au nevoie de doi oameni spre a fi duși, în care smochinele și rodiile se culeg din mers, a trecut în istorie, iar pentru unii în legendă.
Cu toate că fertilitatea Țării Canaanului este un fapt concret și elementar, pe care orice teolog sau istoric este dator să îl cunoască.

Totuși, disprețuind adevărul și bunul-simț, sunt unii care își închipuie și proclamă arogant că pământul Israelului a fost deșertic.
Apoi, pe temeiul acestei închipuiri, încearcă să explice religiile monoteisme printr-un ridicol apel simplist la ”influența deșertului”.
Iar asta ignorând cu superbă descalificare intelectuală… faptul că deșerturile din Americi, Africa, Australia sau alte părți ale lumii nu au născut nici-un fel de monoteism, nici chiar alte deșerturi asiatice în afara Arabiei, fie ele locuite de neamuri semitice sau nu.
Superficialitatea acestor fantasmagorii – de tip “incultură de internet” – este cu atât mai ridicolă cu cât știmă că în vremea Patriarhului Avraam ținuturile Canaanului erau vestite prin fertilitatea și bogăția lor, iar “deșertul” începea departe, dincolo de hotarele lor.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Din ispitirea Bisericii. Călugării împotriva unirii soților. Două cazuri

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Ispitirea Bisericii

Încă de la începuturi diavolul a lucrat împotriva Bisericii, începând cu lupta împotriva Capului Bisericii, Iisus Christos.
Iar după Pogorârea Duhului Sfânt (la Cincizecime) lucrarea dracilor împotriva Bisericii, lupta lor împotriva Creștinilor, a devenit tot mai îndârjită.
Istoria primelor veacuri creștine, ca și a următoarelor – până astăzi –, ne arată un fenomen pe care l-am putea numi curios: ispitirea Bisericii din afară i-a făcut totdeauna mult mai puțin rău decât ispitirea din lăuntru.

De pildă, pe măsură ce se întăreau persecuțiile împotriva Creștinilor, numărul acestora creștea. De unde și expresia o sămânță este sângele Creștinilor (semen este sanguis Christianorum).

Dar pierderi mari ale Bisericii, foarte greu de reparat, au fost prin rătăciri precum Montanismul, Arianismul, Macedonianismul, Iconoclasmul și altele asemenea.

Ca urmare ispitirea Bisericii din lăuntru, oricare i-ar fi chipul, este prima asupra căreia trebuie să veghem. Nu pentru că ar păți ceva Dumnezeu prin aceste ispitiri, ci pentru că noi înșine putem oricând să cădem din pricina lor1.

De aceea am scris rândurile de față: pentru așezarea întru adevăr a noastră, a tuturor.
Voi sublinia aici faptul că și eu am preluat și am crezut ca adevărate multe dintre ”micile rătăciri” care circulă în Biserică.
Și nu au cum să nu circule, nu doar pentru că este rânduit să fie, ci și pentru că prea mulți dintre clerici suntem prea mult administratori și prea puțin duhovnici, prea mult birocrați și prea puțini trăitori și mărturisitori ai Credinței.

Și această atmosferă îi atinge chiar pe cei mai buni dintre noi, chiar și pe sfinți.
Căci, până la urmă, și prietenii lui Dumnezeu greșesc și chiar păcătuiesc, după cum s-a văzut de nenumărate ori – și în Vechiul Testament, și la noi, în Noul Testament.

Trufia călugărească

Am auzit această sintagmă (trufia călugărească), de la mari preoți-călugări, precum Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Iustin Pârvu etc. – o parte dintre ei deja canonizați.
Este o ispită a înălțării datorită apartenenței la cinul monahal (din pricina hainei, se zicea cândva); care, dacă prinde, îl face pe cel ispitit să se vadă mult peste ceilalți. Viziune care duce la lansarea de rătăciri sub acoperirea poziției, nu a izvoarelor canonice.
Desigur, asemenea ispitiri ale trufiei există pentru toate stările omenești.
Însă rar au atâta înrâurire asupra Bisericii ca trufia călugărească.
Și vom vedea îndată două exemple tragice.

Două cazuri de intrare a călugărilor unde nu au voie

Titlul acesta este susceptibil multor interpretări – slavă lui Dumnezeu pentru limba română! – și aceasta este și dorința mea.
Dar din toate interpretările cu putință, mă opresc astăzi la două intrări aflate în unele Îndreptare de spovedanie sau lucrări despre spovedanie (de obicei ale unor călugări, sau preluate de la aceștia):

  • Este (mare) păcat să se unească soții mai mult de o singură dată în 24 de ore.

  • Este (mare) păcat să se unească soții ”în alte poziții”, precum animalele.

A doua ”acuzație” am auzit-o de la începuturile venirii mele la Biserică. Și m-a făcut să râd în hohote, pentru că eram foarte pasionat de biologie: practic nu există poziție în care să se unească soții și care să nu fie folosită de vreo specie de animale. Urșii, de pildă, practică frecvent ”poziția misionarului”, astfel că – după rătăcirea citată – cei care se unesc astfel o fac ”precum animalele”.
Dincolo de iraționalul frazei, mai mulți duhovnici mari erau supărați de nerușinarea acelor călugări care intră acolo unde nu se cuvine.
Într-adevăr, unul dintre lucrurile care m-a făcut să râd în hohote a fost imaginea unui călugăr ce pândește soții ca să le verifice pozițiile.
Dar este de râs? Ori este de plâns?
Vom vedea puțin mai departe.

Primul exemplu dat este al unui păcat absolut aparținând creatorului (creatorilor) și răspânditorilor textului.

NU există în Învățătura Bisericii nicio limitare a numărului de uniri dintre soți într-un timp anume.

Ceea ce, evident, face din fraza respectivă o rătăcire, pentru că NU este după Învățătura Bisericii.

Dimpotrivă, Dumnezeu poruncește:

Se va uni bărbatul cu femeia sa și vor fi amândoi un singur trup. Și ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să NU despartă! [subl.n.] (Matei 19:5-6; Marcu 10:6-9)

Ca și cum nu ar fi de ajuns aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt mărturisește prin Sfântul Apostol Pavel, despre unirea trupească a soților:

Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. (I Corinteni 7:4)

Astfel încât în tot Noul Testament se găsește obligația soților de a se uni între ei după nevoia și dorința lor, dar NU se găsește nicio limitare cantitativă standard2.

Altfel spus, și aici a intrat cineva acolo unde nu avea voie să intre. Și iar putem avea imaginea călugărului care se uită pe gaura cheii să vadă de câte ori se unesc cei doi soți.

Este de râs?

E bine dacă putem râde și îndrepta lucrurile – ridendo castigat mores. Dar adevărul e că avem de-a face cu două rătăciri de origine catolică, unde au fost preluate din erezia catară.

Există această rătăcire fundamentală, după care unirea trupească este, chiar și între soți, ceva rușinos, ceva care ține de păcat și de cădere.

Însă unirea soților este ceva intim, nu rușinos în sensul de indecent. Este ceva între cei doi, rușinoasă fiind încălcarea hotarelor puse de Dumnezeu3.

Căci, da, duhovnicul trebuie să vegheze, mai ales în zilele noastre, ca între soți să nu apară unirea peste fire (perversiunile). Și nu pentru că vrea el, ci pentru că așa a rânduit Dumnezeu – fiind rânduite de Duhul Sfânt severe canoane pentru acelea. Și întrebarea se pune cu măsură, fără iscodiri ce echivalează cu uitatul pe gaura cheii.
Dar cât de des ori în ce poziții se unesc soții este ceva care ține de ei. Dumnezeu le-a lăsat aici libertate. Primejdia exagerărilor – mai ales în veacul nostru sexualizat – există. Dar la fel există și ispita despărțirii soților, ascezei trufașe sau altora asemenea.
Ca urmare, duhovnicul adevărat nu se poate amesteca în asemenea aspecte decât dacă i se cere ajutorul de către cei doi sau de către unul dintre ei. Dacă se întâmpla asta, însă, e un caz particular și fără legătură cu încadrarea la păcate a unor lucruri firești.

Pentru că este firesc, dacă soții vor, să fie împreună de mai multe ori într-o zi. Mai ales când, mulți dintre ei, au destule zile în care nu pot, așa că le face bine să dea și primească mai mult tandrețe atunci când e vreme și loc. Iar cum sunt ei împreună, Dumnezeu a rânduit așa: în orice fel le place câtă vreme respectă rostul organelor, adică atâta timp cât nu cad în nefiresc.

Și va fi cel puțin un cititor care va zice:

Părinte, nu este rușine să scrieți despre asta, mai ales pe un site public?

Într-adevăr, mulți dintre cei care nu se pot opri de la ocheade către femeile mai mult dezbrăcate de pe stradă ori din mass-media devin ”profesori de pudoare” în fața Bisericii și a preoților.
Mulți dintre ei, între prieteni sau și în public, nu se rușinează să folosească cel mai spurcat limbaj. Dar sunt atinși la sensibilitate și devin teribil de pudici dacă un preot spune adevărul despre asemenea lucruri.

Totuși, voi recunoaște că nu îmi place să scriu despre asemenea lucruri. Așa cum nu îmi place să scriu despre niciuna dintre ispitele care ne încearcă, despre niciuna dintre răutățile noastre. Dar este nevoie să scriu despre ele, căci sunt medic de suflete, iar asemenea boli se vindecă doar prin tratarea cu adevărul.

Ca să concluzionăm, vedem că cele două așa-zise păcate sunt păcate doar pentru promotorii lor.
Ele sunt străine Învățăturii lui Dumnezeu și fac parte dintr-o rătăcire de tip catar ce disprețuiește căsătoria și unirea dintre soți.
Aici intră și indicații foarte străine adevărului, precum „oprirea de la împreunare” în zilele de Luni, Miercuri, Vineri, Sâmbătă și Duminică, proclamată ca obligație pentru Creștini (și chiar pentru cei care nici măcar nu se pot împărtăși!)4.

Roadele otrăvite ale opririi unirii soților

Încălcarea poruncilor dumnezeiești în privința unirii soților, practicată de unii preoți-călugări – și chiar de admiratorii lor mireni – duce la multe distrugeri ale armoniei în familie, și chiar la divorțuri. Căci după ce că sunt atâtea greutăți și ispitiri din afară ale familiei, este greu să mai reziste după ce este otrăvită cu ispite din lăuntru – venite chiar de unde ar trebui să vină întărirea și luminarea.

Pentru că nu există canoane care să le sprijine ideile catare (montaniste), pentru că nu există texte biblice care să le susțină pozițiile amintiții practicanți de despărțire a soților de la fireasca unire au trei mijloace de convingere:

  • ascunderea născocirilor catare (montaniste) în mijlocul unor texte sau liste ortodoxe, astfel încât să treacă cu turma;

  • apelul la autoritate (trufie călugărească) prin care oamenii sunt forțați să accepte ideile în cauză fără să raționeze – încălcându-se total porunca lui Dumnezeu de la I Tesaloniceni 5:21

  • însăilarea unor false argumentații, în care cazuri excepționale – mai ales din Vechiul Testament – sunt prefăcute irațional și imoral în ”regulă”, ignorându-se poruncile lui Dumnezeu privind unirea soților și interdicția despărțirii lor.

După cum se poate vedea cu ușurință, toate roadele unor asemenea învățături rătăcite sunt otrăvite.
De aceea și marii duhovnici ai României au luptat împotriva acestor înclinații catare sau montaniste – oricum eretice.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

1 Pentru cei care nu cunosc acest fapt, menționăm pe scurt câteva exemple: (a) ridicarea mai marilor lui Israel împotriva lui Mesia, astfel încât să Îl trădeze lui Irod, renumit criminal față de oricine ar fi putut să pară că i-ar amenința tronul (Marcu 1:4-5); (b) instigarea lui Irod în uciderea tuturor pruncilor din stăpânirea sa „de doi ani și mai în jos” (Marcu 1:16-18); ispitirea Fiului lui Dumnezeu de către Satana (Marcu 2:1-11); instigarea fariseilor, cărturarilor, fariseilor, irodianilor etc. împotriva Sa – de pildă la Ioan 8:2-7ș.cl. Vedem în aceste exemple faptul că diavolii au atacat pe cei care ar fi trebuit să fie ai Bisericii (precum arhiereii, preoții și cărturarii lui Israel), încercând distrugerea din lăuntru a Poporului lui Dumnezeu. Iarăși, că au întărit mândria și răutatea celor care ar fi trebuit să fie mirenii aleși, adică cei mai buni din popor în afara clerului. Și, la fel, că au încercat ispitirea personală a Celui care stătea bine – în loc să se ia după rătăcirile răspândite în Israel.

2 După cum bine a predicat Sfântul Ilie Cleopa, ispitele – deci și ispitirile – se pot împărți în șase chipuri: de dreapta, de stânga, de sus, de jos, din față și din spate. Ispitele de dreapta sunt cu facerea necugetată (nepricepută) a binelui (a se întinde mai mult decât îi este pătura; au râvnă dar le lipsește priceperea; binele nu este bine dacă nu este bine făcut). Ispitele de stânga sunt cu răutatea, cu facerea voită a răului. Ispitele de sus sunt cu înălțarea de sine (adică toate formele de trufie, inclusiv cele pseudo-duhovnicești) și cu transformarea bunătății lui Dumnezeu în pretext pentru păcate (eu știu mai bine – decât oricine – ce este rău și ce este bine; Dumnezeu trebuie să mă ierte). Ispitele de jos sunt cu nerecunoștința față de darurile primite, complexele (care sunt o formă foarte rea de trufie, inversată, în care omul face rău celorlalți pentru că îi invidiază), deznădejdea. Ispitele din față sunt cu închipuirea dulceții păcatului (ce bine va fi când voi face acest lucru – chiar dacă este rău). Ispitele din spate sunt cu uitarea răului adus de păcat și aducerea aminte doar a plăcerii aduse de el.

  1. Să ne amintim că erezia Filioque, care anulează realitatea unimii treimice a lui Dumnezeu a apărut ca reacție la altă erezie, Arianismul. Deci rătăcirile ne pot otrăvi și prin ele însele, dar și prin reacții exagerate la ele – adesea plecate din bune intenții. ↩︎
  2. Limitarea este dată de alte rânduieli ale lui Dumnezeu, de asemenea firești, precum a nu face rău celuilalt și a nu transforma unirea trupească într-o patimă – problemă delicată, de obicei rezolvată de la sine atunci când cei doi muncesc, dar foarte greu de vindecat dacă unul dintre ei nu muncește. ↩︎
  3. Pentru cine nu înțelege acest fapt, putem da exemplul spălării intime. Este un act firesc și sănătos, o necesitate. Dar este un act intim, nu unul public. ↩︎
  4. Am spus „chiar și pentru cei care nu se pot împărtăși” pentru că se dă explicația ”genială” a ”nevoii” de ”a sta curat” înainte și după Împărtășire. Ceea ce înseamnă că se crede că unirea dintre soți, poruncită de Dumnezeu, este necurată. Adică se pretinde că Dumnezeu este izvor de necurăție – evident, în numele evlaviei! Față de această blasfemie, pare și neînsemnat să mai subliniem că oprirea în cauză pentru cei care nu se Împărtășesc este absurdă. Totuși, o facem, mai ales că unii autori de îndrumare de spovedanie au găsit și o motivație și mai ”genială” pentru despărțirea soților în zilele de Sâmbătă, Duminică și Luni: pentru ”a sta curați” înainte și după Sfânta Liturghie, altfel fiind nevrednici de a participa la aceasta. Adică în mintea acestora unirea soților poruncită de Dumnezeu ar fi atât de spurcată încât depășește toate celelalte păcate în afară de erezie și altele similare. Căci pentru niciun păcat nu există oprire de la Sfânta Liturghie decât pentru erezie și altele de același calibru. Și ne întoarcem iarăși la faptul elementar că Dumnezeu a poruncit unirea soților și la consecințele gândirii catare. ↩︎

Viața în Christos și mediul academic (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

(prima parte)

punctul de plecare

Întreabă un abonat (Mihai):  

În condițiile în care instituțiile al căror rol era să păstreze moștenirea istorică a neamului sunt astăzi compromise ideologic, credeți că, în general, efortul Creștinesc ar fi mai roditor îndreptat pe alte căi decât cele convenționale, sau încă mai are rost intrarea în mediul academic – la Facultatea de Teologie, Facultatea de Istorie și așa mai departe?

Este o întrebare adâncă, de la un om de cultură și cu gândire adâncă, deci răspunsul trebuie să fie pe măsură.
Poate că e prea mult pentru mine, însă încerc.
Și s-ar putea să fie dureros pentru cititor.

În prima parte am arătat faptul că prima instituție care are datoria sfântă de a păstra moștenirea istorică, teologică și culturală a națiunii este familia.

A doua instituție care are datoria sfântă de a păstra moștenirea istorică, teologică și culturală a națiunii este obștea sau comunitatea locală.

obștea sau comunitatea locală (la Români)

Atunci când un om actual aude termeni precum obște ori comunitate locală i se activează clișeele mentalului colectiv (actual). Și, după caz, ori ”vede” în închipuirea sa un grup de țărani medievali sau antici, ori feluritele texte ale limbajului de lemn al sociologiei și birocrației contemporane.

Față de avalanșele de informații false și manipulatoare pe subiect ar putea fi scrise în replică tratate întregi. Pe care, evident, nu le-ar citi aproape nimeni – și le-ar înțelege și mai puțini.
Ca urmare, în loc de replică, voi arăta cititorului în câteva rânduri obștea sau comunitatea locală după Legea Românească.

După Legea Românească,

obștea este o familie spirituală.

După caz, obștenii pot să fie rude sau nu.
Însă indiferent dacă sunt ori nu înrudiți după trup ori prin încuscrire, obștenii se privesc, TREBUIE să se privească, totdeauna, ca o familie spirituală: își țin spatele unii altora.

Obștenii au proprietăți personale și proprietăți1 comune (în devălmășie).
De pildă, apartamentele sunt personale, dar scările și palierele sunt comune; sau casele cu curțile lor sunt personale, însă căile și islazurile, plus unele păduri, sunt comune. Etc.

Totuși, aceleași tipuri de proprietate există și în cazul unor ”comunități” care nu există ca atare decât dintr-o perspectivă cel mult exterioară – sociologică, birocratică, politică.
Sunt, adică, multe scări de bloc unde oamenii abia dacă se cunosc, ori se cunosc dar sunt puternic dezbinați.
Sunt, la fel, ulițe și străzi, ori sate și cartiere întregi, unde au loc aceleași fenomene – dacă nu unele mai rele.
În toate aceste cazuri nu există obștea sau comunitatea locală amintite mai sus, nu există obștenii.
Ce deosebește, prin urmare, asemenea ”comunități” geografic-administrative de obște (de comunitatea locală reală și vie)?

La Români, în primul rând, biserica și preoții ei. Respectiv, statutul asumat de mireni a celorlalți din comunitate. Și, mai departe, rostul fiecărei stări.

Căci fiecare stare înființată de Dumnezeu ori de oamenii Săi are, desigur, rostul ori rosturile sale.

Astfel, pe de-o parte, mirenii fiecărei obști se împart în stările vârstei: prunci, copii, feciori (flăcăi) și fecioare, tineri, maturi, bătrâni, moși (babe).
Pruncii sunt cei până în doi ani, copiii între doi ani și doisprezece (sau chiar paisprezece), feciorii și fecioarele între treisprezece (cincisprezece) și nouăsprezece, tinerii între douăzeci de ani și treizeci și doi, maturii de la treizeci și trei de ani până la patruzeci și nouă de ani, bătrânii de la cincizeci de ani până la șaizeci și nouă, moșii (babele) de la șaptezeci de ani în sus.

Pe de altă parte, mirenii fiecărei obști se împart în bărbați2 și femei/muieri3 (la prunci sau copii băieței și fetițe, la feciori și fecioare băieți/bărbați și fete, apoi bărbați și femei/muieri).

În sfârșit, mirenii se mai împărțeau după priceperi și îndemânări. Sau, cum am spune astăzi, după expertiză și abilități.

Erau, prin urmare, ierarhii de vârstă pe fiecare gen (sex), însoțite de ierarhii mai complexe, date de domeniul de activitate.

Spre deosebire de oamenii de astăzi, Românii Vechi înțelegeau că în bună parte bărbații și femeile, ca și vârstele sau îndeletnicirile, au multe preocupări, deci interese, diferite.
Ca urmare, rânduielile obștii, sau structurile comunitare, urmărea atât interesele particulare cât și pe cele comune.

Astfel, feluriți istorici, etnologi, folcloriști etc., ca și feluriți scriitori, au menționat ca structuri ale vechilor obști românești Sfatul Bărbaților, Sfatul Muierilor/Femeilor, Sfatul Bătrânilor, Sfatul Vitejilor/Luptătorilor, Sfatul Moașelor și altele asemenea.
Mai rar s-a dat atenție frățiilor și surățiilor, cu toate că acestea erau o permanență a vieții românești.
Și mai puțin s-a dat atenție filiației duhovnicești, sau legăturilor creștine intracomunitare. Altfel spus, vieții de parohie.

Căci, lucru sistematic ocultat, aproape fiecare obște bine rânduită era în primul rând o familie întru Christos, era o parohie adevărată – spre deosebire de multe dintre cele de astăzi, care sunt jalnice simulacre administrative ale unor realități (cândva) duhovnicești4.

O obște românească va lupta totdeauna pentru a avea un păstor sau niște păstori care (a) să Îl iubească sincer pe Dumnezeu, deci (b) să caute sincer să Îi cunoască și trăiască învățăturile, și (c) care să înțeleagă specificul obștii, astfel încât să o ajute să ducă mai departe și să înmulțească moștenirea sfântă a Înaintașilor.

Este aici un cerc virtuos: alegând un păstor bun (sau niște păstori buni) obștea își garantează păstrarea și chiar creșterea virtuții.
Care, la rândul său, duce la urmași cel puțin la fel de buni, dacă nu mai buni.
Care, la rândul lor, vor dori să înlocuiască păstorii îmbătrâniți ori trecuți la Domnul prin alții cel puțin la fel de buni.

părțile obștilor române

O lozincă modernă care era împlinită de obștile române este unitate în diversitate.

Românii Vechi se vedeau cu o sinceritate care astăzi poate să pară de multe ori crudă sau nepoliticoasă, dar care era în fapt condiția fundamentală a iubirii creștine.
Căci nu te iubește adevărat acela care te vede mai bun decât ești, ci acela care te iubește văzându-te cu lipsurile, păcatele și patimile tale.
Românii Vechi știau că lingușeala aduce moarte: să pretinzi că un nepriceput la vânătoare este un vânător iscusit înseamnă să îl osândești la moarte sau schilodire – pe el, și pe cei care se bizuie pe el. La fel, să pretinzi că un nepriceput în răsucirea spatei este priceput, să pretinzi că un împiedicat aleargă iute, să pretinzi că unul care nu se pricepe la ciuperci este potrivit să le culeagă și gătească etc., etc.
Ancorarea în practică a Străbunilor era și este esențială pentru a scăpa de fățărnicia pe care unii o denumesc, înșelător, politețe.
Politețea este bună dacă nu devine fățărnicie cu obștenii – poate să fie fățărnicie cu străinii, atunci mai numindu-se și diplomație.
În fapt, această ”politețe” cu obștenii se numea bună cuviință, fiind cu totul altceva decât acoperirea sentimentelor și gândurilor rele într-un ambalaj lucitor (cum este pentru mulți politețea de astăzi).

Revenind, să înțelegem că Românii Vechi înțelegeau că morărița ori morarul puteau să fie cu toane, ori puteau să fie lacomi, ori să aibă alte lipsuri.
Și țineau seama de ele, astfel încât să poată lucra cu aceștia dacă nu săreau calul, dacă nu făceau lucruri peste măsură, adică necuviincioase – căci păcate și patimi avem toți, totul este să nu le idolatrizăm, să nu ajungem să le impunem celorlalți, și mai ales drept ”normalitate”.

Aceeași gândire exista față de vecini, față de fierar, față de rotar, sau față de orice alt om din obște. Chiar și față de preot, care tot om fiind, avea și el slăbiciunile sau patimile lui.

Asemenea înțelegere era șlefuită în familie, în obște (cătun, sat, uliță, stradă etc.), dar mai ales în frăție/surăție.
Pentru că de când era mic omul trebuia să se înțeleagă într-un fel sau altul cu părinții, cu frați și surorile, cu copiii din jur și părinții acestora, cu verii, verișoarele, unchii și mătușile sau alte cumetrii. Trebuia să scoată păsările la păscut cu nuiaua, cât era copil mai mic, apoi să meargă la păscut cu vitele sau/și caii. Trebuia să muncească la grădină, să își ajute mama sau tatăl la treburi. Trebuia să dea o mână de ajutor prietenelor/prietenilor care aveau nevoie. Trebuia să ceară ajutor prietenilor atunci când el/ea avea nevoie.

Astfel încât, pe scurt spus, obștea este un sistem de sisteme, în care fiecare își are sau își găsește un loc, atâta vreme cât aduce valoare5.
Între aceste sisteme fundamentală erau: familia sau casa (casa lui Ion Almariei, casa lui Aldea, casa lui Basarab etc.), urmată de rudenie (sau trib); îndeletnicirea cutare (oier, văcar, stăvar6, grădinar, vânător, pomar, vindecător, vier – cu i lung –, lemnar, țapinar, fierar, argintar, aurar, făurar, olar etc., sau, cea mai tristă, plugar7); rostul în obște (preot, maică, moș, duce sau voievod, comite sau conte (cneaz, jupân), învățătoare – de obicei preoteasa –, moașă, ajutoare de moașă, căpitan de oaste, căpitan de frăție, nene, nană etc.).

Poate merită subliniat – ceea ce pentru Românii Vechi era evident – că ierarhiile se schimbau după treabă, timp și loc.
De pildă, voievodul sau căpitanul de oaste porunceau în pregătirea de luptă, în fața unei năvăliri sau a unei lovituri a tâlharilor. Dar o moașă ori un vindecător îi porunceau voievodului sau căpitanului de oaste în cele privind sarcina, nașterea ori sănătatea.
Nu se gândea un bărbat să poruncească în legăturile femeii, nici o femeie în sculele bărbatului.
Un preot era părintele obștii, dar nu putea deschide gura în cele în care nu se pricepea – oricare ar fi fost acestea.
Etc.
Altfel spus, fiecare conducea în dreptul lui și era condus în celelalte.

Atunci când nu se înțelegea bine – ori nu se primea de către unii – ce ierarhie se aplică într-o anume împrejurare, se folosea sfatul. Întâi al mirenilor – fie că era de obște sau mic –, iar dacă acesta nu limpezea lucrurile, sfatul părintelui.

Și dacă am amintit de părțile obștii care țineau de specificul uman, e bine să amintim și de părțile comune ale obștii, precum biserica, moșitul, sfatul, claca, șezătoarea, hora etc.
Fiecare dintre acestea implica într-un fel sau altul toți oamenii obștii (comunității) care nu erau la altă datorie.

o complexitate bogată

Poate cititorul este deja copleșit ori amețit de atâtea structuri și rânduieli ale obștii tradiționale române.
Obștea este, e drept, o realitate foarte complexă.
Dar, merită reținut, este o complexitate firească, vie, organică: cei din fiecare obște se știau o familie mai mare, legată prin multe fire veșnice – Credința, Biserica, Națiunea, Străbunii etc.
Astfel încât este o complexitate bogată, în care fiecare parte aducea și producea, nu doar consuma – așa cum, de pildă, face clasa politică, care doar consumă, niciodată nu produce8.

Între obște și parohie în acea vreme exista o singură deosebire, în afară de cea lingvistică: preotul nu era musai implicat în viața de luptă armată – fie aceasta pregătire sau mai mult.
Am spus musai, pentru că de foarte multe ori ajungea preot un bătrân, adică un veteran, care devenea și conducătorul pregătirii de luptă. Și nu de puține ori au fost preoții ortodocși aceia care au condus luptele de apărare ale poporului împotriva năvălitorilor.

Dezrădăcinarea sătenilor9, pentru întărirea – nu sănătoasă a – orașelor, a adus pentru prima sau primele generații nevoia obștii, nevoia aducerii de valoare.
Am arătat un asemenea exemplu în micul șir de eseuri De la Grivița în toată țara…, dar fenomenul este comun pentru toate străzile, cartierele sau mahalalele în care au fost adunați sătenii dezrădăcinați.
Din păcate, și prin străduința plină de succes a clasei politice, legăturile dintre oameni sau obștile urbane au fost sistematic distruse. În paralel, și cele rurale.
Astfel încât, de cele mai multe ori, satul este astăzi doar o mahala rurală.

Ceea ce a dus la pierderea următoarelor structuri esențiale pentru viața în Christos.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

1Voi trece repede peste faptul că în societățile de Extremă-Stânga, precum statul zis român în care trăim, termenul proprietate este golit de sensul său real. Prin nenumărate legi și reglementări ”proprietarul” este în fapt, în societățile de Extremă-Stânga, un chiriaș ori arendaș cu o denumire pompoasă, dar golită de atribuțiile reale de proprietar. Fără să ajungă la statutul de nud proprietar, el nu este, totuși, departe de acesta. Impozitul pe proprietate sau taxa pe proprietate este un exemplu clar al anulării dreptului de proprietate: dacă plătești impozit sau taxă pe ceva, nu mai ești proprietar, ci chiriaș sau arendaș, proprietarul real fiind cel căruia îi plătești – și care îți va lua ”proprietatea” dacă nu poți plăti sau nu vrei să plătești, ca în cazul oricărei închirieri sau arendări. După cum am spus, trecem peste această realitate – de care oamenii refuză să fie conștienți – și vom folosi termenul proprietate ca și cum ar mai avea sensul său real.

2Cuvântul bărbat vine din străvechime, în latină având forma barbatus, care la rândul său vine din barba = barbă. Altfel spus, bărbatul este cel care are (sau poartă) barbă. Este foarte interesantă această definire descriptivă și foarte biologică a persoanei umane de gen masculin pentru Româna Veche. Cuvântul constituie o pereche foarte interesantă cu muiere și semantica acesteia (a se vedea în nota următoare).

3Muiere înseamnă femeie (persoana umană de gen feminin) încă din latina cea mai veche (latinul mulier). Cuvintele muian sau muie înseamnă față, chip; sensul indecent răspândit astăzi în creolo-română este rezultate preluării inculturii crase a celor mai mizerabile zone argotice de către populația deznaționalizată (creolizată) de Comunism. Altfel spus, pentru Româna Veche muiere însemna fățăoasă, adică frumoasă. În folclorul vechi românesc existau unele principii mult folosite de Românce, care ziceau „muierea este frumoasă, bărbatului îi ajunge să fie puțin mai puțin urât decât dracul”. Logica ideii este mai greu de înțeles astăzi, dar era izbitoare atunci: bărbatul harnic și viteaz avea multe urme de răni (cicatrici), inclusiv pe față; a căuta un bărbat ”frumos”, adică fără cicatrici, însemna a căuta o putoare fricoasă. Astăzi, când rănile sunt tot mai rare pentru majoritatea bărbaților, din nefericire, astăzi când luxul domină viețile, frumusețea fizică a devenit un criteriu mult mai important decât frumusețea sufletească. Ceea ce duce la nenumărate suferințe, despărțiri, depresii, răutăți, sinucideri etc. Lucruri ce fie nu existau, fie erau trecute cu demnitate în vremea în care doar muierea trebuia să fie frumoasă, pentru că bărbatul trebuia să fie harnic și curajos.
Femeie vine din cuvântul latinesc familia, care înseamnă… familie. Limba română manifestă aici un fenomen excepțional, extrăgând din același cuvânt strămoșesc două care, deși înrudite, sunt totuși semnificativ diferite. Este, vom repeta cuvântul, excepțional, frumos și înălțător, faptul că Româna Veche a echivalat muierea, adică femeia, cu familia. Desigur, se poate explica acest lucru prin faptul că mulți bărbați mureau în accidente de muncă (de la scos lemn din codru sau piatră din munte până la căderi de pe acoperișul pe care îl reparau), mureau în lupta cu fiarele (bouri, zimbri, urși, mistreți, lupi etc.), mureau în luptele cu tâlharii sau năvălitorii etc. Astfel încât nu de puține ori familia era dusă mai departe de vădană, adică de femeie. Doar că această explicație ar fi dat aceleași sensuri și în limbile germanice, însă nu s-a întâmplat acest lucru. Așa cum nu s-a întâmplat nici în alte limbi latine. Francezul femme nu este legat de latinul familia, ci de latinul femina (femeie). În Portugheză este mulher, din același cuvânt latinesc mulier ce a dat muiere în română. La fel stau lucrurile cu spaniolul mujer. În italiană găsim donna, însă, care se apropie foarte mult de românescul femeie din punctul de vedere al înțelesului: donna este domina, adică stăpâna casei (= familiei). Totuși în italiană donna este o funcție în cadrul familiei (ca origine semantică), pe când în română femeia este însăși familia, sau esența acesteia.

4În trecut alegerea preoților obștii era văzută ca de mai mare greutate (importanță) decât alegerea oricăror alți conducători: preotul este părintele obștii.
Astăzi preoții sunt adesea numiți după interese cu totul străine obștii pe care ar trebui să o păstorească. Și, dacă nu corespund corupției locale, sunt primiți cu multă dușmănie, făcându-se eforturi pentru îndepărtarea lor spre a fi aduși în loc exponenții clericali ai corupției.
O pildă tragică și paradigmatică a acestui proces este Părintele Dumitru Stăniloae, astăzi recunoscut oficial ca sfânt și mucenic al Bisericii lui Dumnezeu. Dar care, în toată viața sa petrecută în București, nu a fost socotit niciodată vrednic să fie paroh, să conducă o obște creștină, de către Administrația Bisericească. Ceea ce ar trebui să spună totul, zic eu, despre fenomenul tragic amintit.

5Acest aduce valoare ține totdeauna de sistemul de valori al obștii. Pentru o obște creștină oaspetele aducea valoare prin faptul că dădea prilejul la binefacere, la ospitalitate și ospeție. Dar netrebnicul, care încerca să stea sau să ”trăiască” pe spinarea altora, nu aducea valoare. Pentru că există o măsură în toate. Bolnavul aducea valoare – ajungându-se până la bolnițe, spitalele obștilor creștine – prin prilejul de înmulțire a binelui prin slujirea aproapelui aflat în neputință. Dar și prin priceperea câștigată în această lucrare, prin pregătirea construită, astfel încât altul care cădea bolnav să fie tot mai bine îngrijit.
Am dat aceste două exemple pentru a se înțelege că valoarea pe care o aducea un om într-o obște română era sau putea să fie foarte deosebită de valorile la care se gândesc oamenii de astăzi.
Și, de asemenea, că exista o măsură în toate.
De pildă, la un bolnav sau câțiva, mai ales care nu boleau îndelung, un cătun ori un sat făceau față singuri. Dar atunci când erau prea mulți – de exemplu în urma războaielor – se împărțea lucrarea cu mai multe sate, ori cu mânăstirile – care, nu de puține ori, aveau bolnițe ca parte a muncii cuvenite călugărilor/călugărițelor.

6Stăvarul este ceea ce în creolo-română se numește, turcește, herghelegiu (sau, românește dar nu chiar propriu, crescător de cai). Stăvarul este însă mai mult decât un simplu crescător, așa cum este și păstorul.

7Cuvântul rob desemna în Româna Veche pe cineva atât de sărac încât nu poate trăi prin propriile resurse, ci viața lui și mai ales a familiei lui ține de altul – care are pământ și i-l arendează, care are han sau atelier și îl plătește să lucreze aici etc.Sluga era plătită, dar avea și proprietatea sa (v. nota 1).Interesant este că după această definiție cam 90% dintre cetățenii Republicii România sunt robi. În trecut, însă, robi sau aproape robierau socotiți și toți plugarii – chiar dacă aveau ceva pământ (adică atât de puțin încât nu puteau trăi de pe el). Fiind o radicală deosebire între cel care ară câteva brazde (pentru nevoile casei sale) și acela care își câștigă existența din plugărit. Ultimii erau socotiți de plâns și robi sau aproape robi pentru că aveau de arat foarte mult ca să se poată întreține, și mai totdeauna lucrau (și) pe pământul altora – altfel nu se ajungeau. Căci niciun Român care avea pământ nu s-ar fi gândit atunci să își rupă șalele la plugărit: cu vitele scoate omul sărăcia din casă, zice Cultura Română Veche. Sau cu via, ar fi sărit vierii (crescătorii de vii și făcători de vinuri), sau cu pomii, ar fi sărit pomarii, sau cu meșteșugul, ar fi sărit meșteșugarii. Dar niciodată cu plugăria. Mai târziu sătenii au fost păcăliți, mai ales la câmpie și în dealurile scunde, să lase pomăritul, vieritul și păstoritul, ori alte lucrări bune, și să se țină doar din plugărit – ceea ce i-a sărăcit tot mai mult. Astăzi sunt și siliți la aceasta.

8Deși, evident, își asumă meritele pentru ceea ce produc oamenii și își atribuie cele produse – făcând din oamenii obișnuiți sclavii lor.

9Pentru deosebirea dintre sătean și țăran în Cultura Română Veche (= adevărată), a se vedea Țăranul, sufletul Țării…