„Vânătorii au fost totdeauna o elită de luptători. Erau rezistenţi, buni cunoscători ai codrilor, ai munţilor şi bălţilor, ai întinderilor de stepă, învăţaţi cu greutăţile şi primejdiile. În luptele din 1848-1849 din Munţii Apuseni, Vânătorii au dovedit priceperea şi eroismul lor de nenumărate ori, ca să dăm numai acest exemplu. Cu timpul, Vânătorii din ţinuturile mai joase – de baltă, de stepă, de codru etc. – au fost trecuţi în rândurile pedestrimii, dând Cercetaşii de astăzi (şi alte unităţi speciale). Au rămas Vânătorii de Munte, elită respectată a Armatei Române.
Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă vânătorii – cândva, la noi, şi păzitori ai vânatului – o să dăm cuvântul unui străin (poate aşa va fi băgată în seamă spusa lui):
„În cariera mea de magistrat mi-a fost dat să condamn la muncă silnică peste 1.000 de oameni. Bărbaţi, femei, tineri. Şi nu am găsit încă un adevărat criminal care în tinereţea lui să fi fost învăţat să iubească natura şi viaţa în natură. Învăţaţi copiii să vâslească, să pescuiască, să vâneze, să facă excursii în natură şi când vor ajunge să fie bărbaţi îi veţi găsi între juraţi şi nu în faţa juraţilor!” (Judecător Leon McCord1)
Vânătorii au alcătuit în trecut frăţiile lor, mult mai stricte decât şi-ar închipui unii. Departe de ura nemărginită a vânătorului apusean faţă de răpitoare, Vânătorii Români Vechi aveau respect şi faţă de lup – decretat în vremea Fanarioţilor plagă (după model apuseană), pecete infamă păstrată până de curând. Rânduielile vânătoreşti erau multe şi stricte, pentru că cel care le încălca făcea rău tuturor vânătorilor, nu doar sie-şi. Cunoaşterea intimă a naturii, rezistenţa şi agilitatea, răbdarea, iscusinţa în punerea curselor şi mânuirea armelor, disciplina tagmei şi multe alte calităţi au făcut din Vântătorii Români, luptători de înaltă clasă. De la prinderea limbilor – adică a unor ostaşi duşmani pentru a fi interogaţi – şi până la susţinerea prin tragere de precizie a pedestraşilor, în toate misiunile avute de-a lungul veacurilor, aceştia şi-au dovedit îndemânarea, bărbăţia şi patriotismul. Înainte de “franţuzire”, legătura Vânătorilor cu restul Românilor era strânsă, iar Credinţa lor puternică. În vremea interbelică, încă îi vedem cinstind Naşterea Domnului deschis şi fără şovăire; exista chiar obiceiul colindului vânătorilor («Carpaţii», nr. 12/1933, p. 1 şi 40). Sub Comunism lucrurile s-au schimbat, iar astăzi avem şi vânători credincioşi, dar şi vânători fără Dumnezeu, precum şi pe cei care se clatină între cele două laturi – ca să nu-i mai pomenim pe vânătorii populari, adesea doar braconieri… dar nu totdeauna.
1Cf. Revista «Carpaţii», nr. 5/1933, p. 18.„
Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti.
România Străveche - Ancient Romania 
După ’50 vânătoarea cu chiolhanurile însoțitoare, poate și ceva destrăbălări, a devenit principala distracție a nomenclaturii – activiști mai mari sau mai mici, securiști, milițieni. Chiar ceașcă se împăuna cu asta. Aveau impresia că îi înnobilează sau era setea de sânge sau amândouă.
Obiceiul s-a perpetuat după ’89. Toate leprele sunt mari vânători. Dracnea a fost mai modest, doar pescar. Dar Bombonel s-a pozat cu mormanul de mistreți împuscați. Dar că a ratat cel mai important mistreț, cel cu bomboana.
ApreciazăApreciază
Da, însă fenomenul nu este nou.
Vânătorii Români au avut o legătură pe care o pot numi chiar sfântă cu natura. Însă „deschiderea” către străinism a adus tipul de vânătoare şi tipul de vânător apusean: ucidere de plăcere, ucigaş de plăcere, cu sau fără vulgarităţi. (Mai ales la Germani şi Francezi vulgaritatea vânătorească este – sau era – extremă.)
Atunci când unii sovietici (precum Lucian Boia) ne explică minunăţiile aduse şi săvârşite de alogeni în România uită episoade precum exterminarea vulturilor româneşti. Datorată exclusiv mentalităţii şi activităţii vânătoreşti germane în România.
Ca urmare, tradiţiei vânătoreşti româneşti i s-au suprapus, din secolul al XIX-lea şi chiar al XVIII-lea încolo, tradiţii străine (de la cele franco-germano-turceşti fanariote la cele germano-germanizante 🙂 ale perioadei 1866-1916 sau la cele sovietice). De obicei nesănătoase, chiar dacă învăluite în strălucirea unor avantaje tehnologice (arme, muniţie, echipament etc.).
Ca urmare, avem şi astăzi două linii.
Una constructivă, a vânătorilor care iubesc natura. Şi cunosc unii care, deşi ţintaşi de excepţie, s-au îndurat de un cerb sau un ţap cu coarne frumoase doar pentru a-i da o şansă de a lăsa urmaşi de aceeaşi valoare.
Una distructivă, a vânătorilor occidentalizaţi. Care nu se ostenesc să-şi îndeplinească datoriile de vânători, fiind interesaţi doar să se dea mari şi să petreacă – preferabil porceşte.
ApreciazăApreciază