Trădarea şi Românii (II)

Începusem cu ceva timp în urmă un cuvânt despre trădare şi Români (aici). Continuăm cu discutarea „acuzaţiilor” aduse în această privinţă de către unii rasişti, fanatizaţi de o ură anti-românească absurdă şi preluaţi de etnofobii românofoni.

Una dintre cele mai răspândite şi absurde acuzaţii de trădare împotriva Românilor este legată de Cel de-al doilea război mondial. Mai exact, de schimbarea petrecută pe 23 August 1944, când dictatura regală a înlocuit prin lovitură de stat dictatura antonesciană. Dictatura regală a hotărât atunci încetarea unilaterală a luptelor cu Aliaţii – de fapt strict cu Uniunea Sovietică, singura putere aliată cu care aveam contact militar şi confruntare permanentă. Iar apoi a hotărât şi trecerea la luptă împotriva Axei (și pe fondul atacurilor date de trupele germane în încercarea de a prelua controlul asupra României).

Această „întoarcere a armelor” este socotită de propaganda anti-românească drept „trădare” şi drept exemplu şi dovadă a faptului că „Românii sunt trădători”.
Ce trebuie luat în seamă în această privinţă pentru a cunoaşte adevărul?

1) România era sub dictatură, în plin război, fără ca voinţa poporului înainte de război şi, apoi, în timpul războiului, să fi contat vreo clipă.
Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nici Mihai I nu au ţinut seama de voinţa populară. Orice opoziţie a fost reprimată cu o violenţă dementă; primii doi dictatori au practicat tortura, asasinarea fără judecată, expunerea cadavrelor în locuri publice – maidane, răscruci de drumuri, pieţe etc. -, violarea fetelor sau femeilor din opoziţie sau din familiile opozanţilor, jaful, trimiterea în linia întâi cu ordine de expunere a opozanţilor la focul inamic etc., etc.
Trebuie amintit aici faptul că aducerea lui Carol al II-lea – trădătorul ce dezertase în Primul război mondial – a fost hotărâtă (în 1930) de clasa politică, fără nicio consultare populară, şi a fost impusă de aceeaşi clasă politică minoritară, prin forţă, împotriva voinţei populare (care era alături de Regina Maria şi Mihai I şi împotriva trădătorului adus de trădătorii politicieni drept rege).
Mihai I, preluând puterea în plin război nici nu avea cum să consulte voinţa populară printr-un referendum sau ceva asemănător. Trupele germane din România destinate asigurării „fidelităţii” faţă de Berlin ar fi intervenit imediat. Ar fi putut exista o consultare cu reprezentanţii grupărilor largi (Legionari, Conservatori, Liberali etc.) dar nu a avut loc; Mihai I a preferat apelul la indivizi şi servicii secrete.
Ca urmare, în toate aceste situaţii, voinţa Românilor a fost sistematic încălcată, folosindu-se toate mijloacele de teroare şi persuasiune posibile spre a impune regimuri detestate de cetăţeni şi direcţii politice şi militare independente de voinţa poporului. A se imputa Românilor hotărârile dictatorilor – împotriva cărora se opuseseră cât şi cum au putut – ţine fie de neştiinţă crasă (dar arogantă), fie de ticăloşie, fie de lipsa patologică a discernământului.

2) Germania şi ceilalţi membri ai Axei – în afară de Japonia şi Finlanda – au acţionat trădător, agresiv şi criminal împotriva României. Dictatul de la Viena este un exemplu clar de mârşăvie fără margini şi este îndeajuns spre a justifica orice acţiune împotriva celor vinovaţi de impunerea lui. Sutele de mii de Români, sutele de mii de Evrei, sutele de mii de etnici ne-maghiari asasinaţi de Ungaria lui Horthy şi Germania lui Hitler în urma Dictatului de la Viena au fost şi sunt pe conştiinţa – foarte adânc ascunsă, dacă există – a coaliţiei tâlhăreşti care a realizat acest dictat.
Merită observat că şi în acest caz voinţa populară nu a contat în niciun fel, nu a existat nicio consultare populară din partea vreunuia dintre cei implicaţi. A existat numai o trădare cumplită din partea Germaniei – teoretic parteneră a României şi chiar prietenă, în fapt o trădătoare mizerabilă – şi o trădare şi mai urâtă din partea Italiei, „sora întru latinitate” care a susţinut Dictatul cu şi mai mare îndârjire şi răutate decât Germania hitleristă. Asemenea „aliaţi” merită un cuţit în spate în orice clipă. Doar că acest „cuţit în spate” nu l-au primit de la Români! L-au primit chiar de la cei pe care i-au susţinut împotriva Românilor, de la gruparea de politicieni şi agenţi secreţi pe care chiar ei au sprijinit-o în conducerea dictatorială a României! Altfel spus, promovând trădători au fost trădaţi… Nu din voia Românilor, nu prin acţiunea Românilor, ci prin acţiunea „oamenilor lor”…
Este hazliu, dacă nu tragic, să constaţi că încă în noiembrie 1940 Camera Comunelor (Anglia) lua la cunoştinţă că cei care „conduceau România” „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor ţări şi a politicii lor externe„, ci sub autoritate germană; dar să vezi, totodată, că unii încă învinuiesc pentru ceea ce s-a întâmplat nu respectivii politicieni, nu autorităţile străine care impuneau politicienilor, ci… poporul! Românii, care nu au fost consultaţi, Românii, cărora li s-a încălcat voinţa prin forţă, Românii, care au dat mii şi mii de victime luptând împotriva dictaturilor, Români, ca popor, sunt „vinovaţii” de ceea ce hotăra dictatura! Asta deşi Germania şi ceilalţi membri ai Axei au fost la fel de anti-români ca şi U.R.S.S., iar România şi Românii au fost prinşi între nişte bestii la fel de inumane, la fel de duşmănoase. Asta deşi hotărârile de alianţă sau ieşire din alianţă nu au fost luate de Români, ci de dictatori…

3) În afară de trădarea României de către Germania şi Italia înainte de intrarea României în război – o trădare ce, se pare, nu deranjează deloc pe denigratorii Românilor – au urmat alte trădări, sistematice, repetate, în timpul luptelor. Adică într-una dintre cele mai ruşinoase împrejurări pentru un aliat.
Pe scurt, Hitler – să nu mai amintim de Mussolini – şi-a încălcat sistematic angajamentele faţă de Români. De la cele privitoare la starea Românilor din Ungaria şi garantarea drepturilor lor de către Germania şi până la cele privitoare la furnizarea de armament greu german Românilor (plătit, bineînţeles, de către Români).
Din acest ultim punct de vedere trebuie să subliniem că de sute de ori ofiţerii români şi conducerea lui Antonescu au cerut Germaniei îndeplinirea obligaţiilor asumate (inclusiv prin mai multe angajamente scrise). Cu toate acestea în foarte multe lupte esenţiale Românii au luptat împotriva blindatelor şi tancurilor sovietice doar cu armament individual, „buchetele de grenade” fiind singurul armament antitanc. Bineînţeles, ineficient pentru tancurile grele şi super-grele…
În luptele de la Stalingrad, Cotul Donului şi Stepa Calmucă au fost implicate trupe române cu peste 250.000 (două sute cincizeci de mii) de soldaţi. Au avut ca sprijin o divizie românească de „blindate” – foarte slabe faţă de cele germane (consecinţa „Afacerii Skoda” şi a altora asemenea) – şi Divizia 22 de tancuri germană, unite în „Corpul 48 blindat german”.
Adică singurele forţe blindate pe un front românesc de cca. 450 (patru sute cincizeci!!!) de kilometri erau de fapt la dispoziţia trupelor germane „învecinate”!
Din nou Românii se apărau de tancurile sovietice cu grenade!
Mai mult, Germania a impus existenţa unui sistem unic de transport, cel german, astfel încât Armata Română era obligată să-şi expedieze efectele militare doar prin intermediul Germanilor. Evident, în cel mai bun caz transporturile româneşti erau tratate ca lipsite de prioritate, deşi adesea întârziau enorm sau nici nu ajungeau la trupe. Ca urmare, Românii au fost lipsiţi de echipament de iarnă la un nivel mult mai mare (mai rău) decât acela – atât de cumplit descris – al lipsei din cadrul trupelor germane. Cei aproape un sfert de milion de osaşi român erau îmbrăcaţi în plină iarnă scitică în echipament de vară, înarmaţi cu puşti şi grenade, lipsiţi de artilerie anti-tanc, de tancuri şi alte mijloace de apărare împotriva tancurilor sovietice (precum minele anti-tanc, de pildă).
Nesfârşitele cereri de armament anti-tanc, de echipament, de acceptare a trecerii transporturilor româneşti prin teritoriul controlat de Germani au fost sistematic respinse.
În urma acestei trădări sistematice a Românilor din partea „aliaţilor” Germani, în noiembrie 1942 doar Armata a 3-a românească a avut de îndurat lovitura Armatelor 5 şi 21 tancuri (sovietice). În faţa unui număr de peste 1.000 tancuri sovietice, multe fiind tancuri grele, imposibil de oprit fără armament greu, Români erau siliţi – de „aliaţii” Germani – să lupte cu puşca, mitraliera şi grenada.
Trebuie subliniat aici eroismul total al Românilor, recunoscut şi de sovieticii care i-au înfruntat, dar şi faptul că nu exista nicio şansă pe termen lung.
Pe scurt, ca urmare a trădărilor sistematice germane, Românii au pierdut aproape 160.000 (o sută şaizeci de mii) de ostaşi!

*

Nu au fost, acestea, ultimele trădări germane din timpul Celui de-al doilea război mondial faţă de România. Dar nici nu este nevoie – pentru un om logic şi cinstit – să le înşirăm pe toate, spre a se constata existenţa şi adâncimea lor.
Motive pentru aceste trădări – pretexte, scuze etc. – se pot găsi.
Deşi poate să pară neaşteptat, nu am înfăţişat aici aceste pagini de trădare spre a reproşa ceva Germaniei: şi-a urmat interesul, aşa cum a crezut ea; este ceea ce face orice ţară şi orice putere (politică, militară). Unii cred că interesul suprem este onoarea, alţii au alte interese; este alegerea lor.
Mai mult, rolul bancherilor în defecţiunea sistemului militar german – inclusiv la nivel de aprovizionare – este încă departe de a fi lămurit; ceea ce ar putea, eventual, oferi o oarecare circumstanţă atenuată pentru o parte din trădările germane faţă de România în timpul Celui de-al doilea război mondial. Nu ne-am propus luminarea acestor aspecte, sau a altora asemănătoare.
Ceea ce am vrut să subliniem prin aceste pagini este neruşinarea totală (sau aroganta neştiinţă) a celor care îi învinuiesc pe Români de trădare în urma evenimentelor din 23 August 1944, cu toate că:
– ruperea României în bucăţi s-a făcut prin trădarea repetată a Germaniei;
– ruperea României în bucăţi s-a făcut fără consultarea populaţiei;
– Românii s-au aflat din 1930 până după 1989 sub dictatură (făţişă sau mascată), fiind puşi în imposibilitatea de a se conduce după propria voinţă (dictaturile datorându-se inclusiv Germaniei şi U.R.S.S.);
– evenimentele din 23 August 1944 şi de după au fost hotărâte nu de către Români, ci de câteva persoane ce au dictat cursul evenimentelor, profitând de situaţia cumplită în care se găseau poporul şi ţara.

Pentru orice om logic faptele sunt clare.
Trădare a existat: din partea Germaniei, a Italiei, a U.R.S.S., din partea agenţilor ce preluaseră puterea în România etc.
Doar poporul, Românii simpli, nu pot fi acuzaţi, ca întreg, de trădare, în niciuna dintre aceste situaţii.
Este şi pricina pentru care, printr-o tipică justiţie supra-omenească, după 1944 România recapătă nordul Transilvaniei, iar Maramureşul, sudul Bucovinei şi Basarabia nu sunt integral integrate în Ucraina Sovietică, aşa cum îşi dorea aceasta şi fusese plănuit iniţial… Dar acesta este alt capitol al Istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

7 gânduri despre “Trădarea şi Românii (II)

  1. pe principiul ” conducatorii sunt de vina ” imi lasa un sentiment ca nu exista „popoare rele’ ( sau sunt mult mai putine)…probabil nici rusii ( nu cred ca taranul rus uneltea impotriva romaniei , doar il hranea pe uneltitor ), nici germanii, turcii, polonezii nu sunt rai 🙂 . eu cred ca fiecare popor trebuie sa-si asume actiunile conducatorilor sai, rai sau buni . eu nu fac propaganda , eu cred ca fiecare om are prezentul in conformitate cu alegerile facute de el sau stramosii lui .

    Apreciază

  2. Îmi pare rău că nu m-am făcut înţeles.
    Principiul din aceste două eseuri privitoare la „Trădare şi Români” este altul.
    Nu este vorba despre „conducătorii sunt de vină”. Este vorba despre „dictatorii sunt de vină” atunci când acţionează împotriva voinţei poporului, în ciuda rezistenţei populare împotriva lor. Este vorba despre faptul că nu poţi acuza de trădare pe cel care nu a putut preveni trădarea, ba nici nu a ştiut de ea, ba chiar a fost el însuşi trădat. Este vorba despre faptul că nu este trădare atunci când trădezi un trădător. Este vorba despre faptul că încălcarea unui contract din motive de forţă majoră NU este trădare, ci este un principiu de drept antic, acceptat în nenumărate culturi străvechi ŞI de atunci încoace. Etc.

    Apreciază

  3. da, asta am inteles, poporul britanic este de treaba desi au omorat ” jumate de glob” , doar ca conducatorii, regii si reginele lor ( nu stiu cate au fost ) au fost dictatori care au impus populatiei masacrele din india, china, si portiuni din africa ( asta am invatat eu la istorie, la scoala , nu stiu daca e adevarat ). E destul de greu sa spui ca ala e dictator, iar celalalt e conducator pentru ca ambii sunt la putere prin voia poporului . defapt vreau sa spun ca o persoana fie ea conducator sau dictator nu poate fi in aceasta conditie decat cu acceptarea populatiei ( ori majoritara numeric , ori ca forta militara, ori „proasta” de-si merita soarta ) . pana aici e logic . acum un om fiind el si cel mai mare razboinic nu isi poate impune vointa ( fiind dictator ) decat cu ajutorul populatiei , sau acceptarea populatiei, situatii care in mintea mea sunt aproape egale. eu vreau sa spun ca nu exista dictatori, ci doar conducatori . un om nu-si poate impune vointa peste dorinta a 1000 de oameni , daramite unui popor numeros, dar eu am o gadire mai ciudata… eu cred ca nu poate exista ” sclav liber fara frica de moarte” logic nu poti fi sclav si ta te simti liber si sa nu-ti fie frica de moarte, si te puna cineva sa ii faci pe plac , te rascoli ( musti cu dintii , daca nu ai arme ) si : ori mori, ori esti liber . poate ca aberez … nu stiu….. dar citisem intr- catre de storie ca dacii erau neinfricati , vitezi si nu se temeau de moarte , dar peste cateva capitole se spunea ca ca au fost capturati peste 50 000 . si am avut niste intrebari , cum pot fi capturati 50 de mii de oameni viteji si fara frica de moarte ? ( si pedeasupra spunandu-se ca erau luptatori foarte buni ) e logic ? eu nu am multa scoala dar intrebarile mele sunt ( cred ) cu bun simt .
    P.S. eu nu ma gandesc la romani sau la un popor anume, in timp si spatiu

    Apreciază

  4. Ai dreprtate în mai multe puncte, dar nu în ceea ce priveşte felul în care înţelegi dictatura.
    Dacă prin termenul „dictator” înţelegi un om care dictează la nivel regional/naţional prin voia populaţiei,poţi avea dreptate. Dar nu acesta este înţelesul comun, nu acesta este înţelesul pe care l-am folosit, nu aceasta este situaţia în majoritatea cazurilor.
    Ceea ce nu iei tu în calcul în această privinţă este faptul că multe regimuri dispun de mijloace prin care înfrâng sau deviază voinţa populară. Aici intră un evantai mare de instrumente, de la trupe militare de elită – care, la Greci, ţineau în robie între 60 şi 75% din populaţie, în funcţie de zonă – şi până la mijloace de propagandă/înşelare.
    O situaţie similară o avem şi în România anilor ’30-’40, în care multiple forţe anti-româneşti, interne şi externe, colaborează la impunerea unor regimuri împotriva voinţei populare. Din acest punct de vedere esenţială este contradicţia dintre voinţa populară şi actele dictatorilor, ca şi caracterul excepţional al acelor acte.
    În măsura în care populaţia este în acord cu regimul dictatorial, răspunde de ceea ce face acesta; în măsura în care luptă, după puterile ei,împotriva acestuia, nu poate fi socotită vinovată.
    Dincolo de acest aspect, materialul meu NU are ca ţintă aceste aspecte.
    Existenţa unor dictaturi impuse extern, cu forţe covârşitoare, încă din 1715, iar în cazul particular prezentat din 1930 încolo, este doar un aspect secundar în text şi unul dintre multele argumente. La fel şi rezistenţa, împotrivirea în faţa dictaturii. Amândouă au fost menţionate ca unele dintr-un şir lung de argumente. În cazul Primului război mondial am subliniat în primul rând „cazul de forţă majoră”, clar existent atunci, şi care îndreptăţeşte încălcarea unui tratat, a unei înţelegeri; apoi pe acela al ne-semnării şi ne-ratificării tratatului de care suntem acuzaţi; în sfârşit, şi pe cel al încălcărilor preliminare, extrem de grave şi repetate – şi trecute cu vederea de acuzatorii propagandişti – săvârşite de Aliaţi (sau „Aliaţi”). În privinţa Celui de-al doilea război mondial, mi s-a părut firesc să pun farurile şi pe caracterul dictatorial al hotărârilor reproşate Românilor ca popor, de vreme ce (1) este invocat extrem de des – în alte forme şi înţelesuri – de aceeaşi propagandişti, (2) acele regimuri dictatoriale au fost impuse şi susţinute masiv chiar de către cei „trădaţi” de ele şi (3) poporul a luptat împotriva lor.
    Acest ultim punct fiind, de altfel, cel mai puţin cunoscut, cel mai deplin ignorat de către mai toţi.

    Desigur, ai dreptate atunci când dai un exemplu ca acela cu basnele despre perfecţiunea Dacilor (erau oameni, aveau lipsuri, nu erau perfecţi, perfect este doar Dumnezeu).
    Dar pierzi din vedere o serie de fapte.
    De pildă, că un om îşi poate impune voinţa peste 1000 şi chiar peste o sută de mii de oameni dacă (1) are o voinţă îndeajuns de puternică şi (2) ştie cum să o facă.
    Uiţi că un om cu un pistol sau altă armă ce îi dă o putere covârşitoare poate domina mii de oameni care nu sunt gata să moară ca alţii să fie liberi (şi nevasta văduvă, copiii orfani etc.).
    Uiţi că pentru a înţelege libertatea şi alte asemenea lucruri ai nevoie de o anumită educaţie; şi cel care controlează educaţia poate deforma profund gândirea populară.

    Regimul sovietic a fost impus prin teroare, în ciuda opoziţiei – adesea armate – a majorităţii populaţiei.
    CEKA este un nume ce trezeşte groază şi acum.
    Dar după ce a preluat puterea prin teroare şi şi-a menţinut-o prin teroare, pas cu pas propaganda bolşevică susţinută prin teroare a otrăvit tot mai multe minţi, tot mai multe suflete.
    Felul în care se raportează oamenii din fostul U.R.S.S. la Cel de-al doilea război mondial este caracteristic pentru schizofrenia patologică provocată de efectele propagandei asupra unor oameni ce urau regimul. Sunt nenumăraţi cei care încă îl numesc „Războiul pentru apărarea Patriei” – deşi a fost un război de dominaţie între două dictaturi comuniste, cea a lui Stalin şi cea a lui Hitler, deşi ar fi fost natural să lupte atunci în primul rând împotriva lui Stalin etc.
    Esenţial în discuţia noastră este că, pe de-o parte, poate exista „sclav liber fără frică de moarte”, de la creştinii care se dădeau sclavi spre a-i elibera duhovniceşte pe cei care le deveneau „stăpâni” şi până la cei conduşi de alte pricini – precum Esop sau alţii. Iar, pe de altă parte, că în cazul în care avem o contradicţie radicală de vederi între populaţie şi conducere, iar conducerea hotărăşte în numele ei, răpunderea este în primul rând a acesteia. Şi devine şi a populaţiei doar în măsura în care aceasta acceptă fără şovăire, fără împotrivire, fără opoziţie, ceea ce hotărăsc cei de sus.

    Dar această discuţie, foarte interesantă, este de fapt colaterală temei disputată aici. 🙂
    Oricum, o să fie, nădăjduiesc, şi continuări ale subiectului („Românii şi trădarea”) şi cred că cel puţin o parte din întrebările tale îşi vor primi răspunsul.

    P.S. În cazul „poporului britanic” lucrurile stau diferit, de vreme ce nu a existat nicio opoziţie populară faţă de tiparele morale superioare, ba dimpotrivă, ele au fost admirate şi susţinute de popor. Dar cum s-a ajuns aici este altă discuţie, a cărei lămurire ar începe măcar de la citirea cărţii „Căderea Angliei ortodoxe”… 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s