Adevăr zguduitor: de la sărăcie sub ocupaţie la bogăţie în România

Romania-Mare-Harta-Administrativa-Basarabia-Bucovina.Info_

Rasismul imperialist germano-austro-ungar face de multă vreme o propagandă anti-românească mizerabilă, plină de minciuni neruşinate.
Printre acestea, afirmaţia despre „ce bine era sub Ungaria/Habsburgi/Austro-Ungaria şi ce rău sub Români/România„. O afirmaţie total mincinoasă, dar preluată de toate slugile coloniştilor străini şi crezută de mulţi. Mulţi dar prea puţin inteligenţi. Pentru că o cercetare simplă astăzi – secolul XXI, totuşi! – i-ar fi lămurit:
Sub Ungaria, Habsburgi şi Austro-Ungaria şi provinciile româneşti şi Românii au fost subiectul unei ocupaţii răuvoitoare, extremist-rasiste, genocidare. Sub Ungaria, Habsburgi şi Austro-Ungaria s-a practicat genocidul cultural, religios şi etnic îndreptat împotriva culturii române, a Ortodoxiei şi a etnicilor Români. S-au interzis şi distrus cărţile româneşti – cu excepţia celor care predicau deznaţionalizarea şi/sau apostazia. S-au interzis şi distrus tradiţiile româneşti – ca singur exemplu, vânătorii români au fost oprimaţi sistematic, excepţie făcând cei care erau trecuţi în slujba nobililor şi regilor maghiari. Banatul, de pildă, a fost subiectul unui continuu genocid religios şi etnic sub Ungaria. Întrerupt de ocupaţia otomană, genocidul etnic a fost reluat sub Austrieci. Zeci de sate româneşti au fost masacrate de „civilizatorii” austrieci. În schimb au fost colonizaţi Şvabi (Germanici), apoi feluriţi Slavi din toate părţile, dar mai ales Sârbi. Toată regiunea majoritar sârbească de astăzi este rezultatul genocidului austriac, în cele două faze: uciderea sau izgonirea Românilor şi colonizarea străinilor. Asemenea, trei sferturi din populaţia ungurească din Judeţul Mureş este rezultat asimilării religioase şi etnice forţate practicată de Unguri în secolele XVIII-XX. Altfel spus, peste 75% din Ungurii din Judeţul Mureş sunt români apostaţi şi maghiarizaţi; Străbunii lor, la 1700, erau Români ortodocşi. Etc., etc.

Ei, dar vine rasismul imperialist germano-austro-ungar cu altă aberaţie: „poate erau unele nedreptăţi [unele? să te judece Dumnezeu după adevărul spuselor tale!], dar a fost o bunăstare economică şi culturală adevărată, prăbuşită în primitivism şi sărăcie sub Regăţeni„. O afirmaţie la fel de mincinoasă – ca să nu zic total dementă -, însă la fel de crezută de slugile coloniştilor străini şi alţi oameni fără discernământ. Pentru că, iarăşi, o cercetare simplă astăzi – secolul XXI, din nou! – i-ar fi lămurit:

  1. Românii erau oprimaţi cultural şi economic sub Ungaria, Austria şi Austro-Ungaria la un nivel pe care Vechiul Regat nu l-a visat decât în coşmarurile cu unii Fanarioţi.
  2. Transilvania, Banatul, Bucovina, Maramureşul şi Crişana erau printre cele mai sărace provincii austro-ungare.

Dezvoltarea acestor provincii în perioada interbelică a fost uluitoare. Chiar Ungurii din aceste părţi au trăit mai bine – şi economic, dar şi cultural – sub conducerea Bucureştiului decât sub conducerea Vienei şi/sau Budapestei. Iar în clipa de faţă aceste provincii sunt la un nivel la care sub Viena şi/sau Budapesta nici nu ar fi putut visa. Adică au trecut de la sărăcie – chiar sărăcie cruntă! – sub ocupanţi la bogăţie în România (Mare). Vă vine greu să credeţi?
Iată, aveţi într-un rezumat Activenews prezentarea făcută de Prof. Petrişor Peiu, pe baza documentelor oficiale ungureşti şi austro-ungare. Vedeţi la Activenews pe scurt, sau în Ziare.com articolul complet (cu titlul 101 ani de România, mai mult decât 1000 de ani de regate şi imperii). Şi vă lămuriţi. A, să nu uit: în articolul original aveţi sursele, ca să puteţi verifica personal informaţiile.

Puteţi constata astfel că sursa dispreţului faţă de Bucureşti, România Mare şi „mitici” nu este în realitatea faptelor, ci în minciunile propagandei duşmane.
Pe care politicienii – UDMR, PSD, PNL, USR – o propagă aproape continuu, cu puţine excepţii. Ceea ce arată foarte clar că nu sunt în slujba adevărului, nici a României, ci a unor puteri duşmane.
Treziţi-vă, Români! Că aţi dormit destul!

Mihai-Andrei Aldea

Tricolorul

P.S. Pentru cine nu a înţeles, subliniez că se poate da click pe textul subliniat spre a se ajunge la articolele amintite. Ca să fie şi mai simplu, le redau şi aici:
rezumat Activenews pentru prezentarea făcută de Prof. Petrişor Peiu
în Ziare.com articolul complet, adică 101 ani de România, mai mult decât 1000 de ani de regate şi imperii

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Despre originea răului în societate

Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1.17)
Toate să le cercetaţi, păstraţi ce este bine, feriţi-vă de orice înfăţişare a răului.” (I Tesaloniceni 5.22)

De-a lungul istoriei au existat multe concepte şi instituţii îngrozitoare, ce au rănit foarte mulţi oameni. Cea mai mare sursă a suferinţei omeneşti a fost însă, totdeauna, relativismul moral personal.

Temujin sau Genghis-Han, un psihopat criminal foarte lăudat în ultima vreme, a ucis cel puţin douăzeci de milioane de oameni şi a adus cel puţin 100 de milioane de oameni în sclavie. De ce? Pentru că aşa a vrut! Nu au existat motive politice, economice, religioase ori militare pentru acţiunile sale. Pretextele patetice contemporane – de tipul „a vrut să îşi sature oamenii” – sunt ridicole atât în contextul mărturiilor privind gândurile şi valorile lui Genghis-Han cât şi situaţia practică. Numai după un an de jaf în China oamenii conduşi de Genghis-Han strânseseră averi uriaşe. Nici vorbă să sufere de foame! Ei. Chinezii, însă, au fost aduşi până la canibalism de „eroul” care îi invadase. Erou? Da, însă unul negativ. Ca toţi psihopaţii megalomani, şi Genghis-Han era tolerant cu cei care i se supuneau. Că pentru a ajunge la marea sa toleranţă trebuia să devi un sclav cu moartea deasupra capului… pe cine mai interesează? Tot ce a avut Temujin ca geniu militar sau politic a fost pus în slujba unor pofte dezlănţuite şi contradictorii. De pildă, autorul a nenumărate violuri – nici nu se ştie numărul exact al femeilor pe care le deţinea (da, le deţinea) – era pasionat şi de asceză! Cel care şi-a ucis rude pentru o umbră de bănuială de neascultare a făcut general un duşman care aproape l-a ucis cu o săgeată. „Motivele” invocate de Genghis-Han sunt simple pretexte – dovadă că în contexte similare procedează extrem de diferit… dacă are chef. Pentru că ceea ce l-a condus pe el, de la început şi până la sfârşit, a fost convingerea că ce vrea el trebuie să se facă. Niciun reper moral stabil.

Însă nicio societate nu rezistă fără repere morale stabile.

Romanii s-au ridicat de la o mână de ţărani săraci la o mare putere datorită valorilor morale. Sau, mai bine zis, câtă vreme au avut aceste valori. La început datoria faţă de patrie şi neam erau, pentru ei, absolute. Bogăţia era frumoasă dacă slujea patria şi neamul, altfel devenea otravă. În vremea în care imperialismul grecesc s-a avântat în Italia a aflat că cei pe care încerca să-i cucerească aveau ca aliat Roma. O cetăţuie care fusese vreo două secole sub cizma Imperiului Etrusc. Şi care, uimitor, izbutise să se elibereze… şi începuse să-şi cucerească fostul cuceritor. Trimisul grecilor la Roma s-a izbit de un insucces uluitor. Mitele pe care le pregătise nu au găsit nicio mână care să le primească. Senatorii romani duceau o viaţă spartană. Grecii nu au luat în seamă teama trimisului lor şi au hotărât să-i distrugă pe romani. Ca urmare, statele greceşti implicate au ajuns să fie cucerite de romani. Dar ce se întâmplă după ce grecii, cuceriţi de romani, încep să-i cucerească pe aceştia cultural? Convertindu-i mai ales la hedonism – adică la iubirea de plăceri (trupeşti). Ce se întâmplă? Ţara romanilor slăbeşte şi apoi se prăbuşeşte. Iar partea ei răsăriteană – Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole – este, treptat, preluată cultural, politic, economic, religios etc. (Bineînţeles, de greci.)

Otomanii ce practicau un islamism ascetic-militarist au cucerit teritorii întinse pe trei continente. Ungaria a devenit paşalâc, Polonia le-a plătit tribut ca şi Ţările Române, Africa de Nord a fost sub stăpânirea lor, la fel Arabia, Mesopotamia (Irakul), ba chiar şi mult din Caucaz, Sciţia Mare etc. Acest imperiu ce părea imposibil de oprit s-a prăbuşit de asemenea ca urmare a prăbuşirii valorilor morale (şi aici grecii au aplicat aceeaşi metodă ca faţă de romani, dar cu un succes mult mai limitat; condiţiile se schimbaseră).

Peste tot se vede – în toate locurile, în toate timpurile, la toate grupurile omeneşti de la clan la stat – acelaşi lucru: relativismul moral duce la prăbuşire, valorile morale stabile ridică.

Cei care susţin relativismul moral o fac doar pentru că ştiu că fac lucruri rele. Niciun om care vrea sincer să fie bun, să facă binele, nu va susţine relativismul moral. Va susţine un sistem de valori puternic, fie şi chiar numai ca un ideal absolut necesar. Oamenii au nevoie să tindă spre înălţimi! Dar cei care vor să facă răul au nevoie de relativism moral! Acesta este singurul mijloc pentru a bloca sistemul imunitar al societăţii. Cu un sistem de valori morale stabil, societatea se poate apăra de rău. Cu relativism moral şi răul şi binele devin greu identificabile, ba chiar interschimbabile. Nu doar că sistemul imunitar este cel puţin derutat, dar poate fi chiar folosit împotriva binelui (bunilor). Ducând societatea la autodistrugere.

Fenomen, revin, petrecut de nenumărate ori în istoria omenirii.

Şi singura „plasă de siguranţă” a fost comunitatea celor care şi-au păstrat valorile morale. Fie că vorbim despre Comunism, Nazism, Fascism, Leninism, Stalinism ori alte regimuri politice de extremă-stânga, fie că vorbim despre prăbuşirea Imperiului Roman de Apus ori a unor state din Asia, Africa sau Americi, avem, totdeauna, această situaţie.

Dincolo de toată răutatea lumii omul poate să facă binele, să devină bun. Dacă vrea. Şi dacă îşi însuşeşte un bun sistem de valori morale. Pe care să-l urmeze cu statornicie.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Când au venit şi când s-au retras Romanii din Dacia? (I)

Întrebările pot să pară ciudate.
„Tot internetul ştie” (deci, în lumea superficialităţii, „este adevărat”) că „Romanii au venit în Dacia în 106″ şi că „Romanii s-au retras din Dacia în 271/273” (aşa-zisa „Retragere Aureliană„).
Minciuni, amândouă afirmaţiile.
Romanii nu au venit în Dacia în 106 (d.Chr.).
Romanii nu s-au retras din Dacia în 273/275 (d.Chr.).

Să începem cu o mică lămurire!
Deşi exprimarea de internet este adeseori argotică, ca să fim în adevăr avem nevoie de o vorbire clară.
„Când au venit Romanii în Dacia?” şi „Când s-au retras Romanii din Dacia?” sunt două exprimări argotice, foarte neclare.
Cei care le pun au în minte imagini foarte diferite, dar exprimate identic.
Ce înseamnă, de fapt, „Când au venit Romanii în Dacia?”?
Depinde!
Unii se întreabă când au ajuns prima dată Romanii în Dacia ca persoane cu o anume identitate. Alţii se întreabă când au ajuns Romanii prima oară în Dacia ca purtători ai unei influenţe politice, culturale etc., ca reprezentanţi ai Imperiului Roman. În sfârşit, mulţi se întreabă de fapt, prin aceleaşi cuvinte, „Când a devenit Dacia parte a Imperiului Roman?”
La fel stau lucrurile şi cu întrebarea „Când s-au retras Romanii din Dacia?”, care de asemenea are în spatele său aceste trei forme largi, cu multe nuanţe, în funcţie de fiecare persoană.

Dacă vrem să aflăm când au venit, ca persoane, primii Romani în Dacia, evident, nu ştim. Legăturile dintre populaţiile şi triburile din Panonia (Ungaria de astăzi) sau Noricum (Austria de astăzi) şi Romani, respectiv Daci, sunt străvechi. Datând cel puţin de la începutul secolului III î.Chr. în forme instituţionale, ceea ce împinge contactul iniţial şi mai departe. Însă fără să existe o dată clară.
În secolul I î.Chr. deja influenţa romană în Dacia este foarte puternică. Monezile greceşti, care erau folosite şi copiate de Daci, sunt masiv înlocuite de monezile romane, care sunt folosite şi copiate de Daci. De fapt sunt copiate atât de bine, încât până la relativ recenta găsire a unor matriţe dacice pentru denari romani (de argint), se credea că „denarii romani dacici” sunt chiar romani!
Desigur, folosirea şi copierea denarului roman este doar un exemplu – chiar dacă, prin amploarea uriaşă a fenomenului, este unul foarte important. Însă influenţa romană se manifestă în multe aspecte, de la metalurgie până la legăturile dintre nobilii daci şi nobilii romani, chiar din Roma. Legături ce stârnesc discuţii şi în vremea lui Burebista, şi mai târziu.
Dar, şi aici, nu avem o dată clară.
Nu ştim când au venit primii Romani, ca persoane, la Dunărea cuprinsă între Panonia şi Marea Neagră. Nici când au sosit primii negustori, când s-au stabilit primele legături economice, militare şi culturale. Cu siguranţă, înainte de anul 100 î.Chr., dar o dată anume nu poate să fie indicată.

În sfârşit, dacă ne referim la intrarea Daciei în sistemul roman, avem unele indicaţii istorice puţin mai exacte.
Astfel, la începutul secolului I d.Chr. (între anul 10 şi 30 d.Chr.), are loc preluarea de către Romani a sudului Basarabiei, dintre Prut şi Nistru. Zona era una de trecere dinspre Sciţia Mare către Sciţia Mică (Dobrogea); şi era folosită de Sciţi, Geţi şi alte neamuri pentru năvăliri de jaf în sudul Dunării. Ca urmare, Romanii construiesc un val de apărare între Prut şi Nistru. O lucrare defensivă admirabilă, care constituie începutul administraţiei romane la Nordul Dunării.
Tot în această perioadă devin foederaţi romani şi Iazigii Metanaşti, care stăpâneau ţinuturile dintre Dunărea de Mijloc şi Carpaţi. Întinşi din inima Ungariei de astăzi până la poalele Munţilor Apuseni şi Carpaţilor Bănăţeni, Iazigii Metanaşti se treziseră prinşi între două puteri: Romanii şi Dacii.
I-au ales ca aliaţi pe cei dintâi, ajungând parte – ca stat clientelar roman – a sistemului de provincii şi state ce alcătuia confederaţia cunoscută astăzi drept Imperiul Roman. Ca urmare, au primit ingineri şi fonduri pentru a ridica întărituri pe frontieră. Şi avem, de la cotul Dunării dinspre Slovacia de astăzi până aproape de Moldova Veche, patru şiruri de valuri de apărare. Este a doua prezenţă administrativă romană la Nordul Dunării, ceva mai puţin directă decât prima.
Ca urmare, stăpânirea romană în Dacia (dintre Tisa şi Nistru) începe în primele decenii ale secolului I d.Chr.

Dacia Decebal 01

Între Tisa, Dunăre şi Nistru, în secolul I d.Chr. există mai multe state – dacă le putem numi state şi nu teritorii. De la Apus la Răsărit avem:
Regatul Iazigilor Metanaşti, stat clientelar roman (care deţinea regiunile de câmpie, colinare şi deal ale Crişanei şi Banatului de astăzi);
Regatul Daciei, devenit între anii 50-70 d.Chr. aliat al Romei, apoi stat clientelar roman (care deţinea Transilvania, Estul Banatului, Oltenia şi Nordul Munteniei de astăzi)
Ţinutul Costobocilor, posibil regat sau confederaţie de triburi, sau altă structură (care deţinea Maramureşul, Pocuţia, nordul Bucovinei de astăzi şi poate şi alte ţinuturi nordice – nu există o delimitare clară spre nord a acestei zone)
–  Ţinutul Carpilor, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Moldova nordică, între Costoboci şi Bastarni)
– Carpianii, aflaţi la sud de Carpi, nu sunt amintiţi ca putere de sine stătătoare; fie fuseseră înglobaţi de Carpi şi/sau Bastarni, fie au făcut parte dintre Geţii trecuţi în Sudul Dunării, devenind Romani, la începutul secolului I d.Chr.
Bastarnii, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Sudul Moldovei, între Ţinutul Carpilor, Roxolani, teritoriul roman din Basarabia şi, se pare, Nistru)
Roxolanii, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Sud-Vestul Moldovei, Estul şi Sud-Estul Munteniei)

Dintre aceste şase state principale intră în sistemul roman – ca state clientelare – în secolul I d.Chr. întâi Regatul Iazigilor Metanaşti, apoi Regatul Daciei. Acesta din urmă apare în anii 60 ai acestui secol deja ca aliat al Imperiului Roman – în care, totuşi, Dacii fac incursiuni de jaf ca cea din 69 (cf. Tacit). Şi Iordanes menţionează că la venirea la putere a lui Duras (68-87 d.Chr.), urmaşul lui Scorilo pe tronul Regatului Daciei, exista o veche alianţă între acest stat dacic şi împăraţii romani. Pluralul ne duce cel mai târziu în vremea lui Claudius (41-54 d.Chr.), dacă nu mai înainte. Este vremea în care cca. 100.000 de bărbaţi „transdanubieni” (din Câmpia Română şi Sudul Moldovei de astăzi) primesc voie să treacă Dunărea şi să se aşeze în Imperiul Roman împreună cu familiile lor.

Ca urmare, constatăm că începutul stăpânirii romane în Dacia este în prima jumătate a secolului I d.Chr.

Dar când are loc retragerea Romanilor din Dacia?
Încercăm să răspundem în partea următoare a acestui articol.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Din binefacerile stăpânirii ungureşti în Ardeal. 1940-1944, document

Pentru cei care vor să ştie adevărul, o carte document:

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Documente/Documente-Perioada-contemporana/Teroarea-horthysto-fascista-in-nord-vestul-Transilvaniei-1940-1944.html

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 2. RÂNDURI DE LA ÎMPĂRATUL IOSIF al II-lea

Ţara [Ardealului n.n.] este fără îndoială frumoasă şi bună, însă îi trebuie ajutor; paleativele sunt sigur neîndestulătoare, dat fiind că sunt şi suflete atât de corupte. Este aici atâta neîncredere, bănuială, spirit de intrigă, care domină cu desăvârşire; nobilimea ungurească nu se îngrijeşte de nimic mai mult pe lume decât de veniturile ei şi de ceea ce poate să-i îngusteze privilegiile. Ce-i pasă de ce este drept sau de ce este nedrept! Merge atât de departe pe cât se poate întinde şi, ca urmare, suge pe supuşii ei şi vrea să dispună de dânşii după bunul plac. De aceea ar face orice altceva decât să îşi recunoască vreo scădere – acest lucru este, mai ales pentru Unguri, un subiect îngrozitor. Iobagul este un sclav al stăpânului său: el nu posedă vreo resursă, el trebuie să slujească mult sau puţin, unde şi cum vrea placul stăpânului său. […] Aceşti săraci supuşi Români care sunt fără îndoială cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Ardealului, aceştia sunt cei maltrataţi de fiecare, fie că este Ungur sau Sas, fiind copleşiţi de toate nedreptăţile. Aşa încât soarta lor, când se uită cineva bine, este vrednică de toată mila. Şi este de mirare că atât de mulţi dintre oamenii aceştia există acolo [în Ardeal n.n.] şi nu au fugit cu toţii. […] Naţiunea [română n.n.] este, de fapt, cu adevărat isteaţă, şi starea ei vine cu siguranţă numai din nenorocirea pe care o suferă.

Merită amintit că Iosif al II-lea a stăpânit Imperiul Austriac între 1765-1790. Născut la Viena, unde va şi muri, a avut parte de o educaţie occidentală, şi catolică, dar şi cu puternice influenţe ale iluminismului german. Era, prin urmare, cu totul necunoscător al spiritualităţii româneşti în particular şi al celei ortodoxe în general, prejudecăţile sale în acest domeniu fiind, iniţial, cele ale Apusului. Informaţiile sale privitoare la corupţia profundă a administraţiei şi nobilimii ungureşti şi săseşti din Ardeal vin, ca urmare, nu din vreo sursă străină: ele ţin de contactul direct al împăratului Iosif al II-lea cu acestea!
Pe de-o parte, în eforturile de conducere a Ungariei, Banatului, Ardealului etc. el are de-a face, constant, cu administraţia şi nobilimea ungurească şi săsească a acestora. Pe de altă parte, vizitează aceste ţări şi intră, sistematic şi încăpăţânat, în contact cu populaţia. Ia legătura cu ţăranii Unguri, Români, Slavi etc. şi luptă să cunoască realităţile concrete ale societăţii, ale vieţii, ale economiei etc.
Prin urmare, corupţia profundă, aroganţa patologică şi mania stăpânirii dictatoriale, sălbatice, pe care le vede la nobilii Unguri şi Saşi constituie nu o prejudecată sau un subiectivism ci, dimpotrivă, o tristă constatare personală.
Acest lucru trebuie subliniat cu atât mai mult cu cât Ungurii au avut şi au o manie extremă în a respinge cu furie absolut orice critică ce li aduce (chiar şi de ai lor). Această atitudine face ca orice fenomen de corupţie, de aroganţă faţă de subalterni şi slugărnicie faţă de superiori, de purtare dictatorială etc. să fie definit de Ungurii din România drept „bizantinism”, „balcanism”, „miticism” (de la „Mitică”, nume peiorativ dat de şovinii Unguri tuturor „Românilor de peste munţi”). Şi sunt o serie de îndoctrinaţi maghiar, de semi-maghiarizaţi sau maghiarizaţi de origine română, ce preiau asemenea texte şovine drept adevăruri. În realitate însă, după cum se poate vedea şi în această mărturie – şi în nenumăratele fapte ale liderilor maghiari de ieri şi de azi – corupţia, aroganţa, şovinismul, cruzimea etc. au caracterizat nobilimea ungurească în mod constant, de la Ştefan Voiteh până astăzi. Paradoxal pentru prejudecăţile extremismului maghiar, excepţiile sunt constituite în primul rând chiar de către Ungurii de religie ortodoxă, ori puternic influenţaţi de Ortodoxie; ceea ce combate total etichetările amintite.

Mai merită subliniat faptul că împotriva pretenţiilor rasiste ungureşti şi săseşti, pretenţii de „binefăcători” şi „civilizatori” ai „înapoiaţilor Valahi”, stă categoric şi această mărturie a lui Iosif al II-lea. Dimpotrivă, el arată în cel mai categoric mod că starea „înapoiată” a Românilor din Ardeal se datorează corupţiei şi despotismului unguresc şi săsesc, dar mai ales unguresc.

Deşi ca o paranteză, poate fi de folos să amintim că Iosif al II-lea a fost el însuşi un persecutor al Ortodoxiei. El a interzis trecerea Catolicilor la Ortodoxie, chiar şi atunci când aceasta însemna de fapt revenirea la Ortodoxie după o convertire forţată. Aceasta, adică forţarea trecerii la Catolicism sau Protestantism, fiind o practică tradiţională a Ungurilor şi Saşilor, moştenită încă de la genocidarul Ştefan Voiteh (care a masacrat nobilii Unguri ce ţineau de Ortodoxie sau de religia şamanică a vechilor Maghiari, refuzând convertirea la Catolicism). Iosif al II-lea a respins folosirea pe mai departe a convertirii forţate şi a discriminării religioase extreme, încercând să instaureze un climat ceva mai moderat – cel puţin pe hârtie, deşi practic nu s-a putut aplica decât parţial voinţa sa. Rândurile sale despre Români şi starea lor, despre corupţia profundă a societăţii ungureşti şi săseşti – care conducea Transilvania în epocă – devin astfel o mărturie cu atât mai puternică. 

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă