Un soldat în căutarea… Referendumului

În 1978 apărea, la 100 de ani de la Războiul de Independenţă, un roman excepţional semnat Petru Vintilă: „Un soldat în căutarea patriei”.
Sincer, puternic şi dureros, romanul vede Austro-Ungaria şi Regatul României prin ochii unui ardelean. Ofiţer în armata austro-ungară, acesta simte nevoia de a ieşi de sub teribila, rasista şi xenofoba opresiune austro-maghiară împotriva Românilor – şi altor ne-maghiar şi ne-germani -, de a găsi PATRIA, un loc în care să poată fi Român fără să fie oprimat pentru această „vină”.
Trece în Regatul României. Ajunge într-o ţară în care, minunat, nu este silit să vorbească în maghiară sau germană pentru a fi tratat ca om. Ajunge într-o ţară românească, într-o ţară în care Românii sunt liberi… până la un punct. Punctul din care începe CORUPŢIA. O corupţie vastă, la fel de vastă ca cea din Austro-Ungaria părăsită. Doar că în vreme ce aceea era motivată esenţial prin aroganţă şi xenofobie, aceasta este motivată esenţial prin aroganţă şi lăcomie.

Răutăţile şi greutăţile celor două regimuri – austro-ungar şi masono-român – sunt înfăţişate extrem de documentat. Precum „Caietele locotenentului Florian” a lui Ştefan Fay (apărută câţiva ani mai târziu) şi „Un soldat în căutarea patriei” se întemeiază pe izvoare până la nivelul citării. Fără a pierde ceva din puterea literară a cărţii – dimpotrivă.
Ardeleanul venit în Regatul României are parte de aceeaşi obtuzitate politicianistă pe care o cunoaştem şi astăzi. Chiar dacă nu ajunge la monstruozităţile rasiste ale politicianismului austro-ungar pare cumva la fel de greu de răbdat tocmai pentru că este de dus „în Patrie”, într-o ţară ce ar trebui să fie a Românilor, să fie condusă de popor, nu de o pătură deznaţionalizată (într-o parte a Carpaţilor, austro-ungară, în cealaltă parte, franţuzito-englezită). Corupţia pare cu atât mai urâtă cu cât are ca ţintă poporul de care teoretic aparţin politicienii care o practică.

Ardeleanul alege să îşi facă datoria fără şovăire.
Merge în Războiul de Independenţă, luptă cu desăvârşit curaj şi pricepere, îşi pune viaţa şi onoarea în joc pentru a repara efectele laşităţii şi corupţiei unor superiori. Are de suferit, însă realitatea concretă îl scoate la liman.
Se şi căsătoreşte. Cu o femeie cu care vrea copii, cu o femeie care vrea copii cu el.
Ştiţi, familia aceea care a fost singura familie românească de la începuturi şi până astăzi.
Şi merge înainte, în ciuda tuturor răutăţilor.
Aşa cum au făcut-o Românii mereu, sub orice regim, de la începuturi şi până astăzi.

Că nu îmi place clasa politică actuală este puţin spus.
Am demascat de nenumărate ori răutatea şi corupţia ei, neo-comunismul ei, laşitatea şi incompetenţa, oportunismul şi neruşinarea ce o caracterizează.
Şi am luptat şi lupt să îmi fac datoria, aşa cum au făcut-o Românii mereu, sub orice regim, de la începuturi şi până astăzi.
Neamul merge înainte, Patria merge înainte, nu prin cei care cedează, abandonează, renunţă, ci prin cei care ţin steagul sus indiferent de epocă, regim, încercări.

Dacă Străbunii se dădeau bătuţi de corupţie, dacă se lăsau manipulaţi să renunţe la iubirea de familie, de patrie, de neam, de Dumnezeu, din pricina corupţiei politice şi administrative, de mult am fi dispărut ca naţiune! De mult am fi dispărut ca limbă şi cultură, ca neam, ca ţară!
„Un soldat în căutarea patriei” şi-o găseşte, în cele din urmă, în Românii de bun-simţ, care ţin tradiţiile româneşti şi luptă să le ducă mai departe.
Nu o găseşte în clasa politică. O găseşte în cei alături de care luptă pe front, în omul obişnuit care, cu toate lipsurile şi limitele lui, îşi găseşte puterea de a-şi face datoria – faţă de familie, faţă de patrie, faţă de neam, faţă de Dumnezeu.
Eroii anonimi – pentru oficialităţi – şi atât de binecunoscuţi de Dumnezeu ai nesfârşitului război pentru bine, pentru românitate, pentru frumos, pentru patrie. Un război de rezistenţă, din nenorocire, chiar împotriva clasei politice care ar trebui să fie românească. Dar nu este.

Sunt soldat în rezervă; grănicer.
Dar sunt soldat nu doar pentru că am făcut armata. Căci, după Constituţie, fie că a fost sau nu în armată, paradoxal însă constituţional, fiecare cetăţean al României este un soldat.
În căutarea Patriei, fiecare dintre noi, sub acelaşi acoperiş ciuruit şi murdar al corupţiei politice. La unii, ca U.D.M.R.-iştii, separatiştii şi alţii asemenea, o corupţie motivată în primul rând printr-o aroganţă rasistă, xenofobă, anti-românească fără limite. La alţii, ca în partidele zis româneşti, o corupţie motivată în primul rând printr-o aroganţă de complexaţi disperaţi după recunoaşteri ieftine şi lăcomie fără margini.
Şi totuşi, mergem înainte.
Asemenea eroilor din cartea lui Petru Vintilă – sau a lui Ştefan de Fay.
Asemenea bunicilor şi străbunicilor, stră-străbunicilor şi stră-stră-străbunicilor, până la începuturile Neamului Românesc.
Fiecare generaţie cu luptele sale, cu încercările sale.
Regăsind Patria în cei care ţin steagul sus, indiferent de epocă, regim, încercări.
Regăsind Patria în cei care nu dezertează şi nu trădează sub pretext de corupţie politică, presiuni externe, singurătate sau frică.
Regăsind Patria în cei care, cu toate lipsurile şi limitele lor, îşi găsesc puterea de de a lupta mai departe pentru bine, pentru românitate, pentru frumos… pentru Patrie!

Dacă Străbunii ar fi cedat în faţa politicianismului, corupţiei şi presiunilor externe nu ar fi existat Unirea din 1859, nu ar fi existat eroismul nesfârşit din 1877-1878, nu ar fi existat Războiul de Reîntregire, nu ar fi existat Marea Unire… nu am fi existat noi.
Dar Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor!
Mergem înainte, făcându-ne datoria.
Plevna noastră este Referendumul.
Putem să trădăm, să dezertăm, să trecem la inamic – sub pretextul corupţiei politicianiste sau oricare alt pretext.
Ori putem să ne alăturăm bunicilor şi străbunicilor, eroilor anonimi pentru oficialităţi şi atât de binecunoscuţi lui Dumnezeu, celor care au fost şi sunt esenţa Neamului Românesc.
Suntem şi noi soldaţi în căutarea Referendumului prin care ne regăsim Patria.

Tricolorul

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Trădarea şi Românii (II)

Începusem cu ceva timp în urmă un cuvânt despre trădare şi Români (aici). Continuăm cu discutarea „acuzaţiilor” aduse în această privinţă de către unii rasişti, fanatizaţi de o ură anti-românească absurdă şi preluaţi de etnofobii românofoni.

Una dintre cele mai răspândite şi absurde acuzaţii de trădare împotriva Românilor este legată de Cel de-al doilea război mondial. Mai exact, de schimbarea petrecută pe 23 August 1944, când dictatura regală a înlocuit prin lovitură de stat dictatura antonesciană. Dictatura regală a hotărât atunci încetarea unilaterală a luptelor cu Aliaţii – de fapt strict cu Uniunea Sovietică, singura putere aliată cu care aveam contact militar şi confruntare permanentă. Iar apoi a hotărât şi trecerea la luptă împotriva Axei (și pe fondul atacurilor date de trupele germane în încercarea de a prelua controlul asupra României).

Această „întoarcere a armelor” este socotită de propaganda anti-românească drept „trădare” şi drept exemplu şi dovadă a faptului că „Românii sunt trădători”.
Ce trebuie luat în seamă în această privinţă pentru a cunoaşte adevărul?

1) România era sub dictatură, în plin război, fără ca voinţa poporului înainte de război şi, apoi, în timpul războiului, să fi contat vreo clipă.
Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nici Mihai I nu au ţinut seama de voinţa populară. Orice opoziţie a fost reprimată cu o violenţă dementă; primii doi dictatori au practicat tortura, asasinarea fără judecată, expunerea cadavrelor în locuri publice – maidane, răscruci de drumuri, pieţe etc. -, violarea fetelor sau femeilor din opoziţie sau din familiile opozanţilor, jaful, trimiterea în linia întâi cu ordine de expunere a opozanţilor la focul inamic etc., etc.
Trebuie amintit aici faptul că aducerea lui Carol al II-lea – trădătorul ce dezertase în Primul război mondial – a fost hotărâtă (în 1930) de clasa politică, fără nicio consultare populară, şi a fost impusă de aceeaşi clasă politică minoritară, prin forţă, împotriva voinţei populare (care era alături de Regina Maria şi Mihai I şi împotriva trădătorului adus de trădătorii politicieni drept rege).
Mihai I, preluând puterea în plin război nici nu avea cum să consulte voinţa populară printr-un referendum sau ceva asemănător. Trupele germane din România destinate asigurării „fidelităţii” faţă de Berlin ar fi intervenit imediat. Ar fi putut exista o consultare cu reprezentanţii grupărilor largi (Legionari, Conservatori, Liberali etc.) dar nu a avut loc; Mihai I a preferat apelul la indivizi şi servicii secrete.
Ca urmare, în toate aceste situaţii, voinţa Românilor a fost sistematic încălcată, folosindu-se toate mijloacele de teroare şi persuasiune posibile spre a impune regimuri detestate de cetăţeni şi direcţii politice şi militare independente de voinţa poporului. A se imputa Românilor hotărârile dictatorilor – împotriva cărora se opuseseră cât şi cum au putut – ţine fie de neştiinţă crasă (dar arogantă), fie de ticăloşie, fie de lipsa patologică a discernământului.

2) Germania şi ceilalţi membri ai Axei – în afară de Japonia şi Finlanda – au acţionat trădător, agresiv şi criminal împotriva României. Dictatul de la Viena este un exemplu clar de mârşăvie fără margini şi este îndeajuns spre a justifica orice acţiune împotriva celor vinovaţi de impunerea lui. Sutele de mii de Români, sutele de mii de Evrei, sutele de mii de etnici ne-maghiari asasinaţi de Ungaria lui Horthy şi Germania lui Hitler în urma Dictatului de la Viena au fost şi sunt pe conştiinţa – foarte adânc ascunsă, dacă există – a coaliţiei tâlhăreşti care a realizat acest dictat.
Merită observat că şi în acest caz voinţa populară nu a contat în niciun fel, nu a existat nicio consultare populară din partea vreunuia dintre cei implicaţi. A existat numai o trădare cumplită din partea Germaniei – teoretic parteneră a României şi chiar prietenă, în fapt o trădătoare mizerabilă – şi o trădare şi mai urâtă din partea Italiei, „sora întru latinitate” care a susţinut Dictatul cu şi mai mare îndârjire şi răutate decât Germania hitleristă. Asemenea „aliaţi” merită un cuţit în spate în orice clipă. Doar că acest „cuţit în spate” nu l-au primit de la Români! L-au primit chiar de la cei pe care i-au susţinut împotriva Românilor, de la gruparea de politicieni şi agenţi secreţi pe care chiar ei au sprijinit-o în conducerea dictatorială a României! Altfel spus, promovând trădători au fost trădaţi… Nu din voia Românilor, nu prin acţiunea Românilor, ci prin acţiunea „oamenilor lor”…
Este hazliu, dacă nu tragic, să constaţi că încă în noiembrie 1940 Camera Comunelor (Anglia) lua la cunoştinţă că cei care „conduceau România” „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor ţări şi a politicii lor externe„, ci sub autoritate germană; dar să vezi, totodată, că unii încă învinuiesc pentru ceea ce s-a întâmplat nu respectivii politicieni, nu autorităţile străine care impuneau politicienilor, ci… poporul! Românii, care nu au fost consultaţi, Românii, cărora li s-a încălcat voinţa prin forţă, Românii, care au dat mii şi mii de victime luptând împotriva dictaturilor, Românii, ca popor, sunt „vinovaţii” de ceea ce hotăra dictatura! Asta deşi Germania şi ceilalţi membri ai Axei au fost la fel de anti-români ca şi U.R.S.S., iar România şi Românii au fost prinşi între nişte bestii la fel de inumane, la fel de duşmănoase. Asta deşi hotărârile de alianţă sau ieşire din alianţă nu au fost luate de Români, ci de dictatori…

3) În afară de trădarea României de către Germania şi Italia înainte de intrarea României în război – o trădare ce, se pare, nu deranjează deloc pe denigratorii Românilor – au urmat alte trădări, sistematice, repetate, în timpul luptelor. Adică într-una dintre cele mai ruşinoase împrejurări pentru un aliat.
Pe scurt, Hitler – să nu mai amintim de Mussolini – şi-a încălcat sistematic angajamentele faţă de Români. De la cele privitoare la starea Românilor din Ungaria şi garantarea drepturilor lor de către Germania şi până la cele privitoare la furnizarea de armament greu german Românilor (plătit, bineînţeles, de către Români).
Din acest ultim punct de vedere trebuie să subliniem că de sute de ori ofiţerii români şi conducerea lui Antonescu au cerut Germaniei îndeplinirea obligaţiilor asumate (inclusiv prin mai multe angajamente scrise). Cu toate acestea în foarte multe lupte esenţiale Românii au luptat împotriva blindatelor şi tancurilor sovietice doar cu armament individual, „buchetele de grenade” fiind singurul armament antitanc. Bineînţeles, ineficient pentru tancurile grele şi super-grele…
În luptele de la Stalingrad, Cotul Donului şi Stepa Calmucă au fost implicate trupe române cu peste 250.000 (două sute cincizeci de mii) de soldaţi. Au avut ca sprijin o divizie românească de „blindate” – foarte slabe faţă de cele germane (consecinţa „Afacerii Skoda” şi a altora asemenea) – şi Divizia 22 de tancuri germană, unite în „Corpul 48 blindat german”.
Adică singurele forţe blindate pe un front românesc de cca. 450 (patru sute cincizeci!!!) de kilometri erau de fapt la dispoziţia trupelor germane „învecinate”!
Din nou Românii se apărau de tancurile sovietice cu grenade!
Mai mult, Germania a impus existenţa unui sistem unic de transport, cel german, astfel încât Armata Română era obligată să-şi expedieze efectele militare doar prin intermediul Germanilor. Evident, în cel mai bun caz transporturile româneşti erau tratate ca lipsite de prioritate, deşi adesea întârziau enorm sau nici nu ajungeau la trupe. Ca urmare, Românii au fost lipsiţi de echipament de iarnă la un nivel mult mai mare (mai rău) decât acela – atât de cumplit descris – al lipsei din cadrul trupelor germane. Cei aproape un sfert de milion de osaşi român erau îmbrăcaţi în plină iarnă scitică în echipament de vară, înarmaţi cu puşti şi grenade, lipsiţi de artilerie anti-tanc, de tancuri şi alte mijloace de apărare împotriva tancurilor sovietice (precum minele anti-tanc, de pildă).
Nesfârşitele cereri de armament anti-tanc, de echipament, de acceptare a trecerii transporturilor româneşti prin teritoriul controlat de Germani au fost sistematic respinse.
În urma acestei trădări sistematice a Românilor din partea „aliaţilor” Germani, în noiembrie 1942 doar Armata a 3-a românească a avut de îndurat lovitura Armatelor 5 şi 21 tancuri (sovietice). În faţa unui număr de peste 1.000 tancuri sovietice, multe fiind tancuri grele, imposibil de oprit fără armament greu, Românii erau siliţi – de „aliaţii” Germani – să lupte cu puşca, mitraliera şi grenada.
Trebuie subliniat aici eroismul total al Românilor, recunoscut şi de sovieticii care i-au înfruntat, dar şi faptul că nu exista nicio şansă pe termen lung.
Pe scurt, ca urmare a trădărilor sistematice germane, Românii au pierdut aproape 160.000 (o sută şaizeci de mii) de ostaşi!

*

Nu au fost, acestea, ultimele trădări germane din timpul Celui de-al doilea război mondial faţă de România. Dar nici nu este nevoie – pentru un om logic şi cinstit – să le înşirăm pe toate, spre a se constata existenţa şi adâncimea lor.
Motive pentru aceste trădări – pretexte, scuze etc. – se pot găsi.
Deşi poate să pară neaşteptat, nu am înfăţişat aici aceste pagini de trădare spre a reproşa ceva Germaniei: şi-a urmat interesul, aşa cum a crezut ea; este ceea ce face orice ţară şi orice putere (politică, militară). Unii cred că interesul suprem este onoarea, alţii au alte interese; este alegerea lor.
Mai mult, rolul bancherilor în defecţiunea sistemului militar german – inclusiv la nivel de aprovizionare – este încă departe de a fi lămurit; ceea ce ar putea, eventual, oferi o oarecare circumstanţă atenuată pentru o parte din trădările germane faţă de România în timpul Celui de-al doilea război mondial. Nu ne-am propus luminarea acestor aspecte, sau a altora asemănătoare.
Ceea ce am vrut să subliniem prin aceste pagini este neruşinarea totală (sau aroganta neştiinţă) a celor care îi învinuiesc pe Români de trădare în urma evenimentelor din 23 August 1944, cu toate că:
– ruperea României în bucăţi s-a făcut prin trădarea repetată a Germaniei;
– ruperea României în bucăţi s-a făcut fără consultarea populaţiei;
– Românii s-au aflat din 1930 până după 1989 sub dictatură (făţişă sau mascată), fiind puşi în imposibilitatea de a se conduce după propria voinţă (dictaturile datorându-se inclusiv Germaniei şi U.R.S.S.);
– evenimentele din 23 August 1944 şi de după au fost hotărâte nu de către Români, ci de câteva persoane ce au dictat cursul evenimentelor, profitând de situaţia cumplită în care se găseau poporul şi ţara.

Pentru orice om logic faptele sunt clare.
Trădare a existat: din partea Germaniei, a Italiei, a U.R.S.S., din partea agenţilor ce preluaseră puterea în România etc.
Doar poporul, Românii simpli, nu pot fi acuzaţi, ca întreg, de trădare, în niciuna dintre aceste situaţii.
Este şi pricina pentru care, printr-o tipică justiţie supra-omenească, după 1944 România recapătă nordul Transilvaniei, iar Maramureşul, sudul Bucovinei şi Basarabia nu sunt integral integrate în Ucraina Sovietică, aşa cum îşi dorea aceasta şi fusese plănuit iniţial… Dar acesta este alt capitol al Istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Eroina Marina, Maica Mina (I)

Săliştea Sibiului este o străveche aşezare românească, ale cărei rădăcini merg adânc în Preistorie; şi care a dat Românimii mulţi oameni de mare valoare.
Printre aceştia se află şi Marina Hociotă, născută la 16 august 1896. Ea este eroina acestui mic material despre un suflet foarte mare.

Marina Hociotă a avut două certificate de naştere. Primul, produs de autorităţile ungureşti din Transilvania ocupată, îi maghiariza numele în „Marianna”, trecându-i numele românesc în paranteze. Era, oricum, mai norocoasă decât sute de mii de alţi Români cărora li se maghiariza numele complet, fără a se mai menţiona forma românească*. Al doilea, românesc.
Părinţii ei au fost Nicolae Hociotă, de 40 de ani, cioban. Era, adică, unul dintre „marinarii pe uscat ai Românilor”, cum îi numea Nicolae Iorga pe aceşti oameni eroici. Oierii şi herghelegii români – mai puţin văcarii – au călătorit cu turmele sau hergheliile până foarte departe, asigurând legătura între ramurile Românimii şi între acestea şi popoare frăţeşti precum Gruzinii, Armenii, Ladinii etc. (unele amănunte aici şi aici).
Mama Marinei a fost Ana (n. Cruţiu), de 32 de ani. A fi soţie de oier nu era un lucru uşor, cerând o putere ce astăzi pare aproape de legendă.

În 1908, ca urmare a vieţii grele pe care a dus-o, Nicolae Hociotă se stinge la numai 52 de ani. Copila, Marina, avea 12 ani. Era la şcoală, în ultimul an de primară. În acea vreme singurele şcoli româneşti din Ardeal erau cele confesionale, greu lovite de Legile Apponyi. Aceste legi, de un rasism rar, încercau să suprime învăţământul în limba română – şi în limbile tuturor naţionalităţilor conlocuitoare din zona „Transleithaniei”, controlată de Ungaria**.
Ca urmare, în Şcoala primară confesională greco-ortodoxă română „Săliştea”, înfiinţată de Biserică şi ţinută de Biserică, autorităţile ungureşti au impus folosirea aproape exclusivă a limbii ungare. Practică răspândită, în urma Legilor Apponyi, în Transilvania, Crişana, Maramureş, Panonia şi celelalte teritorii aflate sub regimul unguresc.

În 1914, la 10 decembrie, mama Marinei HociotăAna, declară la notar acordul ei ca fiica sa, deja trecută în România – textual în act – să se călugărească (la Mânăstirea Văratec).
Marina Hociotă povesteşte:

„Sunt născută în Sălişte lângă Sibiu, unde am stat până la vârsta de 14 ani, când am plecat la mânăstire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în şcoală, unde numai în limba ungurească învăţam lecţiile.”

Copila avusese destulă răbdare, aşteptând doi ani de zile după terminarea claselor primare o schimbare a vremurilor… sau atingerea vârstei la care, asemenea multor alţi Români, putea fugi în Ţară.
Ajunsă la Mânăstirea Văratec la 14 ani va sta patru ani în noviciat, călugărindu-se la 18 ani. Primeşte acum numele de monahie, Mina, în chiar anul în care izbucnea Marele Război – cum a fost denumit la început Primul război mondial (cu groază, dar şi cu speranţa deşartă că va fi unic în istoria omenirii).

Merită amintit, măcar pentru a sublinia exodul peste Carpaţi al Românilor din Ardeal – de „binele” stăpânirilor austriacă şi maghiară – că mânăstirile din România erau pline de călugări şi maici de origine ardelenească***. La Mânăstirea Văratec, printre alte maici venite din Transilvania era şi Melania Cruţiu, soră cu Ana, mama Marinei Hociotă.

În 1916 România se pregătea de intrarea în război. Cu Puterile Centrale, sau cu Aliaţii?
Teoretic Puterile Centrale erau aliaţi ai României. Dar această alianţă pe hârtie se limitase la a fi o oarecare protecţie în faţa imixtiunilor ruseşti, în rest fiind nu doar încălcată de Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia şi Germania, ci pur şi simplu batjocorită crunt. Românii din Austro-Ungaria şi Bulgaria, mai ales, aveau parte de un tratament mizerabil, de o persecuţie premanentă.
Bucovina, o parte a Moldovei în care Românii erau 90% în 1770, este colonizată sistematic de Viena cu orice alogeni posibili. Tot colonie era socotită şi Transilvania, fiind ţinta colonizării cu Germani şi Unguri, dar şi cu alte naţionalităţi ne-româneşti. Tot colonii erau pentru aceşti aşa-zişi aliaţi ai României şi Banatul, Maramureşul, Crişana etc. Şi pretutindeni Românii erau persecutaţi cumplit. Oricare altă naţiune din Austro-Ungaria avea mai multe drepturi decât Românii. Pentru purtarea unei cocarde tricolore  (româneşti) sau pentru o bucăţică de tricolor (românesc) la urechea calului nu doar că se făcea puşcărie, dar se ajungea chiar şi la uciderea Românilor „vinovaţi”. Foarte multe biserici româneşti ortodoxe fuseseră date în secolul al XVIII-lea Uniaţilor, dar şi Sârbilor, Croaţilor şi altor populaţii slave****. Şcolile româneşti erau descurajate prin toate metodele, ajungându-se prin Legile Apponyi să fie silite a preda în limba maghiară, în ciuda numelui şi a faptului că erau ţinute exclusiv pe banii daţi direct de Biserică şi particularii Români.
În Bulgaria persecuţia anti-românească era şi mai grea, practica pogromurilor anti-româneşti fiind răspândită în întreaga ţară. Crimele comitagiilor bulgari pe frontiera Dobrogei erau celebre atât prin frecvenţă cât şi prin bestialitate.
Deşi situaţia Românilor din Rusia era foarte grea, părea de-a dreptul bună prin comparaţie cu iadul trăit de Românii din Austro-Ungaria sau Bulgaria. Şi dacă autorităţile „române” încercau să ascundă populaţiei persecuţiile anti-româneşti ale „aliaţilor”, refugiaţii ardeleni – şi crimele din Dobrogea – scoteau mereu la iveală adevărul.

Ca urmare în 1916 România intră în război de partea Aliaţilor, împotriva Puterilor Centrale. Aliaţii, la fel de mincinoşi ca „aliaţii” din Puterile Centrale, făgăduiseră României un hotar până la Tisa, cu schimburi de populaţii cu Ungaria – dacă mai era păstrată în existenţă după război – şi Serbia. De asemenea, făgăduiseră o ofensivă simultană cu cea românească pe toate fronturile, din Macedonia în Franţa.
Minciuna a ieşit repede la iveală: în vreme ce România, conform obligaţiilor sale, intra în luptă, Aliaţii „şi-au luat vacanţă” pe toate fronturile; pe termen lung. Şi au lăsat astfel uriaşe efective duşmane să fie aduse în România.

În acelaşi an 1916, cumplit pentru Români, încă în luna mai, Maica Mina Hociotă este mobilizată, asemenea multor alte maici în putere, pe lângă spitalele de campanie. Mai precis, „la spitalele comitetului regional din Tecuci„.
Toate aceste maici se înscriseseră în primii doi ani de război ca voluntare spre a lucra în spitale în caz de război. Şi, tot pentru acest scop, făcuseră cursurile speciale pentru Crucea Roşie (de război).

Maica Mina 2Maica Mina Hociotă de la Văratec

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Regula maghiarizării numelor se aplica şi toponimelor („Râul de Aur” devine „Arieş”, „Buciumu” devine „Bucsony”, Săliştea devine „Szelistye” etc., conform legii maghiarizării toponimelor votată în 1897 în Parlamentul Ungariei) şi numelor de persoană (mai ales conform lucrării „Cum să maghiarizăm numele de familie” din 1898; de pildă cei numiţi „Albu” primeau de la autorităţi acte în care erau trecuţi ca „Feher”, cei numiţi „Negru” deveneau „Fekete”, „Moraru” devenea „Kovacs” şi tot aşa; cca. 25% din Ungurii din Transilvania de astăzi au străbunici proveniţi din Românii maghiarizaţi în secolele XIX-XX).

** Sunt Unguri ce au lipsa de ruşine a pretinde că aceste legi ar fi fost „democratice” şi chiar „benefice pentru minorităţi”. Le-am dori acestora aplicarea respectivelor legi pentru ei până vor recunoaşte adevărul şi vor cere iertare Românilor pentru nedreptăţile săvârşite de Naţiunea Ungară şi prin Legile Apponyi şi prin minciunile despre „caracterul progresist şi umanist” al acestora.

*** Chiar şi vestitul stareţ Ioanichie Moroi de la Sihăstira, a cărui canonizare este mult aşteptată de popor, era din Transilvania (amănunte aici).

**** Austriecii îi socoteau pe Slavi prea înapoiaţi pentru a fi în stare să se conducă singuri. De aceea credeau că ei nu pot reprezenta o primejdie pentru Imperiul Habsburgic. Rusia constituia un bun exemplu, de vreme ce fusese organizată ca mare putere de un conducător occidentalizat – Petru I – străin spiritului rusesc, apostat şi aservit intereselor vestice, cu ajutorul şi sub conducerea germanilor. Chiar şi capitala, „Sankt Petersburg”, purta pecetea spiritului german (şi limbii). Austriecii – şi Germanii – nu şi-au închipuit niciodată Rusia ieşită de sub puterea influenţei germane (şi este aşa, în mare parte, până astăzi). Ca urmare a acestei concepţii a fost încurajată slavizarea Românilor din toate zonele ne-germane (Galiţia, Bucovina, Maramureş, Banat, Dalmaţia etc.) şi s-au dat Slavilor drepturi negate Românilor.