Începusem cu ceva timp în urmă un cuvânt despre trădare şi Români (aici). Continuăm cu discutarea „acuzaţiilor” aduse în această privinţă de către unii rasişti, fanatizaţi de o ură anti-românească absurdă şi preluaţi de etnofobii românofoni.
Una dintre cele mai răspândite şi absurde acuzaţii de trădare împotriva Românilor este legată de Cel de-al doilea război mondial. Mai exact, de schimbarea petrecută pe 23 August 1944, când dictatura regală a înlocuit prin lovitură de stat dictatura antonesciană. Dictatura regală a hotărât atunci încetarea unilaterală a luptelor cu Aliaţii – de fapt strict cu Uniunea Sovietică, singura putere aliată cu care aveam contact militar şi confruntare permanentă. Iar apoi a hotărât şi trecerea la luptă împotriva Axei (și pe fondul atacurilor date de trupele germane în încercarea de a prelua controlul asupra României).
Această „întoarcere a armelor” este socotită de propaganda anti-românească drept „trădare” şi drept exemplu şi dovadă a faptului că „Românii sunt trădători”.
Ce trebuie luat în seamă în această privinţă pentru a cunoaşte adevărul?
1) România era sub dictatură, în plin război, fără ca voinţa poporului înainte de război şi, apoi, în timpul războiului, să fi contat vreo clipă.
Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nici Mihai I nu au ţinut seama de voinţa populară. Orice opoziţie a fost reprimată cu o violenţă dementă; primii doi dictatori au practicat tortura, asasinarea fără judecată, expunerea cadavrelor în locuri publice – maidane, răscruci de drumuri, pieţe etc. -, violarea fetelor sau femeilor din opoziţie sau din familiile opozanţilor, jaful, trimiterea în linia întâi cu ordine de expunere a opozanţilor la focul inamic etc., etc.
Trebuie amintit aici faptul că aducerea lui Carol al II-lea – trădătorul ce dezertase în Primul război mondial – a fost hotărâtă (în 1930) de clasa politică, fără nicio consultare populară, şi a fost impusă de aceeaşi clasă politică minoritară, prin forţă, împotriva voinţei populare (care era alături de Regina Maria şi Mihai I şi împotriva trădătorului adus de trădătorii politicieni drept rege).
Mihai I, preluând puterea în plin război nici nu avea cum să consulte voinţa populară printr-un referendum sau ceva asemănător. Trupele germane din România destinate asigurării „fidelităţii” faţă de Berlin ar fi intervenit imediat. Ar fi putut exista o consultare cu reprezentanţii grupărilor largi (Legionari, Conservatori, Liberali etc.) dar nu a avut loc; Mihai I a preferat apelul la indivizi şi servicii secrete.
Ca urmare, în toate aceste situaţii, voinţa Românilor a fost sistematic încălcată, folosindu-se toate mijloacele de teroare şi persuasiune posibile spre a impune regimuri detestate de cetăţeni şi direcţii politice şi militare independente de voinţa poporului. A se imputa Românilor hotărârile dictatorilor – împotriva cărora se opuseseră cât şi cum au putut – ţine fie de neştiinţă crasă (dar arogantă), fie de ticăloşie, fie de lipsa patologică a discernământului.
2) Germania şi ceilalţi membri ai Axei – în afară de Japonia şi Finlanda – au acţionat trădător, agresiv şi criminal împotriva României. Dictatul de la Viena este un exemplu clar de mârşăvie fără margini şi este îndeajuns spre a justifica orice acţiune împotriva celor vinovaţi de impunerea lui. Sutele de mii de Români, sutele de mii de Evrei, sutele de mii de etnici ne-maghiari asasinaţi de Ungaria lui Horthy şi Germania lui Hitler în urma Dictatului de la Viena au fost şi sunt pe conştiinţa – foarte adânc ascunsă, dacă există – a coaliţiei tâlhăreşti care a realizat acest dictat.
Merită observat că şi în acest caz voinţa populară nu a contat în niciun fel, nu a existat nicio consultare populară din partea vreunuia dintre cei implicaţi. A existat numai o trădare cumplită din partea Germaniei – teoretic parteneră a României şi chiar prietenă, în fapt o trădătoare mizerabilă – şi o trădare şi mai urâtă din partea Italiei, „sora întru latinitate” care a susţinut Dictatul cu şi mai mare îndârjire şi răutate decât Germania hitleristă. Asemenea „aliaţi” merită un cuţit în spate în orice clipă. Doar că acest „cuţit în spate” nu l-au primit de la Români! L-au primit chiar de la cei pe care i-au susţinut împotriva Românilor, de la gruparea de politicieni şi agenţi secreţi pe care chiar ei au sprijinit-o în conducerea dictatorială a României! Altfel spus, promovând trădători au fost trădaţi… Nu din voia Românilor, nu prin acţiunea Românilor, ci prin acţiunea „oamenilor lor”…
Este hazliu, dacă nu tragic, să constaţi că încă în noiembrie 1940 Camera Comunelor (Anglia) lua la cunoştinţă că cei care „conduceau România” „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor ţări şi a politicii lor externe„, ci sub autoritate germană; dar să vezi, totodată, că unii încă învinuiesc pentru ceea ce s-a întâmplat nu respectivii politicieni, nu autorităţile străine care impuneau politicienilor, ci… poporul! Românii, care nu au fost consultaţi, Românii, cărora li s-a încălcat voinţa prin forţă, Românii, care au dat mii şi mii de victime luptând împotriva dictaturilor, Românii, ca popor, sunt „vinovaţii” de ceea ce hotăra dictatura! Asta deşi Germania şi ceilalţi membri ai Axei au fost la fel de anti-români ca şi U.R.S.S., iar România şi Românii au fost prinşi între nişte bestii la fel de inumane, la fel de duşmănoase. Asta deşi hotărârile de alianţă sau ieşire din alianţă nu au fost luate de Români, ci de dictatori…
3) În afară de trădarea României de către Germania şi Italia înainte de intrarea României în război – o trădare ce, se pare, nu deranjează deloc pe denigratorii Românilor – au urmat alte trădări, sistematice, repetate, în timpul luptelor. Adică într-una dintre cele mai ruşinoase împrejurări pentru un aliat.
Pe scurt, Hitler – să nu mai amintim de Mussolini – şi-a încălcat sistematic angajamentele faţă de Români. De la cele privitoare la starea Românilor din Ungaria şi garantarea drepturilor lor de către Germania şi până la cele privitoare la furnizarea de armament greu german Românilor (plătit, bineînţeles, de către Români).
Din acest ultim punct de vedere trebuie să subliniem că de sute de ori ofiţerii români şi conducerea lui Antonescu au cerut Germaniei îndeplinirea obligaţiilor asumate (inclusiv prin mai multe angajamente scrise). Cu toate acestea în foarte multe lupte esenţiale Românii au luptat împotriva blindatelor şi tancurilor sovietice doar cu armament individual, „buchetele de grenade” fiind singurul armament antitanc. Bineînţeles, ineficient pentru tancurile grele şi super-grele…
În luptele de la Stalingrad, Cotul Donului şi Stepa Calmucă au fost implicate trupe române cu peste 250.000 (două sute cincizeci de mii) de soldaţi. Au avut ca sprijin o divizie românească de „blindate” – foarte slabe faţă de cele germane (consecinţa „Afacerii Skoda” şi a altora asemenea) – şi Divizia 22 de tancuri germană, unite în „Corpul 48 blindat german”.
Adică singurele forţe blindate pe un front românesc de cca. 450 (patru sute cincizeci!!!) de kilometri erau de fapt la dispoziţia trupelor germane „învecinate”!
Din nou Românii se apărau de tancurile sovietice cu grenade!
Mai mult, Germania a impus existenţa unui sistem unic de transport, cel german, astfel încât Armata Română era obligată să-şi expedieze efectele militare doar prin intermediul Germanilor. Evident, în cel mai bun caz transporturile româneşti erau tratate ca lipsite de prioritate, deşi adesea întârziau enorm sau nici nu ajungeau la trupe. Ca urmare, Românii au fost lipsiţi de echipament de iarnă la un nivel mult mai mare (mai rău) decât acela – atât de cumplit descris – al lipsei din cadrul trupelor germane. Cei aproape un sfert de milion de osaşi român erau îmbrăcaţi în plină iarnă scitică în echipament de vară, înarmaţi cu puşti şi grenade, lipsiţi de artilerie anti-tanc, de tancuri şi alte mijloace de apărare împotriva tancurilor sovietice (precum minele anti-tanc, de pildă).
Nesfârşitele cereri de armament anti-tanc, de echipament, de acceptare a trecerii transporturilor româneşti prin teritoriul controlat de Germani au fost sistematic respinse.
În urma acestei trădări sistematice a Românilor din partea „aliaţilor” Germani, în noiembrie 1942 doar Armata a 3-a românească a avut de îndurat lovitura Armatelor 5 şi 21 tancuri (sovietice). În faţa unui număr de peste 1.000 tancuri sovietice, multe fiind tancuri grele, imposibil de oprit fără armament greu, Românii erau siliţi – de „aliaţii” Germani – să lupte cu puşca, mitraliera şi grenada.
Trebuie subliniat aici eroismul total al Românilor, recunoscut şi de sovieticii care i-au înfruntat, dar şi faptul că nu exista nicio şansă pe termen lung.
Pe scurt, ca urmare a trădărilor sistematice germane, Românii au pierdut aproape 160.000 (o sută şaizeci de mii) de ostaşi!
*
Nu au fost, acestea, ultimele trădări germane din timpul Celui de-al doilea război mondial faţă de România. Dar nici nu este nevoie – pentru un om logic şi cinstit – să le înşirăm pe toate, spre a se constata existenţa şi adâncimea lor.
Motive pentru aceste trădări – pretexte, scuze etc. – se pot găsi.
Deşi poate să pară neaşteptat, nu am înfăţişat aici aceste pagini de trădare spre a reproşa ceva Germaniei: şi-a urmat interesul, aşa cum a crezut ea; este ceea ce face orice ţară şi orice putere (politică, militară). Unii cred că interesul suprem este onoarea, alţii au alte interese; este alegerea lor.
Mai mult, rolul bancherilor în defecţiunea sistemului militar german – inclusiv la nivel de aprovizionare – este încă departe de a fi lămurit; ceea ce ar putea, eventual, oferi o oarecare circumstanţă atenuată pentru o parte din trădările germane faţă de România în timpul Celui de-al doilea război mondial. Nu ne-am propus luminarea acestor aspecte, sau a altora asemănătoare.
Ceea ce am vrut să subliniem prin aceste pagini este neruşinarea totală (sau aroganta neştiinţă) a celor care îi învinuiesc pe Români de trădare în urma evenimentelor din 23 August 1944, cu toate că:
– ruperea României în bucăţi s-a făcut prin trădarea repetată a Germaniei;
– ruperea României în bucăţi s-a făcut fără consultarea populaţiei;
– Românii s-au aflat din 1930 până după 1989 sub dictatură (făţişă sau mascată), fiind puşi în imposibilitatea de a se conduce după propria voinţă (dictaturile datorându-se inclusiv Germaniei şi U.R.S.S.);
– evenimentele din 23 August 1944 şi de după au fost hotărâte nu de către Români, ci de câteva persoane ce au dictat cursul evenimentelor, profitând de situaţia cumplită în care se găseau poporul şi ţara.
Pentru orice om logic faptele sunt clare.
Trădare a existat: din partea Germaniei, a Italiei, a U.R.S.S., din partea agenţilor ce preluaseră puterea în România etc.
Doar poporul, Românii simpli, nu pot fi acuzaţi, ca întreg, de trădare, în niciuna dintre aceste situaţii.
Este şi pricina pentru care, printr-o tipică justiţie supra-omenească, după 1944 România recapătă nordul Transilvaniei, iar Maramureşul, sudul Bucovinei şi Basarabia nu sunt integral integrate în Ucraina Sovietică, aşa cum îşi dorea aceasta şi fusese plănuit iniţial… Dar acesta este alt capitol al Istoriei.
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 