Câteva cuvinte despre vechimea şi numărul Românilor din sudul Românimii

29, iulie, 201730, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În Grecia de astăzi există încă Români care sunt urmaşii drepţi ai Traco-Ilirilor şi Romanilor ce au trăit aici din Antichitate, din vremea Romaniei Străvechi.
Migratorii Greci sosiţi în acele locuri au avut o tehnică superioară a armamentului, o capacitate de unire (naţionalistă) în faţa primejdiei cu totul străină dezbinării tradiţionale traco-ilire şi o ştiinţă militară superioară. La acestea s-a adăugat ceea ce astăzi am numi diplomaţie; adică nu doar o pricepere foarte mare în negocieri (târguieli), ci şi punerea acestei priceperi, oricât de amorale sau chiar imorale, sub imperiul unor valori supreme. În cazul Grecilor aceste valori se pot reduce la deviza „Grecii deasupra tuturor!”.

Ca urmare, deşi Traco-Iliri şi alte neamuri găsite în zonă aveau superioritatea numerică, superioritate vechimii şi drepturile conferite de acestea, Grecii le-au putut cuceri pământurile cele mai mănoase ori cele mai potrivite intereselor greceşti.
În polisurile greceşti şi în teritoriile acestora Grecii nu avea, ca etnie, mai mult de 20-30% din populaţie. Aşezările majoritar greceşti erau extrem de rare şi, de obicei, foarte mici. Restul populaţiei, alcătuită din băştinaşii Traco-Iliri şi alţii, se afla sub o dominaţie strictă. Ceea ce ducea atât la folosirea destul de largă a limbii greceşti, cât şi la folosirea unor nume greceşti sau grecizate. Ca simplu exemplu, reamintim că Orfeu şi Dionisos, Europa, Paris, Priam şi alţii sunt Traci de origine, cu toate că sunt cunoscuţi lumii – ca urmare a dipolmaţiei greceşti amintită mai sus – doar pe filieră greacă.

Această dominaţie grecească a avut mult succes în rândul unor nobili Traco-Iliri, care s-au lipit de grecism şi s-au grecizat într-o mare măsură. Cel mai celebru exemplu este Alexandru Macedon, un Traco-Ilir elenizat tipic. Atât de totală a fost înstrăinarea sa de neamul din care provenea genetic, încât a promovat cu fanatism elenismul oriunde a ajuns în campaniile sale.
La fel se întâmplă în Tracia Asiei Mici, în provincia Asia din Asia Mică, în Misia (din Turcia de azi), în Pont (idem), Bitinia (idem), Frigia (idem) unde populaţiile de origine tracică îşi văd conducătorii adoptând cultura, gândirea şi limba greacă, ba chiar şi nume greceşti, ajungând în timp la o grecizare totală.

În acelaşi timp însă, în tot spaţiul dominat politic şi militar de Greci există şi o neîntreruptă rezistenţă în faţa grecizării.
Desigur, cei care iau parte la ea, cei care se opun deznaţionalizării, adoptării limbii, culturii şi numelor greceşti, sunt descrişi de către scriitorii elini nu doar drept „barbari”, ci chiar ca „neam de tâlhari”, „duşmani ai civilizaţiei” etc., etc.
Aceşti Traco-Iliri ce îşi păstrează tradiţiile, care resping şi hedonismul grecesc, şi idolatria formelor trupurilor şi alte asemenea „comori naţionale” ale Grecilor, vor găsi în Romani cei mai buni aliaţi.
Pentru că în dorinţa lor de a se întinde cât mai mult, Grecii nu doar că ajung în Peninsula Italia şi insulele italice, dar chiar pun stăpânire aici pe întinse teritorii, înfiinţând aşa-zisa „Grecie Mare„. Până când expansiunea lor se izbeşte de hotarele stăpânirii romane!

În luptele care urmează Traco-Ilirii se implică la început puţin, apoi tot mai mult. Ramurile elenizate se alătură Grecilor, împotriva Romanilor. Desigur, ramurile anti-greceşti se aliază cu Romanii.
Împărţirea durează secole, răscoalele „greceşti” fiind adesea plătite cu sângele Tracilor elenizaţi, în vreme ce între ceilalţi Traco-Iliri şi Romani se sudează o frăţie tot mai puternică.
Vestirea Evangheliei în secolul I se face în limba latină în tot spaţiul anti-grecesc şi în limba greacă în celălalt. Despărţirea ia o nouă formă, elitele intelectuale din „Grecia Mică” şi Asia folosind limba greacă în cult, ţăranii şi ciobanii preferând latina.
Dominaţia celor din urmă, prin număr şi trăire este atât de categorică, încât Mitropolia Salonei (Solun, Sărună sau Tesalonic astăzi) este de limbă latină şi ţine simbolic de Roma vreme de peste 600 de ani.
Desigur, această apartenenţă era oarecum formală, Patriarhii Romei de atunci doar confirmând alegerea de către Sinodul Salonei a noului mitropolit. Dar avea o adâncă semnificaţie lingvistică şi etnică, marcând separarea de zona estică mixtă, latino-grecească la început, apoi greco-latină, apoi tiranic grecească, a Constantinopolului.

Istoricilor greci de astăzi nu le place să recunoască faptul că în secolele I-VI prezenţa grecească europeană scădea vertiginos, inclusiv în spaţiul Greciei de astăzi.
Totuşi în secolele IV-V sunt esenţiale venirea la Roma a (Stră)Românilor din Dobrogea – precum Ioan Casian, Gherman şi alţii) – sau eforturile unor (Stră)Români din Ilira – ca Sfântul Ieronim, primul care traduce în întregime Biblia în latină – pentru menţinerea cunoaşterea limbii greceşti în atenţia lumii culte a Romei şi Galiei. Legătura între Orientul Grecizat şi Occidentul Latin este asigurată atunci de Străbunii noştri aflaţi în zona Constantinopolitană. Cei din zona pastorală a Mitropoliei Salonei – precum Sfântul Niceta de Remesiana – folosesc adesea doar limba latină (uneori doar pe cea vulgară). Chiar şi Sfântul Ieronim are o serie de greşeli de traducere care arată că şi-a însuşit Greaca doar ca pe o limbă străină. Ca să mergem şi mai devreme, Sfântul Constantin cel Mare, fiu de Traco-Ilir şi născut în Dacia sud-dunăreană, nu cunoaşte limba greacă până ce se chinuie să o înveţe ca limbă străină, „de cultură”, fără a ajunge vreodată să o cunoască prea bine.
Toate acestea – şi multe altele – atestă ceea ce mulţi vor să ignore: Linia Jirecek este o simplă legendă grecească. În secolele I-V d.Chr. folosirea limbii greceşti în Europa scade într-un crescendo continuu, ea dominând spaţiul Orientului Apropiat până provoacă răbufnirea naţionalismului local (din Egipt în Armenia), ca bază pe care va avansa apoi uşor invazia islamică.
Paradoxal, grecismul este salvat de Tracii Elenizaţi din Asia Mică, deveniţi în mare parte, în secolele II-III d.Chr., „greci adevăraţi” din punct de vedere cultural şi lingvistic.
În Europa însă, chiar în spaţiul Greciei de astăzi, Romanitatea domina categoric, iar Grecii erau o mică minoritate.

Revenirea puternică a Grecilor în aceste locuri se va face pe fondul decăderii Imperiului Otoman, cu folosirea anti-ortodoxă, ento-filetistă, a puterii Patriarhiei de Constantinopol, cu deturnarea banilor daţi de Românii din nordul şi sudul Dunării pentru Locurile Sfinte şi multe abuzuri şi trădări.
În secolul al XVIII-lea Românii erau o covârşitoare majoritate din Insula Candia (Creta) şi până în centrul Macedoniei şi Epirului. De aici spre nord dominau etnic Macedo-Slavii şi, respectiv, Albanezii, dar fără ca Românii să lipsească din localităţile importante – având încă, de asemenea, şi satele lor.

Grecii extremişti – inclusiv patriarhi de Constantinopol şi „sfinţi” precum Cosma Etolianul – organizează repetat vaste acţiuni anti-româneşti, inclusiv masacre.
Un Patriarh de Constantinopol plăteşte paşii turci să atace localităţile româneşti din Pind.
Gramuştea, Călăreţu, Siracu, Moscopolea sunt doar câteva dintre cele lovite de „dragostea frăţească şi părintească” a extremismului grecesc. Distrugerile sunt cumplite, zeci de mii de femei şi copii ucise de Islamişti (Turci şi Albanezi), alături de zeci de mii de bărbaţi morţi în lupte. Trecem repede peste aceste întâmplări – însă doar pentru că sperăm că vom reveni deosebi asupra lor.
Vom aduce aminte, totuşi, de campaniile lui Cosma Etolianul, cel declarat de etno-filetişii greci ca „întocmai cu Apostolii”, deşi nu a convertit pe nimeni la Ortodoxie. „Meritul” lui, pentru care va primi dreapta judecată a lui Dumnezeu, este acela că a făcut 100 (o sută) de aşezări româneşti să treacă la limba şi naţiunea grecească! Adică „sfinţenia” lui vine din aceea că mergând prin satele şi oraşele româneşti spunea că „Dumnezeu vorbeşte româna doar cu Satana”, că „Dumnezeu ascultă rugăciunile doar în greacă” şi că „cine se roagă şi vorbeşte în română este blestemat”… Mai mult, a dat public anatemei, inclusiv în scris, semând cu mâna lui, pe cei care ar îndrăzni să se roage sau să slujească în limba română! Pentru a forţa această deznaţionalizare a Românilor – dar şi a Slavilor şi Albanezilor ortodocşi din aceeaşi zonă – Cosma se va implica în politica turcească, ajungând să fie prins între luptele dintre paşii turci şi ucis de unul dintre aceştia. Dar politica lui etno-filetistă va fi dusă mai departe de mulţi clerici greci, ba chiar şi de Români deznaţionalizaţi care împlinesc provebul „strigoiu’ întâi din neam mănâncă”. Un exemplu sunt bieţii Români din tribul Sărăcăcianilor, a căror ramură sedentară a fost distrusă de prigoane¹ şi a căror ramură nomadă a fost grecizată. Aceştia au fost adesea folosiţi de Greci împotriva celorlalţi Români sudici deoarece în afară de stricarea puternică a limbii, adânc grecizată, şi de convingerea că sunt Greci, ei au păstrat felul de viaţă al Românilor de acolo în foarte multe puncte.

Romanii Sudici la inceputul secolului XX Ţinuturi majoritar româneşti în sud, în jur de 1912, după cca. 150 de ani de deznaţionalizare forţată grecească şi slavă

După acest lanţ de masacre şi deznaţionalizări, foarte pe scurt înfăţişate, care este, totuşi, numărul Românilor sudici în secolul la XIX-lea?
O să ne oprim aici la câteva cifre date de oameni care s-au informat extrem de serios – adesea personal, ori prin surse militare şi alte surse de încredere.
Astfel, la 1814, Colonelul Martin Leake (britanic) numără 500 (cinci sute) de comune româneşti, având cel puţin 1.000 (o mie) de locuitori fiecare. Ceea ce dă un total de peste 500.000 de Români în sudul Epirului, Tesalia şi ţinuturile sudice. Aici nu intră Românii din cea mai mare parte a Macedoniei, nordul Epirului, Muntenegru, Kosovo etc.
Rizos Rangabe dă în 1856 doar pentru Românii din Grecia un număr de 600.000 de suflete. În vremea aceea Grecia nu stăpânea Epirul
În 1875 francezul M. E. Picot (Emile Picot) numără cca. 1.200.000 de Români, dar include aici şi pe Românii din Rodopi şi alte părţi ale Traciei.
După Colmar Freiherr von der Goltz Paşa, în jurul anului 1900, Aromânii ar fi peste 800.000.
Repetăm, acestea sunt câteva cifre care vin după un masacrele şi deznaţionalizarea din secolul al XVIII-lea şi pe fondul deznaţionalizării masive şi masacrelor din secolul al XIX-lea.

Pe la 1948 Evanghel Averoff, celebru scriitor şi politician grec născut în Tricala, estima la 400.000 numărul Românilor încă existenţi în Grecia. (Aceştia avuseseră o vreme un stat autonom în zona controlată de Italieni a Greciei şi erau foarte rău priviţi de autorităţile greceşti din epocă.)
Numărul actual al Românilor din Grecia este imposibil de estimat. În continuare Grecia nu recunoaşte existenţa niciunei minorităţi naţionale, declarând automat „Greci” pe toţi cetăţenii.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Sărăcăcianii din perioada interbelică atribuiau trecerea la nomadism prigoanelor din secolul al XVIII-lea care le-ar fi distrus vechile aşezări. Th. Capidan consideră că este vorba despre mai vechea invazie Albaneză în Epir, sau poate chiar de venirea Otomanilor, transferate folcloric în timpul marilor nenorociri din secolul amintit.

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Romania, câteva menţionări la Iordanes

27, iulie, 201731, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

În secolul al VI-lea s-a născut, printre Goţii aşezaţi în Moesia, unul care, latinizat şi botezat, va purta numele Iordanes. Pe lângă meseria lui, de notar (lat. notarius), a fost şi cronicar. De la el ne rămân atât Faptele Romanilor [De suma temporum vel origine actibusque gentis Romanorum] cât şi Istoria Goţilor [De origine actibusque Getarum].

Ca mulţi Goţi românizaţi din acea vreme, încearcă să îşi marcheze latinitatea inclusiv revendicându-şi o origine getică. Atât pentru el, cât şi pentru toţi Goţii.
Geţii erau de multă vreme o parte a Romaniei. Fideli sau răsculaţi, asemenea altor popoare ce alcătuiau întinsa confederaţie romană – precum Celţii sau Cartaginezii – şi aceştia erau legaţi de secole de Istoria, Cultura şi întreaga viaţă romană. Prin revendicarea unei origini getice Goţii obţineau, de fapt, lipirea la o întreagă tradiţie romană, care îi dezlipea de grupul migratorilor barbari.

Ca urmare Iordanes îşi scrie cele două cărţi în calitate de roman, în înţelesul creştin al timpului. De aceea are o foarte mare greutate faptul că pentru Ţara în care trăia, numită astăzi Imperiul Roman Iordanes foloseşte repetat denumirea de Romania [Faptele Romanilor, 247, 313; Getica, 131, 266].

„Trimis la Dacii din Dacia de dincolo de Dunăre, care treceau deseori peste Dunărea îngheţată să jefuiască în Romania, Lentulus i-a învins, alungat sau¹ supus.” (Faptele Romanilor, 247)

„Neamul Hunilor năvălind asupra Goţilor pe o parte dintre ei îi supune, pe alţii îi pune pe fugă. Care [Goţi] venind în Romania sunt primiţi fără depunerea armelor…” (Faptele Romanilor, 313)

„Chibzuind mult timp ei [Vizigoţii] trimiseră în sfârşit, după o hotărâre comună, [de]legaţi în Romania, către împăratul Valens…” (Getica, 131)

„… mulţi Huni s-au predat în Romania devenind supuşi, dintre care sunt şi cei numiţi acum Sacromontizi şi Fosatizi.” (Getica, 266)

Este limpede că denumirea este comună, este folosită şi cunoscută de toţi: Iordanes o foloseşte natural, fără cea mai mică încercare de justificare sau lămurire. Desigur, termenii cei mai răspândiţi sunt „Pământul Romanilor„, „Ţara Romanilor” şi alţii asemenea, prin care se încerca sublinierea comunităţii cetăţenilor, faptul că pământul, Ţara, sunt ale tuturor. Dar şi termenul mai simplu, popular, Romania, era deja în uzul oficial şi literar (altfel, ne repetăm, Iordanes ar fi avut nevoie de justificări sau lămuriri pentru folosirea lui în operele sale).

Subliniem la sfârşit o realitate tristă, dar care trebuie adusă în ştiinţa şi conştiinţa Românilor: excluderea sistematică a termenului Romania din traducerile oficiale comuniste. După cum am mai spus, comunismul a încercat să propage o ruptură cât mai puternică între Români şi Romania (mai pe larg aici). Unul dintre mijloace a fost acela al „traducerii corectă politic”, impusă în unele locuri – ca cele în care apărea termenul Romania – şi în celebrele Fontes (aici este vorba despre FHDR II, unde apar citatele din Iordanes).
Astfel,

„ad furta in Romania” (Faptele Romanilor, 247), care înseamnă „la furt/jaf în Romania„, este „tradus” din ordinul cenzurii „a face prădăciuni în teritoriul roman„
„Qui venientes in Romania” (Faptele Romanilor, 313), care înseamnă „care au venit în Romania„, devine în FHDR II „Aceştia venind în teritoriul roman…”
„legatos in Romania” (Getica, 131), care înseamnă „[de]legaţi/ambasadori în Romania„, este „tradus” drept „delegaţi în imperiu„
„in Romania” (Getica, 266) devine parte a unei construcţii inovatoare, „au devenit supuşi romani”.

Recunoaştem că în ultimul caz structura frazei face complicată traducerea, iar o reducere a „Romaniei” la „romani” poate avea o justificare literară – deşi rigoarea academică impunea o notă lămuritoare pe temă. Dar pentru lipsa notei de subsol şi pentru forţarea evidentă şi total nejustificată a celorlalte traduceri există o singură scuză: cenzura comunistă, care impunea şi celor mai corecţi istorici anumite „ajustări”.

Dincolo de ele este limpede faptul că în vremea Împăratului Justinian, ultimul mare stăpânitor al Romaniei Mari – întinsă pe trei continente şi din vestul Europei în vestul Asiei, din Dacia nord-dunăreană în Egipt – se folosea în mod oficial, curent, numele de Romania pentru ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de Imperiul Roman.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Iordanes foloseşte termenul „atque”, care poate fi tradus şi ca „şi”, dar înseamnă, propriu-zis, „şi, de asemenea”, „şi, totodată”, „şi, la fel”. În acest caz „alungat şi, de asemenea, supus”, arată deosebirea dintre Dacii izgoniţi şi cei supuşi de Cornelius Lentulus – cel care construieşte primele fortificaţii romane la nord de Dunăre, conform lui Strabon.

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (II)

20, iulie, 20176, aprilie, 2018 Mihai-Andrei Aldea18 comentarii

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până înspre Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.

Costantin_nord-limes_png - c Suprapunerea Traco-Ilirilor (cu roşu-vişiniu), Romanilor, Scito-Sarmaţilor (cu albastru) şi Celţilor/Galilor (cu verde) în Eurasia

Într-o parte mai veche a acestui studiu am vorbit despre Celţi sau Gali, străbunii care, izvorâţi din părţile Alpilor, s-au întins până în Insulele Britanice (şi dincolo de ele), în Spania (şi dincolo de ea), în Asia Mică.
După cum se poate vedea şi pe hartă, există părţi în care Celţii nu ajung, sau cel puţin nu în timpul invaziilor pe care le-au făcut de-a lungul a câteva secole – până prin secolul I î.Chr. Merită să amintim că, totuşi, atât prezenţa uriaşă a Celţilor în armatele romane (până la 500.000 de oameni!), cât şi în viaţa romană, duce la preluarea multor elemente celtice. De la cele din metalurgia fierului sau a aurului până la o serie de elemente caracteristice artelor marţiale celtice.
În acelaşi timp, este evident din sursele actuale că există o influenţă a druidismului asupra spiritualităţii tracice nord-dunărene, cu toate că precizări clare sunt imposibil de făcut în această fază a cercetărilor. Dar această influenţă nu există doar la Traco-Iliri, ci şi la Romani, mai ales la nivel popular, în unele zone. De fapt despre Romani vom şi vorbi în această parte a încercării de readucere a minte a Străbunilor.

2. Romanii

Romanii sunt – ori cel puţin au fost, până am început să-i uităm – şi mintea şi vorbirea Neamului Românesc, şi o parte esenţială a inimii noastre. Doar că astăzi cei mai mulţi îi privesc nu aşa cum au fost, cu bunele şi relele lor, ci prin ochelarii deformaţi, mincinoşi, murdari, ai unor interese şi doctrine străine.

Unele pagini despre istoria Romanilor au fost deja publicate aici şi aici, am vorbit puţin despre legătura dintre Romani şi Traco-Iliri (în vremea împăraţilor romani traco-iliri), sau în linii mari despre legăturile dintre cei patru străbuni ai noştri (aici şi aici). Am încercat şi să atingem problema, atât de ascuţită astăzi, a minciunii despre aşa-zisa ură dintre Daci şi Romani, o manevră propagandistică anti-românească ce face multe victime în zilele noastre.
Ne oprim acum la o mică prezentare a Romanilor ca atare, aşa cum am făcut-o şi cu Celţii în partea dinainte a lucrării de faţă.

Veniţi în Italia pe la sfârşitul secolului XI înainte de Christos, Latinii – cunoscuţi astăzi mai mult ca Romani – erau un neam mic. Împărţiţi în câteva triburi – sau poate ramuri ale aceluiaşi trib – ei se aşează pe lângă apa Tibrului, într-un loc până atunci oarecum pustiu. Nu se cunoaşte nicio luptă privitoare la această venire şi aşezare a lor. Pământul ales de ei nu era bogat, nu mustea de viaţă, nu avea aur, fier sau alte minerale râvnite. Iar ei au început să-l îngrijească.

italia primavara 01 Italia centrală în primăvară

Latinii se îndeletniceau cu vitele şi horticultura, mai ales.
Creşterea caprelor, vacilor şi oilor, apoi pomăritul şi grădinăritul erau ocupaţiile lor de căpătâi. Pescuiau cu plăcere, vânau şi aveau obişnuitele meşteşuguri ale unei populaţii pastoral-agrare.

Ceea ce i-a deosebit de cei din jur încă de la început a fost un mănunchi de calităţi:

1) „Res publica” sau simţul datoriei; treburile sau nevoile publice, obşteşti, erau socotite mai presus de cele personale. Este o lege unică în acea vreme şi care va fi esenţială pentru unicitatea Romanilor.
2) Dârzenia; orice s-ar fi întâmplat, Romanii nu se dădeau bătuţi, cu adevărat, niciodată; înfrânţi şi chiar cuceriţi de Etrusci sau Celţi, având în faţă forţele uriaşe, covârşitoare, ale Grecilor, Cartaginezilor, Germanilor etc., Latinii, oricât de înfricoşaţi pe loc, reveneau cu o o încăpăţânare nesfârşită, cu o tărie surprinzătoare; şi, până la urmă, câştigau.
3) Gândirea pentru viitor; cele mai multe neamuri din acea vreme nu gândeau prea mult pentru viitor (excepţii erau, în bazinul Mediteranei, Grecii şi Evreii), dar Latinii gândeau pentru viitor, încercau să construiască pentru urmaşi; este aici şi o legătură puternică şi limpede cu punctul 1 (Res publica).
4) Viaţa ascetică şi practică; vreme de o mie de ani, Latinii au fost caracterizaţi prin simplitatea vieţii personale, dincolo de orice rafinament intelectual sau artistic atins; ceea ce la Greci se întâmplă doar excepţional – prin unii stoici -, ceea ce la Traco-Iliri exista doar la o parte dintre ramuri (cele militar-ascetice sau orfic-ascetice), la Romani era modul de viaţă tradiţional; renunţarea la acest mod de viaţă, renunţare în care Grecii extremişti au avut, conştient, un rol fundamental, a dus la prăbuşirea Romaniei în părţile vestice, în primul rând, apoi şi în multe din părţile sudice şi răsăritene; inclusiv prăbuşirea Africii Romane se datorează exclusiv părăsirii vieţii ascetice şi practice şi adoptării unui hedonism greco-oriental deşănţat şi distructiv.
5) Disciplina; este limpede că nu poţi să realizezi punctul 1 din această listă (res publica mai presus de interesele personale) fără disciplină; dar, ce-i drept, oamenii sunt rareori logici. Latinii au înţeles însă foarte bine acest lucru şi disciplina a fost o parte esenţială a vieţii lor; legătura cu toate celelalte puncte menţionate sare în ochi.

La puţină vreme după aşezarea lor Latinii au început să culeagă şi roadele muncii lor: de la pescuit la zarzavaturi şi legume, de la fructele copacilor la cele ale pădurilor. Buna lor ogranizare, simplitatea vieţii (salvia, laptele, ridichile, brânza, peştele şi busuiocul erau principalele alimente şi condimente) şi pragmatismul le-au adus surplusuri pe care s-au priceput să le valorifice în schimburile cu vecinii. Şi a apărut invidia.
Atacaţi în mod repetat, Latinii şi-au însuşit alte două calităţi fundamentale:

6) Toţi bărbaţii sunt ostaşi; oricare Latin, mai târziu oricare cetăţean roman, de oriunde ar fi fost, trebuia să facă instruire militară, devenea ostaş al Romaniei [Terra Romanorum, aka Imperiul Roman].
7) Orice ostaş este constructor; în faţa unui număr covârşitor de duşmani, apărarea prin fortificaţii devine vitală; ca urmare, fiecare bărbat roman era dator să ştie să sape – bine şi repede – şanţuri, să înalţe – bine şi repede – valuri de pământ, palisade din lemn, turnuri din lemn, ziduri de piatră etc. Mai târziu aici intră şi alte utilităţi publice – de!, res publica! – precum drumurile, podurile, băile publice, apeductele şi altele asemenea.

Aceste şapte caracteristici au fost esenţiale în supravieţuirea şi creşterea Romanilor.
La ele s-a adăugat a opta, am putea spune unică şi ea:

8) Încrederea în sine; nu este vorba atât de „încredere în sine” la nivel personal, cât de încredere în sine ca neam; Latinii/Romanii erau deplin încredinţaţi de propria lor valoare, de faptul că principiile lor (amintite deja) îi vor face să răzbată prin orice încercări.

vultur 01.jpg Vulturii, şi mai ales acvilele, au rămas, alături de lup(oaică), animalele simbol ale Romanilor

Una din consecinţele acestei încrederi latine în propria valoare a fost ceea ce astăzi unii numesc „toleranţă”. De fapt, având încredere în ei înşişi, Romanii nu vedeau nicio clipă nevoia nimicirii sau oprimării celorlalţi ca întreg. Da, erau foarte duri faţă de duşmanii direcţi – deşi nu la fel de duri precum erau Traco-Ilirii, Celţii sau Germanii. Dar nu urmăreau niciodată nimicirea duşmanilor ca obşte sau neam. De aceea şi Cartaginezii, şi Grecii, şi Celţii, şi Traco-Ilirii, şi Germanii, şi Evreii, şi Scito-Sarmaţii, şi Armenii, şi Egiptenii (Copţii) şi multe alte neamuri, cu care Latinii se luptau ori se luptaseră, aveau oameni – uneori foarte mulţi – în armată, administraţie şi alte domenii ale vieţii publice. Mai mult, puteau să îşi păstreze viaţa lor, cultura lor, zeii lor, ideile lor. Este un fenomen unic. În toate statele antice pe care le cunoaştem în această zonă se practica nivelarea; culturală, religioasă, etnică.
Au practicat-o Celţii, eradicându-i pe cei dinaintea lor, cu excepţia Bascilor.
Au practicat-o Etruscii, încercând să-i asimileze pe toţi cei cuceriţi.
Au practicat-o Grecii, şi o practică până astăzi, asimilarea forţată fiind o caracteristică estenţială a statului grec.
Etc.

Doar în Orient mai găsim unele imperii mai tolerante cu „ceilalţi”, dar numai pentru o vreme, totdeauna revenindu-se la extremisme (ori prăbuşindu-se acel imperiu).
În afară de Romania, avem în întreaga lume un singur exemplu de popor şi stat care izbuteşte unirea mai multor etnii sau neamuri sub un singur steag, pe termen (foarte) lung: China. Care este, pentru Extremul Orient, ceea ce este Romania pentru Europa şi Asia Apuseană.

Iar Romania a fost pentru Europa, Asia Apuseană şi nordul Africii factorul de unitate şi cultură fundamental.
Ovidiu stă mărturie pentru superficialitatea raporturilor dintre Traci şi Sarmato-Sciţi, pe de-o parte, şi Greci, de cealaltă parte. Chiar după sute şi sute de ani de vecinătate, Grecii nu izbutiseră să pătrundă real în inima acestora. Succes au avut Grecii doar acolo unde s-au putut impune prin forţa armelor. Încercarea lor disperată de a-i greciza pe toţi cei cuceriţi, eforturile gigantice depuse în această privinţă, nu doar că mărturiseau o profundă neîncredere în sine, dar şi stârneau ura oprimaţilor.
Într-un deplin contrast, Romanii ajungeau adesea să se înţeleagă până şi cu cei mai înverşunaţi duşmani ai lor. Şi odată ce stăpâneau un ţinut, încercau să treacă vechile vrăşmăşii în legende şi să zidească, pragmatic, linii de înţelegere, de conlucrare, din care să se ridice o lume frumoasă.
Desigur, mulţi Romani făceau asta pentru câştiguri personale, pentru a deveni bogaţi, puternici, influenţi etc. Dar oricum era infinit mai bine decât ceea ce făceau, cu aceleaşi scopuri, Grecii, Germanii sau alţii.
De aceea şi cultura grecească, de pildă, s-a răspândit mult mai mult prin Romania decât prin Grecia. Cunoaşterea culturii antice greceşti în lume nu se datorează nici Greciei, nici Grecilor, ci Romanilor. După ce Grecii invadază Italia, după ce sunt respinşi de Romani, după ce Romanii cuceresc teritoriile invadate de Greci în Europa şi Asia… cultura grecească înfloreşte în Romania! Paradoxal, răspândirea acestei culturi s-a făcut în primul rând prin ceea ce au ales din ea Romanii; extremismul etnic, pedofilia şi alte aspecte ale Greciei Antice au fost practic necunoscute lumii largi tocmai pentru că nu au fost preluate de Romani. Şi de la ei a fost purtată mai departe, peste veacuri, de moştenirea romană, în întreaga lume.

Este doar o pildă a felului în care Romanii – atât de urât şi mincinos înfăţişaţi astăzi – au izbutit să construiască acolo unde alţii nimiceau, au izbutit să zidească lumii o moştenire culturală excepţională.
O să trecem aici repede peste faptul că Romanii sunt cei care crează cu adevărat industria sticlei, cei care crează canalizarea publică, cei care introduc învăţământul public gratuit, cei care crează accesul public la justiţie etc., etc., etc.
O să trecem aici chiar şi peste faptul că Dreptul Roman – sintetizat de împăratul (stră)român Iustinian – stă la temelia Dreptului oricărei ţări moderne şi a Dreptului internaţional.
Pentru că ne vom concentra aici, în ultimele rânduri, pe rostul Romanilor în ceea ce suntem noi, Românii.
Sau, mai bine zis, în ceea ce sunt Românii Vechi, Românii adevăraţi, adesea în contrast – dureros – cu Românofonii de azi care îşi zic Români fără să fie.

Cele opt calităţi amintite, alături de temelia vorbirii noastre şi de Legea Românească¹, constituie, alături de creştinismul traco-ilir de limbă latină, temeila Neamului Românesc.

sat de munte imprastiat.JPG Sat de munte românesc, azi (sat împrăştiat)

Pretutindeni unde Românii sunt (au fost) Români, nevoile obştii au trecut mereu înaintea nevoilor personale, iubirea de Neam şi iubirea de Ţară au fost mai presus de iubirea de familie, iar iubirea de familie a fost mai presus de iubirea de sine; deasupra tuturor stând, nestrămutat, iubirea de Dumnezeu. Simţul datoriei i-a însoţit totdeauna pe Românii adevăraţi, fiind cel prin care se găsea şi împlinea chiar rostul vieţii…
Peste tot unde Românii sunt (au fost) Români, dârzenia i-a însoţit. Încrederea nestrămutată în veşnicia Neamului Românesc a fost parte a încrederii nestrămutate în Învierea lui Christos, în biruinţa Binelui în om împotriva încercărilor Întunericului de a-l cuceri. Românul nu piere este o exprimare slabă a acestei dârzenii. Mai bună este vorba străveche, Traco-Romană, Noi suntem nemuritori! Aceasta este, de fapt, definitorie pentru dârzenia românească.
Totdeauna Românii adevăraţi au gândit pentru viitor: taţii pregăteau lemnul pentru casele copiilor abia născuţi, sau încă nenăscuţi; Românii care trăiau în pace se pregăteau pentru războaiele care aveau să vină cândva; în vreme de belşug se pregăteau provizii pentru timpurile de lipsuri etc., etc., etc. Iar dincolo de toate aceste socoteli, privirea şi gândirea Românilor adevăraţi mergea încă mai departe, nu doar peste secole, dar chiar şi peste Istorie, până în Veşnicii.
Este bineştiut că Românii adevăraţi au iubit totdeauna munca şi bucuria deplină a vieţii, fără dependenţa de lux a altor popoare. Bibliotecile Românilor din Epir, pline de cărţi în felurite limbi, i-au uimit pe străinii din secolele XVIII-XIX tocmai pentru că veneau pentru aceşti străini într-un contrast paradoxal cu asprimea vieţii româneşti. Familii care aveau averi uriaşe continuau să ducă aceeaşi viaţă cu a celor „săraci”. „Dispreţul de clasă” ori „de avere” apărea doar la snobii şi deznaţionalizaţi, fiind purtări cu totul ruşinoase pentru orice Român adevărat. De aceea un împărat ca Ştefan cel Mare aştepta cuviincios la uşa duhovnicului său, de aceea un Constantin cel Mare ştia să sufere alături de ostaşii săi.
Disciplina… este poate lucrul cel mai uitat de Românofonii de astăzi. Dar adevărul este că Românii din vechime ştiau, după un vechi tipar roman, să unească desăvârşit libertatea cu disciplina. Fără disciplină orice învăţare temeinică este cu neputinţă, iar fără o învăţătură temeinică nimeni nu are cum să-şi facă datoria. De la învăţarea artelor marţiale şi a construirii (de case, hambare etc.), tipice pentru orice bărbat român, până la învăţarea Credinţei Străbune, orice învăţare cere disciplină. A ţine Legea Românească, lucru ce era nu doar firesc, ci pur şi simplu esenţial pentru Români, cerea de asemenea dârzenie şi disciplină.
Şi, după cum am amintit şi mai sus, dar şi în alte părţi, Românul este ostaş. Nu se poate ca cineva să fie Român şi să nu fie luptător. Este o contradicţie de termeni fiinţială. Românul este născut să fie luptător. Şi totdeauna a fost luptător. Că a luptat cu lancea ori suliţa, ca cei mai mulţi dintre străbuni, că a luptat cu sabia sau arcul, că a luptat prin rugăciuni şi slujbe, prin mărturia Credinţei şi învăţătura cea bună, că a luptat prin înfruntarea greutăţilor de zi cu zi, spre a zidi viitor neamului, oricum, a luptat.
Şi, desigur, a construit. De la Sfânta Sofia, din Constantinopole, construită de împăratul nostru Iustinian şi până la Constantinopolul însuşi, construit de împăratul nostru Constantin ce Mare, de la casele satelor păstoreşti din Alpi, Carpaţi, Epir şi alţi munţi şi până la biserici, mânăstiri şi schituri, mori, bolniţe, şcoli şi atâtea şi atâtea altele… Chiar şi astăzi construiesc Românii, mult, în toată lumea; pentru alţii dar şi, fie că o ştiu sau nu, pentru ei înşişi.

În tot ce suntem, avem o moştenire romană bogată, esenţială.
Este moştenirea Romaniei adevărate şi a adevăraţilor Romani, nu a celor născociţi de un Apus medieval, ocupat de barbari, decăzut şi complexat, şi de o Papalitate bolnavă de foamea de putere şi stăpânire. „Romanii” închipuiţi de această lume prăbuşită au fost desenaţi după propriul chip şi propriile complexe, au fost împovăraţi cu rasismul şi vederile înguste ale acesteia. În totală contradicţie cu demnitatea şi preţuirea proprie pe care o aveau adevăraţii Romani.
Ajungem astfel la o calitate fundamentală a Romanilor şi a Românilor vechi, foarte greu de găsit la cei care astăzi îşi zic Români: încrederea în sine.

Încrederea în sine i-a făcut pe Români cei mai primitori oameni ai Evului Mediu, cei mai deschişi către alte culturi, cei mai înţelegători faţă de alte popoare.
Având conştiinţa veşniciei, ştiind că duc mai departe Romania Creştină a Sfântului Constantin cel Mare, ştiind să adune tot ce aflau mai bun la alţii şi să-l românizeze, străbunii noştri mai apropiaţi – cei cu care trebuie să fim una! – puteau să fie uşor deschişi către ceilalţi.
În vreme ce Saşii se închideau între ziduri faţă de toţi cei din afară, în vreme ce Ungurii, Polonezii, Francezii şi alţii înlocuiau zidurile caselor cu ziduri sufleteşti şi mintale, Românii puteau, având încredere în ei înşişi, să îi primească deschis pe ceilalţi.
Şi astfel îi cucereau.
Coloniştii străini din Transilvania – Secui, Unguri, Saşi – ajunseseră să cunoască limba română şi să o folosească între ei. În răsărit, departe de hotarele Moldovei, nordul Mării Negre erau un teritoru întins în care limba română era lingua franca. Roind până dincolo de Volga şi până în Azerbaidjan, ciobanii români ajungeau să fie interpreţi şi mijlocitori între naţiunile de acolo. Ciobanii români din Alpi sau Epir erau de asemenea firele prin care se uneau populaţii, culturi şi ţări diverse.
În mijlocul tuturor, deschişi faţă de toţi, factor de unitate, Românii rămâneau ei înşişi.
Până la intervenţia Papalităţii şi Familiei Clinton în Iugoslavia, cu genocidul provocat şi sfărâmarea şi sfâşierea încă ne-sfârşită, în Ilira – Bosnia-Herţegovina – se întâlneau felurite neamuri, cu felurite rânduieli. De la tot felul de triburi şi ramuri sârbe ortodoxe la cele albaneze, catolice (croate), musulmane etc. Înţelegerea între oameni, sate sau triburi era totdeauna adusă prin apelul la Stari-Vlaski Zakon, la „Legea Vechilor Români”².

Această încredere în sine este cea care i-a ţinut pe Români ca Români, împiedicându-i să piară în valurile istoriei.
Nu doar harul lui Dumnezeu, cum îşi închipuie unii, pentru că Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă; iar credinţa fără fapte, moartă este.
Cu tot ajutorul lui Dumnezeu, cei care nu se ajută singuri pier.
Dar cei care au încredere în ei înşişi şi în Dumnezeu vor izbândi totdeauna, chiar şi dincolo de moarte. Desigur, câtă vreme sunt cu Dumnezeu.

Mihai-Andrei Aldea

< Galii

Traco-Ilirii >
Scito-Sarmaţii >

¹ Legea Românească este, sintetic vorbind, Dreptul Roman Creştin adaptat nevoilor locale, cu rânduieli comune Românimii, întregite local, după cuviinţă, de cutume traco-ilire, celtice, scito-sarmatice, ori cu alte cutume, născute mai târziu din felurite nevoi şi socotinţe româneşti.

² Sârbii şi Croaţii, spre deosebire de Greci, Bulgari, Unguri sau Ucraineeni, recunosc deschis faptul că atunci când au venit pe aceste meleaguri i-au găsit aici pe „Stari-Vlahi”, pe „Românii Vechi”. Care, cu tot cu Legea Românească, sunt amintiţi în documentele locale, din Dalmaţia în Serbia şi din Ragusa ori Albania în Timoc, neîncetat de-a lungul veacurilor, până în epoca modernă.

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. IV. Demenţa neocomunistă

27, iunie, 201731, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am prezentat anterior originea masonică a minciunii urii dintre Daci şi Romani, cu intenţiile şi realizările ei; transformările suferite de această minciună în urma dezvoltării „închisorilor naţionale” la sfârşitul secolului al XIX (şi până la Al doilea război mondial); şi, în sfârşit, ceea ce s-a întâmplat pe acest plan în puşcăria comunistă (1944-1989). Ajungem la ultima parte, cea a incredibilei nebunii contemporane.

Cei care am ieşit în stradă în decembrie 1989 ştiam ce a fost şi ce a făcut comunismul în (şi din) România. Chiar dacă nu în toate amănuntele – despre Reeducarea de la Piteşti se vorbea şoptit, despre genocidul sovietic, unguresc, bulgăresc ori iugoslav împotriva Românilor de peste hotare, la fel. În acea vreme chiar şi Doina lui Mihai Eminescu era motiv de puşcărie.

Din păcate, într-un fel sau altul neocomuniştii – adică agenţii KGB/NKVD din eşalonul doi al Partidului – au ştiut să păstreze controlul statului.
Cererile moderate de la Timişoara – inclusiv minimalul şi esenţialul punct 8 – au fost ignorate în tot ce aveau esenţial.
Deţinuţii politic, cei care luptaseră pentru libertate, cei care ar fi trebuit să vină la conducerea Ţării, au rămas în umbră. Declarativ, erau respectaţi. Practic, erau „nişte legionari periculoşi” – inclusiv cei cu alte opţiuni politice decât cea legionară – şi erau puşi sub urmărire.
Partidele istorice pe care unii foşti deţinuţi politic au încercat să le reînfiinţeze au fost infiltrate masiv. Apoi, sub conducerea unor ofiţeri sub acoperire – precum Emil Constantinescu sau Traian Băsescu şi mulţi alţii – toată „opoziţia” a fost deturnată pe aceeaşi idee neocomunistă.

Haosul care s-a instalat în ţară, la toate nivelurile şi în toate domeniile, pare o formă generalizată a demenţei. Prin demenţă înţelegem termenul clar:
„DEMÉNȚĂ, demențe, s. f. Alienație mintală; nebunie. ◊ Demență precoce = formă de schizofrenie care apare la tineri. Demență senilă = demență care progresează odată cu vârsta.”
„Alienaţie” înseamnă înstrăinare; înstrăinare de realitate, înstrăinare de bun-simţ, logică, firesc; nebunie.
Şi este ceea ce se vede în toată societatea.
Se văd oameni (?) care îşi spun Români – şi pretind să decidă viitorul României – şi îşi insultă Ţara cu cele mai abjecte cuvinte, ca nişte iude mizerabile, ca nişte trădători de Ţară şi Neam; fiind, bineînţeles, extrem de jigniţi de asemenea comparaţii.
Comparaţii pe care nu le pot contrazice însă, pentru că, evident, doar un trădător, o iudă, îşi insultă Ţara. Patriotul luptă să o salveze din mizerie, să o ridice. Iuda se întreabă doar câţi arginţi poate scoate de pe urma ţării. Patriotul se întreabă ce şi cum poate face şi da pentru Ţară, astfel încât aceasta să se ridice.
Se văd oameni care se dau urmaşi ai marilor luptători din trecut dar îşi lasă fetele să devină desfrânate, disponibile pentru orice plătitor. Şi nu se ruşinează o clipă că acestea „fac Turcia”, „fac Japonia”, „fac Italia” etc.
Se văd oameni care se dau mari la colţul străzii – plini de alcool – explicând superior şi agresiv cum trebuie condusă o echipă de fotbal, cum trebuie educată o clasă, cum trebuie condusă o primărie, Ţara sau întreaga lume; în vreme ce nu sunt în stare să se conducă pe ei înşişi, familia e vai de ea, copiii lor sunt prost crescuţi.
Se văd instituţii de stat care fură statul şi cetăţenii. Se văd politicieni „români” care pupă tălpile străinilor şi sunt gata să-i zdrobească pe cetăţenii români care-i împiedică în vreun fel din această activitate.
Şi lista poate continua foarte mult, înfăţişând o nebunie colectivă, cu felurite grade şi forme, cu felurite grupuri de adepţi.
Totul fiind în mod evident intenţionat şi dirijat de la nivel superior (şi, mai ales, exterior).

Înainte de a menţiona o lucrare anti-românească extrem de gravă (şi, din păcate, eficientă), dăm un citat care argumentează clar ideea intenţionalităţii acestor acţiuni:

„Românii sînt un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale.
Ei sînt suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență de gunoaie etnice iremediabile în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice.
Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte.”
(Karl Marx și Friedrich Engels în Opere complete, vol. Vlll, București, editura Politică 1963, pag. 259;
această opinie face parte din gândirea marxistă – masonică – susţinută, făţiş sau implicit, de mulţi oameni de cultură şi politicieni din Republica România; care sunt, astfel, implicit sau explicit, anti-români)

Revenind la firul nostru, hai să privim adevărul în faţă:
Din 1990 încoace au fost condamnate, sub îndrumarea statului, în şcolile de toate gradele şi în mass-media, iubirea de Neam, iubirea de Ţară, dragostea faţă de Străbuni şi moştenirea lor. Deşi se ştie că toate aceste sentimente sunt fireşti. Se regăsesc la toate naţiunile lumii, inclusiv la cele luate ca exemplu – cel puţin teoretic – de conducătorii la vedere şi din umbră ai României.
Dispreţul autorităţilor faţă de Români şi Românitate a mers până la libera promovare a incitării la genocid. Un exemplu clar fiind expresia „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită [de Români].”.
Incitări care în orice ţară din lume ar fi dus la demisii, procese, condamnări. Mai ales în situaţia incendierii bisericilor româneşti din Har-Cov, a persecutării Românilor de către funcţionarii unguri din întreaga Ţară (inclusiv din Bucureşti) şi a altor acte similare de persecuţie etnică şi genocid cultural. În care, de altfel, intră chiar şi defrişările de păduri, prin care sunt nimicite comunităţi româneşti străvechi, de la moştenii din Vâlcea până la sate şi cătune de Bistriţeni sau Suceveni. În care intră, evident, îndemnurile şi impulsurile pentru emigrare, în care autorităţile excelează constant. Emigrare cumplită, incluzând ŞASE MILIOANE DE ROMÂNI nevoiţi să plece din Ţară. Şi pentru care statul „român” nu oferă niciun sprijin! Nu oferă niciun sprijin nu pentru repatriere – asta este cel mult o gogoaşă electorală -, dar nici pentru păstrarea identităţii naţionale. Aşa cum face orice stat cât de cât normal cu etnicii săi – şi cu atât mai mult pentru cetăţenii săi – aflaţi peste hotare.
Dar, asemenea coloniilor de sub stăpânirea vechilor imperii europene, Românii nu au voie să existe ca Neam! Ca urmare, desigur, Românii nu au voie să-şi iubească Neamul, Ţara, Străbunii şi moştenirea lor! Totul trebuie şters ori, şi mai bine, denigrat, batjocorit, murdărit*.

Pentru atingerea acestui scop un mijloc excepţional a fost – şi este – minciuna urii dintre Daci şi Romani.
Pe de-o parte, (1) îi desparte pe Români de Străbuni.
Pe de alta, (2) schimbă naţionalitatea Română cu altele, inducând deznaţionalizarea treptată, dar sigură, a Românilor.
În acelaşi timp, (3) asigură dezbinarea Românilor până când dezideratul deznaţionalizării este atins.

(1) Minciuna urii dintre Daci şi Romani îi desparte pe Români de Străbuni. Cum?
a. În primul rând, prin scoaterea dintre Străbuni a Galilor (Celţilor) şi Scito-Sarmaţilor. Două seminţii a căror moştenire a fost parte a sufletului românesc vreme de mii de ani. Şi care acum sunt şterse, pur şi simplu şterse din Istoria Românilor (unele informaţii despre moştenirea dată de Celţi şi Scito-Sarmaţi aici).
b. În al doilea rând, prin impunerea unei alegeri între Daci şi Romani. Pentru că se induce ideea că trebuie să alegi o tabără. „Trebuie” să fi de partea Dacilor sau a Romanilor… Ceea ce înseamnă că te lepezi de unii dintre cei doi. Adică, din patru străbuni, rămânem cel mult cu unul…
dar, de fapt, cu niciunul. Pentru că
c. Prin prezentarea mincinoasă a Istoriei ni se înfăţişează nişte străbuni care nu au existat, o moştenire inexistentă, lucruri care nu există. Aşa încât să rămânem cu nimic. Pentru că minciunile date de unii şi alţii drept adevăruri sunt minciuni, adică nimic.

(2) Dacă noi „nu suntem Români”, ci, de exemplu, „Daci”, ne-am pierdut naţionalitatea. Eminescu spunea „Noi suntem Români şi punctum!”; Eminescu spunea „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, ţara mea de glorii, ţara mea de dor”; Eminescu spunea „De la Nistru pân’ la Tisa, tot Românul plânsu-mi-s-a”; Eminescu era Român. Dacă noi nu mai suntem Români, l-am pierdut pe Eminescu, ne-am pierdut Neamul. I-am pierdut pe toţi înaintaşii care ştiindu-se Români, au luptat pentru Limba Română, pentru Neamul Românesc.

Este bine şi frumos să păstrăm şi să ducem mai departe tot ce avem bun şi frumos de la Daci sau Traco-Iliri, de la Romani, de la Scito-Sarmaţi, de la Celţi. Dar dacă pretindem că „nu suntem Români”, ci unii dintre aceştia, am pierdut totul.
Desigur, am putea, cu străduinţă, să devenim un fel de „Neo-Daci”, „Neo-Traci”, „Neo-Iliri”, „Neo-Sciţi” etc. Dar nu putem nici să fim Românii din secolul al XVII-lea, măcar! Cu atât mai puţin popoare şi mai vechi.
Renunţând la numele nostru de Români, renunţăm la propria noastră naţionalitate. Şi asta se şi urmăreşte, programatic, sistematic, stăruitor, neîncetat!

(3) Minciuna urii dintre Daci şi Romani este o sursă clară de dezbinare a Românilor.
Am amintit mai sus (punctul (1)b. că cei contaminaţi de această minciună se văd nevoiţi să aleagă o tabără. Faptul că acest lucru duce la dezbinare este evident. Iar propaganda lucrează masiv la dezvoltarea urii.
Faptul că cineva crede sincer că Dacii şi Romanii s-au urât nu ar trebui, de fapt, să-l facă să aleagă o tabără. Pentru că noi suntem Români. Iar în clipa în care alegi o tabără între Daci şi Romani, deja renunţi la o parte din Românitatea ta. Luptele dintre aceştia – fie că au fost ceva firesc, fie că au fost cadrul, unic în istorie, al unei uri inter-etnice antice – au fost demult. Noi, ca Români, putem să studiem ce a fost, să încercăm să înţelegem etc. Dar nu să ne transformăm în susţinători desprinşi de realitate a uneia dintre taberele trecute de multă vreme în legende.

Totuşi această alegere a unei tabere a fost promovată de stat.
Întâi în Epoca Ceauşescu, atunci când s-a realizat până şi un joc, „Dacii şi Romanii”, asemănător şahului, care opunea cele două „popoare-concept” (conform viziunii comunist-ceauşiste).
Apoi în epoca demenţei neocomuniste, când discuţiile au, inclusiv din zonele oficiale, accente de o agresivitate chiar patologică.
Oameni care pretind a susţine românizarea sau romanitatea românilor folosesc, nedrept şi absurd, tot felul de invective la adresa Dacilor sau Traco-Ilirilor (ori altor populaţii ne-latine). Lipsa de fundament istoric a atitudinii, lipsa de principialitate a atitudinii, rasismul evident ar trebui să împiedice persoane publice şi orice om de ştiinţă să accepte asemenea puncte de vedere şi manifestări. Dar în realitate cei care fac asemenea lucruri nu susţin românizarea sau romanitatea românilor, ci doar folosesc această „susţinere” ca pârghie de dezbinare a Românilor, de dezintegrare naţională.
O situaţie similară există în tabăra aşa-zis „pro-dacică”, în care ura faţă de Romani şi Romanitate este adesea nu doar exacerbată, ci văzută ca o virtute, ca o calitate, ca un element necesar al susţinerii Dacilor. Patologic, desigur, acest punct de vedere, dar adoptat cu naivitate de mulţi oameni de bună credinţă.
Evident, existenţa unor susţinători ai unei origini scitice sau celtice a Românilor nu face decât să accentueze patimile.

Dezvoltarea minciunii urii dintre Daci şi Romani atinge, în aceste zile, accente paroxistice. Şi, după cum vom vedea, profund ilogice.
Pentru că, după ce am prezentat geneza şi dezvoltarea minciunii urii dintre Daci şi Romani, vom încerca, desigur, să prezentăm Adevărul istoric despre legăturile dintre Daci şi Romani.

Mihai-Andrei Aldea

* Există excepţii, există funcţionari care încearcă să mişte ceva pentru Românii din diaspora, pentru cei din Ţară etc. Nu doar că sunt puţini, nu doar că sunt înecaţi într-o birocraţie sufocantă, ridiculizaţi şi împiedicaţi la fiecare pas, nu doar că dacă izbutesc ceva meritele sunt „asumate” (strict electoral) de alţii, dar riscă oricând să fie retrogradaţi sau concediaţi… Ceea ce, desigur, face din ei nişte eroi, din cei care îi persecută, nişte monştri, iar din sistem, unul de genocid anti-românesc.

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. III. Puşcăria comunistă

25, iunie, 201731, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Spre a înţelege de unde s-a ivit minciuna urii dintre Daci şi Romani, am amintit de începutul făcut prin legenda romantică masonică a eroilor tragici Decebal şi Traian (aici) şi efectele asupra Istoriei produse de închisoarea naţională creată de ultra-naţionalismul extremist de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de după (aici).

În 1944, prin graţia lui Mihai I şi a sfătuitorilor săi, România pierde înţelegerea semnată de Aliaţi cu Ion Antonescu (care garanta României hotarele din 1939 şi ieşirea onorabilă din război, în neutralitate).
Ţara este ocupată de sovietici.
Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Basarabia, cea mai mare parte din Maramureş, Pocuţia, Podolia şi Vozia sunt răpite de U.R.S.S. (fiind astăzi sub stăpânirea Ucrainei sau Rusiei).
În România – devenită din 1948 republică – Naţiunea Română şi Credinţa ei, Ortodoxia, sunt prigonite sistematic. Din 21 de episcopi ortodocşi români, în câţiva ani 17 sunt înlăturaţi. Din 8.000 de preoţi ortodocşi români 5.000 sunt închişi, ucişi sau înlăturaţi prin alte metode. Peste 100.000 de Români ortodocşi intră în puşcăriile comuniste din pricina religiei lor sau a iubirii de Ţară şi Neam.
Rezistenţa anti-comunistă română, unică în istorie, se desfăşoară fără niciun sprijin din afară. Dacă mujahedinii afgani vor primi, peste ani, miliarde de dolari, în bani, armament, muniţie, echipament militar, medicamente etc. ca să lupte cu sovieticii; dacă în Coreea sau Namibia sprijinul anti-comunist este direct şi evident, inclusiv prin trupe, dar şi în bani, muniţie, armament ş.a.a., Românii luptă singuri, fără niciun sprijin, vreme de peste 15 ani, împotriva comunismului.
Sau, cel puţin, unii Români! Alţii, dimpotrivă, colaborează cu ocupanţii deveniţi peste noapte cetăţeni români, se preocupă doar de carieră – în sistemul comunist – şi de interese mizere. Mulţi devin colaboraţionişti, intrând în organele „de masă” create de comunişti şi împingându-şi copiii pe aceeaşi cale. Unii dintre ei fac asta spre a putea lovi sistemul din interior, fiind de fapt parte a Rezistenţei anti-comuniste. Dar cei mai mulţi sunt ori devin adepţi semi-convinşi ai comunismului. Nenumărate scursori sociale – criminali, violatori, hoţi etc. – sunt promovaţi în funcţii, de la cele de gardieni de închisoare – unde se dezlănţuie asupra Românilor închişi aici – şi până la funcţii „de răspundere” în Partid(ul Comunist „Român”) şi toate structurile sociale.

Acesta este fundalul pe care se… dezvoltă, să spunem, şi Istoriografia oficială.
Spre a înţelege „obiectivitatea ştiinţifică” a comunismului, cităm un exemplu anecdotic.
Ana Pauker, la o întâlnire cu activiştii de partid – dedicată pregătirii acestora – pune o întrebare simplă:
– Tovarăşi, cât face 1 plus 1?
Activiştii se uită unii la alţii nedumeriţi. Unul ridică timid mâna şi întreabă:
– 2?
Ana Pauker dă din cap dezamăgită:
– Greşit, tovarăşe, greşit! Aceasta este o concepţie burgheză.
Toţi se holbează îngroziţi – concepţiile burgheze garantau drumul către puşcărie.
– Deci, întreabă ea iar, cât face 1 plus 1?
Alt activist ridică mâna:
– Cât hotărăşte Partidul?
– Exact, tovarăşe! Exact! Aceasta este gândirea comunistă!

Istoriografia merge pe acelaşi drum.
Care începe de la forme încă apropiate de gândirea sovietică, trecând pas cu pas către naţionalismul comunist.
La început şi Dacii şi Romanii devin în mod egal „răi”: aveau nobili, aveau sclavi.
„Buni” sunt doar haiducii – dar nu cei anti-comunişti, ca cei legionari sau din alte grupări anti-comuniste şi anti-sovietice, aceştia sunt, evident, foarte răi! – şi unele personaje istorice precum Fraţii Grachi sau Spartacus. Toţi fiind zugrăviţi ca un fel de înaintemergători ai comunismului.
Ca popor sau naţiune, singurii buni sunt – pentru comunismul sovietic – Slavii şi în special Ruşii.
Tot ce poate fi pretins a avea origine slavă este bun. Restul este cel mult „umplutură”, dacă nu negativ.

În 1958 ocupaţia sovietică directă ia sfârşit. Trupele sunt retrase din România.
Comuniştii din România încep, treptat, construirea unui „comunism naţional”, care să le dea o mai mare putere internă şi o poziţie mai bună în relaţiile externe – şi mai ales în negocierile cu Moscova.
Sistemul comunist era un sistem de puşcării în puşcării. Fiecare ţară era o puşcărie mare, în care se aflau multe, foarte multe, mai mici. Prin sistemele de supraveghere, prin ordinea riguroasă impusă, prin sistemul de tolerare a abuzurilor privilegiaţilor („şobolanii roşii”), prin sistemul de sancţiuni pentru orice nesupunere în faţa sistemului, fiecare organizaţie – de la sindicat la cele pentru copii – funcţionează ca o puşcărie.
„Comunismul naţional” trebuia să funcţioneze în cadrul acestui sistem şi după regulile sistemului.
Avea nevoie de ziduri, iar acestea erau „zidurile de stat”. Ca urmare, „Dacia” comuniştilor trebuia să corespundă României Socialiste. Tracii din afara ei sunt excluşi din Istoria Românilor, Sciţii din interiorul sau exteriorul ei sunt ignoraţi, Celţii sunt trataţi ca nesemnificativi. Complicau lucrurile! Mai grav, depăşeau limitele, zidurile în care trebuia închis Poporul Român.
Cu atât mai mult o făceau Romanii, întinşi din Caucaz la Atlantic, din Insulele Britanice în Mesopotamia, din Germania în Africa. Absolut clar, Romanii nu corespundeau naţionalismului comunist, nu corespundeau puşcăriei ce devenise România Socialistă. Deci, erau răi!

Legenda romantică a eroilor Decebal şi Traian de asemenea nu corespundea. În primul rând, era opusă ideologiei comuniste sovietice, în care masele sunt esenţiale. În al doilea rând, prezenta favorabil pe un reprezentant al Romanilor, Traian, ceea ce putea duce gândurile Românilor peste hotare. Poate chiar către Românii din Iugoslavia sau Bulgaria, din U.R.S.S. ori Ungaria, aflaţi în plin genocid. Ca urmare, această legendă romantică trebuie, conform intereselor Partidului, eliminată.
Însă formele de transfer identitar între realităţile politice contemporane şi situaţia din Antichitate sau Evul Mediu corespund perfect!
Ca urmare, se începe realizarea unui asemenea transfer identitar între România Populară/Socialistă şi „Dacia”. Aceasta din urmă încetează să fie o realitate istorică obiectivă, determinată de izvoarele istorice şi devine… ceea ce vrea Partidul!

Un exemplu tipic este „discursul lui Burebista” din filmul realizat în 1980 („Burebista”). Un rege trac născut de clasa nobiliară dacică – tarabostes – şi care supune manu militari teritorii întinse, măcelărind orice opoziţie, este prezentat în film ca un „reprezentant al poporului” şi ţine un discurs de activist comunist.

Campaniile de cucerire ale lui Burebista devin, în propaganda comunistă, eforturi – conştiente! – de „unificare naţională”. Evident, nu există nicio atestare istorică pentru asemenea idei, dar cine poate contrazice Partidul?
Decebal – şi el exponent al clasei nobiliare şi puţin apreciat de mulţi dintre supuşii săi, după cum atestă izvoarele istorice – devine, în propaganda comunistă, un alt „luptător pentru popor”.

Despărţirea de U.R.S.S. garanta nomenclaturii comuniste din România puteri lărgite asupra ţării – adică posibilităţi mari de jaf, viol, crimă etc. fără pedeapsă ori întrerupere, fără concurenţă.
Propagandistic, ea este întruchipată de comunişti prin inventarea urii dintre Daci şi Romani, între Dacia şi Romania [a.k.a. „Imperiul Roman”], prin care se făcea transferul identitar între România Socialistă şi Uniunea Sovietică.
Oficial „Imperiul Roman” invadator ar fi simbolizat S.U.A., dar propaganda internă sugera adesea o altă direcţie. Simpla colaborare cu S.U.A. la realizarea filmelor „istorice” de propagandă „dacistă” schimba paradigma şi arăta că „duşmanul” trebuie căutat în altă parte. Nu că S.U.A. ar fi fost cu adevărat un stat prieten pentru comunismul din România, dar „umbra marelui Urs” era mult mai densă, mai apropiată; învecinată chiar.
Poporul trebuia să sprijine nomenclatura comunistă din Ţară împotriva oricărei intervenţii externe. Faptul că această nomenclatură fusese impusă extern trebuia uitat. Faptul că această nomenclatură nu era românească trebuia uitat. Trebuia uitat şi că această nomenclatură distrusese sistematic România, jefuise ţăranii de pământuri şi îi prigonise cumplit, ucisese bestial sute de mii de Români, colaborase la genocidul anti-românesc din URSS, Bulgaria, Ungaria etc.
Nomenclatura comunistă trebuia văzută ca esenţială pentru România şi Români. Trebuia înveşnicită.

Pentru atingerea acestor scopuri se folosesc o serie de şabloane istorice fundamental false, dar simple şi, astfel, uşor de ţinut minte.
Unul dintre şabolane este cel amintit, acela al „urii” dintre Dacia şi Romania, dintre Daci şi Romani.
Sunt invocate repetat, în romane, nuvele şi alte opere literare, în filme şi alte asemenea producţii propagandistice, ideile unui naţionalism dacic născocit.
Într-o opoziţie permanentă cu Romanii care, subtil, sunt tot mai mult asimilaţi Sovieticilor.
Lupta dintre Daci şi Romani devine o paradigmă a luptei dintre Români şi Sovietici.
Atacurile lui Decebal asupra Romaniei lui Traian devin „rezistenţa Daciei în faţa invaziei romane”.
Jafurile dacice în Romania, de pe urma cărora suferă în primul rând populaţia aşezărilor simple, ţărăneşti – adică Traco-Romanii – devin „lupte de eliberare naţională”, „atacuri împotriva cotropitorilor” etc.

Ultima fază a transformărilor istoriografiei comuniste are loc în anii ’80 ai secolului XX.
Treptat Ceauşescu, sigur de poziţia lui în România şi în gândirea Românilor, începe să se extindă în afară. Capătă influenţă, îi place, vrea mai multă. Începe să adune în jurul României ţări mai mici şi mai slabe, pe care le sprijină şi le încurajează. Îşi creşte puterea internaţională.
Dar pe ce bază ideologică, din punct de vedere istoric?
Până atunci paradigma „Românii şi Sovieticii = Dacii şi Romanii” opusese „naţionalismul” comuniştilor români „imperialismului” (şoptit „sovietic”).
Dar extinderea influenţei politice, pe ce bază istorică se putea susţine?
În „Magazinul istoric” există un material folositor: „Neamuri şi triburi tracice”.
Ion Popescu-Puţuri scoate la iveală, fascinant pentru cititori, surse istorice până atunci ocultate de autorităţi, în seria „Pe urmele strămoşilor”.
Şi zugrăveşte pentru prima dată legături între Daci şi Sciţi, între Daci şi Sarmaţi, între Daci şi Traci, între Traci şi Parţi etc., urmărind aceste legături pe întinderi cât mai mari.
Alt om al Partidului, din diaspora, lansează o carte care devine celebră în România – cu sprijinul aparatului de stat, desigur: „Noi, Tracii”.
Tot pas cu pas, cum se făcuse trecerea de la „Slavii cei măreţi” la „Dacii naţionalişti proto-comunişti şi anti-imperialişti”, se inţiază şi o altă optică, aceea a unei „înfrăţiri tracice” – sau traco-scitice – întinsă pe o mare întindere. Prezentată de comunişti ca foarte democratică – proto-comunistă – şi opusă „imperialismului” şi „sistemului” constituit de Romani.
Este o nouă formă a ideologiei urii dintre Daci şi Romani, extinsă.

Dar Regimul Ceauşescu nu apucă să definitiveze această nouă propagandă istorică.
În 1989 o lovitură de stat dată de KGB-işti „în adormire” – cică! – precum Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan şi alţii asemenea include şi asasinarea lui Nicolae Ceauşescu.
Liniile politice se aşează puţin diferit.
Ca urmare, şi istoriografia oficială.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă