Etichetă: Romania

Arme, Români, Românofoni

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Cândva era cu neputinţă să găseşti un Român dezarmat. În orice casă românească, o spun şi călătorii străini, cronicarii străini şi alte surse, găseai pe perete câteva arme. De la arcul cu săgeţi sau arbaletele străvechimii, până la flintă, sâneaţă ori puşcă. De la spadă ori sabie până la suliţă sau lance.

Şi ca un Român să meargă undeva dezarmat era cu neputinţă.
Cel puţin un cuţit mare la brâu, unul micuţ – o custură – în chimir/brâu/traistă, o bărdiţă sau un topor şi o bâtă bună se lua la orice drum.
Iar folosirea lor se deprindea încă din pruncie, cel mai târziu de la vârsta la care, „băiat mare” (adică la vreo şase anişori), copilul primea întâia custură sau primul cuţitaş, precum şi misiunea de a păzi gâştele sau raţele pe islaz.
Îşi tăia o nuia groasă şi pornea de dimineaţă la drum, având în traistă o bucată de pâine şi una de brânză: era mare, pleca la lucru, avea o răspundere!
Iar pe islaz, purtând de grijă păsărilor, îşi tăia în coaja nuielelor tot felul de desene, la început mai simple, apoi tot mai întortocheate. Ba, cu vremea, de la băieţii mai mari – aflaţi acolo cu vacile sau caii – învăţa să-şi facă mici fluieraşe, ba chiar şi primele bâte; de asemenea sculptate în fel şi chip.

Înainte să îşi dea seama, cuţitul sau custura îi deveneau aproape o parte a mâinii. O unealtă pe care o folosea firesc şi care, la nevoie, putea să devină o armă. Pentru că uneori se ivea o viperă, şi nuiaua groasă ori bâta erau folosite pentru a goni şarpele, dar dacă acesta nu fugea, ci voia să atace, era prins de nuia sau lovit de bâtă, iar apoi i se tăia capul. (Românii învăţau de mici să nu aibă încredere în moartea părută a vietăţilor sălbatice, care poate să fie doar o păcăleală.)

Într-o lume ca cea românească, în care pădurea cădea pe casă ori sălbăticia bătea la uşă, era firesc, deplin firesc, nu doar să cunoşti multe despre viaţa sălbatică, ci şi să ştii să te aperi, să lupţi.
Să mai adăugăm şi faptul că rareori au fost generaţii în care să nu fie tot felul de neprieteni care să vină cu gânduri de jaf, ucidere, viol, răpire şi tot aşa. Prin urmare, era firesc să se înveţe lupta din copilărie. Trânta de pe islaz, urmată de lupta cu bâtele – în joacă la vârste mici, apoi mai serioasă – deschidea calea către lupta cu sabia, cu toporul, ca să nu mai vorbim despre cele cu secera sau coasa şi altele asemenea.
Graniţa între folosirea uneltelor în muncă şi folosirea lor în luptă era dată de nevoie şi bun-simţ (moralitate). De la cuţit la bâtă, de la topor la prăjină sau lance, toate erau şi unelte, şi arme, după cum o cereau împrejurările. Iar folosirea lor era la fel de temeinică şi în muncă, şi în luptă.

Mărturisesc până şi cronicile ungureşti faptul că Românii nu foloseau în certurile dintre ei arme tăioase – şi niciodată sabia. Trânta, lupta cu pumnii şi, în cel mai rău caz, lupta cu bâtele erau mijloacele de „duel” ale Străbunilor. Pentru că, bineînţeles, armele erau pentru duşmani şi fiare sălbatice, nu pentru fraţi, chiar aflaţi în ceartă.
Întrebuinţarea uneltelor cerea grijă, pricepere şi răspundere. Cu atât mai mult folosirea lor ca arme, sau folosirea armelor. Şi Românii din vechime învăţau aceste lucruri. Din pruncie, ca pe ceva firesc. În frăţii, băieţii, şi în surăţii, fetele, pe lângă multe alte învăţături se deprindeau şi noi mijloace de folosire a armelor. Dar cu răspundere! Pe de-o parte, însuşirea temeinică a învăţăturii – lipsa de osteneală te făcea de râs în faţa fraţilor/surorilor -, iar, pe de altă parte, ţinerea rânduielilor, adică păstrarea nesmintită a ceea ce astăzi am numi cod moral. Până la urmă, şi frăţiile, şi surăţiile, erau frăţii de arme. Cei şi cele care făceau parte din ele îşi puneau viaţa unii pentru alţii. Şi puteau să aibă încredere unii în alţii, căci îşi dovediseră demnitatea de fraţi ori surate în nenumărate rânduri.

Istorie… Istorie (stră)veche.
De la ocupaţia sovietică şi impunerea Comunismului în România, pas cu pas Românii au fost dezarmaţi, tot mai mult.
Începuse lucrarea Carol al II-lea Trădătorul, iuda care şi-a vândut Neamul şi Ţara de atâta ori, începând cu dezertarea din Primul război mondial şi terminând cu dăruirea Basarabiei, nordului Bucovinei, Herţei şi nordului Ardealului duşmanilor.
Tot el este cel care a desfiinţat miliţiile populare, pe care le avem încă dinainte de Sfântul nostru împărat Constantin cel Mare, şi le-a înlocuit cu organizaţii puse sub controlul lui. Comuniştii sovietici le-au re-desfiinţat, continuând „opera” blestematului Carol al II-lea, şi au organizat întâi o grupare de „voluntari”, sub strictul lor control, apoi Gărzile Patriotice. Din care, teoretic, făceau parte toţi muncitorii şi ţăranii, dar care, practic, existau mai mult de formă.
Frăţiile şi surăţiile de orice fel au fost desfiinţate, prigonite, anatematizate. De la Frăţiile de cruce la Rugul Aprins, de la Oastea Domnului la Căluşari, orice grup românesc ce nu era sub control comunist şi nu ţinea strict de doctrina (religia) comunistă, trebuia nimicit.

Prin urmare, fără să-şi dea seama, Românii s-au însingurat şi dezarmat.
Bucuria frăţiilor şi surăţiilor, unirea dintre Români, au scăzut pas cu pas.
Cunoaşterea armelor şi răspunderea apărării gliei străbune, familiei, casei, satului etc. au devenit mai mult o amintire îndepărtată, dacă nu doar lozinci.

Şi, foarte important!, Românii au avut parte de o aranjată pace.
În care doar unii dintre ei luptau, departe de ochii celorlalţi.
Astfel încât, pas cu pas, Românii să îşi piardă nu doar Credinţa – cumplit prigonită de Comunism, prima ţintă a acestuia -, dar şi Legea Românească (fiinţial legată de Credinţă), şi unirea, şi puterea şi voinţa de a lupta.

„Căderea Comunismului”, în mare parte o păcăleală, a adus la putere noii comunişti. Unii sovietici, alţii legaţi de Comunismul Internaţionalist/Mondialist – pentru care Comunismul Sovietic păcătuise cumplit prin căderea în forme naţionaliste.
S-a putut vedea atunci şi prăbuşirea morală a Românilor, prăpastia cumplită între Străbuni şi ei.
Urmaşii celor care, după Legea Românească, socoteau cinstea mai presus de viaţă, având o demnitate adâncă, se bucurau ca femeile lor – iubite, soţii, fiice – să fie siluite pe bani de străini. Inclusiv de cei mai învederaţi duşmani. Urmaşele Româncelor despre care în secolul al XIX-lea se ştia că mai curând mor decât să se lase în mâinile străinilor, se duceau acum în străinătate ca să fie folosite ca nişte cârpe. De pe urma acestora sufereau şi Româncele care voiau să muncească cinstit, şi care erau privite, adesea, după felul celorlalte.
Pe scurt, Comuniştii – sovietici sau internaţionalişti/mondialişti – au putut vedea o asemenea cădere în imoralitate a Românilor încât au putut crede că au biruit. Şi că în locul Românilor s-a format o populaţie românofonă. Adică vorbitoare a unei limbi oarecum româneşti, dar adeptă a unei gândiri şi trăiri ne-româneşti, ba chiar anti-româneşti.

Însă lucrurile nu erau chiar aşa.
Pentru că existaseră nebunii care, stricând calculele deştepte de împărţire a României la căderea Regimului Ceauşescu, ieşiseră în stradă. Şi înfruntaseră moartea, iar şi iar, chiar dezarmaţi fiind. Ca nişte nebuni!
Ceea ce însemna că, în ciuda masei de Românofoni, mai existau Români!
Şi lupta împotriva lor nu se încheiase.
Din ianuarie 1990, lupta a luat noi forme.
Comuniştii care preluaseră puterea „apărau poporul” de Românii care voiau ca Românii să conducă România.
Şi Piaţa Universităţii, şi Marşul Crucii – de la Chişinău la Bucureşti -, şi Podul de Flori de la Prut, şi nenumărate alte asemenea lupte au stat sub acelaşi semn.

Pascu pas puterea a fost luată, tot mai deplin, de către Comuniştii Mondialişti.
Armata a fost transformată într-o putere foarte mică, având astăzi doar vreo 30.000 de luptători pentru o ţară de peste 200.000 km², înconjurată de state cel puţin ostile.
Români mai există. Şi luptă. Neştiuţi.
Preţul de sânge plătit de Români pe Nistru, în Afganistan, în Bosnia şi Herţegovina, în Irak şi multe alte locuri ale lumii a fost preţul plătit pentru ca Ardealul să nu fie un Kosovo, pentru ca Republica Moldova să nu fie ocupată de trupele ruseşti, pentru ca România să nu fie sfâşiată, distrusă.
Dar faptul că prezenţa militarilor români în linia întâi pe multe fronturi străine e condiţia supravieţuirii României este ascuns. Şi militarii români sunt priviţi de mass-media şi societatea românofonă cel mult ca nişte mercenari.
Nici măcar morţile la datorie nu mai mişcă pe oameni.
Românii aflaţi sub arme sunt ucişi de echipamentul învechit – de la avioane expirate la rable de camioane cărora nici direcţia, nici frânele nu le mai funcţionează.
Iar Românofonii dorm.
Se trezesc şi se mişcă însă, cu zecile de mii, cu sutele de mii, când le ordonă mass-media.
Păcăliţi de ea de milioane de ori, Românofonii continuă să creadă în ea ca într-un dumnezeu.
Pentru că altfel ar trebui să fie răspunzători de ceea ce se întâmplă!
Dar dacă se iau după mass-media, pot da vina pe ea pentru că iese prost!

Între Românii de altădată, înarmaţi în chip firesc şi demni, şi Românofonii de astăzi, dezarmaţi cu totul, este o prăpastie.
Cea mai puternică armă a omului este voinţa de a face binele!
Pe măsură ce aceasta slăbeşte, celelalte arme devin sursă a răului; sau pur şi simplu pier.

Întrebarea adevărată este unde sunt eu?
Dacă răspunsul este „Printre Românofoni”, e vremea trezirii, e vremea trecerii la muncă! La muncă pentru a cunoaşte Credinţa Străbună, Ortodoxia, pentru a încerca să o trăim, pentru a fi alături de ceilalţi Români – mulţi, puţini, câţi sunt pe lângă noi. La muncă pentru a redeveni oameni liberi în gândire, desprinşi de campaniile otrăvitoare din mass-media, curajoşi, demni, responsabili.

Deznădejdea în faţa răutăţii este o laşitate, o dezertare, o ispită drăcească ce trebuie biruită.
Este plină Istoria de mărturia celor care, chiar şi morţi, au biruit prin curajul şi demnitatea cu care au înfruntat răutatea lumii.
Sângele Creştinilor este o sămânţă, a mărturisit Antichitatea, văzând cum uciderea, măcelărirea a zeci de mii şi sute de mii de Creştini a dus, în timp, la o uimitoare creştere a Bisericii.
Pe sângele Românilor vărsat în războaie, închisori, masacre, România a devenit biruitoare şi atunci când a fost învinsă. Şi biruitoare va fi, mereu, dincolo de toată răutatea clipei.

Împăratul nostru ne-a spus:
„În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”
Şi un voievod al Neamului Românesc a spus:
„Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi Neamul său, nu va putea fi învins niciodată!„

Mihai-Andrei Aldea

Trădarea şi Românii (I)

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.

Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă şi faţă de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalţă în slăvi, şi faţă de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcţie, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se ştia că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinşi de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeaşi Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios şi dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînţeles, există şi propaganda deznădăjduitoare şi umilitoare, menită să taie puterile şi să oprească împotrivirea.

O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare şi pretinsa prezenţă a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emiţând asemenea acuzaţii sterpe străini din naţii în care trădarea este o virtute, în care pur şi simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esenţială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbeşte o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credinţă faţă de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzaţii stupide.

Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.

Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuţia pe temă nu ar ţine de o josnică propagandă anti-românească. Dar, aşa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare şi pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să îşi pună cortul între armata română şi armata lui Basta, ca semn de încredere şi unitate. Ostaşii români nu puteau trece peste ordinul primit şi să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, trimişi în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, şi tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeaşi situaţie.
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toţi trădătorii care, deşi cunoşteau ordinele Împăratului Rudolf, deşi cunoşteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul, au luat parte la asasinat. Aceştia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.

Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzaţi Românii este Pacea de la Bucureşti, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaţilor de către Români (România)? Sub cuvânt că înţelegerea iniţială dintre România şi Aliaţi prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliaţi şi Puterile Centrale. Înţelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la Bucureşti.
Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-româneşti este principiul forţei majore. Este un principiul de drept roman, antic, şi recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliaţii României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situaţie de forţă majoră încălcarea unui angajament este corectă.
Era România într-o situaţie de forţă majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaşte că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forţe copleşitoare din toate părţile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliaţi, tăiată de orice resurse externe. Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România şi-ar fi consumat toată muniţia de război fără putinţă de înlocuire, astfel încât duşmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiţii cu putinţă.
(Atunci când Regele Ferdinand şi Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forţe duşmane uriaşe, intendenţa a raportat sec: „Avem gloanţe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile şi hrană pentru 6 zile”.)
Deci, din punctul de vedere al principiului forţei majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă şi care nu înseamnă în niciun fel o trădare faţă de angajamentele luate.
Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat şi Parlamentul României – spre deosebire de agenţii străini şi iudele care au votat în Parlament Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – şi deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situaţie extremă, fără a-şi călca în vreun fel angajamentul faţă de Aliaţi.

Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligaţii asumate de Aliaţi prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război.
În primul rând, Aliaţii s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniţie, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliaţii nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuşi, distrusă de Puterile Centrale, au început să-şi îndeplinească în sfârşit obligaţiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preţ de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preţ gigantic.
În al doilea rând, Aliaţii s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligaţia absolută a unei ofensive în Macedonia şi pe frontul rusesc. Ca nişte trădători clasici, Aliaţii au încetat, la intrarea României în luptă, toate operaţiunile majore. Să ne înţelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat şi operaţiunile în desfăşurare. Astfel încât Puterile Centrale au putut să-şi trimită rezerve uriaşe împotriva României. Gestul a fost calculat spre a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României. Bieţii soldaţi români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem şi tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)
În al treilea rând, Aliaţii s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei şi a liniei Dunării. În fapt, Armata Rusă a avut un rol esenţial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte la luptele împotriva Armatei Bulgare şi la alte lupte extrem de importante. În acelaşi timp, Armata Rusă şi-a arogat dreptul de rechiziţionare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziţionări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deşi pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…). Atenţie, au fost lupte în care Ruşii au luptat alături de Români – şi au luptat bine! Fapt care „aruncă sare în ochi” unora, făcându-i să „uite” de trădările esenţiale ale Armatei Ruse, şi în Dobrogea, şi în luptele din Muntenia…

Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forţei majore, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliaţi, dacă nu toţi, a sacrificat liniştit şi România, şi angajamentele luate faţă de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putinţă.

Asemenea întâmplări în care sunt acuzaţi de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevăraţi sunt alţii sunt, din fericire, foarte multe.
Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alţii, de la Ruşi la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este şi va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare ruşine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzaţii de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzaţie reală o excepţie, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăşi, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-româneşti şi pentru a ne aduce aminte de noi înşine.

(partea a doua)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Vinul. Câteva cuvinte

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Cunoscută sub numele de vin în limba română, vinus în limba latină şi zilai în limba tracă (inclusiv în dialectele daco-getice), există o băutură fără de care istoria lumii ar fi mult mai săracă.
Când şi unde a început istoria vinului încă nu se ştie foarte bine.
Se spunea, până de curând, că primele urme de vin, având o vechime de cam 6.000 (şase mii) de ani, au fost găsite în amfore din Mesopotamia (Irak-ul de azi). Dar cercetările arheologice mai noi au găsit asemenea urme ale viţei de vie şi vinului, având chiar până la 8.000 (opt mii) de ani vechime, în China şi Gruzia. Descoperirile din Armenia sunt, iarăşi, extrem de interesante. Totuşi, se pare, cele din Mesopotamia sunt, încă, cele mai sigure.

Unele dintre cele mai vechi mărturii ale culturii viţei de vie sunt din Egipt. Unde, se pare, vinul a fost cunoscut din mare vechime, deşi nu sunt dovezi foarte clare în această privinţă. Ceea ce se ştie sigur este că în vremea faraonilor vinul era folosit în ritualuri religioase şi rezervat pentru cei mai de sus dintre Egipteni. Cu toate acestea, chiar şi pentru ei berea rămâne băutura preferată.
Prin urmare, avem o zonă foarte largă, din părţile Mediteranei până la Marea Chinei, în care se încearcă a se găsi începuturile folosirii strugurilor şi făuririi vinului.

Foate puţin se ştie astăzi că vinul din vechime nu se făcea doar din struguri. În pregătirea pentru stoarcerea mustului se foloseau mai multe fructe – în primul rând prune în părţile Palestinei, Libanului, Siriei etc. – şi mirodenii (dafin, scorţişoară, mentă etc.), dar şi miere, smirnă şi altele.
Cel mai simplu vin era cel făcut cu miere şi stafide. Acesta era mai des întâlnit în părţile pietroase din Ahaia şi Moreea (sudul Greciei de astăzi), unde în afară de măslini creşteau foarte puţin pomi fructiferi.

Facerea vinului era o artă.
Alegerea strugurilor şi a celorlalte fructe cerea o mare pricepere. Mierea avea felul ei de a fermenta şi era un alt lucru de care trebuia să se ţină seama. Mirodeniile, mai ales dacă erau mai multe, adăugau nu doar aromă, ci şi schimbări în fiinţa vinului.
De aceea la început vinul se bea numai tânăr, un vin având zece ani fiind socotit cel mult legendă.

Cei care găsesc mijloacele de învechire a vinului sunt Romanii.
Ei sunt, totodată, şi cei care îl rafinează şi îi sistematizează producerea.
Se începe tragerea vinului, după fermentare, în amfore mari (cca. 26 litri), ţinute în pivniţe răcoroase; amforele sunt inscripţionate, după un obicei păstrat până astăzi, cu data tragerii şi numele viei/producătorului.

Tot la Romani se sistematizează şi grupurile de vie-livadă care erau esenţiale pentru producerea vinului (după reţetele vremii). În Campania, Gauranum şi Latium se fac vinurile socotite a fi cele mai bune. În alte părţi din Italia, unde se folosesc mai puţine fructe – iar miere şi condimente mai deloc – se produce un vin mai apropiat de cel obişnuit astăzi; era socotit, pe atunci, cel mai prost vin, fiind băut doar de cei mai săraci dintre oameni. Mai ales ceea ce numim astăzi vin sec ori demi-sec era „cu neputinţă de băut” pentru cei mai mulţi dintre Romani, Greci, Celţi etc.
Vinul bun era pe atunci un lichid gros şi dulce, foarte aromat, care aminteşte cumva de vinul fiert băut astăzi iarna (dacă se pun în el scorţişoară, miere şi altele asemenea). Doar că şi vinul fiert de astăzi este „subţire” faţă de cel antic. Grecii făceau chiar şi un fel de jeleu de vin. Însă şi vinul cel atât de consistent – şi cu atât mai mult jeleul de vin – se beau numai subţiate cu apă (rece sau caldă), într-o măsură care, iarăşi, cerea multă pricepere din partea băutorilor. Niciodată nu se bea vin simplu, fără apă.

La Tracii sudici vinul sau zilai era o băutură de asemenea legată de unele obiceiuri religioase. Aşa cum unele triburi tracice foloseau seminţe de cânepă arse în foc, spre a se ameţi cu fumul produs de acestea, altele foloseau zilai (vinul) pentru a-şi produce stări asemănătoare. Aceste stări de ameţeală şi pierdere a contactului cu realitatea erau socotite, paradoxal, stări extatice sau de transă, crezându-se că oferă acces la o realitate transcendentă. Aceasta este, de altfel şi pricina apariţiei lui Dionisos la Tracii sudici, în Tracia sau Europa (care era, pe atunci, numele unui ţinut tracic ce corespunde aproape exact teritoriului european ocupat astăzi de Turcia). De la ei acesta va fi luat de Greci şi apoi de Romani, devenind – asemenea altui semizeu tracic, Orfeu – parte a culturii mondiale a umanităţii. Ce-i drept, pentru Dionisos, una nu neapărat bună.

Tracii, fie ei sud- ori nord- dunăreni, aveau o veche tradiţie în facerea berii (din cereale şi felurite ierburi), a cidrului („vin din fructe” – altele decât strugurii) şi a miedului („vin din miere” – cu sau fără adaos de fructe). Ca urmare, atracţia faţă de vin a ţinut nu atât de lichid în sine, cât de semnificaţiile religioase ce i-au fost atribuite.

Se pare că povestea distrugerii viilor din Dacia în vremea lui Burebista nu ţine de „beţie” în sine, aşa cum s-a înţeles mai târziu, ci de conflictul între două curente religioase. Acestea fiind
– cel dionisiac, de origine sud-estică, adoptat de Greci şi Tracii sudici şi infiltrat în nord prin negustorii Greci, şi
– cel marţial, prezent la vechii Romani şi la Tracii nordici – inclusiv la Daci – şi pe care curentul dionisiac tindea să îl înlăture.
Băutură alcoolică exista la Traci şi fără Dionisos, dar nu se practica beţia rituală cu bere, cidru sau mied. Ori în vreme ce „transele” venite din fum de cânepă sau ceai de mac se terminau repede şi fără urmări serioase, beţia de vin – ca şi cea cu alte băuturi alcoolice – ducea la mahmureală şi chiar dependenţă, tranformând luptătorii în epave. Ceea ce adepţii curentului religios marţial nu puteau îngădui, socotind o asemenea stare drept o decădere inacceptabilă.
Este limpede că ştiind să facă bere, cidru şi mied – ca şi alte băuturi alcoolice – Dacii nu ar fi devenit mai puţin beţivi prin simpla tăiere a viilor, dacă beţia nu ar fi fost un ritual legat de vin, un ritual dionisiac. Înlăturarea beţiei prin tăierea viilor arată că Burebista a impus, de fapt, înlăturarea temeliei răspândirii religiozităţii dionisiace în popor (vinul de import era prea scump pentru oamenii obişnuiţi). Astfel a putut să îi ţină pe Daci pe linia religiozităţii marţiale (de care, se pare, ţineau şi Zamolxe, şi zeii munţilor amintiţi de Lactanţiu, şi zeiţa Bendis etc.).

În ce măsură a fost această „nimicire a viilor” din Dacia una totală?
Date fiind descoperirile arheologice – de la cosoare şi alte unelte viticole la amfore de vin de producţie locală -, este cel mai probabil că au fost tăiate ceea ce am putea numi „viile populare„, păstrându-se cele care aprţineau preoţilor daci şi unor nobili daci (inclusiv regii).

Intrarea Daciei în Romania, în secolul I d.Chr. ca regat clientelar, iar după 106 ca provincie romană, va duce la mărirea şi înmulţirea viilor. De această dată vinul nu este privit în primul rând ca băutură rituală – deşi sunt dovezi clare ale cultului dionisiac în Dacia Romană – ci ca parte necesară a unei alimentaţii sănătoase.
Totuşi, la început subtil, apoi tot mai puternic, se dezvoltă o altă viziune religioasă asupra vinului: viziunea creştină.

În Ortodoxie vinul veseleşte inima omului şi este, alături de pâine şi untdelemn o parte esenţială a hranei care dă viaţă şi putere omului.
De asemenea, el este, împreună cu pâinea, materia pentru Euharistie, centrul vieţii creştine, inima slujirii liturgice şi esenţa vieţii mistice creştine.
Pe măsură ce Credinţa lui Iisus Christos devine tot mai răspândită în Romania, apare şi o nouă mistică a vinului.
Beţia este socotită ca o adevărată blasfemie, ca un abuz faţă de darurile lui Dumnezeu, şi mai ales faţă de materia din care Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor Sângele Domnului.
De asemenea, beţia este privită şi ca o stare de robie – în care omul este stăpânit de puterea străină a băuturii. Însă, de vreme ce Fiul lui Dumnezeu s-a dat pe Sine pentru libertatea omului, o asemenea înrobire este nedemnă de un creştin, este ruşinoasă şi de neprimit.
Dacă adăugăm faptul că la beţie omul îşi pierde, ca parte a robiei, stăpânirea de sine, putându-se purta în cele mai urâte feluri, este de înţeles că pentru morala creştină, încă de la început adeptă a demnităţii umane la cel mai înalt grad (până la îndumnezeire!!), decăderea produsă de beţie este o formă de desfrânare îngrozitoare.

Ca urmare, vinul devine la Creştini o prezenţă mistică definitorie pentru legătura dintre viaţa pământească şi urcarea către Ceruri: folosit bine, după rânduială şi cu măsură, este o binecuvântare şi o scară; folosit rău, fără rânduială şi fără măsură, este o batjocură şi o prăbuşire.

Este, această trăire creştină, cheia răspândirii atât de puternice a Credinţei Creştine în rândul soldaţilor romani, dar mai ales în rândurile oştenilor romani de origine iliro-traco-scitică. Şi, de asemenea, cheia conflictului dintre Creştini şi Traco-Ilirii păgâni, tot mai cuceriţi de hedonismul Grecilor (iubirea de plăceri a Grecilor), căruia Grecii îi făceau o uriaşă propagandă în rândul „barbarilor” (practică pe care o regăsim în răspândirea rachiului printre Amerindieni cu scopul de a fi distruşi prin alcoolism).

Într-adevăr, Traco-Ilirii păgâni – Sciţii au avut mereu o prudenţă foarte mare faţă de încercările Grecilor de a-i influenţa religios – au sfârşit prin a fi distruşi ori – foarte mulţi – asimilaţi de către Greci sau, respectiv, cei rămaşi s-au unit cu Germanicii (Goţii), plecând alături de ei în Spania şi Africa de Nord.
(Plecarea Goţilor din nordul Dunării coincide cu încetarea prezenţei Dacilor în această zonă, iar plecare Goţilor din sudul Dunării coincide cu încetarea prezenţei Tracilor în această zonă; în amândouă cazurile rămân doar (Proto)Românii, adică Scito-Traco-Ilirii de limbă latină.)

Prezenţa viţei de vie şi a vinului în Dacia Romană este foarte bine atestată şi cunoscută.
Dar mai puţin cunoscută este continuitatea prezenţei viţei de vie şi a vinului în perioada în care Dacia a fost în afara Romaniei (aproximativ 400 de ani, de la 376, cu unele întreruperi – de exemplu perioada Gepizilor – până în secolul IX d.Chr.; a se vedea şi aici şi aici). Chiar am întâlnit materiale care, din motive extrem de subiective, încercau să susţină o ruptură totală în cultura viţei de vie şi în facerea vinului între Dacia Antică şi Ţările Române din miezul Evului Mediu.
În realitate, atât arheologic, dar şi lingvistic este atestată extrem de clar continuitatea amintită.
Specialiştii au o lungă listă de soiuri de struguri care datează din Antichitatea daco-romană, precum sunt cele de Negru, de Băbească, de Busuioacă, de Fetească, de Mustoasă etc.

Încă de la sfârşitul Antichităţii, dar mai ales în Evul Mediu, a apărut un nou fel de a bea vinul: degustarea.
Am amintit faptul că în trecut vinul era băut, oricât de ciudat ar părea astăzi, ca hrană, fiind privit ca o sursă de sănătate, putere şi voie bună (dacă este băut cu măsură). Pentru a-şi îndeplini acest rost, vinul era făcut dintr-un must în care strugurii aveau cea mai mare parte, dar la care îşi dădeau zeama lor şi alte fructe, precum prunele, caisele, merele etc., într-un proces foarte complicat.
Treptat apar vinuri tot mai „simple” din punctul de vedere al compoziţiei iniţiale.
În locul obţinerii şi fermentării treptate a mustului mai multor fructe, se trece la folosirea tot mai exclusivă a mustului de struguri, cu sau fără adaos de stafide, şi cu un tot mai rar adaos de miere (cel mai adesea aceasta se punea de-a dreptul în vin, alături de mirodenii, coajă de citrice sau altele asemenea, dacă se punea).
Strugurii din mai multe soiuri, care ţineau de ceea ce astăzi am numi producţie locală, încep, odată cu dezvoltarea comerţului şi a noii culturi europene (germano-romano-greceşti), să fie aleşi după culoare, miros şi gust astfel încât vinul să prezinte caractere asemănătoare muzicii: complexitate şi armonie, contraste căutate, nobleţe sau frivolitate.
Se ajunge astfel la degustarea vinului, la primirea şi privirea vinului ca o operă de artă, nu ca o băutură comună – berea capătă această funcţie vulgară, pierzându-şi treptat bogăţia şi rosturile din vechime, ajungând să fie limitată la hamei etc.

Există două căi mari pentru degustarea vinului.
Prima constă în alegerea unei clipe în care, singur sau alături de femeia iubită ori de prieteni, cel care alege vinul îl degustă. Această degustare poate fi însoţită fie de o conversaţie potrivită vinului ales, fie de ascultarea unei muzici corespunzătoare, fie de admirarea unui apus ori răsărit de soare, a unui spectacol de calitate etc. Vinul este, în asemenea împrejurări, singura substanţă care se ingurgitează (excluzând, uneori, apa).

A doua cale constă într-o altă „simfonie artistică”, de această dată în primul rând gastronomică. Un vin care este însoţit de anumite brânzeturi şi fructe, de pildă, sau de alte feluri de mâncare alese pentru a oferi, gustativ şi olfactiv, echivalentul unei picturi de calitate pentru ochi, a unei muzici frumoase pentru urechi etc. Desigur, şi aici se poate creşte complexitatea demersului, prin adăugarea unei conversaţii potrivite sau a unui ambient sonor etc., etc.

Amândouă căile de degustare a vinului sunt adevărate forme de artă, în care fiecare gest capătă o semnificaţie aparte. Deşi pe alte coordonate spirituale decât ceremonia ceaiului din Japonia sau alte ceremonii asemănătoare din alte părţi ale lumii, rosturile degustării vinului sunt asemănătoare şi corespund atât unor nevoi interioare cât şi unor chemări (şi rezolvări!) artistice general umane.

Desigur, mulţi dintre cititori se vor întreba în ce măsură o asemenea lucrare este creştină.
Răspunsul este evident: este perfect creştină atâta vreme cât îşi păstrează măsura şi rostul.
Însuşi Domnul nostru Iisus Christos a prefăcut apa în vin la Cana Galileii. Şi încă în vin foarte bun. Şi nu ca să nu fie băut, ci, dimpotrivă, ca să fie degustat cu bucurie.
Această viziune a Domnului asupra bucuriei care se cuvine să însoţească primirea darurilor lui Dumnezeu de mâncare şi băutură a adus asupra sa şi furia şi dispreţul fariseilor – să nu fie!
Desigur, a deveni mâncăcios ori beţiv înseamnă a ne spune unor patimi. Este o robie de care trebuie să fugim.
Paradoxal însă, cei care ştiu într-adevăr să preţuiască un vin bun sau o mâncare de calitate, cei care ştiu într-adevăr să se bucure de fiecare picătură sau fărâmă din acestea, se vor feri mult mai uşor de abuzuri.
Desigur, în această privinţă ajută extraordinar de mult şi postul, un mijloc prin care voinţa se întăreşte foarte mult, dând libertate omului faţă de cele mai multe dintre patimi. Cum stă scris: nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.

Fără măsură şi rânduială orice lucru devine patimă şi otravă; chiar şi apa, dacă este băută prea mult, poate duce la intoxicare.
Nevoia bucuriei, legată şi de materie, este arătată în Scripturi de multe ori; iar agapele creştine sunt un chip al împlinirii duhovniceşti a acestei nevoi.
Prin urmare, este bine să putem să ne folosim aşa cum se cuvine de toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat.
Bineînţeles, dacă ştim că suntem alcoolici sau că avem înclinaţii puternice către alcoolism, este absolută nevoie să ne ferim de orice băutură alcoolică; iar degustarea nu poate fi un pretext pentru a trece peste această nevoie. Dacă ştim că avem la masă oameni care suferă de alcoolism ori înclinaţii puternice în această privinţă, nu vom pune pe masă băuturi alcoolice, care să îi ispitească şi să îi facă să sufere. Dar dacă ştim că nu avem asemenea înclinaţii sau boli – noi şi ceilalţi care sunt cu noi – putem, dacă Dumnezeu ne dăruieşte lumina unui răgaz între luptele şi greutăţile vieţii, să ne bucurăm deplin de darurile Sale.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Oamenii în România Străveche: între rase şi, respectiv, seminţii, neamuri şi familii

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

„Rasele”, aşa cum le-a născocit Apusul Europei, nu au existat niciodată.
„Semiţii”, „iafetiţii” şi „hamiţii”, adică urmaşii celor trei fii ai lui Noe, s-au amestecat între ei foarte repde; un crug firesc într-o lume în care oamenii erau puţini, un fapt amintit ca atare de Scripturi.
Absurda – şi orbeasca, ilogica – împărţire a oamenilor în „semiţi” (adică „asiatici”), „iafetiţi” (adică „europeni”) şi „hamiţi” (adică „africani”) s-a făcut de către Papalitate în Evul Mediu. A fost un pretext „teologic” pentru a îndreptăţi reînvierea sclaviei, după modelul Islamului. Acesta din urmă avea un sprijin în Coran, în care toţi cei care nu sunt adepţii Islamului sunt ţinte şi victime obligatorii ale militanţilor islamişti. În schimb, dimpotrivă, Scriptura înfăţişează sclavia ca o decădere umană; tolerată în numele dreptului omului de a-şi alege liber direcţia – cu sau fără Dumnezeu -, dar anulată de Christos, Cel Care s-A lăsat ucis pentru eliberarea tuturor. Spre a justifica moda cumpărării şi vânzării de sclavi – fără aspectul particular al prizonierilor de război -, Papalitatea a folosit ca pretext blestemul aşezat asupra lui Ham şi urmaşilor lui. Faptul că Noul Testament lămureşte limpede că urmaşii unui om sunt cei care îi duc învăţătura şi principiile mai departe a fost „uitat”. La fel şi faptul că urmaşii lui Sem, Iafet şi Ham s-au amestecat între ei.
Prosteasca şi ne-creştina împărţire a oamenilor în „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” este uşor de înlăturat pentru cei care au discernământ. Nu este nici biblică, nici creştină şi nici ştiinţifică.
Dar a prins.
Atât de mult, încât ignorând contrazicerea dintre această împărţire halucinantă şi realitate, sunt destui care o folosesc şi astăzi.

Dimpotrivă, în România Străveche – şi în Scripturi – nu există o asemenea împărţire, ci alta: în seminţii, neamuri şi familii. La care, desigur, mai putem adăuga omenirea, o categorie ce există în cultura veche românească din timpuri imemoriale, şi pe care Vestul a început să o asimileze doar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fără a o fi înţeles până acum.
Desigur (trebuie aici o paranteză), există Apuseni care au înţeles multe dintre aceste adevăruri, de la Sfântul Serafim Rose la Francezii ortodocşi de astăzi, de la Sfântul Patrick al Irlandei şi până la Amerindienii ortodocşi din Alaska. Dar această înţelegere este a unor oameni şi comunităţi, şi este acoperită de o altă cultură socială, de un alt ethos, mult deosebit.

Întorcându-ne la firul scrierii, să vedem că şi în Scripturi, ca şi în trăirea şi gândirea vechilor Români, oamenii sunt împărţiţi în seminţii şi neamuri.
Seminţia arată un izvor din care se trag toţi cei care îi aparţin, o sămânţă din care au ieşit toţi. Sămânţa aceasta poate să fie un Străbun sau o moştenire (desigur, în primul rând spirituală).

Atunci când Sfântul Apostol Petru spune „voi sunteţi seminţie aleasă” (I Petru 2.9), nu vorbeşte despre un străbun care să fie, după trup, acelaşi pentru toţi Creştinii cărora le vorbeşte. Pentru că nu este cuvântul său nici despre Adam şi Eva, nici despre Noe şi familia sa. Acolo se vorbeşte despre Credinţa care îi uneşte pe cei până atunci dezbinaţi – care nu erau popor, dar acum sunt (I Petru 2.10). Denumirea de seminţie o primesc, deci, Creştinii, pentru că sămânţa Învăţăturii Domnului a fost primită de ei toţi. Şi prin ea au devenit o seminţie, au devenit moştenitorii aceleiaşi spiritualităţi, au devenit fiii lui Dumnezeu şi astfel, duhovniceşte, fraţi (I Petru 2.1-10).
Desigur, avem în Scripturi mai multe locuri în care seminţia este, de pildă, totuna cu tribul – într-un înţeles larg luat acesta. Arătându-se astfel şi definirea seminţiei printr-un strămoş (ca la Ieşirea 2.1; 31.2 şi 6; Numeri 1.44; 17.3 etc., etc.).

Mult mai larg – deşi poate părea greu de crezut – este înţelesul cuvântului neam.
De pildă, el poate însemna generaţie, atunci când este folosit în ziceri precum „din neam în neam„ (Ieşirea 17.16 ş.a.), dar şi în forme unite cu numerale ordinale (ca „al treilea şi al patrulea neam„ sau „al miilea neam„ la Ieşirea 20.5-6).
Pe de altă parte, neamul poate să însemne şi acelaşi lucru cu seminţia, ca atunci când se vorbeşte despre „neamul lui Dan” – una dintre seminţiile lui Israel, mai precis seminţia lui Dan – (Levitic 24.11,  Judecători 18.2).
La Numeri 26.42-43 se spune:

” Fiii lui Dan, după neamurile lor, sunt: din Şuham, neamul Şuhamienilor. Acestea sunt familiile lui Dan, după neamurile lor. Şi neamurile lui Şuham, la numărătoarea lor, au fost de toate şaizeci şi patru de mii patru sute.”

Vedem aici că neamul apare ca structură socială definită prin înrudirea – trupească, dar şi spirituală – dintre oameni, într-o formă limpede mai strânsă decât cea a seminţiei.
Din ultima, într-un fel sau altul, fac parte neamuri felurite, precum din seminţia lui Avraam făceau – fac – parte multe neamuri.
Însemnătatea, am putea spune greutatea, înrudirii pentru neamuri este limpede.
La seminţia Creştinilor avem o înrudire trupească îndepărtată, prin Noe şi familia lui, avem o înrudire duhovnicească, prin aceeaşi Credinţă Creştină, dar avem neamuri felurite, cum se vede şi la Cincizecime, dar şi în alte locuri.
În vreme ce cuvinte precum familie şi neam presupun o unitate mai adâncă, o anume, am putea spune, „centralizare„, la seminţie aceasta nu este, nici pe departe, obligatorie (chiar dacă multe seminţii o au, fiind astfel şi neamuri).

Această viziune, care dă preţ mare unor deosebiri ce pot părea nuanţe neînsemnate, ţine de o înţelegere adâncă a unităţii omenirii, din care seminţiile şi neamurile se desprind şi se alcătuiesc pe asemenea nuanţe.
Din acest punct de vedere, „culoarea pielii”, „criteriul” folosit de papismul medieval spre a deosebi pe „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” pare unul cel mult ridicol – dacă nu ar fi tragic prin consecinţele adoptării sale. Căci, desigur, trecerea de la cea mai albă la cea mai neagră piele, de la cea mai roşie la cea mai galbenă – sau între oricare alte „extreme coloristice” ale pielii umane – se face treptat, prin mii şi zeci de mii de nuanţe. Orice încercare de a trasa graniţe este de un subiectivism feroce şi poate fi combătută foarte uşor.
Dimpotrivă, străvechea împărţire în seminţii, neamuri şi familii ţine atât de fenomenul natural al înrudirii oamenilor, cât şi de alegerea apartenenţei (culturală, spirituală, religioasă, etnică etc.). Este o împărţire făcută nu din raţiuni sistematice – ideologizate sau nu – ci firesc, în temeiul de bun-simţ – şi deplin ştiinţific – al observării realităţii, al observării structurării naturale a omenirii.

Încercând să înfăţişez câte ceva din amintirile despre neamurile (stră)vechi sau seminţiile (stră)vechi, cum numeau cândva Românii, alături de ei înşişi, o serie de popoare devenite astăzi mai mult legendare dacă nu mitice (precum piticii), mi-am dat seama că este nevoie să limpezim, cât de cât, măcar, înţelesuri astăzi deformate.
Şi dacă pentru cuvântul popor avem cam acelaşi înţeles şi în Româna veche, şi în cea de astăzi, în schimb ideea de „rasă umană”, oricât de aberantă este, a prins şi a stricat în Româna modernă înţelesul unor termeni de mare adâncime, precum seminţie, neam şi familie. Recuperarea acestor cuvinte, cu înţelesul lor vechi, este şi o necesitate ştiinţifică – pentru înţelegerea multor realităţi istorice şi etnologice altfel cu totul obscure -, dar şi o necesitate spirituală pentru noi, cei care ne numim Români; pentru că este o regăsire, de fapt, a ceea ce am fost şi suntem.

Mihai-Andrei Aldea

Vechimea României, vechimea Principatelor Romane/Române Dunărene

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

I. Vechime şi continuitate. Pilda franceză

Continuitatea unei ţări sau a unui stat se poate menţine dincolo de schimbări radicale. Structura administrativă, orânduirea socială, religia, aşezările politice şi multe altele se întâmplă să se schimbe, iar statul sau ţara este recunoscută de toţi ca aceeaşi.

Franţa, de pildă, avea în anul 1400 o cultură, o religie. Mai târziu, apare protestantismul, care se răspândeşte. E tot Franţa. În 1750 ea este o ţară dominată de Catolicism şi o monarhie ce tinde clar spre absolutism, dar şi o ţară ce deţine vaste teritorii în America de Nord. În 1762, Franţa a pierdut teritorii americane ce îi depăşeau de multe ori suprafaţa. Rămâne aceeaşi ţară. Urmează Revoluţia Franceză, schimbare de regim după schimbare de regim, forme de republică dar şi de imperiu [sic!], de regat, republică etc. Se trece de la Catolicism la Ateismul cel mai fanatic, apoi la unul fanatic-moderat. Într-un târziu, apare o anume nostalgie a trecutului – cei doi Dumas, Paul Feval şi alţi scriitori au contribuţia lor – şi o anume îngăduinţă faţă de o formă edulcorată a Catolicismului – Victor Hugo, Jules Verne şi alţi scriitori au meritul lor. Într-o formă sau alta, Franţa trece prin două războaie mondiale, cu ocupaţie parţial-integrală (Republica de la Vichy era sau nu teritoriu ocupat?), este salvată de un nebun admirabil, o figură istorică unică şi providenţială, Generalul Charles de Gaulle. Care construieşte o Franţă post-belică…
Pe o distanţă de peste 500 de ani Franţa trece prin schimbări structurale, adesea radicale, de multe ori.
De la primul dintre nobili, un fel de „conducător al confreriei feudalilor”, monarhul francez ajunge la monarhia absolutistă, este apoi silit să accepte monarhia constituţională, apoi este înlăturat… Franţa este ba sub Anglia, ba deasupra ei; ba în primejdie să devină colonie germană sau engleză, ba stat colonialist (ceea ce este şi astăzi, deşi, iarăşi, într-o formă deosebită de cea veche). Regal vasal Papalităţii vreme de multe secole, după „Revoluţia Franceză”, dimpotrivă, aceeaşi Franţă devine atât de ostilă Catolicismului încât practică genocidul în Vandeea, unde populaţia refuză această ură. Revoluţionari declară că oamenii se nasc egali în drepturi, dar mai târziu ucide copii pentru vina de a se fi născut nobili. Schimbările structurale ale Franţei sunt atât de uriaşe încât, de pildă, unul dintre revoluţionari, ajuns „prim-consul” se transformă în împărat, şi preschimbă Franţa în imperiu. Etc., etc.
Cu toate aceste schimbări uluitoare, continuitatea subiectului Franţa este clară şi necontestată; raporturile internaţionale – economice, juridice, culturale, religioase etc. – se schimbă, dar se schimbă în raport cu subiectul Franţa şi schimbările acestuia.

Este o pildă care poate ajuta să se înţeleagă de ce schimbările unui subiect de drept internaţional sunt o marcă a continuităţii sale şi nu un sfârşit.
Am putea să exemplificăm prin zeci şi sute de cazuri, de la statul turcesc – acelaşi subiect de peste 600 de ani, cu toate uriaşele schimbări de care a avut parte – şi până la China, cu mii de ani de istorie în ciuda transformărilor prin care a trecut.
Desfiinţarea totală a unui stat poate să existe. 
A dispărut structura creată de Huni, nu mai există nicio moştenire a statului avar, este ieşit din istorie Imperiul Inca, la fel Imperiul Aztec şi tot aşa.
Înfiinţarea (de la zero) a unei ţări sau, asemănător, reînfiinţarea unei ţări dispărute sunt, iarăşi, fenomene istorice concrete. Primul există pentru orice ţară, fie ea veche sau nouă. Pentru reînfiinţarea unei ţări există numeroase exemple, de la Bulgaria la Israel.  

Unde se aşează, în această perspectivă, România?
Se apropie dureroasa şi frumoasa sărbătoare a 100 (o sută) de ani de la Unirea Basarabiei cu Regatul Român. Există, în paralel, o amintire istorică foarte grea, Unirea Transnistriei (cu Podolia şi Vozia sau Edisan) cu Regatul României, o unire cerută de Românii şi ceilalţi trăitori dintre Nistru şi Bug, dar nematerializată (nu discutăm aici de ce). După aceste date urmează, din luna noiembrie într-un an, 100 (o sută) de ani de la Unirea Bucovinei cu Regatul Român. Şi, câteva zile mai târziu, Unirea Transilvaniei, Maramureşului, Sătmarului, Crişanei şi Banatului cu Regatul Român. O unire parţială pentru Maramureş, Banat şi Crişana, pe care clasa politică „românească” nu a ştiut să le elibereze în întregime, pentru care clasa politică „românească”, în majoritatea ei, nici măcar nu a căutat soluţii adevărate.
Dincolo de durerile aduse de hărţile şi întâmplările istoriei, în această oglindă a Istoriei pe care o avem în anul 2018, rămâne o întrebare: ce vechime are România?
Sau, altfel spus, de câtă vreme există subiectul România?

II. Vechimea şi continuitatea României

Pentru a găsi răspunsul acestei întrebări se folosesc, de obicei, trei poziţii diferite.
1. Privirea largă, integratoare, asupra Istoriei.
2. Privirea provincialistă asupra Istoriei.
3. Privirea limitativă, (de)structuralistă.
Toate trei includ mai multe abordări. Vom începe prezentarea de la ultima.

II. a. Gândirea destructuralistă

Privirea destructuralistă, cum am numit-o, încearcă să desfiinţeze, radical, existenţa României înainte de o anumită dată, subiectiv aleasă; data respectivă marchează, de obicei, o anumită schimbare structurală care, pe criterii subiective, este declarată a fi „data de naştere” a statului român/României.
Aici intră, de pildă, după ideologul şi adepţii variantei (de)structuraliste, Unirea Moldovei şi Munteniei (1859), Tratatul de la Adrianopol (1829), sfârşitul regimului fanariot (1822), urcarea pe tron a lui Carol I (1866), Războiul Ruso-Turc numit la noi Războiul de Independenţă (1877-1878) şi chiar 1 Decembrie 1918.
Faptul că abordarea este neştiinţifică se poate vedea limpede: pe aceeaşi teorie se dau „date de naştere” ale României – mereu „absolute” pentru adepţi – ce variază cu aproape 100 (o sută) de ani…
În toate aceste cazuri abordarea se limitează la factori secundari, structurali, care niciodată nu marchează apariţia/dispariţia unei ţări; dar care, în cazul României, sunt declaraţi definitorii şi… marcând apariţia ei!
Desigur, ideologii şi adepţii unor asemenea constructe ilogice nu încearcă să le aplice şi ţărilor vecine sau altor ţări; ar cădea într-un ridicol profund. Mai mult, nici măcar nu au o coerenţă logică în propria abordare, schimbându-şi principiile şi chiar schimbând informaţiile istorice spre a se potrivi „concluziei” de la care se porneşte.

Un exemplu este dat de ideologia conform căreia România începe să existe odată cu proclamare ei ca regat sau, respectiv, cu Războiul de Independenţă.
Adevărul este că în amândouă situaţiile deosebirile structurale provocate de evenimente sunt secundare (chiar dacă o propagandă sau alta le umflă dincolo de realitate).
Altfel spus, subiectul România (sau, dacă vrem, subiectul Principatele Române ori Principatele Unite) este unul şi acelaşi între 1875 şi 1885.
Înţelegerile economice, politice, culturale şi religioase ale României sau privitoare la România nu marchează în niciun fel apariţia unei ţări cu acest nume – şi dispariţia unei sau unor structuri anterioare.
Da, ştiu, pentru mulţi dintre cititori pare ca şi cum am face o demonstraţie a faptului că şi ora 10 şi ora 11 sunt ore ale unei zile şi nu marchează trecerea de la o zi la alta. Poate părea paradoxal, dar unii nu înţeleg, sau nu vor să înţeleagă, acest lucru.
Înfiinţarea Bulgariei în anii 1878-1881 se face, clar, de la zero.
O simplă paralelă între această înfiinţare şi situaţia României arată că este vorba despre realităţi total diferite.
România post-1878 sau post-1881 este tot România, cu unele schimbări structurale (pierde şi câştigă unele teritorii, îşi schimbă raporturile cu unele state, trece de la principat la regat). Schimbări incomparabil mai mici decât cele suferite de Franţa între 1791 şi 1793, sau în alte perioade similare de timp.
Totuşi, aceeaşi oameni care nici nu s-ar gândi să pretindă că Franţa a fost înfiinţată în 1792 sau, respectiv, în 1815, își permit, în condiţiile unor schimbări mult mai mici, să afirme „înfiinţarea României”!
Lipsa de logică a gândirii destructuraliste este izbitoare. Iar aplicarea ei strict la România arată clar că este vorba strict de propagandă. O propagandă ale cărei origini şi interese nu ne interesează aici, dar care este categoric străină (şi ostilă) adevărului.

II. b. Gândirea provincialistă

Această gândire limitează perspectiva istorică la teritoriul ocupat de România modernă şi contemporană.
Adică, aproximativ spaţiul Daciei antice.

Ca urmare, această încercare de a înţelege şi descrie vechimea României sau a Ţărilor Române se concentrează aproape total asupra zonei amintite. Ţările Române aflate dincolo de Tisa, Nistru şi Dunăre abia dacă sunt amintite. Eventuala integrare, chiar esenţială, a Ţărilor Române dintre Tisa, Nistru şi Dunăre într-un spaţiu mai larg este eliminată aprioric.

Centrată provincial, această gândire observă legătura fundamentală între Ţările Române medievale şi România modernă şi contemporană (cum o fac toţi istoricii români şi străini care încearcă să fie obiectivi). În funcţie de poziţia asupra voievodatelor, cnezatelor şi altor structuri politic-administrative medievale din Dacia, adepţii acestei gândiri pun, de obicei, începuturile României sau Ţărilor Române undeva în secolele IX-XIII.
Delimitările structurale sunt, în cazul acestei gândiri, folositoare pentru periodizarea istorică, fără a marca rupturi totale, fără radicalismul neştiinţific, ilogic, al gândirii destructuraliste. Abordarea este, din acest punct de vedere, consistentă cu abordarea istorică asupra oricărei alte ţări.
Desigur, cu amintita limitare provincialistă.

Un exemplu bun ar fi acela al unei abordări a istoriei Germaniei, ca ţară, ce ignoră Prusia, Silezia şi alte părţi pierdute de Germania contemporană (aflate acum în Polonia, Rusia etc.).
Fie că aplicăm această gândire la Germania, la Franţa, la Danemarca sau la orice altă ţară care a pierdut teritorii (mici sau mari), care şi-a schimbat contururile, vedem, de fiecare dată, că o abordare provincialistă este, delicat spus, improprie, subiectivă, falsificatoare.
Pierdută sau nu, Prusia rămâne o parte a istoriei Germaniei. La fel teritoriile sileziene şi alte teritorii care aparţin acum Poloniei. Scandinavia, la rândul ei, aparţine istoriei Danemarcei, nu doar istoriei Suediei sau Norvegiei; eliminarea ei din gândirea istorică asupra Danemarcei sau Danezilor apare, oricărui istoric obiectiv, ca un act cel puţin absurd, dacă nu monstruos.

Paradoxal, în România modernă şi contemporană gândirea provincialistă asupra istoriei domină radical.
Regii Traciei sunt necunoscuţi elevilor, cu toate că se aminteşte faptul că Daco-Geţii erau Traci… Dar, conform gândirii provincialiste, cunoaşterea este limitată la hotarele actuale.
Ca urmare, şi Ilirii sunt total necunoscuţi elevilor români. Cu toate că înrudirea traco-iliră este arhicunoscută şi subiect a mii şi mii de studii, cu toate că amestecul traco-ilir este o realitate din Apuseni şi Banat până în Noricum (Austria de azi) şi Dalmaţia, din Iliria în Panonia şi Dardania.
Ce să mai vorbim despre Scito-Sarmaţi, ale căror legături cu Tracii sunt străvechi şi care au fost o prezenţă în istoria Daciei de prin secolul VII î.Chr. până cel puţin în secolul XIII d.Chr.? Oameni ce reprezintă o populaţie, o cultură şi o contribuţie ce sunt esenţiale pentru istoria Românilor, dar ce rămân practic quasinecunoscute.
Pentru că, desigur, întinşi pe foarte multe milioane de kilometri pătraţi, Scito-Sarmaţii depăşesc prea mult hotarele provinciei în care această gândire închide forţat România şi Românii…
Până şi Romanii şi Daco-Geţii sunt prezentaţi în perspectivă provincialistă, într-un fel în care cu greu pot fi recunoscuţi. Şi sunt, practic, rupţi de tot ceea ce trece de hotarele provinciei.
Nevoi sistematice impun manualelor şi istoricilor să facă unele referiri la ceea ce este dincolo de graniţele amintite. Dar aceste menţiuni sunt nu doar fugare, ci şi atât de rupte de restul prezentării, încât ori sunt trecute cu vederea, ori chiar crează sentimente ostile.

Ca urmare, cu toate încercările de obiectivitate internă, adică aplicată în limitele impuse, gândirea provincialistă nu poate să ofere o privire largă, adevărată, asupra începuturilor şi vechimii României.

II. c. Gândirea integratoare

În această gândire sunt împreună toţi Românii, se ţine seama de toate grupările şi structurile româneşti – sau româno-xene, adică româno-străine – vechi şi noi, precum şi de istoria Străbunilor, inclusiv pre-români, în toate hotarele ei.

Această gândire integrează istoria Celţilor antici de la începuturi şi până la sfârşitul prezenţei lor în aria de etnogeneză a Românilor.
Arie pe care, minimal, Nicolae Iorga o desena, pe baza surselor istorice vechi, astfel:

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

De asemenea, gândirea integratoare îi ia în seamă pe Traci, pe Romani, pe Scito-Sarmaţi, in integrum, astfel încât să găsească baza de la care se poate vorbi despre România, subiectul rândurilor noastre, sau despre Români, în general.
De la Dimitrie Bolintineanu sau Mihai Eminescu la Nicolae Iorga sau Silviu Dragomir avem o pleiadă a gânditorilor, linvgiştilor şi istoricilor români ce au avut această abordare a Istoriei Românilor.

În prezentarea noastră despre originea României am aplicat principiul gândirii integratoare. Folosind surse clare (aici şi aici, de pildă) şi o prezentare care este, la nivelul principiilor, clară şi sistematică; fiind exact aceeaşi viziune ce se aplică în cazul istoriei Chinei, Japoniei, Germaniei, Franţei sau oricărei alte ţări (în opoziţie cu practica oficială de a se aplica pentru România o perspectivă strict provincialistă sau chiar destructuralistă).
Conform acestei prezentări avem o situaţie istorică în care s-au integrat în Terra Romanorum sau S.P.Q.R. (Senatus PopulusQue Romanus), ţară numită din secolul III înainte Romania, şi ţări tracice (cu Tracia, Moesia, Tribalia, Geţia, Dacia etc.), şi ţări sau alte structuri ilire, celtice şi scito-sarmatice.
Continuitatea între Romania secolelor III-IV şi Terra Romanorum de la începutul mileniului I î.Chr. nu a fost contestată niciodată în istoriografie. Continuitatea între statele sau structurile statale nord-dunărene şi Romania este şi ea o realitate, chiar dacă ignorată prea des. Aşa cum se ignoră permanentele revendicări nord-dunărene şi dobrogene ale Romaniei (a.k.a. Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin, după poreclele date ei de Occidentali). Aşa cum se ignoră Ţara Românească a Epirului, chiar şi sub Ghinu Buia Spata, şi luptele sale pentru afirmare naţională. Aşa cum se ignoră şi Valahia Mare din Macedonia şi Pind, sau alte state româneşti, raporturile lor complexe cu Constantinopolul, revendicarea drepturilor lor de moştenitori ai Romanilor şi alte fenomene istorice importante. Desigur, foarte neplăcute unor puteri străine – de la Greci sau Unguri la Ruşi sau Bulgari, de la la Turcia la Statul Papal – dar esenţiale pentru istoria României.
În Dacia. Definiţie şi hotare am arătat (mai ales în ultima secţiune), istoria Daciei ca provincie romană şi regat clientelar roman (fie sub numele Dacia, fie sub cel de Goţia), între sfârşitul sec. I d.Chr. şi cca. 560 d.Chr., conform unor surse istorice incontestabile. În Ducii din Dacia nord-dunăreană (şi în materialul despre eroicul Litovoi) am arătat revenirea la Romania a teritoriilor nord-dunărene, revenire realizată repetat şi în multe forme de-a lungul istorie, dar devenită o permanenţă din secolul al IX-lea înainte. Din această perioadă şi până în 1453 Ţările Române s-au raportat la Constantinopole ca la centrul pământesc suprem, aşa cum toate statele catolice se raportau la Roma ca la centrul pământesc (şi spiritual) suprem.
Dincolo de secundarele deosebiri, trebuie observat că statele catolice, în unanimitate, erau vasale Papalităţii, în vreme ce statele ortodoxe nu aveau o asemenea practică faţă de niciun centru. Ca urmare, legăturile de vasalitate între Ţările Române şi Constantinopole, liber acceptate şi susţinute, constituie o asumare conştientă, liberă, voluntară, a apartenenţei la Romania. Romania era, în secolele IX-XV d.Chr., o confederaţie de principate, despotate şi alte structuri unite prin recunoaşterea Împăratului şi Patriarhului de la Constantinopole şi asumarea moştenirii romane creştine.
După căderea Constantinopolului în 1453 din Romania mai supravieţuiesc trei state: Principatul de Doros (Teodoro-Mangop) în Crimeea, Principatul Munteniei şi Principatul Moldovei la Dunăre (amândouă; numite, de aceea, şi Principatele Dunărene).
Cele trei principate sunt unite şi prin recunoaşterea Patriarhului de Constantinopole (legal, locţiitorul Împăratului în timpul vacanţei scaunului împărătesc), dar şi prin legăturile de rudenie şi rangul nobiliar: conducătorii celor trei state sunt principi romani (bizantini) şi sunt înrudiţi între ei şi cu dinastiile imperiale constantinopolitane.
Basarabii din Muntenia, Muşatinii din Moldova şi Paleologii de Mangop sunt parte a familiei imperiale mari, sunt moştenitori legitimi ai titlului de principi romani (bizantini) şi duc mai departe Romania, aşa cum pot.

Chiar dacă în 1475 încetează existenţa Principatului de Doros (Teodoro-Mangop), celelalte două – Muntenia şi Moldova – merg mai departe.
Asemenea Franţei, amintită la început, vor trece prin multe transformări interne. Vor purta războaie între ele – ceea ce se întâmplă şi între feluritele structuri ce alcătuiesc Franţa secole de-a rândul – şi vor lupta împreună, după caz.
Vor plăti tribut Imperiului Otoman, aşa cum vor plăti tribut Otomanilor şi ţări precum Veneţia, Polonia sau Austria, fără ca prin aceasta să-şi permită cineva să considere desfiinţate sau incluse în Imperiul Otoman respectivele ţări. (Paradoxal, chiar şi Muntenegrul, mai puţin liber în raport cu Imperiul Otoman decât Principatele Române Dunărene, este acceptat mai mereu ca stat extern acestuia, inclusiv de către istorici care neagă României acelaşi statut.) Vor schimba mai multe forme politice, ajungând chiar şi la forme ca cele de republică populară sau republică socialistă; nu este, de fapt, ceva cu totul nou, dat fiind că existenţa Terra Romanorum sau S.P.Q.R. ca republică este clar atestată (şi nimeni nu scoate din asta o „ruptură” sau o „înfiinţare” etc.).
Dar, dincolo de orice secundare schimbări structurale, rămân acelaşi subiect, Romania.

III. Concluzii

În pragul a o sută de ani de la Marea Unire (de fapt, de la Marile Uniri) din 1918, România încă luptă să îşi recupereze istoria. O istorie care începe în urmă cu peste 3.000 de ani, atunci când se înfiinţează primele formaţiuni statale ale Romanilor, Traco-Ilirilor şi Celţilor, din care, cu o contribuţie semnificativă a Scito-Sarmaţilor, se va forma ceea ce din secolul al III-lea cunoaştem sub numele de Romania, iar astăzi sub numele de România.
Din punct de vedere istoric şi cultural continuitatea este absolut dovedită.
Din punct de vedere ne-românesc, este o realitate supărătoare, pentru că argumentul istoric are greutatea lui în viaţa diplomatică (mai ales dacă este însoţit şi de alte argumente).
Bineînţeles, Istoria este ceea ce trebuie să ţinem minte din trecut spre a construi viitorul.
Iar din acest punct de vedere înţelegerea vechimii şi continuităţii României are o valoare uriaşă.
Ea constituie o moştenire pe care se poate construi bine şi se poate construi mult.
Pentru Românii de peste hotare, dar şi pentru cei care nu sunt Români. Pentru binele multora, pentru pace şi prosperitate (pace inter-etnică, pace între ţări, prosperitate reală… vise frumoase, dar care, uneori, au mai devenit şi realitate).
Dar despre acestea nădăjduiesc să pot vorbi mai multe în viitor.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă