Arme, Români, Românofoni

Cândva era cu neputinţă să găseşti un Român dezarmat. În orice casă românească, o spun şi călătorii străini, cronicarii străini şi alte surse, găseai pe perete câteva arme. De la arcul cu săgeţi sau arbaletele străvechimii, până la flintă, sâneaţă ori puşcă. De la spadă ori sabie până la suliţă sau lance.

Şi ca un Român să meargă undeva dezarmat era cu neputinţă.
Cel puţin un cuţit mare la brâu, unul micuţ – o custură – în chimir/brâu/traistă, o bărdiţă sau un topor şi o bâtă bună se lua la orice drum.
Iar folosirea lor se deprindea încă din pruncie, cel mai târziu de la vârsta la care, „băiat mare” (adică la vreo şase anişori), copilul primea întâia custură sau primul cuţitaş, precum şi misiunea de a păzi gâştele sau raţele pe islaz.
Îşi tăia o nuia groasă şi pornea de dimineaţă la drum, având în traistă o bucată de pâine şi una de brânză: era mare, pleca la lucru, avea o răspundere!
Iar pe islaz, purtând de grijă păsărilor, îşi tăia în coaja nuielelor tot felul de desene, la început mai simple, apoi tot mai întortocheate. Ba, cu vremea, de la băieţii mai mari – aflaţi acolo cu vacile sau caii – învăţa să-şi facă mici fluieraşe, ba chiar şi primele bâte; de asemenea sculptate în fel şi chip.

Înainte să îşi dea seama, cuţitul sau custura îi deveneau aproape o parte a mâinii. O unealtă pe care o folosea firesc şi care, la nevoie, putea să devină o armă. Pentru că uneori se ivea o viperă, şi nuiaua groasă ori bâta erau folosite pentru a goni şarpele, dar dacă acesta nu fugea, ci voia să atace, era prins de nuia sau lovit de bâtă, iar apoi i se tăia capul. (Românii învăţau de mici să nu aibă încredere în moartea părută a vietăţilor sălbatice, care poate să fie doar o păcăleală.)

Într-o lume ca cea românească, în care pădurea cădea pe casă ori sălbăticia bătea la uşă, era firesc, deplin firesc, nu doar să cunoşti multe despre viaţa sălbatică, ci şi să ştii să te aperi, să lupţi.
Să mai adăugăm şi faptul că rareori au fost generaţii în care să nu fie tot felul de neprieteni care să vină cu gânduri de jaf, ucidere, viol, răpire şi tot aşa. Prin urmare, era firesc să se înveţe lupta din copilărie. Trânta de pe islaz, urmată de lupta cu bâtele – în joacă la vârste mici, apoi mai serioasă – deschidea calea către lupta cu sabia, cu toporul, ca să nu mai vorbim despre cele cu secera sau coasa şi altele asemenea.
Graniţa între folosirea uneltelor în muncă şi folosirea lor în luptă era dată de nevoie şi bun-simţ (moralitate). De la cuţit la bâtă, de la topor la prăjină sau lance, toate erau şi unelte, şi arme, după cum o cereau împrejurările. Iar folosirea lor era la fel de temeinică şi în muncă, şi în luptă.

Mărturisesc până şi cronicile ungureşti faptul că Românii nu foloseau în certurile dintre ei arme tăioase – şi niciodată sabia. Trânta, lupta cu pumnii şi, în cel mai rău caz, lupta cu bâtele erau mijloacele de „duel” ale Străbunilor. Pentru că, bineînţeles, armele erau pentru duşmani şi fiare sălbatice, nu pentru fraţi, chiar aflaţi în ceartă.
Întrebuinţarea uneltelor cerea grijă, pricepere şi răspundere. Cu atât mai mult folosirea lor ca arme, sau folosirea armelor. Şi Românii din vechime învăţau aceste lucruri. Din pruncie, ca pe ceva firesc. În frăţii, băieţii, şi în surăţii, fetele, pe lângă multe alte învăţături se deprindeau şi noi mijloace de folosire a armelor. Dar cu răspundere! Pe de-o parte, însuşirea temeinică a învăţăturii – lipsa de osteneală te făcea de râs în faţa fraţilor/surorilor -, iar, pe de altă parte, ţinerea rânduielilor, adică păstrarea nesmintită a ceea ce astăzi am numi cod moral. Până la urmă, şi frăţiile, şi surăţiile, erau frăţii de arme. Cei şi cele care făceau parte din ele îşi puneau viaţa unii pentru alţii. Şi puteau să aibă încredere unii în alţii, căci îşi dovediseră demnitatea de fraţi ori surate în nenumărate rânduri.

Istorie… Istorie (stră)veche.
De la ocupaţia sovietică şi impunerea Comunismului în România, pas cu pas Românii au fost dezarmaţi, tot mai mult.
Începuse lucrarea Carol al II-lea Trădătorul, iuda care şi-a vândut Neamul şi Ţara de atâta ori, începând cu dezertarea din Primul război mondial şi terminând cu dăruirea Basarabiei, nordului Bucovinei, Herţei şi nordului Ardealului duşmanilor.
Tot el este cel care a desfiinţat miliţiile populare, pe care le avem încă dinainte de Sfântul nostru împărat Constantin cel Mare, şi le-a înlocuit cu organizaţii puse sub controlul lui. Comuniştii sovietici le-au re-desfiinţat, continuând „opera” blestematului Carol al II-lea, şi au organizat întâi o grupare de „voluntari”, sub strictul lor control, apoi Gărzile Patriotice. Din care, teoretic, făceau parte toţi muncitorii şi ţăranii, dar care, practic, existau mai mult de formă.
Frăţiile şi surăţiile de orice fel au fost desfiinţate, prigonite, anatematizate. De la Frăţiile de cruce la Rugul Aprins, de la Oastea Domnului la Căluşari, orice grup românesc ce nu era sub control comunist şi nu ţinea strict de doctrina (religia) comunistă, trebuia nimicit.

Prin urmare, fără să-şi dea seama, Românii s-au însingurat şi dezarmat.
Bucuria frăţiilor şi surăţiilor, unirea dintre Români, au scăzut pas cu pas.
Cunoaşterea armelor şi răspunderea apărării gliei străbune, familiei, casei, satului etc. au devenit mai mult o amintire îndepărtată, dacă nu doar lozinci.

Şi, foarte important!, Românii au avut parte de o aranjată pace.
În care doar unii dintre ei luptau, departe de ochii celorlalţi.
Astfel încât, pas cu pas, Românii să îşi piardă nu doar Credinţa – cumplit prigonită de Comunism, prima ţintă a acestuia -, dar şi Legea Românească (fiinţial legată de Credinţă), şi unirea, şi puterea şi voinţa de a lupta.

„Căderea Comunismului”, în mare parte o păcăleală, a adus la putere noii comunişti. Unii sovietici, alţii legaţi de Comunismul Internaţionalist/Mondialist – pentru care Comunismul Sovietic păcătuise cumplit prin căderea în forme naţionaliste.
S-a putut vedea atunci şi prăbuşirea morală a Românilor, prăpastia cumplită între Străbuni şi ei.
Urmaşii celor care, după Legea Românească, socoteau cinstea mai presus de viaţă, având o demnitate adâncă, se bucurau ca femeile lor – iubite, soţii, fiice – să fie siluite pe bani de străini. Inclusiv de cei mai învederaţi duşmani. Urmaşele Româncelor despre care în secolul al XIX-lea se ştia că mai curând mor decât să se lase în mâinile străinilor, se duceau acum în străinătate ca să fie folosite ca nişte cârpe. De pe urma acestora sufereau şi Româncele care voiau să muncească cinstit, şi care erau privite, adesea, după felul celorlalte.
Pe scurt, Comuniştii – sovietici sau internaţionalişti/mondialişti – au putut vedea o asemenea cădere în imoralitate a Românilor încât au putut crede că au biruit. Şi că în locul Românilor s-a format o populaţie românofonă. Adică vorbitoare a unei limbi oarecum româneşti, dar adeptă a unei gândiri şi trăiri ne-româneşti, ba chiar anti-româneşti.

Însă lucrurile nu erau chiar aşa.
Pentru că existaseră nebunii care, stricând calculele deştepte de împărţire a României la căderea Regimului Ceauşescu, ieşiseră în stradă. Şi înfruntaseră moartea, iar şi iar, chiar dezarmaţi fiind. Ca nişte nebuni!
Ceea ce însemna că, în ciuda masei de Românofoni, mai existau Români!
Şi lupta împotriva lor nu se încheiase.
Din ianuarie 1990, lupta a luat noi forme.
Comuniştii care preluaseră puterea „apărau poporul” de Românii care voiau ca Românii să conducă România.
Şi Piaţa Universităţii, şi Marşul Crucii – de la Chişinău la Bucureşti -, şi Podul de Flori de la Prut, şi nenumărate alte asemenea lupte au stat sub acelaşi semn.

Pascu pas puterea a fost luată, tot mai deplin, de către Comuniştii Mondialişti.
Armata a fost transformată într-o putere foarte mică, având astăzi doar vreo 30.000 de luptători pentru o ţară de peste 200.000 km², înconjurată de state cel puţin ostile.
Români mai există. Şi luptă. Neştiuţi.
Preţul de sânge plătit de Români pe Nistru, în Afganistan, în Bosnia şi Herţegovina, în Irak şi multe alte locuri ale lumii a fost preţul plătit pentru ca Ardealul să nu fie un Kosovo, pentru ca Republica Moldova să nu fie ocupată de trupele ruseşti, pentru ca România să nu fie sfâşiată, distrusă.
Dar faptul că prezenţa militarilor români în linia întâi pe multe fronturi străine e condiţia supravieţuirii României este ascuns. Şi militarii români sunt priviţi de mass-media şi societatea românofonă cel mult ca nişte mercenari.
Nici măcar morţile la datorie nu mai mişcă pe oameni.
Românii aflaţi sub arme sunt ucişi de echipamentul învechit – de la avioane expirate la rable de camioane cărora nici direcţia, nici frânele nu le mai funcţionează.
Iar Românofonii dorm.
Se trezesc şi se mişcă însă, cu zecile de mii, cu sutele de mii, când le ordonă mass-media.
Păcăliţi de ea de milioane de ori, Românofonii continuă să creadă în ea ca într-un dumnezeu.
Pentru că altfel ar trebui să fie răspunzători de ceea ce se întâmplă!
Dar dacă se iau după mass-media, pot da vina pe ea pentru că iese prost!

Între Românii de altădată, înarmaţi în chip firesc şi demni, şi Românofonii de astăzi, dezarmaţi cu totul, este o prăpastie.
Cea mai puternică armă a omului este voinţa de a face binele!
Pe măsură ce aceasta slăbeşte, celelalte arme devin sursă a răului; sau pur şi simplu pier.

Întrebarea adevărată este unde sunt eu?
Dacă răspunsul este „Printre Românofoni”, e vremea trezirii, e vremea trecerii la muncă! La muncă pentru a cunoaşte Credinţa Străbună, Ortodoxia, pentru a încerca să o trăim, pentru a fi alături de ceilalţi Români – mulţi, puţini, câţi sunt pe lângă noi. La muncă pentru a redeveni oameni liberi în gândire, desprinşi de campaniile otrăvitoare din mass-media, curajoşi, demni, responsabili.

Deznădejdea în faţa răutăţii este o laşitate, o dezertare, o ispită drăcească ce trebuie biruită.
Este plină Istoria de mărturia celor care, chiar şi morţi, au biruit prin curajul şi demnitatea cu care au înfruntat răutatea lumii.
Sângele Creştinilor este o sămânţă, a mărturisit Antichitatea, văzând cum uciderea, măcelărirea a zeci de mii şi sute de mii de Creştini a dus, în timp, la o uimitoare creştere a Bisericii.
Pe sângele Românilor vărsat în războaie, închisori, masacre, România a devenit biruitoare şi atunci când a fost învinsă. Şi biruitoare va fi, mereu, dincolo de toată răutatea clipei.

Împăratul nostru ne-a spus:
„În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”

Şi un voievod al Neamului Românesc a spus:
Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi Neamul său, nu va putea fi învins niciodată!

Mihai-Andrei Aldea

8 gânduri despre „Arme, Români, Românofoni

Adăugă-le pe ale tale

  1. Sărutăm dreapta părinte Mihai-Andrei !!! Așa da, mi se pare corectă împărţirea în românofoni (simpli vorbitori de limbă română) și români (dreptslăvitori vorbitori de limbă română) !!! Deseori m-am întrebat,dacă poporul ales pentru păcatele sale a fost 75 de ani în robie,poporul rus cam tot atât ~72 de ani,oare și noi trebuie să ducem jugul comunist cam tot atât ??? Din ’44 până-n ’89 au fost 45 de ani, plus 27 ar fi 72 de ani … Pe de altă parte Părintele Iustin Pârvu spunea undeva,cândva că suntem oarecum asemenea poporului ales în perioada rătăcirii sale de 40 de ani în pustie … Să dea Domnul să ne dumirim cât mai repede că „fără Mine nu puteţi face nimic”,altfel ar putea fi prea târziu.Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

    Apreciază

  2. Doamne ajuta,Parinte!

    Ati scris ca sangele militarilor cazuti in Afganistan si Irak si pe alte fronturi straine este conditia integritatii teritoriale a Romaniei.

    Dar am auzit multi duhovnici spunand ca cei care mor in Afganistan,de exemplu, mor cotropind o alta tara.

    Deci nu sunt printre cei pomeniti la Sfintele Daruri.

    Mie si duhovnicul mi-a zis mai demult ca sunt mercenari si nu eroi cei care mor acolo.

    Apreciază

  3. Întrebarea e alta: prin ce minune s-a făcut că iudele din fruntea ţării au ales să susţină efortul militar al respectivei super-puteri în folosul ţării în loc să refuze, implicit să profite de o mare şansă de a văduvi România de teritoriile sale?
    Şi nu ar strica nici să ştim cum se numesc cei care s-au pus în răspăr direcţiei „tradiţionale” a clasei politice din România (clasă politică pe nedrept numită „românească”), adică cea de trădare a interesului naţional.

    Apreciază

  4. @Adevăruri despre dacisti Ei sunt politicoși (după expresia Sf.Paisie Aghioritul,care se referea la conducătorii sistemului mondial CORECŢI POLITIC).Asta este demo(no)craţia :demagogie ,făţărnicie ,fariseism. Lumea o conduc urmașii celor care L-au răstignit pe Mântuitorul.Dacă vreţi să știţi modul de acţiune al lor în raport cu lumea și ,implicit ,cu ţara noastră citiţi Sfânta Scriptură, Istoria adevărată a lumii și a Românilor ,cât și pătimirile românilor adevăraţi din secolul trecut,inclusiv în închisorile carliste, antonesciene (a avut și Antonescu greșelile lui) și comuniste și, MAI ALES, sfaturile celor care au supravieţuit regimului de până-n decembrie 1989 !!!

    Apreciază

  5. Mi-am adus aminte de un interviu al Parintelui Ioanichie Balan,din anul 1997 , printre altele a vorbit si despre integrarea in NATO,dar atunci era alt context:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-ioanichie-balan-interviu-inedit-sorin-dumitrescu-nato-noua-ordine-mondiala-romania-occident-apocalipsa-vanzarea-romaniei-rusine-intelectualii-tacere/

    – “Credeti ca am scapat de ateism? Nu am scapat! S-a schimbat numai vestonul”.

    – “Am curajul oricand sa vorbesc cu Dl. presedinte [Constantinescu], i-am trimis si un memoriu in care am pus ceva din jalbele neamului meu… Nu pot sa tac, chiar daca o sa ma impuste… A ajuns pana la poarta Cotrocenilor si acolo i s-a spus [celui care a dus memoriul]: ‘Dom`le, dumneata nu stii ca noi intram in NATO? Ce umbli dumneata cu memorii din astea religioase?’ “

    – “Sa dea Dumnezeu sa nu intram in NATO! Il avem pe Hristos, nu ne trebuie NATO sa ne apere! Ne apara Hristos!”

    – NATO si Rusia, Occidentul si Orientul sunt prieteni foarte buni. România e o ţară cuminte, liniştită. Ea nu incomodează decât pe cei care îi vor bogăţiile. Ţara asta e o ţară binecuvântată.

    – Alianţa cu NATO nu e favorabilă României pentru că ţara noastră ar putea fi folosită pentru a face un centru de armament ultramodern, ca o avangardă. Românul e mai naiv, mai visător. Suntem pacifişti, dar nu ne temem de armele celorlalţi pentru că avem Crucea. Faptul că suntem o pradă uşoară pentru Rusia dacă nu intrăm în NATO e un simplu mit, nu o realitate. Ruşii nu sunt disperaţi după bogăţiile noastre.

    – Ruşii sunt ortodocşi, iar noi ar trebui să lucrăm la sentimentul religios pentru apropiere. Pentru atrocităţile ruşilor din ultimii 50 de ani nu sunt vinovaţi ruşii de acum, ci părinţii lor şi concepţiile lor darwiniste şi atee.

    – Nu NATO sau Rusia conduc politic și militar lumea. Conducătorul e Hristos. Faptul că intrăm în NATO ne poate aduce ostilitate din partea vecinilor. NATO e organizaţia Bruxelles-ului, noi avem organizaţia creştină: Hristos, Crucea, Biserica, muncim pământul, mâncăm şi bem ce avem, ţinem legătura cu părinţii la ei acasă sau la mormintele lor, când n-avem de niciunele mai plângem și ne mai rugăm.

    – NATO e un organism politic ultramilitarizat care vrea să contracareze alianţă ruso-chineză şi să-i sacrifice pe români. Noi ar trebui să ne ţinem departe şi să nu ne lăsăm de rugăciune, mai ales când fabricile ne sunt vândute și elita românească pleacă.

    – Dacă România intră în NATO e semn că îşi merită pedeapsa uciderii propriilor copii. Dacă noi am declarat război propriilor copii, în război vom intra.

    – Noi vrem să rămânem echilibraţi, binevoitori şi ospitalieri cu toţi. Europa este o nouă ordine mondială, comuniunea e numai la rele. Românii n-au încredere în Occident, care este protestant, catolic sau nihilist. Viaţa occidentalilor se rezumă la mâncare, odihnă şi moarte. Noi vrem și altceva: să ne mai şi rugăm, să-L slăvim pe Dumnezeu; avem o altă misiune.

    – Hristos a înviat din morţi pentru tot neamul omenesc, nu mai puţin pentru români. Să avem speranţa în Hristos Cel înviat. El e Stăpânul lumii, al stelelor, al îngerilor, al demonilor, al împăraţilor, al regilor, al ateilor, inclusiv al NATO, care e îngăduit de Dumnezeu. Poporul nostru să-şi pună nădejdea în Dumnezeu, să se roage mai mult, căci ne rugăm prea puţin şi ne bocim şi ne văităm prea mult când vedem câte un rău. Să trăim ca fraţii şi să facem copii, dacă nu vrem să ne piară neamul într-o generaţie sau două.”

    Apreciază

  6. Razvan C.Gradinaru Câtă dreptate avea părintele Ioanichie Bălan !!! A și pătimit pentru asta în ultimii ani ai vieţii sale…N-am fost vrednici și nu i-am ascultat sfaturile,de a naște toţi copiii dăruiţi de Bunul Dumnezeu și iată unde am ajuns … Doamne ajută să ne trezim până nu va fi prea târziu (dacă nu cumva este deja prea târziu…) !!!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: