Etichetă: Romania

O pildă veche şi ceva din lumina ei

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O pildă veche şi ceva din lumina ei

Era un pustnic bătrân şi înţelept, numit Zinon, în vremea când Egiptul ţinea de Romania iar capitala era la Constantinopol.

Acest Zinon a aflat că într-un sat destul de mare trăia un mirean care postea mult, zile întregi, mâncând numai seara, ba chiar şi doar de câteva ori pe săptămână, dar fără a se da în lături de la muncă. Şi era denumit acela Postitorul, iar oamenii din sat şi din împrejurimi îl socoteau sfânt şi ajuns la o mare înălţime sufletească.

Aflând aceasta, bătrânul Zinon a trimis să-l cheme, iar Postitorul a venit cu bucurie. Sihastrul l-a primit, l-a îmbrăţişat şi au făcut rugăciune împreună. Apoi, după obiceiul său, pustnicul s-a apucat de lucru, împletind nuiele din care făcea rogojini sau coşniţe, pentru puţina pâine pe care o mânca, dar mai ales ca să nu stea fără de rost. Şi lucra, după cum se cuvine monahilor, în tăcere, doar în gândul şi inima sa rugându-se. Iar mireanul acela, numit Postitorul, neavând prilej de vorbit şi plictisindu-se, a început să fie ars de foame. Şi i-a zis bătrânului:
– Părinte, binecuvântează-mă, că vreau să plec!
Şi l-a întrebat sihastrul:
– De ce?
– Pentru că arde în mine inima, şi nu ştiu de ce. Când eram în sat posteam până seara târziu şi mi se părea uşor. Niciodată n-am mai simţit aşa.
Bătrânul a clătinat din cap:
– În sat prin urechile tale mâncai, din vorbărie şi laude. Ci, dacă vrei să fie bine sufletului tău, mănâncă de la ceasul al IX-lea (adică pe la 3-4 după-masă) şi nu mai aştepta până seara. Şi toată nevoinţa ta să fie într-ascuns, nu la vedere.

Şi întorcându-se mireanul în sat, a început să postească pe ascuns, nu la vedere, ca până atunci. Deci mergea în casa lui la vremea prânzului, şi nu rămânea la muncă în vederea celorlalţi, ca înainte. Şi făcând aceasta două lucruri s-au întâmplat. Pe de-o parte, a început să-i fie greu să postească, şi cu osteneală mare ajungea după-masă la ora mesei. Pe de alta, cei care îl lăudau până atunci că este postitor, au început să spună că s-a îndrăcit, de vreme ce s-a lăsat de post şi mănâncă la fel ca toţi mirenii.
De aceea, deci, s-a întors la bătrânul Zinon şi i-a povestit acestuia toate. Iar pustnicul i-a zis:
– Aceasta este calea după Dumnezeu!

Bineînţeles, vedem aici faptul că mândria şi vorbăria – cu bârfă şi laudele şi toate otrăvurile ei – dau îndemn sufletului şi trupului spre ceea ce pare faptă bună. Şi pentru că sufletul şi trupul sunt legate, din asemenea hrană rea a sufletului şi trupul capătă putere, tot rea, spre a face ceea ce îi aduce laudă, îi întăreşte mândria şi aşa mai departe. Iar când laudele şi bârfele nu mai sunt, şi trupul şi sufletul sunt slăbite şi nu mai au putere să facă cele dinainte.

Se dovedeşte astfel că binele nu este bine dacă nu este bine făcut. Căci mireanul acela, încercând să postească după chipul călugărilor, dar nu în ascuns, în taina mânăstirii sau pustiei, ci la vedere, în lume, nu lucra nici pentru binele său, nici ca să devină mai bun, nici pentru Dumnezeu; lucra pentru mândrie. Şi asta cu toate că era încredinţat deplin că ceea ce face este bine.
Iar în clipa în care a fost lipsit de laudele şi bârfele care, fără să-şi fi dat seama, îl făceau să postească atât de aspru, trupul şi sufletul au fost lipsite de îmboldirea din afară şi şi-au dat la iveală starea lor adevărată de slăbiciune.

Înţelepciunea mireanului a fost că, ascultând sfatul pustnicului, s-a lepădat de mândrie şi vorbărie, şi a început să se poarte ca şi cum ar mânca precum ceilalţi mireni. Astfel lupta sa de a-şi stăpâni prin voinţă nevoile trupului a început să se dea prin puterile sale sufleteşti şi trupeşti, iar nu prin îmboldiri din afară. Aceasta fiind calea prin care omul devine bun, calea cea bună şi grea, spre deosebire de acelea uşoare şi înşelătoare, prin omul pare bun. Astfel că deşi acum postea mult mai puţin decât în trecut, de fapt postea mult mai mult; căci atunci postise prin puterile altora, iar acum postea prin puterile lui. Şi astfel, în ascuns de vederea oamenilor, devenea cu adevărat postitor şi om duhovnicesc.

Dar mai este aici încă un lucru foarte mare: prostia şi răutatea lumii.

Mireanul are viaţa lui, călugărul are viaţa lui.
Este nebunie să trăiască mireanul călugăreşte, sau călugărul mireneşte. Căci Dumnezeul nostru nu este al neorânduielii, căsătoria binecuvântată este şi monahismul binecuvântat este, ele fiind căi deosebite prin care se câştigă Raiul.
Desigur, fie într-una, fie în cealaltă, omul munceşte şi luptă să devină mai bun; acesta este tot rostul vieţii. Doar că în monahism există lupte şi odihne care nu sunt în mirenie, iar în mirenie există lupte şi odihne care nu sunt în monahism. Fiecare are crucea sa.

Postul, de pildă, are un anume loc în călugărie, unde printr-o asprime foarte mare ajută la slăbirea pornirilor trupeşti pe care mireanul are datoria să le împlinească în cadrul căsniciei. Căci nunta este cinstită şi patul neîntinat, şi Dumnezeu a poruncit ca bărbatul şi femeia să fie un trup. Stând scris şi că ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Iar din această bucurie a unirii dintre cei doi ies şi multe greutăţi şi încercări, ce sunt cruce a mirenilor. Iar călugării, dimpotrivă, ca fără de trup alegând să vieţuiască, au iarăşi crucea lor, pe care prin unealta postului aspru învaţă să o ducă bine.
Ca urmare, este nepotrivit ca un mirean să postească precum călugării, din acestea şi numeroase alte pricini. Iar dacă totuşi simte o asemenea chemare, trebuie şi să primească binecuvântarea unui duhovnic priceput – căci ispitele vor fi foarte mari –, şi să o facă, neapărat, foarte pe ascuns.

Aceste lucruri bineştiute le-am reamintit pentru a înţelege mai bine prostia şi răutatea lumii.

Căci sătenii acelui postitor s-au grăbit să-l slăvească pentru postul pe care îl ţinea, ca şi cum postul ar fi scop, iar nu mijloc. Ei au uitat că diavolul posteşte neîncetat, căci într-adevăr acesta niciodată nu mănâncă, neavând nici trup, dar asta nu îl face sfânt. Ei au uitat câţi nebuni şi îndrăciţi nu mănâncă din furie, răutate sau alte asemenea pricini, un astfel de post nefiindu-le acelora de vreun folos. Ei au uitat câţi tâlhari postesc de nevoie în ascunzişurile lor, fără ca această postire să-i facă mai buni. Ei au uitat până şi de crocodili, care mâncând şi odată pe săptămână, ba şi mai rar, nici sfinţi nu se fac, nici de ucideri nu se lasă; şi asta cu toate că trăind în Egipt aveau lângă ei şi pilda crocodililor, şi a altor fiare sălbatice.

Deci, toată logica uitând-o, precum şi toată învăţătura creştină, acei săteni – şi alţii din împrejurimi – au început să se poarte ca şi cum postul ar fi ţintă a vieţii creştin, iar nu unealtă de curăţire şi întărire. Şi au început să-l slăvească pe cel care postea ca şi cum ar fi ajuns doar prin aceasta la sfinţenie (ceea ce se mai întâmplă, uneori, şi astăzi, din păcate). Obişnuinţa de a socoti postul o laudă, iar nu o firească unealtă în devenirea omului, era mai veche, altfel nu s-ar fi răspândit atât de repede zvonul despre acel mirean, nici cu atâta tărie.

Că această purtare este o prostie, se vede limpede prin faptul că stă împotriva adevărului cel mai izbitor. Postul cel bun este o datorie, nu este nimic de laudă în el, căci lauda este pentru ceea ce iese din comun, iar nu pentru ceea ce este firesc. Aşa cum e firesc să mâncăm, e firesc şi să postim. Iar postul, chiar având pricini bune, iar nu tâlhăreşti ori de lăudăroşenie, este doar o datorie obişnuită. Poate că se cuvine, la început, să lauzi puţin un copil care îşi mănâncă toată mâncarea, care începe să postească sau face vreun lucru nou. Dar este o nebunie scump plătită să nu îl înveţi să-şi găsească răsplata în faptul că devine mai bun prin ceea ce face! Lăsându-l să fie răsplătit prin laude, îi otrăveşti sufletul, îi slăbeşti puterile, îl împiedici să devină mai bun! Dimpotrivă, învăţându-l să-şi găsească bucuria în ceea ce îl face mai bun, îi deschizi calea spre Ceruri, îl ajuţi să urce pe o scară tot mai înaltă, să caute din adâncurile sufletului său binele. Ori, dintre aceste căi, una care distruge, cealaltă care zideşte şi dă viaţă, oamenii din sat şi din celelalte sate aleseseră, din păcate, pe cea dintâi. Şi se vede acest lucru, se vede prostia şi răutatea mai ales în purtarea lor atunci când postitorul se întoarce, măcar părut, la o viaţă firească de mirean! Căci nu începe nici să se îmbete, nici să se umfle de mâncare în faţa lor, nici altele asemenea, ci doar se purta ca şi cum ar fi mâncat ca oricare altul. Iar ei, în faţa firescului, hotărăsc şi răspândesc bârfa – care le-a ucis sufletele – că „Postitorul s-a îndrăcit”…

Desigur, pentru postitor această bârfă – care i-a făcut şi mai greu postul – a fost şi plată pentru laudele nedrepte de mai înainte, şi vindecare de mândrie, şi întărire în a face binele… adică i-a fost ajutor tocmai prin nedreptatea şi răutatea ei. Dar pentru bârfitori, ce a fost această bârfă? Sinucidere.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre ura anti-românească pe care s-a construit Regatul României

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Cine nu învaţă Istoria
va repeta greşelile trecutului
alunecând pe o spirală ce coboară adânc în Iad.
Mihai-Andrei Aldea

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în vremea domniei lui Carol I de Hohenzollern, vechile Ţări Româneşti ale Munteniei şi Moldovei, unite din 1859, sunt transformate în regat.
Schimbările din această epocă sunt în cea mai mare parte o combinaţie între dorinţele Masoneriei (străine), dorinţele, poftele şi ideile politicienilor români (aproape toţi masoni) şi felurite ingerinţe, directe şi indirecte, ale marilor puteri din epocă. Este un fel de haos politico-economico-social şi, bineînţeles, cultural.
Cuvântul de ordine este „modernizare cu orice preţ”. Însă în spatele acestui cuvânt – şi al multor alte cuvinte de propagandă – se ascund multe, multe alte interese.
Caragiale a ironizat politica şi politicienii acelor vremi. Era singurul lucru care se putea face, singura cale care nu ducea fie la a fi în slujba politicienilor, fie în temniţele sau spitalele lor de nebuni. Dincolo însă de luptele între grupările politice, exista întotdeauna un nivel de înţelegere: acela al raporturilor dintre clasa politică şi restul claselor sociale.
Pentru Regatul României acest raport a fost exclusiv unul de aservire.
Diplomatică, dacă nu se putea altfel, rapace, violentă, extremistă dacă se putea şi era convenabil (n-am spus „eficient”!). Ura dintre clanurile politice – numite şi „partide politice” – era mare, dar nu de netrecut; până la urmă, apartenenţii erau din aceeaşi lume a politicii, dacă nu chiar din aceleaşi loji masonice. Ura socială era însă extremă. Manifestaţiile erau adesea încheiate cu bătăi. Dacă erau însă cu adevărat populare, nu politice, se încheiau cu şarje de cavalerie, cu focuri de armă, cu intervenţii directe manu militari. Fără a se număra morţii şi răniţii, decât cu foarte rare excepţii.
Răscoalele ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au fost întotdeauna înăbuşite în sânge, indiferent de gruparea mafiotă (numită şi partid politic sau alianţă politică) aflată la putere. Merită subliniată aici – şi nu poate fi supraestimată – diferenţa gigantică între slugărnicia politicienilor „români” în faţa străinătăţii şi dispreţul total, de cea mai pură nuanţă rasistă, faţă de propriul popor. Ţăranii Români, adică oamenii Ţării, adică peste 90% din populaţie, erau lipsiţi, real, de orice drept politic. Votul – la care foarte puţini ajungeau – era o mascaradă. Marea Lojă Naţională recunoştea acum ceva vreme că toţi prim-miniştrii dintre 1866 şi 1914 au făcut parte din Loja „Steaua Dunării”; deci era de ales dintre ai lor şi ai lor…
Iar dispreţul faţă de Românul obişnuit era nesfârşit. „Muncitori ca boii şi prolifici ca iepurii”, îi definea cineva care trăia pe spatele lor. Iar acest dispreţ era, la nivel practic, tipic întregii clase politice; excepţiile – gen Eminescu sau Caragiale – erau înlăturate… într-un fel sau altul. România Străveche trebuia distrusă, Românii trebuiau convinşi sau siliţi să îşi lepede Credinţa, Cultura, Istoria. Prin orice mijloace.

Desigur, cineva s-ar putea indigna, ar putea aminti nume, zise mari, cita discursuri, sonor patriotice, aminti luări de poziţie, aparent demne, din acele vremuri. Cunoaştem. Am citit şi noi destul din discursurile parlamentare ale epocii. Impresionante. Dar şi mai impresionante, negativ, în raport cu faptele celor care le-au rostit. Cei care se dădeau gata să moară pentru ţară o trădau, în acelaşi timp, cu cea mai mare uşurinţă. Cei care se dădeau demni în Parlament erau uluitor de supuşi străinilor în Guvern. Cei care îşi proclamau iubirea pentru popor îl jefuiau, ucideau, alungau din Ţară. Şi am putea continua cu asemenea contradicţii, dând nume şi exemple concrete cu nemiluita. Dar cine ştie, într-adevăr, istoria Regatului României, ştie şi că descrierea noastră nu este prea sumbră. Dimpotrivă.

Mihai-Andrei Aldea

Un criminal anti-român şi politicienii „noştri”

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Una dintre figurile străine cele mai urâte din istoria modernă a României este Mihail Kutuzov, un militar de geniu şi un jeg moral, unul dintre acei siniştrii monştrii ai istoriei pentru care ajungi să înţelegi de ce există Iadul şi de ce e bine că există Iadul: acolo este locul lor.

Dincolo de victoriile pe care le-a avut pe câmpul de luptă, Mihail Kutuzov s-a distins prin ura sa nestăvilită faţă de Români, prin actele de o mare bestialitate pe care le-a săvârşit împotriva acestora oriunde a putut. Cauzele acestei uri sunt necunoscute, dar faptele sunt clare şi cumplite: un jaf neîncetat şi nestăvilit, deportări, crime, abuzuri nesfârşite. Atunci când i s-a reproşat purtarea sa cumplită faţă de Români, neomul Mihail Kutuzov a spus:

„Le voi lăsa doar ochii, să aibă cu ce să plângă!”

Dincolo de faptul că o frază similară îi este atribuită şi lui Kiseleff, alt duşman al Românilor glorificat de autorităţile „române”, trebuie să înţelegem faptul că amintirea lui Kutuzov a fost, pentru popor, aceea a unei bestii demente, stăpânită de o ură de neînţeles, de o răutate demonică.

Astăzi, la aproape 30 (treizeci) de ani de la ieşirea – teoretică – a României de sub „oblăduirea” U.R.S.S., încă există la Spitalul Filantropia din Bucureşti un monument al acestui monstru, iar la Ploieşti o stradă care îi poartă numele.
Nenumăratele încercări ale Românilor de pe amândouă maluri ale Prutului de a-i convinge pe politicieni să îndepărteze ruşinosul monument şi să dea un nume cuviincios acelei străzi au fost călcate, sistematic, în picioare.
În Arad, doar în 2010 s-a izbutit renunţarea la odiosul nume de asemenea atribuit unei străzi…

Cât de mizerabilă este purtarea politicienilor „noştri” în această privinţă, se poate înţelege din „motivele realizării monumentului” de la Spitalul Filantropia. Mai bine zis, din pretextul adus pentru acest monument: „generosul” Kutuzov a azvârlit, la o recepţie, 7 (şapte) galbeni – din sutele de mii jefuite de la Români – în cadrul strângerii de fonduri pentru ceea ce avea să fie Spitalul Filantropia. Fondurile iniţiale de construcţie şi înzestrare ale acestui spital au fost de peste 2.000 (două mii) de galbeni, ulterior suma crescând de câteva ori. Dintre aceşti galbeni, 7 (şapte) sunt cei proveniţi de la Kutuzov (care îi jefuise de la Români). Şi acesta este pretextul monumentului lui Kutuzov din Bucureşti!
Cât despre numele străzii din Ploieşti, probabil răpirea Basarabiei de către Kutuzov şi actele de ucidere a Românilor de acolo şi din restul Moldovei, din Muntenia şi din ţinuturile de la est de Nistru merită, după politicienii ploieşteni, o asemenea răsplată….

Mihai-Andrei Aldea

ÎNTRE BOALĂ ŞI LEAC

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Mişcările separatiste care uimesc şi îngrozesc Europa sunt roadele internaţionalismului practicat de (neo)comunişti. Pentru că, de fapt, naţionalismul (a.k.a. iubirea de Neam şi Ţară) este o nevoie naturală a omului.
Ne naştem cu nevoia de a avea părinţi şi a-i iubi; copiii singuri simt lipsa fraţilor, iar supra-compensările (prin izolare sau, dimpotrivă, extrovertire, prin complexe ori, dimpotrivă, orgoliu) doar mărturisesc această lipsă şi golul pe care îl lasă în suflet. Bunicii au nevoie de nepoţi, nepoţii au nevoie de bunici. Toţi avem nevoie de familie. Iar întâlnirile largi, în care fraţi, nepoţi, cumnaţi, veri, şi alte ramuri se adună împreună, au o putere şi o bucurie extraordinară. Mărturisind NEVOIA unităţii neamului…
 
Feluritele religii comuniste, de la vechiul comunism utopic de secol XVIII-XIX şi până la naţional-socialism ori formele de internaţionalism contemporane au negat sistematic nevoia iubirii de neam şi a unităţii naţionale. Au săpat sistematic la temeliile acestora, au încercat să nege naţionalităţile ca entităţi naturale, să distrugă naţiunile existente; totul sub vorbe goale de genul „să fim o singură naţiune”, omenirea „să fie un întreg” etc. De parcă trupul omului nu este întreg pentru că are organe şi nu poate fi un întreg decât dacă e unicelular! La fel aceşti fanatici ai utopiilor (neo) comuniste au promovat o omenire trasă la copiator, fără naţiuni. Pentru care ţel au şi lovit, sistematic, în existenţa vechilor naţiuni.
Rezultatul?
Nevoia NATURALĂ a omului de a avea un neam duce la alcătuirea unor NOI naţiuni pe ruinele celor vechi.
 
Spaniolii s-au bucurat să fie (printre) cei mai progresişti şi internaţionalişti europeni; cel puţin marea parte a Spanilolilor de stânga „progresişti” şi „open-mind”, „new-age” ş.a.m.d. Acum culeg roadele lucrării lor; şi este doar un început. Pentru că fenomenul este mult mai vast.
De la o parte mândră a Spaniei, Catalanii devin anti-spanioli.
Cei care au vreun dinte împotriva Spaniei se bucură. Cei impresionaţi de propaganda pentru o Catalonie separată de Spania se aliază mişcării, fie şi la nivel de simpatie. E o mişcare uşoară – mai ales când comunismul internaţional, aflat în inerţia luptei împotriva naţiunilor, ia parte puternic mişcării catalane de independenţă. Fără să îşi dea seama cât îl contrazice această mişcare şi cum se contrazice susţinând-o.
 
Pretutindeni unde s-a izbutit surparea iubirii de neam, pretutindeni unde naţiunea matcă a fost izgonită din sufletele oamenilor, locul ei a fost luat de un naţionalism regionalist, ori de alte forme – uneori total stupide, însă nu mai puţin fanatice – de naţionalitate. Pentru că prin firea lui omul are nevoie de părinţi, de familie, de neam, de iubirea faţă de acestea, de a trăi şi pentru ele, nu doar pentru cele materiale.
Şi la noi formele de „oltenism”, „ardelenism”, „moldovenism” etc. duse la extrem sunt rezultatul ideologiilor de stânga, internaţionaliste, anti-naţionale. La fel se întâmplă în Italia şi Franţa, în Belgia şi în alte ţări, unde comunismul a surpat masiv iubirea de Ţară, iubirea de Neam.
Ciocnirile de forţă dintre naţionalismul spaniol şi neo-naţionalismul catalan sunt doar un început.
Nu doar că o Catalonie independentă va privi către Roussillon şi-l va cere Franţei (agresiv). Dar şansele unei sfărâmări a ei în patru sau cinci state mai mici sunt extrem de mari, oricât de surprinzător ar părea acum acest lucru. Iar fenomenul se va repeta în oricare altă parte a Europei. Şi riscă să se propage în întreaga lume.
Oricât de dureros ar fi, trebuie să fim pregătiţi să vedem lupte pentru independenţă ale unor părţi din Canada sau Mexic, Australia, SUA etc. Pentru că oriunde ideologiile (neo)comuniste distrug sentimentul naţional ce dădea unitate ţării se vor ivi noi naţionalisme.
Este reflexul interior al nevoii de a avea, a iubi şi a trăi pentru Ţară şi Neam. Este o necesitate naturală, pe care nicio doctrină nu o va putea şterge vreodată. Va putea, cel mult, să o devieze, aşa cum se întâmplă acum. Căci rămaşi fără Ţara şi fără Neamul a căror denigrare au acceptat-o – în numele uneia sau alteia dintre curentele comuniste – oamenii îşi vor căuta o altă ţară şi un alt neam. Pentru care, firesc, vor fi gata să lupte şi să moară.
 
Singura cale sănătoasă este, prin urmare, lepădarea de lepădarea de Ţară şi de Neam. Reamintirea iubirii Străbunilor pentru limbă, Neam, Ţară, pentru moştenirea înaintaşilor. Sunt Români cei care duc mai departe moştenirea Sfinţilor şi Eroilor Neamului Românesc. Să fim Români, ca să nu ajungem să ne sfărâmăm, precum Spania sau Italia şi alte ţări, în provincii care se vor sparge în judeţe, care se vor sparge în plaiuri sau alte mici comunităţi… Să fim Români, ca să nu ajungem să vedem apariţia unor grupuri tot mai agresive de „daci de dreapta”, „daci de stânga”, „daci-secui/siculi”, „daci moroşeni”, „geţi”, „geto-daci”, „daco-geţi”, „geto-sciţi”, „daco-agatârşi”, „daci bănăţeni”, „moldovani”, „ardeleni”, „daco-ardeleni”, „daco-moldovani”, „daci-maghiari” etc., etc.
În imbecilitatea lor, păpuşarii din umbră ai internaţionalismului comunist au pregătit asemenea grupări, ca mijloc de a scăpa de România şi Români. Ca treaptă – după mintea lor bolnavă şi prostănacă – de a „distruge naţionalismul”. Aşa cum au pregătit asemenea grupări şi pentru celelalte ţări.
Cum spunea Eminescu,
„Noi suntem Români şi punctum!”
Îşi caută altă identitate decât aceea de Român doar cel care NU îşi iubeşte Neamul şi Ţara.
Căci şi dacă am uitat ceea ce înseamnă Român, chiar şi dacă am uitat că Statul NU ESTE Ţara, LEACUL pentru suferinţă nu este aderarea la o naţionalitate străină – fie ea preexistentă sau născocită, fie ea franceză, spaniolă, italiană, americană etc. sau una fantasy. LEACUL este întoarcerea la izvoare, la viaţa, iubirea, truda şi lupta Străbunilor noştri Români.
Istoria este o nesfârşită luptă între binele şi răul din oameni.
Pensie nu există.
Există doar alegerea uneia dintre cele două tabere.
Neamul Românesc a ales, de două mii de ani, să stea cu Hristos, în Biserica lui Hristos, de partea Binelui.
Ducându-şi cum a putut ostenelile, suferinţele, rănile, roadele.
Străbunii au cucerit astfel Cerurile şi au zidit o Românie Cerească uriaşă, un imperiu duhovnicesc nesfârşit, cu milioane şi milioane de mucenici şi muceniţe, de eroi şi eroine, de oameni sfinţiţi prin muncă sau luptă, printr-o jertfire neîncetată.
Fuga de moştenirea noastră, fuga de Românism nu va face viaţa mai uşoară; pentru că oriunde ne-am duce şi în orice ne-am transforma, războiul merge înainte, lupta dintre bine şi rău este la fel de ascuţită.
Dar stând în Românism, stând ÎN CEEA CE SUNTEM, vom avea pace în suflet; vom şti sigur pentru ce muncim şi pentru ce luptăm. Şi, mai ales, vom avea alături, nevăzuţi dar nespus de puternici, Sfinţii şi Eroii Neamului Românesc. Încurajându-ne şi ajutându-ne să ne dăm şi noi munca şi lupta, ca să intrăm, alături de ei, în Veşnicie!
 
Mihai-Andrei Aldea

Uriaşii. Între culturi, istorie şi legendă

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Dacă ceva mai devreme am început câte un cuvânt scurt despre neamurile străvechi, precum piticii (aici), amintind şi despre seminţii şi neamuri, aşa cum le vedeau Străbunii (aici), azi mă opresc un pic la uriaşi.

Spune Scriptura:

„În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” (Facerea 6.4)

Românii au primit acest cuvânt în inima lor, mai ales că se potrivea întru totul cu ceea ce vedeau şi ei.
Fiii lui Dumnezeu sunt cei care trăiau după legea lui Dumnezeu; căci eşti urmaşul celui a cărui învăţătură şi moştenire o duci mai departe. Fiii oamenilor (aici, fiicele oamenilor) sunt cei sau cele care, despărţindu-se de Dumnezeu, trăiesc după poftele lor omeneşti, păcătoase (precum Cain şi urmaşii săi).
Fii acestor uniri au avut o moştenire amestecată. De la fiii lui Dumnezeu au primit o mare putere duhovnicească şi o mare tărie, de la fiicele oamenilor au primit în afară de aplecarea spre lume şi cele trupeşti de atunci. Iar unii dintre aceşti fii cu dublă moştenire, după cum se vede, au fost uriaşi. Unii buni, unii răi, însă cu toţii având o anume înclinaţie spre luptă, toţi fiind viteji.

În folclorul vechi românesc sunt mai multe nume pentru uriaşi, unul dintre acesta fiind acelea de jidovi.
Cuvântul nu este folosit degeaba de Românii din vechime.
Se făcea pe atunci deosebirea între Evrei – din toate timpurile -, Jidovi – adică Evreii Patriarhilor – şi Israeliţi, Iudei sau, cu o formă populară foarte răspândită, Jidani (de la seminţia lui Iuda, Juda, Judani, Jidani; o transformare firească şi care, în ciuda îndoctrinării comuniste, nu are în sine nimic peiorativ).
Deosebirea este greu de înţeles astăzi, dar pentru Românii de demult era limpede: Jidovii erau cei care făcuseră voia lui Dumnezeu şi ţinuseră calea Lui în vremurile Vechiului Testament, în vreme ce alţii rătăceau. Ca urmare, denumirea de Jidovi s-a dat acelor uriaşi care erau socotiţi buni, înţelepţi, curaţi şi viteji, ca oameni ai lui Dumnezeu.

Există în folclorul românesc şi altfel de uriaşi, precum cei proşti, căpcăunii, uriaşii răi, uriaşii buni „mai noi” – care nu sunt denumiţi Jidovi – etc.
Deoarece căpcăunii nu apar totdeauna ca uriaşi, în mai multe basme şi legende având mărimea unui om obişnuit – iar în altele fiind uriaşi… – o să fie înfăţişaţi, cu voia Domnului, în alt articol.
Trebuie să vedem aici însă, pe scurt, faptul că Românii văd mai multe feluri de uriaşi, ceea ce se întâmplă şi în alte culturi. Existenţa mai multor seminţii de uriaşi nu este amintită doar în folclorul românesc; ea se regăseşte şi în Scripturi, precum şi în imagistica populară, mitologică şi livrescă a multor popoare.
Mai consemnăm, ca pildă a unor uriași buni, pe doi dintre însoțitorii cei mai vestiți ai eroilor folclorului românesc: Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne. Amândoi aceștia sunt din seminția uriașilor, sunt viteji, extrem de puternici și, desigur, eroi pozitivi.

Pentru că, trebuie amintit acest lucru, uriaşii sunt de găsit, chiar mai mult decât piticii, în toate culturile lumii, pe toate continentele. Din Japonia în America de Sud, din Europa în Australia, din Africa în America de Nord, pretutindeni cultura populară povesteşte despre uriaşi.

Şi poate că cel mai cunoscut dintre vechii uriaşi este Goliat, cel care a înfruntat oştirea lui Saul şi a batjocorit pe Dumnezeu, sfârşind până la urmă de piatra aruncată de David. Acest Goliat avea o înălţime de „şase coţi şi o palmă” (I Regi 17.4); ceea ce înseamnă o înălţime aflată între 2,7 şi 3,2 m, în funcţie de unităţile de măsură folosite. În ciuda siguranţei pe care o afişează unii, adevărul este că nu cunoaştem care era mărimea exactă a unităţilor de măsură din vremea lui David.
În istoria modernă cel mai înalt om măsurat cu siguranţă este – sau, mai bine zis, a fost – Robert Pershing Wadlow, mort la 22 de ani în urma unei infecţii la picior. El a avut doar 2,72 m, adică a ajuns în zona de înălţime estimată pentru Goliat. Am spus „doar” pentru că a murit prematur şi că oamenii cu înclinaţia genetică spre „gigantism” cresc şi după 30 de ani (ca finlandezul Väinö Myllyrinne, care se oprise din creştere la 21 de ani, dar de la 30 de ani a mai crescut 29 de cm, până la 2,51 m înălţime). Teoretic, dacă ar mai fi trăit câţiva ani ar fi putut trece de 3 metri înălţime.

Robert-Wadlow.jpgAmericanul Robert Pershing Wadlow alături de tatăl său

Fără a fi nevoie de înălţimile excepţionale pe care tocmai le-am amintit, este de înţeles că o populaţie de 2-2,5 m apare în ochii oamenilor obişnuiţi ca populaţie de uriaşi: pentru că este!
Uitaţi-vă la fotografia alăturată! Chiar dacă „scădem” înălţimea lui Robert Wadlow cu 20 de centimetri şi tot este uriaş faţă de tatăl său.
Am amintit de finlandezul Väinö Myllyrinne, care avea, la 2,51 m înălţime, cu 21 de centimetri mai puţin.

Vaino-MyllyrinneFinlandezul Väinö Myllyrinne, alături de câţiva oameni de statură obişnuită

Este, sau nu este uriaş acest finlandez, faţă de oamenii de înălţime obişnuită?
Ni se pare limpede că răspunsul este da.

Desigur, nu există niciun fel de dovezi fizice privitoare la existenţa unor uriaşi de „doi stânjeni” (adică 4,5 m), ca în unele basme româneşti, sau chiar de zeci de metri – ca în alte basme din multe părţi ale lumii. Nici nu mai vorbim despre alţi giganţi, a căror înălţime ar întrece munţii.
Singura posibilitate de a accepta realitatea unor asemenea făpturi este însă excluderea lor din rândul oamenilor, ca singur exerciţiu logic posibil. Altfel spus, dacă admitem posibilitatea ca îngeri sau demoni să se manifeste în chip de om – după cum susţin izvoare teologice din întreaga lume – apariţia şi acţiunea lor sub chipul unor giganţi dă înţeles mărturiilor folclorice şi mitice/religioase amintite mai sus.

Mărturiile despre asemenea făpturi umanoide uriaşe, care apar pentru scurtă vreme, dispărând apoi fără urmă, sunt multe.
Am avut eu însumi să ascult oameni care, foarte ancoraţi în realitate, povesteau despre întâmplări cu asemenea făpturi, petrecute nu de multă vreme în România. Alte mărturii, nenumărate, vin atât de la noi, cât şi din alte părţi, pentru timpurile istorice.
Este de înţeles, pentru cei care cred că dincolo de aparenţa materială există ceva mai mult, că asemenea manifestări sunt cu putinţă. Pentru cei care nu cred în capacităţile de structurare complexă a energiei, pentru cei care sunt absolut siguri că ceea ce nu au văzut şi pipăit ei nu există, sunt doar născociri, halucinaţii etc.

Întorcându-ne la cultura profundă românească, trebuie să spunem că pentru uriaşi, dincolo de varietatea purtărilor şi felului de viaţă al seminţiilor acestora, pentru Români ei au avut doar două tipuri de destin.
Unii, precum Jidovii, s-au stins lăsând loc urmaşilor lor, cei rânduiţi de Dumnezeu să locuiască lumea, adică oamenilor (obişnuiţi). Unii s-au stins ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi fiind ucişi de Acesta („Cel care a pierdut pe uriaşii cei necucernici„), ori din prea multă răutate pierzându-se pe ei înşişi. Altfel spus, primul destin este acela al stingerii, fie ea binecuvântată ori blestemată.

Alţii, precum uriaşii buni mai noi, s-au amestecat încetul cu încetul cu Românii, până când au ajuns să se piardă printre ei.
Această soartă a contopirii dintre uriaşi şi oamenii „obişnuiţi” este şi un indiciu al faptului că deosebirile de înălţime nu treceau de nivelul la care căsătoriile mixte să fie imposibile. Ca urmare, creaţiile folclorice care îi înfăţişează pe uriaşi ca având un stânjen (adică cca. 2,2 m înălţime) sunt cele mai credibile.
În urmă cu câţiva ani a fost descoperit la Carei (Jud. Satu Mare), scheletul de peste 1,8 m al unui războinic din epoca genezei tracice (vremea Proto-Tracilor). Cu discurile vertebrale şi celelalte „zgârciuri” ale corpului, carne, piele etc., omul avea în jur de 2 metri înălţime. Dat fiind că înălţimea medie era pe atunci între 1,5 şi 1,6 metri, este limpede cât de mare părea acesta faţă de cei din jur. Iarăşi este sugestiv faptul că era războinic – aşa cum atestă şi basmele din multe ţări că erau uriaşii – dar şi că a fost îngropat în afara cimitirului oamenilor obişnuiţi, făcându-se astfel o deosebire mare între el şi ceilalţi.
Mărturii despre existenţa unor alte asemenea schelete de uriaşi – estimate la mult peste 2 metri – vin şi din Judeţul Buzău, unde ar fi fost găsite şi reînhumate, cu excepţia câtorva oase şi piese de ceramică, trimise la Bucureşti. Unde… ar fi dispărut.

Printre cei mai cunoscuţi uriaşi viteji buni din vremurile apropiate sunt mai sus pomeniții Sfarmă-Piatră şi Strâmbă-Lemne, dar şi Păsărilă/Lungilă, în vreme ce Setilă şi Fomilă se apropie mai multe de o ramură a uriaşilor înrudită cu căpcăunii şi înzestrată cu o foame excepţională chiar şi pentru uriaşi – altfel, în chip firesc foarte mâncăcioşi, dat fiind metabolismul unui trup… uriaş.
Merită amintit aici şi faptul că în folclorul românesc există o mare înţelegere pentru uriaşi, priviţi cel mai adesea pozitiv. Este un punct în care ne deosebim puternic de lumea saxonă, de pildă, în care uriaşii sunt priviţi mai mult negativ.
Implicarea uriașilor în aventurile eroilor din basmele românești este mai totdeauna pozitivă. O poziție asemănătoare o avem și în ceea ce îi privește pe pitici. Și asta cu toate că, atât pentru unii, cât și pentru ceilalți, există și excepțiile, cazurile în care se poartă ca dușmani.

Desigur, subiectul este… uriaș, iar ceea ce am schițat aici doar atinge câteva puncte dintr-o lume nesfârșită, în care trăiau împreună Românii și celelalte seminții (stră)vechi, în care legendele erau viitorul iar tărâmurile de basm locul vieții de fiecare zi.

Mihai-Andrei Aldea