Mereu mi-e dor de cer.
Atâta ştiu
şi sufăr.
Zadarnic m-amăgesc:
În flori de nufăr
Nu-i pace,
Dacă nu este şi cer.
Vreo cinci perechi de aripi
am să cer.
Dar unde cererea să mi-o depun?
Ar zice,
sigur,
toţi, că sunt nebun.
Şi sunt.
De altfel,
Este şi firesc,
De-aceea cerul pururi mi-l doresc.
De-aş fi de-aici,
aş fi normal
şi gata.
Dar nu-s.
Se vede fapta,
că m-am născut
c-o genă nouă
(sau e veche?):
mi-e dor de cer mereu,
de zboruri
şi de rouă,
de cântecul de slavă
în ureche.
Şi-n vise zbor,
să ştiţi,
adeseori
(şi bine că în vise nu sunt controlori!)
Dar nu-i deajuns,
ca dorul să mi-l împlinesc.
Dar nu disper,
nu mă grăbesc!
Aştept,
căci ştiu:
în taină,
zece aripi îmi cresc.
Etichetă: Aldea
Pagini de cultură și civilizație românească. Despre „Miorița”, rost și luptă la români
Acest material a fost publicat întâi pe facebook, fiind preluat apoi pe Activenews. Puţin întregit, îl dăm şi cititorilor blogului România Străveche.
Se pretinde, foarte des, că „Mioriţa” lui Vasile Alecsandri este o reprezentare fidelă a spiritului românesc. Acesta fiind adesea numit şi „spirit mioritic”.
Este cel puţin ciudat să defineşti printr-o singură baladă o cultură uriaşă, întinsă până în anul 1800 cel puţin din Munţii Alpi în Asia Mică, de la Marea Adriatică la Marea Casipică şi din codrii şi mlaştinile Pripetului (Pripiatului) la Marea Mediterană.
Şi mai ciudat este ca, ignorând implicarea purtătorilor acestei culturi în mii şi mii de războaie, în sute de mii – dacă nu milioane – de bătălii sau „ciocniri armate”, să pretinzi că „spiritul mioritic” prin care o defineşti ar însemna „resemnare”.
Ideea că „Mioriţa” are vreo legătură cu „resemnarea” este o aberaţie. De origine iluminist-masonică, propagată în sute de mii de exemplare de reviste şi manuale şcolare, dar lipsită de orice argument real. Idee menită să inoculeze românilor principiul resemnării – străin românilor – drept „gândire românească”.
Ca folclorist sunt nevoit să atrag atenţia că interpretările mitologizante ale adepţilor iluminismului sunt fundamental false. Giuseppe Cocchiara, folclorist italian de excepţie, a demonstrat de multă vreme acest lucru. Petre Culianu a plătit, se pare, demonstraţiile mai ample făcute, chiar cu preţul vieţii sale. Dincolo de aceste observaţii, rămâne o realitate extrem de importantă pentru oricine vrea să înţeleagă „Mioriţa” sau orice alt text popular:
În folclor fiecare creaţie se analizează în context.
Ori „Mioriţa” se cânta pe vremuri înainte de povestirea unor fapte de vitejie – haiduceşti, ostăşeşti etc. Sau înaintea unor cântece de luptă, de vitejie, de haiducie etc. Este dovedit științific, absolut clar, că Miorița nu era un vaiet, nu era o plângere, era prefața unor fapte de arme pline de eroism și curaj, pline de putere.
De aceea, este limpede că rostul „Mioriţei” era de a sublinia că vitejia românului NU vine din inconştienţă, dintr-o sete de sânge sau o violenţă oarbă. Vitejia românului NU vine din faptul că nu ar ştii că moartea îl pândeşte; ci, dimpotrivă, din pregătirea de a o primi, dacă este să vină, cu rost şi demnitate.
Avem aici un punct de unire clar între folclorul roman şi respectiv tracic, în amândouă moartea eroilor şi sfinţilor fiind o biruinţă şi o încununare glorioasă a vieţii. Spre deosebire de folclorul grecesc în care moartea era o catastrofă/tragedie.
Discernământul este prezent clar – pentru românii din vechime, care aveau aşa ceva:
„de eşti năzdrăvană”, spune românul – adică „de o fi adevărat ceea ce ai spus” (urma să se verifice vorbele acelea)
„şi DE O FI SĂ MOR” – adică nu urma să stea degeaba, dar se putea ca ceea ce făcea el să nu îl scape, să nu îi asigure supravieţuirea (ca să vorbim în romgleză)
În „Mioriţa” ciobanul nu moare! Nu există prezentată, de fapt, moartea nimănui în această baladă. Fapt pe care falsificatorii „Mioriţei” şi ai spiritului mioritic, îl trec sistematic sub tăcere.
În „Mioriţa” ciobanul nu moare ci, ştiind că s-ar putea să urmeze o înfruntare pe viaţă şi pe moarte, îşi face un testament prin care îşi mărturiseşte rostul şi locul în Creaţie – un loc şi un rost de frunte, în legătură cu toate stihiile firii, cu toate crugurile sale. Românul se ştie o sinteză a Cosmosului şi legăturile dintre el şi acesta, dintre acesta şi el sunt vii. Viaţa sa şi moartea sa, chiar dacă puţin văzute de omul păcatului, supus orbirii, sunt trăite de Cosmos, au rost, fac parte dintr-o rânduială mai presus de fire.
Aceasta este conştiinţa cu care apoi pleca la luptă românul, sigur că este pregătit şi să moară, şi să trăiască, împlinindu-şi rostul său şi fără a se înfricoşa întru nimic de cei potrivnici.
Liniştea plină de putere în faţa oricărei ameninţări, fie ea şi a morţii, discernământul, puterea de liniştire a celor speriaţi, trăirea unei mistice şi profunde uniri cu lumea şi Cerul (transcendentul), iată ceea ce îl defineşte pe eroul mioritic.
Acesta este rostul şi înţelesul „Mioriţei„, acesta este spiritul mioritic, nu răstălmăcirile fanteziste şi sofistice ale unora.
Partajează asta:
Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (I)
Fiecare comunitate umană are un model după care se călăuzeşte.
Se poate ca modelul să fie adoptat conştient sau inconştient, dar există totdeauna. În Filonul de aur, am arătat faptul că pentru neamuri, adică naţiunii, cei socotiţi eroi şi sfinţi sunt esenţa naţională. Aceştia sunt filonul de aur ce defineşte, de-a lungul vremilor, neamul sau naţiunea în cauză.
Desigur, pentru unii eroii şi sfinţii pot să fie exact cei pe care alţii îi dispreţuiesc. Îndreptăţit sau nu.
puterea modelului
De pildă, Naţiunea Ungară îl ţine pe apostatul Iştvan-Voiteh („Ştefan”), drept sfânt şi mare erou. Acesta a fost un prinţ ungur care s-a lepădat de Credinţă pentru femeia sa. Şi nu doar că s-a lepădat, lăsând Ortodoxia şi devenind catolic. Dar după ce a făcut asta a început să pedepsească în fel şi chip nobilii unguri care nu voiau să-i urmeze schimbarea. Ajungând să-i ucidă – cu tot cu familiile lor – spre a-i înspăimânta pe ceilalţi şi a-i sili să treacă la Catolicism. Această prigoană a dezlănţuit-o şi asupra poporului.
Pe atunci unii dintre Unguri erau încă păgâni, alţii veniseră – ca urmare a legăturilor cu Românii din Panonia – la Ortodoxie. Chiar şi dintre nobilii unguri se convertiseră. Paşnic, din convingere. Legăturile Românilor cu Romania constantinopolitană erau atât de strânse, că primii prinţi unguri ce primesc Botezul (Bolcsu şi Gyula) îl primesc prin misionari de la Constantinopole. De unde primesc şi Coroana Ungară – de care atât de legaţi sunt Ungurii de mai apoi.
Schimbarea vine când Voiteh, ortodox, se căsătoreşte cu o nemţoaică. Şi, în loc să-şi păstreze fiecare credinţa, ori să primească ea credinţa lui, el – rege al neamului său – apostaziază. Şi începe să silească pe ceilalţi să apostazieze. Prin ameninţări, şantaj, prigoană, jaf, crimă…
Acest neom, această ruşine a omenirii, este – printr-o veche şi neîncetată propagandă papistă – socotit de Unguri ca părinte al Naţiei Maghiare, ca mare erou şi chiar sfânt…
Având un asemenea model, devine de înţeles purtarea Ungurilor în domeniile în care sunt, la nivel naţional, răi şi mincinoşi. Am spus „în domeniile” în care sunt aşa, pentru că Ungurii sunt, în foarte mare parte şi în foarte multe privinţe oameni buni. Cu foarte multe calităţi, cu foarte multe realizări. Sunt oameni cu care te poţi înţelege bine, pe care te poţi baza, cu care poţi lucra foarte bine. Oameni învăţaţi să-şi ducă treaba la bun sfârşit, să îşi ţină cuvântul etc.
Dar atunci când vine vorba despre Istorie, şi mai ales despre Istoria Ungurească şi faptele săvârşite de Unguri de-a lungul vremurilor, toate calităţile sunt folosite spre rău. Cu foarte puţine excepţii. Şi, dincolo de aceste câteva excepţii, Ungurii folosesc minciuna, răutatea, violenţa cea mai cruntă, după posibilităţi. Respectând modelul apostatului Voiteh-Iştvan, pe care s-au învăţat de mici să-l socotească erou şi sfânt.
satul românesc vechi
Unul din cele mai vechi documente privitoare la viaţa românească de la nord de Dunăre este Martiriul Sfântului Sava Gotul. Acest martiriu este raportat, cum am spune astăzi, Sfântului Vasile cel Mare, deoarece acesta îngrijea – din Capadocia – lucrarea şi creşterea Bisericii din Goţia (Dacia).
Romania sub Sfântul Împărat Constantin cel Mare
În Asia Mică prefectura Pontica includea şi scaunul Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei care se îngrijea de Biserica din Goţia (Dacia)
Martiriul Sfântului Sava Gotul are lor în apropiere undeva după anul 350, în părţile Buzăului. Locuri aflate aproape de hotarul Romaniei, dar supuse Goţilor păgâni.
Nu dorim să prezentăm aici documentul, care aparţine unor martori direcţi ai vieţii din Goţia, ci doar un aspect esenţial pentru tema noastră: satul.
Pentru că în acest document vedem, implicit, situaţia satului românesc, aşa cum va fi vreme de sute şi chiar mii de ani.
Avem în acest sat trei feluri de oameni: păgâni, creştini în ascuns şi creştini la vedere.
Păgânii din sat îi privesc pe creştini cu drag şi încearcă să-i ocrotească de persecuţiile Goţilor, aşa cum pot.
Creştinii se bucură de acest ajutor, unii primindu-l şi folosindu-l, alţii respingându-l pentru a putea mărturisi pe faţă Credinţa, chiar cu preţul torturii şi al morţii.
Ultimii sunt mai puţini, dar primesc şi cea mai mare cinste de la Dumnezeu, iar pentru ceilalţi devin model, devin ideal. Sunt sfinţi.
Peste sat apasă, ne arată documentul, o anume stăpânire. În acele vremuri, gotică şi păgână.
Desigur, stăpânirile se schimbă. Adesea în rău, de unde şi vorba schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Dar modelul rămâne! Filonul de aur se păstrează, în el şi prin el trăind ceea ce este esenţa Neamului Românesc. Cei care nu vor să devină parte a acestui filon, se risipesc în Istorie, într-un fel sau altul. Cei care vor, muncesc şi luptă să se cureţe, să devină aur, îşi câştigă locul alături de sfinţi şi eroi.
Acesta este un adevăr viu şi continuu, trăit atunci, în secolul al IV-lea d.Chr., trăit după aceea, trăit şi astăzi.
(va urma…)
Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Nemuritori
Nemuritori
Noi nu avem nici vârstă, nici ani.
Ne purtăm, doar, în suflet şi-n ochi nemurirea
Şi trecând prin vremi mai bogaţi ori sărmani
Învăţăm cu pământul străbun ce-i iubirea.
Prin timpuri ce fulgeră zbateri durute
Se văd focuri cumplite şi sânge şi fum,
Cetăţi minunate-n ruini prefăcute
Lăcaşuri preasfinte topite în scrum.
Dar peste urme de sfântă durere
În munţii cei sfinţi şi-n câmpii luminoase
Pasc oile, caii şi vitele noastre
Şi-n brazdele negre saltă spice frumoase.
Şi toate sunt sfinte sub bolta cerească
Lăsate aici de Sfânt Dumnezeu
În mâinile noastre, în lacrima noastră,
În focul ce arde în inimi mereu.
Sub valuri de mâluri şi râuri urâte
Stă-n veşnică luptă neamul de stâncă
Răbdând şi zdrobind mişeliile crunte
Zidind către Ceruri credinţă adâncă.
Precum în furtună sub ape-nverzite
Corabia pare-n adânc a intra
Dar prora-i zvâcneşte spre Ceruri fierbinte
Şi flutură-n vârful catargului stea.
Căci zidul şi casa din nou se înalţă
Cât în suflet şi-n ochi ne purtăm nemurirea
Şi veşnici, luminaţi de preasfânta speranţă,
Învăţăm cu pământul străbun ce-i iubirea.
Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Scito-Sarmaţii
De-a lungul mileniilor, venite dinspre Munţii Urali şi Caucaz, felurite triburi indo-iraniene au ajuns în spaţiul în care s-au format şi au trăit Românii.
Din secolul al VIII-lea ajung în nordul Mării Negre Sciţii, care pătrund până în Panonia şi Nord-Estul Traciei. Acesta din urmă primeşte, ca urmare, numele de Sciţia Mică (Scythia Minor), spre deosebire de întinderea care pleacă spre Răsărit de la Râul Prut, numită Sciţia Mare (Scythia Maior sau Scythia Magna). Pentru Sciţia Mare hotarul din Est e greu de pus. De obicei se făcea prin Râul Tanais (azi, Don), o deosebire între Sciţia Europeană şi Sciţia Asiatică.
Sciţii (şi Sarmaţii) în Europa
Sciţii vor fi urmaţi de Sarmaţi, o populaţie înrudită. Raporturile etnice dintre ei încă nu sunt foarte clare, unii cercetători considerându-i a fi extrem de apropiaţi, ca dialectele aceleiaşi limbi, de exemplu, alţii socotind că s-au despărţit etnic în popoare diferite. Oricum, amândouă grupurile sunt indo-iraniene şi provind din cam aceeaşi zonă. În lipsa unor izvoare scrise directe avem doar lămuririle parţiale oferite de arheologie şi izvoarele materiale descoperite de aceasta.
În Europa, Sarmaţii vor merge pe urmele Sciţilor – având şi confruntări cu aceştia – până departe în Apus. Dacă Regatul Iazigilor Metanaşti este cea mai vestică ţară sarmatică, în schimb intraţi în armatele romane Sarmaţii vor ajunge până în Britania.
De asemenea, Sciţii şi Sarmaţii se amestecă în nordul Mării Negre şi Dacia cu felurite ramuri tracice (Cimerieni, Tirageţi, Costoboci etc.), iar mai spre Nord şi Vest cu Germanicii, Slavii etc.
Pentru cunoaşterea Sarmaţilor şi pătrunderea lor în Dacia şi Sciţia Mică de mare folos este sinteza de numai 12 pagini a lui Gh. Bichir din Revista „Peuce” – poate fi consultat aici – dar mult mai „la zi” este lucrarea fascinantă a lui Vitalie Bârcă, ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE. SARMAŢII ÎN SPAŢIUL EST-CARPATIC (SEC. I A. CHR. – ÎNCEPUTUL SEC. II P. CHR.). Asupra acestei lucrări – şi asupra altora ale aceluiaşi autor – nădăjduim să revenim.
Merită să consemnăm pe scurt faptul că Scito-Sarmaţii au construit culturi extraordinare, cu o artă metalurgică foarte avansată. Comorile lor – mai ales cele de aur – sunt de o frumuseţe rară. Poate că au fost cei mai buni aurari ai Antichităţii cunoscute astăzi. Iar dacă nu, oricum au fost printre primii. Ceea ce este uimitor e că aceste realizări metalurgice – foarte vaste – sunt realizate de o populaţie aflată mereu în mişcare, fără oraşe sau aşezări permanente. (Singura excepţie antică sunt Iazigii Metanaşti.)
Dragostea faţă de cai a Scito-Sarmaţilor era foarte mare. De fapt aceşti oameni erau concepuţi adesea în căruţe, creşteau până la naştere în pântecele unor călăreţe, iar după naştere îşi petreceau zilele fie în căruţă, fie pe cal, cu mama. Se obişnuiau astfel cu mişcarea şi călăria înainte de a învăţa să meargă.
Arcul cu săgeţi era arma lor fundamentală, cu toate că aveau săbii frumoase – akinakes – şi suliţe eficiente. Armurile lor erau şi bune, şi foarte frumoase. Ei inventează armurile pentru cai, născând aşa numiţii catafraşti. Aceştia erau luptători călare acoperiţi de armuri cu solzi şi având şi caii îmbrăcaţi cu acelaşi fel de armuri.
Arcul scitic – numit mai târziu şi arc sarmatic – este foarte eficient. De la arcuri relativ mici – unele poate strict pentru femei – până la arcuri mari, modelele sunt multe. Şi tipul de arc a fost preluat de Parţi, Perşi, Mongoli, Turci etc. Unii revendicându-l, pe nedrept, ca „al lor”.
Sunt doar câteva informaţii fugare despre o populaţie uriaşă, întinsă în Antichitate din adâncurile lumii Traco-Celtice până în China centrală de astăzi.
Multe popoare au o moştenire scito-sarmatică puternică, de la Chinezi ori Tuvani până la Alani şi Români.
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 